Dan Culcer despre ADRIAN PĂUNESCU, ISTORIA UNEI SECUNDE

 

 Dan Culcer despre
ADRIAN PĂUNESCU, ISTORIA UNEI SECUNDE

Cartea aceasta de poeme este rodul unei treziri a conștiinței, a unei conștiințe civice care lâncezise printre mormane de cuvinte învălmășite. Proces subteran, chip al limpeziri ochilor înlăcrimați, roadere lentă a fericitului suflet care crezuse că se poate juca șl care descoperă că legile jocului, nici măcar legile jocului poetic inventat (aparent) de el nu sunt ale sale ci îi sunt șoptite, întipărite ca un tatuaj nepieritor. Doar că produsul acesta e un hibrid. Pentru că trezindu-se din zeiasca stare a creatorului de lumi, poetul se dăruiește discursului și, vrând să convingă cu orice preț, adoptă prea adesea un vocabular indecis și argumente superficiale. Poezia nu trebuie însă să convingă ci să Învingă. Să învingă inerția cuvintelor, inerția cititorilor. Inerția.
Cel puțin acest tip de poezie care-și propune să afle "adevărul despre toate", să mărturisească, să fie "un risc pe cont propriu" invitând la comuniune, participare („cine riscă în seara asta cu mine?").
Gestul poetic pe care-l face Adrian Păunescu e unul dintre cele necesare. Se reface o serie care cuprinde, pentru perioada de la război încoace, câteva nume care la prima vedere nu au prea multe lucruri comune, dar care se leagă prin caracterul de reacție etică a demersului lor poetic: Mihai Beniuc, Geo Dumitrescu, Miron Radu Paraschivescu, Nicolae Labiș, Eugen Jebeleanu, Ben. Corlaciu, Ion Gheorghe, Ana Blandiana. 
Ceea ce îi deosebește este evident raportul dintre reacție și obiectul ei (istoric sau actual) precum și modul în care se manifestă acesta (adică specificitatea, personalitatea, unicitatea lor). Avem de-a face cu niște conștiințe sensibilizate. Iar cauza nu este numai individuală. Ea poate fi nedreptatea, destinul patriei, războiul, tara morală, eșecul, destinul unei colectivități sociale, contradicția între ideal și real. Seriallzarea nu este o judecată de valoare.
Aici se ascund și limitările inerente ale receptării. Căci odată dispărut obiectul (starea) care prilejuiește reacția, mesajul devine plurivoc, își pierde aderența, acțiunea șl, prin depășire, își lărgește câmpul de semnificații până la dispariția lui. În măsura în care, după acest proces firesc, textul își mai păstrează vigoarea comunicativă, el este poezie. Altfel rămâne simplu discurs pierdut în paginile unui cotidian.
Adrian Păunescu afirma undeva că sensul acțiunii sale este facerea unei poezii politice și nu a unei poezii despre politică. Adesea poetul își asumă destinul colectivității. Nu e vorba deci doar de un risc pe cont propriu (deși „ce rău poate produce cel care proverbe spune?" — Proverbe), atâta timp cât poezia sa e considerată socialmente necesară și ca atare demnă de a fi publicată.
Volumul se constituie din câteva categorii de texte: unele cu valoare de ars poetica (Pe cont propriu, Cuvântul, A anton-panna, Într-adins, Poet retoric, Noi care, Shakespeare), sau cu un sens ceva mai adânc (Alămuri) veștejind ceea ce am numi optimismul iresponsabil, un ciclu de poezii patriotice, în tonul și ritmurile generației pașoptiste, ușor decorative, constituite prin acumulări succesive de argumente (expresia: Da, mai avem fiind un fel de mijloc mnemotehnic în poezia cu același titlu) dar salvate prin simbolul care le unifică, prezență pură a marelui șl consecventului revoluționar care a fost Bălcescu. Urmează apoi o suită de texte repartizate neuniform în volum, acele poezii politice care prin eticismul lor de bună calitate, prin expresia directă (abia transfigurată uneori) constituie coloana vertebrală a volumului. Meditații pline de un patos al participării, al solidarității în destinul comun, meditații asupra întrebărilor pe care le pune pe prim plan orice proces revoluționar, producător de profunde seisme, răsturnător al stabilității lâncede, eroic și tragic în măreția șl ireversibilitatea sa (Învingătorii Troiei, Între bine și rău, Psihologia strâmbă, În lunga noapte, Când totul se poate, Aprilie 1968, Contabilul, Ieșirea din sală). 
Poetul ne propune, prin repetare, un sistem de convenții, o grilă pentru lectură. Dar densitatea și intensitatea transmisiei nu este constantă. Retorismul copleșește uneori, deși poetul e conștient de pericolul acesta ca și de vanitatea (presupusă) a efortului (vezi textul intitulat Poet retoric) de comunicare șl dezvelire (gest orgolios de creator care totuși are nevoie de public).
Incapacitatea de a rămâne indiferent, exprimată prin bătăioasa creație păunesciană, dă tonul și valoarea volumului, altfel incoerent în atitudini, mai mult în favoarea lui Adrian Păunescu și mai puțin în favoarea poeziei lui.
Adrian Păunescu nu face parte dintre inovatori. El desăvârșește, actualizează șl reactualizează, trăiește în plin prezent. I se potrivește observația lui N. Manolescu, care, referindu-se la Geo Dumitrescu, scria: „elocvența e regăsită ca o necesitate a conștiinței de a se justifica și de a convinge" (Metamorfozele poeziei, p. 123). Am adăuga: necesitatea de a nu accepta mistificarea și a învinge, cum spuneam, pentru că aceasta e datoria unui poet comunist. Pentru a fi un mare poet, lui Adrian Păunescu îi lipsește acea conștiință artistică care implică adecvarea scriiturii la Idee, adică crearea unei poezii a epocii revoluției socialiste prin dezmembrarea vechilor convenții literare și reconstrucție. Versul său rămâne acela a unui Bolintineanu sau Alexandrescu puși să trăiască în 1972 iar grija de a fi comunicabil, inteligibil la prima lectură îl face să neglijeze căutarea unei expresii poetice, adecvată și nouă. Să fie oare imposibilă încă apariția unui poet care să modifice poezia, modificându-șl conștiința. Avem nevoie de un Béranger sau de un Lautréamont?

Vatra, nr. 2 /1972, Viața literară, p.4
Editura Cartea Românească, 1971