9 APRILIE SE ÎMPLINESC 100 DE ANI DE LA UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA

LUNI, 9 APRILIE SE ÎMPLINESC 100 DE ANI DE LA UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA (27 MARTIE STIL VECHI).
VA INVITĂM SĂ PARTICIPAȚI LA MANIFESTĂRILE DEDICATE ACESTUI MARE EVENIMEN ISTORIC.

Din program:
Ora 9.30 – 13.00. Itinerar istoric
• Vizitarea Palatului Sfatului Țării (str. Alexei Mateevici)
• Vizitarea casei memoriale Constantin Stere (str. Alexei Mateevici)
• Vizitarea casei lui Pan Halippa (str. Șciusev)
• Te Deum și depuneri de flori la mormintele deputaților Sfatului Țării de la Cimitirul Central Ordodox (str. Armenească)
• Vizitarea Stelei comemorative Pan Halippa (str. Pan Halippa)

Ora 14. 00 – 19.00.
Conferința științifică internațională: 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România: 27 martie/9 aprilie 1918 la Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu” (Bdul Ștefan cel Mare și Sfânt nr. 148)

Organizatori:
Proiectul „Românii din Jurul României” (coordonator dr. Vasile Șoimaru)
Institutul de Studiul Arhivelor (director dr. Mihai Tașcă)
Institutul de Cercetări Juridice și Politice al AȘM (director dr. hab. Valeriu Cușnir)
Fundația Culturală „Memoria”, Filiala Argeș (președinte prof. univ.dr. inginer Ilie Popa)
Muzeul Departamentului Vamal al R. Moldova (director colonel (r) Petru Costin)
Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu” (director dr. Mariana Harjevschi)
Fondul Literar al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova (director Nicolae Rusu)

N. STEIHARDT. EROISMUL LA ROMÂNI

N. STEIHARDT

EROISMUL LA ROMÂNI

(un text cenzurat, care ar fi trebuit să apară în revista Vatra din Tg.Mureș
 

Când Mircea spune:« Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul », este probabil că vorbelor sărăcie şi nevoie Eminescu le dă un înțeles oarecum altul decât cel comun. Sărăcia și nevoile înseamnă: în Scrisoarea a-III-a, că şi „tipicurile”, slăbiciunile, modul de viață, poate şi metehnele; în orice caz particularitățile, rânduielile neamului sunt .socotite a fi vrednice de conservare. Sfatul, armata, norodul îi păzesc — au dreptul de a-i păzi adică — fiinţa, asa cum este ea, în integritatea şi specificitatea ei. Nu ne fericiţi, par a zice stăruitor, nu ne fericiţi cu alte moduri de a trăi și cugeta; oricât de bune ori perfecte le-ați concepe. Lăsați-ne, îngăduiţi-ne să fim aşa cum am fost și suntem înlăuntrul granițelor noastre firești, în sărăcia și nevoința noastră, împăcaţl si resemnați. Nu cerem nici măcar un petec de, pământ care nu-i al nostru din străvechime, măcar de ne este oferit, de suntem îmbiați a-l lua, de se întâmplă a fi rodnic şi avut.

Acesta-i sensul bătăliilor de la Rovine și Posada, de la Vaslui și Mărăşesti, al politicii externe a lui Ştefan cel Mare : a păstra ce-i "de ocină și de ohabă", a nu se pricopsi cu ce-i străin. Permanentă, îndărătnică dorinţă: a fi lăsat în pace si-n voia noastră, a nu ne extinde, spre a nu exista primejdia să fim la rândul nostru cotropiţi ori implicaţi în scârbe şi supărări suplimentare.

Vrerea aceasta a românilor nu-i proiectată pe fundaluri posomorâte, nu-i legată de purtări acrimonioase, de atitudini arogante, de cuvântări fanfaroane. Nici lăudăroșenie, nici sfruntare, nici urmă de convingere în propria superioritate. Fala-i cu totul absentă, nu însă «dârzenia» aceea strâns ținută în frâu, strict Iatentă până la manifestarea ei în clipa atacului din afară. Până atunci, până-n cea din urmă fracțiune de timp anterioară ireparabilului, stăpâne sunt politeţea şi bunăvoinţa. Mircea, cu toate că-şi dă prea bine seama de adevăratele intenții ale lui Baiazid. nu-şi pierde răbdarea, nu ridică tonul, nu zădărnicește. Pe un străin aflat dincoace de fruntariile ţării, deoarece deocamdată nu si-a declarat-ostllitatea, îl primește cu multă cuviinţă; ba şi cu smerenie, cu tot ritualuj ospitalitâţii. Orice gând ai împărate și oricum vei fi sosit / cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit! Căci Mircea nu-și face iluzii darr e decis să-şi păstreze calmul și.să nu clintească decolu diplomatic decât atunci când se vor fi pornit armele a zăngăni. În așteptarea iscării faptelor nu-i decât bunăvoie, respect, înțelepciune, moderație, Eu? Îmi apăr,… sună şi a grăire sfătoasă, a invitaţie la stabilirea unor raporturi de afabilă vecinătate, ca între oameni cu mintea întreagă, dispuși a cădea la înţelegere și care, sătui fiind de păsurile inerente vieţii, nici cu gândul nu gândesc să pornească a se certa și război din senin și de dragul unor absurde, făloase şi nemernice abstracțiuni.

Mulcom ba şi tihnit, voios, cuviincios, dăruit cu duhul comeseniei și generozităţii este şi Toma Alimoș. Stă (verbul însuși crcează o atmosferă împăciuitoare), cuminte și se desfată împărtășindu-se din micile bucurii ale prînzirii şi lesne-i este cititorului baladei ce-i poartă numele a și-l inchipui privind benevolent în juru-i, numai blândeţe şi mulţămită. Şi rmănâncă frumușel . Şi bea vin din burduşel. Alecsandri insistă: Şi tot bea şi 'veselea, Mândră masă-şi întindea. Tablouli e perfect „rotund” și patriarhal, omu-i împăcat cu sine, cu soarta, cu stihille. Iar când apare Manea, urâtul, răul, agresivul şi-l apostrofează și-l insultă şi-l ațâță, Toma îi grăieşte cu nedezmintită voie bună și deplină amenitate

Frate Mane: măi fârtate, îi zice (cum si altădată unui bezmetic, turnător si trădător i s-a spus prietene) şi-I îmbie cu plăcute voroave care-n stil popular, mai intim și mai cald, reproduc; pe voievodalul Eu îți spun bine-ai venit al lui Mircea, îi da plosca haiducească / Pe jumătate s-o golească/Mânia să-și potolească/Ca cu-n frate să vorbească. Gestul omeniei, așadar, se declanşează în chiar timpul vituperației celuilalt, iar spiritul sănătoasei dreptăți îl vădeşte precizarea: pe iumătate. (La Alecsandri: Să trăieşti, Mane fârtate ! / Dă-ți mânia după spate / .ca să bem pe jumătate).

Vitejia — si a lui Mircea și a lui Toma Alimoş devine manifestă abia după ce se făptuieşte atacul şi ca atare se arată a fi pur defensivă. Departe de orice agresivitate, de orice fior aventurier. Vitejia românească nu e mușchetară, nu-i itinerantă (ca bravura cavalerilor din apus), nu-i donquijotească, nu ia inițiative : exemplul tipic şi cum nu se poate mai grăitor dându-l Nicopole. Nu atac, mă apăr ; nu ațâț, nu provoc; nu jinduiesc după ce nu-i al meu; nu primesc ce nu-i al meu; n-am trebuință de surplusuri ; nu-mi încarc zllele cu griji ce nu țin de sălășluirea mea geografico-istorică ; deajuns îmi sunt greutățile mie hărăzite ; nu pornesc la drum în căutare de eroism. Pe acesta (dacă dorlţi să-I numiți astfel, cu un substantiv atât e pompos, de preferinţă ar fi bărbăţia ori curajul, ori, și mai bine, dreptatea, dreapta apărare) îl concep neacaparator, doar ocrotitor aI bunului meu. După aceea, dacă va fi căzut, mă voi apăra în sens militar (până la capăt, îndurând oricâte și oricât) dar şi psihic, îmi voi apăra sinea și în lupta aceasta defensivă ştiu că-mi vor sta alături toate de pe întinsul târâmului meu: Şi de-aceea tot ce mișcă-n ţara asta, râul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este.

Eminescu nu putea găsi în istoria românilor pildă mai potrivită a vitejiei defensive decât în persoana lui Mircea, care însă nu constituie decât un caz printre multe altele. Dealungul veacurilor, ca o trăsătură indelebilă a firii naționale, vitejia se dă în vileag mereu aceiaşi: defenslvă; aprigă; următoare numai epuizării mijloacelor de îmbiere şi potolire a vrăjmaşulut căruia i se tot întinde „plosca haiducească” ori i se rostește „bine ai venit până în pragul acțiunii care nu mai permite să se facă auzit alt glas decât al armelor. Asta-i muzica ce-mi place. Dar nu noi am stârnit-o șI nu ne place decât la timpul său.

Gruia lui Novac, Iovan și ceilalți eroi ai cântecului epic românesc nu se poartă altfel. Sunt și ei mari viteji, totuși în apărare și ei ; ucid balaurul ⁱ ori pe adversar : pentrucă balaurul face rău oamenilor ori pentrucă adversarul nu-și vede de ale lui și-l zăticnește cu nesăbuință pe insul liniștit.

Odată ce viteazul a fost scos din tihna şi bunăvoirea lui, odată ce provocarea se preface în atac, îndârjirea năpăstuitului e întreagă. Lui bine ai venit şi lui măi fârtate le succede, paloşul ca singur stăpânitor și încleștarea pe viaţă şi pe moarte, fără milă ori șovăială.

Pentru eroii baladelor românești lupta de cele mai multe ori se încheie cu moartea, îndeobște datorată vicleniei atacantulut. Căci lupta lor e dreaptă din două puncte de vedere: mai întâi că e în apărare, iar apoi pentrucă e purtată. cinstit şi neprecupeţit¹. Lucrul acesta, duşmanii poporului român au fost siliţi să-l recunoscă şi există o întâmplare emoționantă şi concludentă ce se cade a nu fi dată uitării: când, după șarja cavaleriei la Robăneşti, după aşa zisa inutilă şarjă de Ia Robănești, căpitanul Filiti, cel care o comandase, zace rănit in spital, von Mackensen vine la patul .viteazului, îi restituie sabia, îl sărută şi-i strânge mâna.² Ei, nu tot aşa se petrec lucrurile niţel mai târziu în cazul colonelului Alexandru Sturdza: pe acela nemţli îl primesc distant şi rece, şi-i dau o slujbă la o bancă sau la o bibliotecă, nu mai ştiu bine unde, De trăit şi de luptat, trăim şi luptăm precum ne-a fost soarta. Dar mâinile ni le strângem după afinități elective şi numai dacă suntem inși de egală tărie sufletească.

Şi aceeaşi lecţie o tragem din felul în care românii i-au tratat pe înfrântul Osman Pașa în 1877, tot restituindu-i sabia, găzduindu-l cu onoare şi nefolosind-priIejul de a plăti grelele şi fără de .acoperire poliţe trase atâta amar de vreme împotriva noastră de turci.

În Mioriţa mi s-a părut a putea desprinde nu numai puterea românismului de a transfigura brutalitatea și vulgaritatea istoriei, ci şi de a. opune acestora refugiul în splendoare.

În Monastirea Argeşului am crezut că pot descoperi acutul simţ al realităţii de care deasemenea se învrednicește românismul.

În Toma Alimoş, Iovan Iorgovan şi baladele epic-eroice, în simptomaticele versuri eminesciene văd specificul eroismului românesc : dârz, sfidător al condiţiilor de luptă ce!e mai vitrege, însă riguros defensiv, precedat de bunăvoinţă şi răbdare, ba şi de apeluri la cumințenie și înțelegere exprimate în termenii cei mai cordiali cu putinţă. Ţăranul român n-a voit sânge, ci pământ. Poporul românesc, întreg n-a vrut nicicând alt pământ decât al său, sânge nevărsând decât întru apărarea modestelor sale nevoi, a firii .sale (pe care n-a crezut-o vreodată fără cusur ori superioară altora) și a teritoriului, unde, necătând la ce nu-i aparține, a luat ființă și a trăit cu un foarte preţios simţ al cumpănirii şi cumințeniei, cu un ciudat şi foarte rar întâlnit instinct al neorgoliului.

Din acest demers în doi timpi (bonomie — bravură; cuminţenie — încrâncenare), din acest contrast întrupat în antinomica formulă eroism defensiv își extrage istoria românilor paginile cu adevărat originale.

N. STEINHARDT

1Neprecupețit, înseamnă aici fără a negocia, cum ar face precupeții, negustorii, comercianții.

2Fapta este uitată în istoria superficială a României, în vreme ce unii se extaziază sau deplâng reacția cavaleriei polone în fața unei armate de tancuri ale invadatorului nazist.

i Înscriindu-se astfel în rîndul Drachentöter-ilor.[Ucigașilor de balauri, de dragoni] V. Adrian Fochi, Iovan Iorgovan, personaj mitic sau plăsmuire artistică, Revista de Etnografie și Folclor, nr. 1/1982 și Al. I. Amzulescu, Cântecul epic eroic, tipologie şi corpus de texte, Editura Academiei, București, 1981.

Veste EXTRAORDINARĂ: Prof. Univ. Dr. Ioan - Aurel Pop a fost ales PREȘEDINTE al Academiei Române! Ioan - Aurel Pop, în 2017: Eu cred încă în forța rațiunii acestui popor, care trebuie să se trezească

Nu este doar o veste extraordinară ci, mai ales, o veste bună. Academia Română va putea să-și recâștige prestigiul fiindcă dl. Ioan Aurel Pop este un om activ, dârz și competent. Dan Culcer

ACTUALIZARE 16:30 Rectorul Universității Babeș - Bolyai, Prof. Univ. Dr. Ioan - Aurel Pop a fost ales drept noul președinte al Academiei Române.Acesta a obținut 86 de voturi, iar pe locul al doilea s-a situat Victor Voicu, cu 56 de voturi.

Ioan-Aurel Pop este rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, aflat în prezent la al doilea mandat la conducerea instituției de învățământ superior. Este profesor universitar, doctor în Istorie, membru corespondent al Academiei de Științe, Litere și Arte (Paris) din 1999, membru titular al Academiei Române din 2010 și membru al Academiei Europene de Științe și Artă (Salzburg) din 2013. În 2015, a primit Ordinul Național "Steaua României" în grad de Cavaler.

Profesorul Pop este membru al Adunării Naționale Bisericești, forul suprem al Bisericii Ortodoxe Române. Neo-președintele Academiei Române este autorul celebrului volum „Istoria, adevărul și miturile”, un răspuns argumentat la cartea lui Lucian Boia despre „miturile” istoriei românești.


Ioan-Aurel Pop este, de asemenea, autor și coautor a peste cincizeci (50) de cărți, tratate și manuale, și a peste trei sute (300) de studii și articole. Printre cele mai importante lucrări publicate se numără Cultural Diffusion and Religious Reformation in Sixteenth-Century Transylvania. How the Jesuits Dealt with the Orthodox and Catholic Ideas, The Edwin Mellen Press, 2014, „De manibus Vallacorum scismaticorum…” Romanians and Power in the Mediaeval Kingdom of Hungary (The Thirteenth and Fourteenth Centuries), Editura Peter Lang, 2013, precum și volumul Biserică, societate și cultură în Transilvania secolului al XVI-lea. Între acceptare și excludere, Editura Academiei Române, 2012.

„Eu cred încă în forța rațiunii acestui popor, care trebuie să se trezească …”, spunea Ioan - Aurel Pop într-un interviu acordat, în exclusivitate, ActiveNews, acum un an.

Ioan Aurel Pop a fost propus candidat de secția de Științe Geonomice.

Președintele Academiei Române este ales din rândul membrilor titulari, pentru un mandat de 4 ani și poate fi reales o singură dată. Vineri, 20 aprilie 2018, vor avea loc alegerile pentru celelalte funcții din Biroul de Prezidiu: patru vicepreședinți și un secretar general.

Gabriel Liiceanu l-a acuzat că a „acoperit” plagiatul fostului premier, Victor Ponta. În realitate, Ioan - Aurel Pop, a spus că poziția sa a fost aceea de a lăsa specialiștii să se pronunțe.

„Îi doresc domniei sale să facă parte din Comisia respectivă. Eu îi cedez locul cu mare drag. Să decidă dumnealui alături de alții ce este bine și ce este rău în țară. În al doilea rând eu n-am luat niciodată apărarea domnului Victor Ponta și doar am spus că pentru constatarea plagiatului nu este de ajuns să fie un om de bine, ci este nevoie de specialiști care să se pronunțe. Eu asta am cerut în 2012: dacă acuza de plagiat se aduce în fizică este bine să fie fizicienii care decid; dacă este în chimie să fie chimiștii care se pronunță; dacă în istorie să fie istoricii. Nu niște oameni care nu pot să-și exprime cunoștințele într-un domeniu. Noi nu avem cunoștințe în toate domeniile. Aceasta a fost singura mea poziție atunci”, a explicat rectorul UBB.

Știrea inițială


Academia Română își alege astăzi președintele. Pentru această funcție candidează actualul vicepreședinte, Bogdan Simionescu, doctor în chimie, istoricul Ioan Aurel Pop, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj, și doctorul în medicină Victor Voicu, în prezent secretar general al Academiei Române. Evenimentul are loc la o zi după ce Academia Română a marcat împlinirea a 152 de ani de la înființare.

Alegerile pentru președintele Academiei se vor desfășura joi, în Adunarea Generală. Statutul Academiei prevede că scrutinul are loc din patru în patru ani, în prima săptămână a lunii aprilie, transmite Agerpres.

Candidații vor avea la dispoziție 10 minute pentru a-și expune planul managerial în fața Adunării Generale.

Profesorul Ioan-Aurel Pop a subliniat că alegerile reprezintă „un moment important al vieții normale” a Academiei Române. În opinia sa, „oricine va prelua această funcție onorantă și dificilă nu trebuie decât să aplice programul Academiei”.

Președintele ales își preia funcția după 15 zile de la data alegerii.

Pe data de 20 aprilie vor avea loc alegerile pentru funcțiile de vicepreședinți (patru) și de secretar general.

 Academia Română are 14 secții, acoperind domenii precum literatură, lingvistică, istorie, geonomie, fizică, chimie, biologie, medicină, agronomie, științe economice, științe juridice, arte plastice și cinematografie, știința și tehnologia informației. Academia Română are 87 membri titulari, 77 membri corespondenți, 38 membri de onoare din țară și 87 membri de onoare din străinătate.

Articole relaționate
    •     Rectorul UBB, Ioan Aurel Pop, discurs APLAUDAT minute în șir despre existența conștiinței de neam la români, pe vremea lui Mihai Viteazul. Ce au făcut ungurii ca „să se înspăimânte acești valahi și să nu se mai unească niciodată cu cei de peste munți”
    •     Rectorul UBB, Ioan Aurel Pop, despre politicienii care se declară „europeni”: „Dacă nu iubim sincer țara asta, cu toate ale sale, cu doruri, cu patimi, cu doine și cu strigături, cu blesteme și „codri verzi de brad”, nu avem cum să iubim Europa”
    •     Rectorul celei mai mari Universități din țară vorbește despre „forțe mai puternice decât ne putem închipui”, care promovează ignoranța și violența, pentru crearea de „marionete ușor de manipulat”
    •     Rectorul UBB, Ioan-Aurel Pop: România are nevoie de un plan național pentru a-și păstra elitele în țară. O țară care nu reușește să îi păstreze și în învățământ pe cei mai buni absolvenți, se pregătește pentru mediocritate 

Mesaj către academicianul Ioan Aurel Pop

Stimate Domnule Ioan Aurel Pop,

Mă bucur pentru alegerea Dv. în calitate de președinte al Academiei Române.
Sper să puteți urni mașina, și nu doar mașina ci și lumea din jurul ei, pe o cale bună, așa cum o vedeți Dv.
Cele mai bune urări de succes, solidar din inimă și cu toată mintea.

Dan Culcer

«Națiunea care separă întelepții de războinici va avea lași care să cugete

și proști care să lupte.»

ION PETRESCU. INTERVIU Cu Miron Manega, rebelul dogmatic

ION PETRESCU INTERVIU Cu Miron Manega, rebelul dogmatic 

Sursa http://adevarul.ro/international/europa/interviu-miron-manega-rebelul-dogmatic-1_5232c05cc7b855ff567a611a/index.html

La malul Mării Negre am întâlnit un jurnalist, cu peste 2000 de articole, dintre cele mai diverse, un scriitor cu cărţi de poezie, ca SALONUL REFUZAŢILOR, şi eseuri, precum antologicul DE CE URÂM FEMEILE? Un bărbat care a urmat liceul militar, apoi şcoala militară, la Sibiu, de unde a decis să îşi asume o altă condiţie umană, precum singur recunoaşte: "Dezertor din durată,/ scriu acum ce-am mai scris,/ eu soldatul ucis/ într-o altă armată." De acelasi autor Drama căpitanului magistrat Constantin Balosache Lecţia de demnitate a emisarilor Majestăţii Sale Regele Mihai I INTERVIU Generalul Alexandru Grumaz: „Noi românii nu punem mare preţ p... Acest interviu a fost precedat de discuţii în care m-am convins de universul imprevizibil, care poate sălăşlui în interiorul turnului de fildeş al unui compatriot ce este deja un personaj demn de un ciné-roman. Cu o experienţă inedită, chiar fascinantă, în publicistica autohtonă, cu o candoare la care ajung doar scriitorii ce au puterea de a trece de iniţialele orgolii personale, cu convingeri nicidecum convertibile, Miron Manega - pseudonimul cu care a fost "oficializat" Dumitru Manea, în 1985, la Cenaclul literar "Numele Poetului", condus de Cezar Ivănescu - mai face parte, în calitate de consultant, din Asociaţia Experţilor şi Evaluatorilor de Artă din România. Dialogul consemnat mai jos este o evaluare a unui român ce se uită la trecut cu duioşie, la prezent cu speranţă şi la viitor cu încredere, în generaţia următoare. 005 -M-a surprins faptul că sunteţi… ispravnic de concept, la website-ul CERTITUDINEA, o publicaţie electronică de cultură, spiritualitate şi atitudine. Care este acest concept? -Conceptul acestei platforme, creată în octombrie 2009, rezultă din chiar „declaraţia de principii” a site-ului. Este o alternativă la paradigma dilemei. Nu pentru că nu am avea îndoieli, căci numai proştii nu se îndoiesc, însă aceste îndoieli se referă la şansa de a reuşi, nu la justificarea morală a demersului, care este major şi smerit în acelaşi timp. Încercăm, nu să ridicăm catedrale, ci să plivim buruienile din grădini şi cimitire. Vrem să arătăm că realitatea românească profundă - aceea a preocupărilor, aşteptărilor şi deşteptărilor - este cu totul alta decât ceea ce ni se prezintă în ziare şi la televizor. Aceea este o realitate de nişă, periferică chiar, în niciun caz definitorie. Definitoriu este sistemul de valori care a generat tot ce avem mai bun în cultură. Vrem să arătăm că acest sistem de valori, corect abordat şi dimensionat, are şi target, şi audienţă. Vrem să creăm o platformă de vizibilitate publică, tuturor celor care au ceva important şi coerent de rostit în urgisita cultură română. Vrem, în ultimă instanţă, să susţinem demnitatea de a fi român, în locul ruşinii de a fi român, prin toate argumentele corecte, ce ne stau la îndemână. Pentru că nu e sănătos să te simţi vinovat pentru faptele ruşinoase ale unora, aşa cum nu e corect să te baţi în piept cu performanţele altora. Dar, felul în care ne raportăm la acestea, sensul şi scopul cu care lăudăm sau condamnăm, ne aşază pe fiecare în vecinătatea care ni se cuvine. cer -Aţi repetat de câteva ori cuvântul „vrem”. V-aţi exprimat la plural. Sunteţi mai mulţi? Cine sunteţi? -Dacă vă uitaţi în caseta tehnică, o să observaţi o ciudăţenie. Există un colegiu de redacţie alcătuit numai din „morţi” şi o listă de simpli colaboratori, printre care mă număr şi eu, fără niciun rang jurnalistic, care sunt „vii”. Coordonatorul editorial şi moral al tuturor – deci un fel de redactor şef – este Mihai Eminescu. Şi acum să vă răspund. În sensul strict al iniţiativei acestui proiect cultural, suntem câţiva: subsemnatul şi “colaboratorii” din caseta tehnică. În sensul mai larg, al apartenenţei la o comunitate spirituală, care desfide apologia deznădejdii, credem că e vorba de un popor. Există încă un popor român, din care nu ne e ruşine să afirmăm că facem parte. De aceea colegiul redacţional este alcătuit dintr-o echipă de profesionişti atemporali, prin urmare prezenţi: Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Carmen Sylva, Nae Ionescu, Nicolae Iorga, Pamfil Şeicaru etc. Contemporaneitatea lor nu mai trebuie demonstrată, a făcut-o deja istoria. Suntem, aşadar, o echipă mare şi actuală, din care fac parte atât cei care întâmplător nu mai sunt, cât şi cei trăitori, care au apucat să fie, precum şi cei care îşi caută corect matca identităţii prin cultură. Cât priveşte funcţia simbolică de „ispravnic de concept” pe care mi-am arogat-o, ea sugerează paralelismul de sens cu vechea dregătorie de ispravnic, prin care titularul acesteia ducea la îndeplinire poruncile domneşti. -Cine vă porunceşte? -Strămoşii. De pildă, una dintre porunci a fost formulată de autorul primului proiect de ţară, Mihai Viteazu: „Pohta ce-am pohtit”! 004 -Mariana Cristescu este autoarea unui volum inedit, sugestiv intitulat MIRON MANEGA REBELUL DOGMATIC. Rebel faţă de cine? - Este o monografie. Prima monografie despre mine, deşi sunt încă în viaţă. Sau, cel puţin aşa cred (!)… Este a doua surpriză de proporţii pe care mi-o face viaţa. În 2008, ziarista Dana Andronie, de la Jurnalul Naţional şi poetul Laurian Stănchescu mi-au „furat” poeziile şi mi-au scos un volum de versuri, „Salonul Refuzaţilor”, la Editura Junimea. Apoi m-au chemat la lansarea cărţii mele, la Sala Oglinzilor de la USR, nespunându-mi a cui lansare este… Revin la întrebare: sunt rebel în raport cu tot ce încearcă să-mi anihileze identitatea. A mea şi a neamului meu. Această atitudine se bazează pe un cod de principii axiomatice, care pot fi considerate dogme. Şi, da, în acest sens, sunt într-adevăr dogmatic. Iar dogmele mele sunt, de fapt, acele certitudini de care vorbeam: mama, tata, strămoşii, istoria, Mihai Eminescu şi Dumnezeu. 002 -Aţi prezentat recent un film inedit, despre Mihai Eminescu. În ce scop şi cu ce convingeri? - Convingerile deja le-am expus, ele stau la baza acestui demers. Aş mai adăuga o observaţie tristă, făcută de reputatul bibliofil Ion C. Rogojanu, care a spus că „Eminescu e mai mult citat decât citit”. Într-adevăr, marele nostru poet – care este, de fapt, şi marele jurnalist – continuă să rămână necunoscut, deşi opera lui e publică. Dovadă acest film, care există demult, dar nimeni nu l-a luat în considerare, altfel decât ca pe un titlu oarecare, de pe o listă de inventar. Am avut privilegiul să fiu primul jurnalist care a semnalat în presă existenţa acestui film monumental ca importanţă, atât pentru cultura română în ansamblul ei, cât şi pentru cinematografia românească. „Eminescu, Veronica, Creangă” se numeşte filmul şi este primul documentar cinematografic despe viaţa lui Eminescu. E adevărat, într-un concept de triptic, în care sunt incluse şi celelalte două personalităţi cu care a interferat şi cărorar le-a „organizat” cumva destinul: Veronica Micle şi Ion Creangă. Ambii au murit în acelaşi an cu el. Filmul are aproximativ 20 de minute şi a fost realizat, în 1914, de Octav Minar, un cercetător controversat al vieţii lui Mihai Eminescu. Pelicula, considerată una dintre cele mai valoroase piese de tezaur, a fost descoperită, în urmă cu câţiva ani, la Arhiva Naţională de Filme, de pasionaţii bibliofili Ion C. Rogojanu şi Dan Toma Dulciu. Documentarul, recuperat şi recondiţionat integral, este creaţia Casei de Filme “Pathé”, iar imaginea poartă semnătura lui Victor de Bon. Filmul e presărat cu scene lirice, interpretate de artişti profesionişti - primele încercări de docudrama! -, iar poemele eminesciene sunt ilustrate artistic, cu filmări făcute la Veneţia şi în Egipt. Reamintesc că filmul a fost realizat în 1914 şi prezentat pentru prima oară publicului pe 31 ianuarie 1915, la Ateneul Român. Cu acest prilej a vorbit scriitorul Barbu Ştefănescu Delavrancea… Cred că există, în această expunere, suficiente argumente care să releve importanţa colosală a acestei pelicule… - Un gest deosebit a fost acordarea unor replici, ale Plăcuţei de la Tărtăria, unor jurnalişti pe care îi preţuiţi. Care este motivaţia focalizării dumneavoastră pe această descoperire a arheologului Nicolae Vlasa? - Da, pentru mine, aceste plăcuţe au o importanţă simbolică extraordinară, în ciuda eludării sau escamotării lor de către istoricii români. Ceea ce, pentru mine, rămâne o mare enigmă, în condiţiile în care specialiştii străini s-au pronunţat: ele reprezintă cea mai veche scriere de pe Terra! Mai veche cu peste 1.500 de ani decât cea sumeriană. Am confecţionat din lut ars mai multe replici ale uneia dintre aceste plăcuţe, pentru a le dărui, cu diverse prilejuri, unor persoane capabile de reflecţie pe această temă. De altfel, această plăcuţă reprezintă şi logo-ul revistei CERTITUDINEA… 001 -Ce nu v-am întrebat şi aţi dori să se mai ştie despre scriitorul şi publicistul cu care am onoarea să fiu acum în dialog? - Cred că aş fi vrut să mă întrebaţi când mi-am descoperit identitatea şi cine mi-au fost mentorii. Aş răspunde că, fapt extrem de ciudat, mi-am descoperit identitatea naţională înainte de cea personală. S-a întâmplat în Liceul Militar, absolvit în 1975, prin profesorii mei de limba şi literatura română Constantin şi Elena Giurgincă - foşti studenţi ai lui George Călinescu, respectiv Tudor Vianu - şi profesorul de istorie Ştefan Mihăilescu, ex-student al lui Iorga. Vă imaginaţi cam ce au avut ei să-mi transmită. Cât priveşte identitatea personală - vocaţională mai exact -, aceasta s-a desăvâşit - deşi nu sunt sigur că s-a desăvârşit - în preajma a doi mentori scriitori: Tudor George (Ahoe) şi Cezar Ivănescu. 006 -Cum caracterizaţi fenomenul demonstraţiilor de stradă organizate de tinerii din Bucureşti şi alte mari oraşe, pentru apărarea bogăţiilor din subsolul Munţilor Apuseni? -Ceea ce se întâmplă acum în România are toate datele unui miracol. De unde au apărut copiii ăştia? Ce-i determină să protesteze? Şi de ce sunt atât de mulţi, din ce în ce mai mulţi? Şi cum de nu pot fi manipulaţi, nici de politicieni, nici de mass-media, nici de jandarmi? Sunt tineri, ingenioşi, dinamici, creativi şi imprevizibili. Creează nuclee de protest în mai multe locuri, ca să nu poată fi înconjuraţi de forţele de ordine ci, dimpotrivă, ei să fie cei care le înconjoară. Sunt paşnici dar, din când în când, rup lanţul de jandarmi pentru a-şi afirma autoritatea faptului că nu sunt controlaţi. Îşi extind vizibilitatea mărşăluind pe bulevardele Capitalei şi scandând: „Ieşiţi din casă/ Dacă vă pasă!”. Toate acestea sunt strategii de luptă. Vor avea de înfruntat însă o întregă tornadă de diversiuni. Una este în derulare. Vă amintiţi cum a rezolvat Ion Iliescu problema Pieţii Universităţii? A chemat minerii. Acelaşi lucru se întâmplă acum, într-o formă mai „cu faţă umană”: minerii protestează împotriva protestatarilor, intrând în galerie. Este aceeaşi paradigmă a învrăjbirii populaţiei. Formal, minerii au dreptate, căci este legitimă dorinţa lor de a avea locuri de muncă. Ceea ce nu înţeleg ei, pentru că au fost înfometaţi programatic – iar un flămând nu poate avea mintea limpede – e că locurile de muncă pe care le oferă RMGC sunt, de fapt, locuri de muncă la o fabrică de coşciuge: fabrica de coşciuge pentru propriii lor copii şi nepoţi. Nu ştiu dacă tinerii din Piaţa Universităţii vor avea inteligenţa şi maturitatea de a ieşi din acest şantaj social. Sper că da. Ceea ce se întâmplă însă, acum, este, într-adevăr, un miracol! Dar şi o consecinţă naturală a lăcomiei, hoţiei, incompetenţei şi prostiei clasei politice din România. N-au înţeles nimic din ce s-a întâmplat anul trecut, în perioada de până în alegeri. N-au înţeles că, dacă oamenii au putut ieşi în stradă pentru un doctor, o vor face şi pentru alte cauze similare. Ceea ce s-a şi întâmplat, pe 1 septembrie 2012, când, la Bârlad, 5.000 de oameni au ieşit în stradă pentru a protesta. Nu pentru salarii, nu pentru pensii, nu pentru bonuri de masă. Au ieşit în stradă PENTRU A PROTESTA ÎMPOTRIVA EXPLOATĂRII GAZELOR DE ŞIST PRIN METODA FRACTURĂRII HIDRAULICE! 5.000 de protestatari! La Bârlad! A fost un semnal puternic: ceea ce numim conştiinţă publică, în sfârşit, s-a trezit! Dar cine să înţeleagă? Ponta? Antonescu? De unde atâta simţ istoric? De unde atâta viziune politică? Acum toţi au o problemă. O mare problemă. Şi ei, şi mass-media corporatisă, care încearcă să dreagă busuiocul după ce, aproape o săptămână, s-a făcut că nu vede. N-au decât să-l dreagă! Orice ar face va fi de folos cauzei protestatarilor. Acum mass-media e dependentă de Piaţa Universităţii. Televiziunile au înţeles că, dacă ignoră protestele, vor dispărea ca audienţă, oricâţi bani ar fi primit de la Gold Corporation. Protestatarii împotriva proiectului Roşia Montană simt, cred şi ştiu că pot schimba întrega clasă politică. Şi o vor face. Piaţa Universităţii îşi va genera propriii lideri politici. Iar liderii care se vor naşte din această minunată efervescenţă civică vor candida la europarlamentare şi la preşedinţie. Şi vor câştiga, pentru că sunt credibili, inteligenţi, competenţi şi necorupţi. salvaţ - Înţeleg că practicaţi presa de atitudine. Mai există vreo cauză în care sunteţi implicat direct? - Da, CFR-ul. Nu pot accepta ideea că sistemul feroviar va fi privatizat. Miniştrii care s-au succedat, după anul 1990 au tratat una dintre cele mai importante structuri strategice ale ţării ca pe un SRL, pe care l-au vândut cui a „cotizat” mai mult. Au luat finanţarea companiilor de stat şi au dat-o companiilor private concurente, apoi, invocând lipsa de performanţă a propriilor angajaţi, au găsit soluţia privatizării. E ca şi când antrenorul şi-ar trimite boxeurul în ring cu mâinile legate şi pe urmă i-ar reproşa că pierde lupta. În cazul reţelei spitalelor CFR, „scamatoria” s-a făcut la scenă deschisă, fără nicio logică, fără nicio justificare formală. Deşi nu cereau niciun leu de la bugetul Ministerului Transporturilor, deşi nu aveau arierate, deşi PATRU dintre spitale aveau în derulare proiecte pe fonduri europene (nu DOUĂ, cum scrie în motivarea ordonanţei de urgenţă, ceea ce constituie fals în acte publice şi uz de fals!), deşi Mona Pivniceru i-a explicat în scris ministrului Fenechiu că încalcă articolele 1, 16, 41, 44, 115 din Constituţie, deciziile 65/1995, 83/1998, 255/2005, 421/2007, 1.189/2008, 1008/2009, 1.039/2009, 414/2010, 1105/2010 ale Curţii Constituţionale, articolul 244 din Codul Civil, Hotărârea de Guvern 972/2006 şi Hotărârea de Guvern 1.361/2006, secţiunea a 7-a pct. 1 din Legea 52/2003, articolul 16 şi articolul 174 din Legea 95/2006, degeaba!... Relu Fenechiu, gândind cu organul nepotrivit, a elaborat Ordonanţa de urgenţă nr 8 din 28 februarie, prin care reţeaua spitalelor CFR a fost transferată, chipurile, Ministerului Sănătăţii. Urmarea? A început bătălia imobiliară pentru clădirile spitalelor. Care, nota bene, au fost construite cu banii salariaţilor, nu din fonduri de la buget!... În plus, transferul a dus la blocarea contractelor cu fonduri europene aflate în derulare şi obligativitatea returnării acestor fonduri. Cine le plăteşte? Relu Fenechiu? Nu va putea, căci va fi ocupat cu ispăşirea pedepsei. Uniunea Sindicală din Spitalele CFR a trimis peste 800 de memorii, la toate instituţiile puterii, la avocatul poporului şi la toate forurile europene şi abia acum, după şapte luni, miniştrii de resort şi parlamentarii au început să le citească. Se pare că legea de aprobare a ordonanţei de urgenţă nu va fi votată în parlament şi spitalele vor fi returnate Ministerului Transporturilor. Dar cu ce pierderi!... M-am implicat direct, masiv şi vehement în această campanie de avertizare publică privind exproprierea unui sistem sanitar istoric şi poate că reacţia, fie ea şi târzie, a Parlamentului, se datorează şi acestei campanii...

Citeste mai mult: adev.ro/mt23pc

Petrișor Peiu. Sidex Galați, cel mai mare combinat construit vreodată în România, se pregătește de dispariție.

Sidex Galați, cel mai mare combinat construit vreodată în România, se pregătește de dispariție. Modul în care a fost cedat diamantul economiei românești, tiparul după care s-a devalizat industria României, sub pretextul „privatizării”

De Tudor Matei  /   Economie   /   Publicat: Luni, 02 aprilie 2018, 22:28   /   Actualizat: Luni, 02 aprilie 2018, 23:35   /   0 comentarii

 

Articole relaționate

• Petrișor Peiu, fost consilier a doi prim-miniștri ai României, scrie despre cine a câștigat în urma incidentului cu Dmitri Rogozin: „Bucureștiul a „mușcat" momeala și s-a luat în piept cu rușii”
• Petrișor Peiu, fost consilier a doi prim-miniștri ai României: dacă vom înțelege că și românii pot avea companii mari și bogate precum MOL-ul unguresc și PKN-ul polonez, atunci banii românilor vor putea genera bogăție și prosperitate
•  
• Decizie istorică: După 28 de ani, statul român statul preia controlul unei companii și salvează mii de angajați ai Șantierului Naval Mangalia
•  
• Informație-bombă: Holzindustrie Schweighofer RECUNOAȘTE că în fabricile din România sosesc zilnic 70 de camioane cu bușteni, adică peste 400.000 de tone anual!

77 de milioane de dolari ar fi trebuit să încaseze în anul 2001, România,  pentru cel mai mare combinat siderurgic construit vreodată în țară,  dar chiar și așa, suma ar fi însemnat numai 10% din fierul vechi pe care îl deținea Sidex Galați în toate halele sale, scrie Petrișor Peiu pe siteul ziare.com.

Așa-zisa privatizare are încă multe lucruri ascunse. În spatele cedării Sidex au stat oameni care, după 2001, s-au catapultat în cercurile puterii.

ArcelorMittal Galați, fostul combinat Sidex, a fost cumpărat  în 2001 de miliardarul indian Lakshmi Mittal, care și-a asumat angajamentul de a investi 350 milioane euro. 

Este cel mai mare combinat siderurgic al României, fiind construit în perioada 1960-1966 la ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comunist decedat în 1965. 

„În anii '90, o echipă de arghirofili și diletanți care se jucau cu marile fabrici din țara prin birourile somptuoase ale nou-înființatului FPS (Fondul Proprietății de Stat), ademeniți cu sume exorbitante de către generalii și smecherasii comerțului exterior au decis să schimbe total paradigma funcționării combinatului și să deturneze cea mai mare parte a producției către export, export realizat, bineînțeles de către firmele de casă ale echipei respective. Cum s-a realizat acest lucru? Simplu: s-au inventat prețurile diferențiate pentru export și piața internă, astfel încât tot ceea ce se vindea în țară era mai scump cu 30% decât ce se exporta.

Astfel s-a reușit distrugerea întregii siderurgii cu valoare adăugată mare, iar Sidex-ul a devenit un furnizor ieftin de materii prime pentru industria altora. Peste două treimi din oțelul semi-finit de la Galați a luat calea exportului, văduvind industria românească de materii prime. Produsele gălățene au fost vândute atât de ieftin încât toate marile piețe ale lumii (SUA și Uniunea Europeană, în primul rând) au apelat la diverse proceduri anti-dumping împotriva producătorului român. Au dispărut piețele bune, nu-i nimic!, generalii au continuat să vândă în Asia, în Turcia, continuând să se îmbogățească și continuând să sărăcească vaca pe care o mulgeau”, scrie Petrișor Peiu pentru ziare.com

  

Acesta dezvăluie modul în care s-a dat apoi lovitura finală.

„Rețeta dezastrului a fost simplă: invocând faptul că Sidex nu poate lua bani de la bancă pentru a-și finanța producția, "specialiștii în comerț exterior" împrumutau ei bani de la bancă și aduceau materii prime la ce preț doreau și exportau tablă tot la ce preț doreau. Dar băncile finantau circul asta tot pe baza garanței date de producția de la Galați. Lovitură finală a fost data în perioada 1997-1999 când, printr-o inginerie plină de tupeu, Sidex a fost practic luat ostatic de firma fraților iranieni Vahid, Naser și Hasan Alaghband, celebra Balli. Ingineria a fost o firmă nouă, Sidex Internațional, în care Balli deținea 60% și combinatul doar 40%, care să vândă unde doreau iranienii și mai ales, cum doreau iranienii producția de la Galați. Acest lucru a adus Sidex-ul aproape de faliment, reușind să supraviețuiască numai neplătind datoriile acumulate anii trecuți. Haosul era atât de mare, iar jaful atât de evident încât, în vara anului 1999, ministrul industriilor de atunci a ordonat distribuitorului de energie să oprească alimentarea combinatului (pentru facturile neplătite) doar ca pedeapsă pentru că se schimbase furnizorul de feroaliaje al fabricii și mașina "de făcut bani" fusese momentan întreruptă”, mai scrie Petrișor Peiu. 

  

S-a desis apoi privatizarea. A fost ales LNM Holding, condus de către indianul Lakshmi Nivas Mittal, care pe atunci nu deținea nimic în Europa. 

Peiu spune că Mittal a primit Sidex-ul gratis iar statul român a preluat toate datoriile combinatului (peste 1 miliard USD doar la data preluării), pe care le-au plătit 23 de milioane de români.

„Deși contractul de privatizare este aprobat prin lege în Parlament, în anii următori "inginerii dezastrelor" de la AVAS (urmașul vechiului FPS) aprobă, prin protocoale secrete, zeci de anexe la contractul inițial prin care statul plătește salarii compensatorii permițând indianului să concedieze 20.000 angajați și acceptă amânarea investițiilor promise la calendele grecești”, mai scrie fostul consilier a doi prim-miniștri.

Acum, Grupul ArcelorMittal încearcă să cumpere cel mai mare combinat din Europa, situat în Italia, dar ar putea fi obligat să vândă unele unități deținute în prezent, dacă se va stabili că astfel va avea o poziție dominantă în Uniunea Europeană. În acest sens a fost întocmită o listă care a fost trimisă Comisiei Europene, existând zvonuri că pe aceasta s-ar regăsi și Combinatul de la Galați.

„Se pare că Sidex va fi preluat de Rinat Ahmetov, oligarhul din Donetk care deține Metinvest și echipă de fotbal Sahtior. Ieșit din grupul ArcelorMittal, Sidex-ul nu va mai avea, probabil, viață lungă și se va stinge încet mai ales că noul patron este producător de oțel ieftin și mult care abia așteaptă să inunde Uniunea Europeană" scrie Peiu. 

În final, iată o parte dintre cei care au participat la această privatizare.

„Și-uite așa un grup de "specialiști" în catastrofe economice a reușit să ucidă o fabrică de 9 milioane de tone de oțel în numai 20 de ani. Deși toată lumea a știut de "crimă", nimeni n-a intervenit: nici Guvernul, nici președintele, nici AVAS, nici România profundă, nici măcar vreun sefulet de partid mai acătării. 

  

Directorul general care a "nășit" escrocheria Sidex Internațional a ajuns primar al Galațiului și în această calitate a strălucit prin nepricepere și nepăsare; directorul general al FPS care a înființat Sidex Internațional a ajuns cuscrul președintelui României și cel mai bun prieten al primarului capitalei care a montat atâtea borduri că se putea face cu ele un drum până la Monaco. Directorul firmei Balli din România a rămas la fel de bun prieten cu cuscrul președintelui și a reușit să-și plaseze fiul în scaunul de ministru de finanțe (ocazional și secretar de stat); respectivul fiu este, ce coincidența!, secretar de stat la Ministerul de Finanțe exact în perioadă în care acest minister îi plătește generos indianului Mittal sumă pe care Sidex o pierde într-un final că urmare a păgubosului contract Sidex Internațional. 

  

Să mai spunem încă o data că prea e "tare": tatăl pune la cale escrocheria Sidex Internațional și fiul este în guvernul care plătește pagubă! Dacă mai adăugăm și faptul că avocații care reprezentau Sidex-ul în 2000, în anul următor, erau deja avocații cumpărătorului Mittal și scriau contractul de privatizare, mai că înțelegem de ce nimeni n-a văzut "crima" care urmă să se producă”, încheie Peiu.

Petrisor Gabriel Peiu este doctor al Universității Politehnica din București (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) și al premierului Adrian Năstase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) și vicepreședinte al Agenției pentru Investiții Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN).

Sandu Tudor. Pentru pisicile cu clopoţei

Sandu Tudor
Pentru pisicile cu clopoţei
Din volumul Universalism românesc, Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2013.
p. 126-128   

Nu putem fi xenofobi. Dacă cineva s-a născut la Marea Albă, în inima Balcanului, sau la Ierusalim, după zodia lui, şi apoi l-a bătut vânturile şi l-a adus până la noi, nu e oare suflet de om? Trebuie să-l aşteptăm la cotitură cu sprâncenele încruntate şi inima haină? Nu, românul e primitor de oaspeţi ca nimeni altul şi curtenitor cu stră­inul venit de peste mări şi ţări. Toată făptura poate să se aciuiască aci, poate să fie venită de peste şapte tărâ­muri, la! Gândiţi-vă, câtă felurime de neamuri cumplite şi neamuri mai blânde au năpădit şi au năvălit peste i în iureş de-a călare sau binişor cu pas de pace!
Pe toată felurimea am primit-o cum se cuvine, cu baltagul şi coasa întinsă şi ascuţită, dacă a vrut să ne jefuiască, ori cu tipsia cu pită şi cu sare pe palme, dac a fost să ne omenească şi au venit să ne cunoască şi si se încuscrească.
Dar, chiar duşman de moarte dacă a fost cineva şi cu de-adinsul şi sila s-a aşezat pe aceste meleaguri necuvântate şi în vecinătatea noastră a trebuit să şează, „alei! Fiară veninoasă, lifta rea necredincioasă" trebui să se domolească, „să se tragă pe brazdă", „să se potriveas­că pământului", să se omenească, şi ia urma urmei,' vorba limpede a rumânului a biruit şi straiul lui curat ţ datina lui bună şi aşezarea lui străbună.
Din pricina aceasta, după o mie şi încă opt sute dt ani întregi, de când meşterul Apolodor din Damasc şi-' durat podul peste Dunăre şi cioplitorii împăratului Traian au nălţat columnă în forul lui din Râm, ţărănimea locuri­lor noastre nu şi-a schimbat nici portul, nici inima.
Şi dacă nu ar fi mărturia aceasta traiană, de pe ma' lurile Tibrului, cu suişul acela de icoane dacice dăltuite în piatră, de jur împrejurul columnei, oricine ar pute
Universalism românesc    127
spune că vorba noastră e tot un avânt gol şi sunător de patriotard, de care lumea e atât de obosită.
Dar tocmai din pricina acestei trăinicii sufleteşti, acestei tării lăuntrice, acestei încrederi în adevărul său, românul a fost larg primitor şi nu s-a ferit de nimeni.
Chiar în vremurile cele mai grele ale istoriei lui, de domnie străină, cum a fost epoca fanariotă, românul cel adevărat nu s-a robit, ci s-a haiducit. Nu s-a speriat, nu s-a plâns, a încălicat pe un murg sau roib, „şi-a luat flinta de-a spinare şi a pornit în lumea mare" hăulind şi cântând.
De când e pământul, prin locurile noastre nu s-au putut înstrăina decât trecător oraşele. Nimic altceva.
Toate acestea le amintesc aci pe scurt, dintr-o mân­drie românească jignită de chiar cei ce spun că sunt ro­mâni. Băştinaşul acestei ţări oare şi-a pierdut tăria lui de veacuri? O şhleahtă întreagă de surtucari, un duium pestriţ de politicieni şi zişi cărturari bat în darabane pe la toate răspântiile şi, în numele unui crez „naţionalist", s-au apucat să sperie un neam întreg. Cel puţin de ar h sinceri.
Azi, când suntem mai tari ca oricând, mai la noi aca­să, azi când pământul rotund al bătrânei Dacii ni s-a îm­plinit nouă strănepoţilor, slăbănogii aceştia care voiesc să pescuiască în apa tulbure a demagogiei ţipă ca să ne buimăcească că străinul vrea să ne muşte de inimă. ..Numerus clausus, numerus valahicus, numerus totus, numerus netotus". Ce este toată această bâiguială, se 'ntreaba lumea năucită? Să fim cinstiţi.
Conştiinţa clară românească se scutură de toate ar-este blestemăţii cu dedesupturi. Mândria românească nu poate mărturisi că 16 milioane de români trebuie să rCunoască că sunt în primejdie de moarte din pricina Catorva venetici care nu ştiu să se supuie.
Toate formulele acestea demagogice nu sunt decât Cunoaşterea unei inferiorităţi a noastre, nemeritate, Cdevărate. Toate aceste devize bune pentru alegeri
128 Sandu Tudor
electorale sunt făcute doar să aţâţe lumea neştiutoa­re, pentru a-i câştiga buna credinţă fără a le fi aplicat vreodată, decât într-un chip de şicană şi exploatare în | beneficiul personal. Pisica când vrea să pornească prindă şoareci nu îşi pune clopoţei la gât.
Ne-am propus să arătăm adevărata metodă a tu­turor acestor zişi „naţionalişti". Adevăraţii duşmani neamului sunt cei ce compromit ideea naţională.
Credinţa, An III, nr. 408 - 9 aprilie 193

27 Martie 1918 (RE)Unire a Basarabiei cu Dacia-Romania

 

27 Martie 1918 (RE)Unire a Basarabiei cu Dacia-Romania

În cuvintele Lor

Spicuim din Seria Romaniana: Romani cu care ne mandrim, a ziaristului Gabriel Teodor Gherasim, cateva fragmente din interviuri luate de acesta unor personalitati culturale, politice si intelectuale romanesti dintre Nistru si Prut.

Astfel, prin cuvintele lor, o sa fim mai aproape de realizarea sacrificiilor celor are au refacut Romania Mare si a importantei acestei reuniri de neam dintre Nistru si Tisa.

Interviu cu Maestrul Ioan Paulencu, Artist al Poporului din Moldova, solist al Operei Naţionale, Preşedintele Societăţii Culturale Salvati Folclorul, conferenţiar universitar:

- Noi românii din Bucovina de Nord, Bugeac şi Basarabia, în decurs de aproximativ 250 ani, am trăit doar 22 de ani în propria noastră ţară România, din 1918-1940… Cred că nu este nici o noutate dacă voi răspunde că am suferit enorm de mult pentru că am fost şi sunt român. (I Paulencu)

- născut la 5 decembrie 1940, regiunea Cernăuţi, comuna Voloca

- Stimate domnule Gherasim, cred că nu este nici o noutate dacă voi răspunde că am suferit enorm de mult pentru că am fost şi sunt român. În Basarabia, pe timpul sovetic, toţi românii erau persecutaţi. În anul 1978, m-am dus ca să-mi corectez toate datele biografice, prezentând certificatele de naştere, al meu, al tatălui şi al mamei, certificatul lor de căsătorie, unde erau descrşi ca agricultori români. Nu au vrut să mă înregistreze ca român. M-au sfătuit să mă adresez la secţia de paşapoarte republicane din Moldova. Anteior, în 1957, la cercul militar, în mai puţin de 2 minute mi se schimbase numele: din Paulencu în Pavlenco, din Ioan în Ivan şi din român în moldovan. La secţia republicană de paşapoarte când a citit şeful documentele românesti ale părinţilor m-a întrebat: “şi dumneata vrei să te inscrii acum ca român?”

Eu i-am răspuns: “Eu nu vreau să mă inscriu român, eu sunt român şi punctum”. La răspunsul meu, şeful a exclamat că mai degrabă decât să mă înscrie pe mine ca român se spânzură el. I-am răspuns foarte politicos: “Vă rog să-mi semnaţi corectarea documentelor de identitate, pe urmă va puteţi şi spânzura dacă poftiţi”. Şeful a sărit de pe scaun şi m-a ameninţat că mă va reclama la Miliţie. Iar eu i-am răspuns: “Asta vreau să fac şi eu, deoarece dumneata mi-ai insultat naţia”. Şeful a aprins o ţigară, defilând nervos prin birou şi după câteva fumuri de ţigară a exclamat cu ură: “E imposibil de lucrat aşa!” Cu multă silă mi-a semnat documentele. Cu aşa nervi, mi-am recăpătat din nou numele, prenumele şi naţionalitatea. Luând documentele semnate i-am zis: “Eu la revedere nu vă spun, deoarece nu aţi meritat aşa bineţe”.

Colegii din Teatru, aflând că am redevenit “român”, atât ruşii, cât şi “moldovenii”, m-au urât făţiș după aceea. Închipuiţi-vă că dacă chiar astăzi, în mileniul III, sunt unii cetăţeni care se bat cu pumnul în piept şi strigă: “Sunt moldovan, deci nu român”, vă închipuiţi reacţia de atunci.

Dr Vitalia Vangheli Pavlicenco este presedintele Partidului National Liberal din Basarabia (R.Moldova)

-Am un gol imens si de neacoperit in suflet – de aceea este pentru prima oara cand am reusit in decursul acestui interviu, ca sa scriu despre mama – asta pentru ca EA, care m-a facut romanca, cea care canta “Seara pe deal” de Eminescu, “Pe linga plopii fara sot” si pentru care limba, literatura romana, Romania, istoria noastra, erau valori de capatai, a decedat cu numai doi ani inainte de a apuca alte vremuri in Basarabia, cand s-a adoptat grafia latina si limba noastra drept limba de stat. Iar cand am trecut in 1987, pentru prima oara, frontiera cu trenul spre Iasi, am plans in hohote de emotii nestapanite, pentru ca am ajuns la aceasta clipa nemaicrezuta in viata noastra, dar si pentru ca nu a putut sa retraiasca si mama clipa de revenire in Romania. (Dr Vitalia-Vangheli-Pavlicenco)

- In Basarabia, la cit au suferit romanii aici, sint putini care sa nu poata fi evocati drept eroi, exceptind leprele comuniste si vinzatorii de semeni. Astfel, asa s-a intimplat ca parintii mei au trait, impreuna cu bunicii, cele mai grele perioade ale ocupatiei sovietice, incepind cu 1940, cind mama mea a revenit din Iasi, unde se afla la studii, in stinga Prutului, la bastina (ea fiind nascuta in comuna Alunis, judetul Balti). La Iasi mama a studiat de profesoara si toata viata a predat limba romana si franceza. Revenita in Basarabia, mama a lucrat in scolile din citeva sate, apoi s-a stabilit in comuna Grinauti, linga Pelinia, aproape si de Alunis. Acolo s-a casatorit cu tatal meu, Victor Vangheli, invatator, ca si mama. El preda matematicile si istoria. Mai e de remarcat ca bunicul meu matern Petru Bordeniuc, din Alunis, a devenit si el, la tocmai 50 de ani! invatator pentru clasele primare, bunicul patern era agricultor, iar bunica paterna a ramas la 6 ani fara mama. Insa, nu am avut parte nici de tata, nici de bunic patern. Pe acesta, pe nume Gheorghe Vangheli, l-au mobilizat sovieticii la 16 aprilie 1945, neavind impliniti 50 de ani si l-au terminat kaghebistii la scurt timp, pentru ca luase Biblia cu el, nemultumit ca „a fost mobilizat de Antihristul”. A fost prima tragedie pentru bunica paterna.

A doua tragedie, bunica paterna a suferit-o alaturi de mama – unicul ei fiu, Victor, tatal meu, a fost ucis la numai 24 de ani, din invidia unora de a fi acceptat sa conduca el scoala, dupa ce mai multi ani a fost mama directoare, dar renuntase pentru ca astepta nasterea mea, avind-o deja pe sora Silvia. A fost o tragedie extraordinara in sumbrul an 1953, dupa moartea lui Stalin, cind au fost amnistiati mai multi fosti recidivisti, racolati pentru a-l omori pe tata. In actul rusesc de deces scria „polnoie otdelenie golovi ot tuloviscea” (“separare totala acapului de trunchi”), iar in cel moldovenesc, obtinut ca si duplicat mai tirziu, – simplu – „decapitare”.

DESPRE LIMBA ROMÂNĂ CU ANA GUȚU professor universitar si parlamentar European

-Decizia Curtii Constitutionale din Republica Moldova repune in drepturi adevarul istoric despre Basarabia, si anume ca aceste pamanturi au fost ocupate, rupte din trupul tarii romanesti, Basarabia fiind supusa unui proces feroce de deznationalizare si epurare etnica. Deportarile si foametea organizata, care au fost un adevarat genocid impotriva bastinasilor romani, dar si altor etnii conlocuitoare, au fost declansate, in primul rand, pentru a-i pedepsi pe cei care se autoidentificau romani, pe cei care erau gospodari in bun spirit romanesc. In urma acestui genocid al sovieticilor impotriva romanilor basarabeni au pierit sute de mii de oameni.

- S-a scris deseori despre sindromul Stockholm, atunci cand victima devine adoratoare a calaului sau, probabil aceasta s-a intamplat cu romanii din Basarabia, frica incuibărindu-se in mintea populatiei de aici. Secolul al XIX-lea a fost un secol al luminilor in Europa, dar pentru basarabeni acest secol a fost unul al analfabetismului, al privarii de drepturi identitare si lingvistice. Basarabia nu a venit pregatita catre Ziua Marii Uniri din 1 decembrie 1918. Era un spatiu profund rusificat, unde abia dupa 1 decembrie 1918 au fost deschise circa 3 000 de scoli romanesti, camine culturale, a inceput viata culturala adevarata, dar 22 de ani au fost mult prea putini in acest sens. Dupai 1940/1944 ocupantii sovietici si-au facut bine treaba prin intermediul propagandei si ideologizarii, migratiei fortate si schimbarii componentei etnice a populatiei (casatroii mixte in special, din care rezultau copii vorbitori de rusa). Aici in RM s-a inradacinat termenul de ”mancurt”, personaj lipsit de memorie originara, un termen mai putin cunoscut in vest, deoarece vine dintr-un roman al unui scriitor kirghiz. Din pacate, inclusiv acum RM e plina de mancurti, oameni lipsiti de sentimentul identitar, chiar daca au nume romanesti. Pastrarea sentimentului identitar national a fost mai ales posibila in familiile de intelectuali, unde buneii, parintii, au fost profesori, medici, familiile in care parintii au fost oameni gospodari si au fost expropriati, apoi deportati in Siberia. Universitatea din familie a contat foarte mult in acest sens

- Fiind delegat la Adunarea parlamentara a Consiliului Europei am contribuit la elaborarea raportului si apoi, prin amendamente votate in plen, la adoptarea in 2010 a Rezolutiei 1723 cu privire la ”Comemorarea victimelor Holodomorului” – foametei organizate in Ucraina, document in care se face referinta la foametea organizata din Transnistria in 1932-1933 si Basarabia in 1946-1947. Deja in 2006 APCE (Adunarea Parlamentului din Consiliul Europei) a adoptat Rezolutia 1486 cu privire la ”Necesitatea condamnarii internationale a crimelor regimurilor totalitar-comuniste”. Parca exista un cadru international pentru a realiza demersul in cauza, eu, insa, consider ca statele post-comuniste nu au fost suficient de insistente in acest sens. Recent eu si colegii mei deputati din Partidul Liberal Reformator am adresat presedintelui RM Domnului Nicolae Timofti o scrisoare deschisa, prin care solicitam crearea unui institut de studiere a crimelor regimului comunist. Institutul va avea drept sarcina elaborarea unui rechizitoriu, in baza marturiilor vii, documentelor si dosarelor de arhiva. Rechizitoriul impotriva crimelor comunismului trebuie sa fie prezentat intr-o instanta judiciara din RM care sa se pronunte in sensul condamnarii regimului comunist pentru crimele comise impotriva cetatenilor din Basarabia. Deja avand un castig de cauza la nivelul instantelor nationale, putem vorbi si de concertarea eforurilor pe dimensiunea internationala si sa insistam la o judecata internationala care ar condamna crimele regimurilor totalitare comuniste, asa precum o recomanda APCE in rezolutia 1486 din 2006.

Convorbire Cu Doctorul Ion Popescu, Parlamentar in Rada Ucrainei Cernauti

- Premergătorii românilor din Ucraina (gaeto-dacii) au fost atestaţi în aceste teritorii cu mult mai înainte deсât strămoşii slavi ai ucrainenilor¹ (populaţiei titulare de azi).

Locuind compact în zona nordului Maramureşului istoric (regiunea Transcarpatică), nordul Bucovinei, nordul Basarabiei, Ţinutul Herţei (regiunea Cernăuţi) şi sudul Basarabiei (regiunea Odesa) din imediata apropiere cu frontiera României, şi mai dispersat în Transnistria ucraineană (regiunea Odesa) pană la şi după Bug (regiunile Kirovograd, Nicolaev, Herson, Dnepropetrovsk etc.), românii în zonele de trai tradiţionale reprezintă, alături de ucraineni (huţani, ruteni etc.) populaţia autohtonă a Ucrainei.

Înaintaşii neamului au lăsat urme semnificative atât în istoria şi cultura Ucrainei (Mitropolitul Kievului Petru Movilă, folcloristul şi savantul Acad.Grigore Bostan, coatutorul Constituţiei Ucrainei şi europarlamentarul Dr. Ion Popescu, faimoasa cântăreaţă Sofia Rotaru ş.m.a.), cât şi ale neamului românesc (fraţii Hurmuzachi, Ioan Mihaly de Apşa, Iancu Flondor, Dmitrie Onciul şi Ion Nistor, poieţii Arcadie Suceveanu, Vasile Tărâţeanu etc.). De la gimnaziul din Cernăuţi, îndrumat de Aron Pumnul, şi-a luat zborul simbolul românismul Mihai Eminescu. O eventuală enciclopedie consacrată personalităţilor reprezentative ale comunităţilor româneşti din Ucraina ar întruni câteva volume...

„Trezindu-se în urma diferitelor cotituri ale istoriei” în actualele teritorii ale Ucrainei, populaţia românofonă s-a asimilat complet (în cazul „bolehovenilor” şi „volohilor” din Pocuţia şi Galiţia) sau parţial (în zona dintre Nistru şi Bug), supravieţuind, totuşi, din punct de vedere etnolingvistic în regiunile Cernăuţi, Transcarpatia şi Odesa.

Perioada sovietică, care a dus la deportări masive şi asimilări artificiale, totuşi, nu a putut „înghiţi şi dizolva” în oceanul slav elementul est-romanic. Românii au supravieţuit.

Renaşterea etnică generată de prăbuşirea imperiului totalitar-comunist a dus indubitabil nu numai la apariţia Ucrainei ca stat independent, dar a generat şi renaşterea tradiţiilor strămoşeşti în rândurile românilor băştinaşi „uitaţi” în urma „istoriei buciumate”, dincolo de hotarele Statului Român, însă nu şi ale etno-arealului românesc, ale Patriei Romanesti, pentru că: „Patria noastră, — după Nichita Stănescu, - este limba Română”.

- De fapt, la Ucraina au fost trecute nu numai teritoriile din actuala regiune Cernăuţi, dar şi din Sudul Basarabiei (care azi aparţin de regiunea Odesa).

Căt despre regiunea Cernăuţi - apariţia ei este o consecinţă directă a Protocolului adiţional la Diktatul Ribbentrop-Molotov.

Cu toate că în punctul 3 al Protocolului adiţional se specifica doar că „în privinţa Europei Sud-Estice, partea sovietică subliniază interesul pe care îl manifestă pentru Basarabia” şi nu erau subliniate intenţiile Moscovei de a ocupa o parte a Bucovineiⁱ, guvernul sovietic rusesc, în nota ultimativă din 26 iunie 1940 adresată României, a cerut scoaterea de urgenţă a armatei române şi a administraţiei civile din teritoriul Basarabiei şi al unei părţi a Bucovinei.

Însă trupele sovietice au intrat nu numai în Basarabia şi Nordul Bucovinei, dar au ocupat şi Ţinutul Herţa (care nu era specificat nici în Protocolul adiţional la Diktatul Ribbentrop-Molotovⁱⁱ, nici în nota ultimativă din 26 iunie 1940)ⁱⁱⁱ.

Ţinutul Herţa, „un teritoriu curat românesc, care n-a fost niciodată sub vre-o ocupaţie străină şi care a facut parte din România Veche”^iv a avut de împărţit soarta tragică a nordului Bucovinei^v. Teritoriul acestui ţinut s-ar întinde pe o suprafaţă de circa 30.400 ha, având o populaţie de aproximativ 35.000 de români. Sovieticii au pus stăpânire pe el la 29 iunie 1940, pretextând că s-au „rătăcit”... şi aşa 27 de localităţi herţene, care au aparţinut anterior judeţului Dorohoi din Vechiul Regat, s-au pomenit în componenţa URSS^vi.

CONSECINŢELE PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV ASUPRA SCHIMBĂRII COMPONENŢEI NAŢIONALE A REGIUNII CERNĂUŢI ÎN PRIMUL AN DE PUTERE SOVIETICĂ: 1940-1941

Evenimentele dramatice din vara anului 1940 au întrerupt brusc viaţa paşnică a locuitorilor Bucovinei, Basarabiei şi Ţinutului Herţa.

În decurs de şase zile (28 iunie – 3 iulie 1940) România a cedat Uniunii Sovietice 50.762 km² (inclusiv 6.262 km² în Bucovina) cu o populaţie de cca. 3.776.000 de locuitori^vii.

Chiar din primele zile, regimul totalitar-stalinist a purces la sovietizarea teritoriilor anexate, fenomen ce avea drept consecinţe impunerea ideologiei totalitar-comuniste şi distrugerea vieţii politice şi a structurii socio-economice tradiţionale în teritoriile respective.

• Dumitru Covalciuc în studiul său „Românii nord-bucovineni în exilul totalitarismului sovietic” demonstrează că „prin promovarea politicii staliniste de genocid etnic, în perioada 1940-1941 şi în perioada 1944-1952 au existat cinci etape legate de modificarea structurii etnice a populaţiei rămase în teritoriul ocupat”. Şi fiecare etapă a constituit o verigă a unui lanţ de măsuri şi metode represive, necunoscute până atunci de o populaţie „eliberată” nici mai mult, nici mai puţin, decât „de sub jugul cotropitorilor burghezo-moşiereşti români”^viii.
• Mulţi dintre fugari apelau la serviciile unor călăuze provenite din rândul sătenilor din localităţile de frontieră, însă autorităţile bolşevice au creat, în scurt timp, propria reţea de „călăuze”, care îi conduceau pe refugiaţi direct în mâinile sau - şi mai tragic - sub focul grănicerilor.
• Cei reţinuţi erau transportaţi într-un lagăr de „arestaţi”, care fuseseră prinşi pe graniţă. Un asemenea lagăr se afla în curtea proprietarului Cârjiţchi din comuna Vadul-Siret. După cum ne mărturisea Dumitru Nimigeanu din Tereblecea, în timp de numai o lună după invazia Bucovinei, în acel lagăr se aflau deja 2.400 de persoane. Afară de acesta, mai existau încă nouă asemenea lagăre, toate pline. „Acesta era lagărul pentru zona noastră, în care se aflau închişi preoţi, profesori, învăţători, primari, funcţionari şi foarte mulţi pensionari, cărora comuniştii nu le-au plătit nici o pensie. Printre aceştia erau şi doi generali ieşiţi la pensie, al căror nume nu-l ştiu... Numai 5% au scăpat..., restul de 95% au fost încărcaţi în camioane şi duşi în gara Vadul-Siret, unde au fost urcaţi în vagoane de marfa cu destinaţia Siberia”^ix.
• După şase luni de ocupaţie comunistă, în închisorile din Cernăuţi nu mai era loc pentru arestaţi, umplându-se şi cazărmile cu oameni nevinovaţi. Astfel „erau pline cazărmile regimentelor 3 Grăniceri, 11 Roşiori şi 4 Pioneri. Mii şi mii de oameni gemeau sub lacăt. Mulţi din ei s-au stins chiar atunci, în 1940”^x.
• Şi cea mai mare tragedie s-a produs anume la 1 aprilie^xi 1941^xii, când aproximativ 2.000-3.000 de locuitori din satele de pe valea Siretului au încercat să se refugieze în România.
• Ei însă au fost opriţi de grănicerii sovietici în apropiere de satul Fântâna-Albă, unde cca. 200 de oameni au fost împuşcaţi^xiii, mulţi au fost răniţi sau, mai târziu, arestaţi şi reprima\i^xiv. Cei care n-au fost seceraţi de gloanţe, fiind numai răniţi, au fost prinşi, legaţi de cozile cailor, târţi la gropile comune, săpate din timp, unde au fost omorâţi cu lovituri de hârleţe sau aruncaţi în ele de vii. Alţii, după interogatoriile luate în beciurile NKVD-ului din Hliboca şi după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var^xv.
• De asemenea la 1 aprilie, în jurul orei 19, un grup de circa 100 de locuitori ai satelor Carapciu, Iordăneşti şi Prisăcăreni au fost atacaţi lângă graniţă, 24 dintre aceştia fiind ucişi, iar alţi 43 răniţi^xvi.
• După consumarea evenimentelor şi încheierea anchetei, un număr de 22 de persoane au fost deferite justiţiei^xvii.
• În conformitate cu concluziile dosarului penal nr. 12 969/1941, la 4 decembrie 1942, un tribunal militar sovietic a condamnat la moarte o persoană^xviii, alte 15 fiind pedepsite cu câte 10 ani de muncă silnică în lagăr, confiscarea avutului şi deportare. Încă şase persoane au fost judecate în dosarul nr. 2 976/1941, fiind condamnate la câte 8 ani de lagăr şi confiscarea avutului. Potrivit legislaţiei sovietice, familiile lor, împreună cu restul participanţilor marşului de la Fântâna-Albă, urmau a fi deportate în Siberia şi Kazahstan. În acest sens, în lunile aprilie-mai 1941, reprezentanţii administraţiei locale din raioanele Hliboca, Herţa, Storojineţ, Noua-Suliţa şi Vijniţa au început să întocmească listele respective.
• În ajunul izbucnirii războiului a mai avut loc un măcel îngrozitor pe Costişa, în partea de est a satului Proboteşti, nu departe de Herţa^xix.
• Cea de a doua etapă a suprimării elementului românesc din actuala regiune Cernăuţi s-a desfăşurat sub semnul deportării a circa 13 mii de familii în Siberia, Kazahstanul de Nord şi Republica Sovietică Autonomă Komi^xx.
• Aceste deportări oribile au avut loc între 12 şi 14 iunie 1941. Dacă peste zece zile nu ar fi început războiul, probabil că o jumătate din populaţia regiunii Cernăuţi ar fi fost deportată^xxi.

- Probabil, deportările aveau să continue la infinit, dacă, cât de paradoxal n-ar suna, Germania nu ar fi atacat, la 22 iunie 1941, Uniunea Sovietică.

În timpul retragerii în faţa armatelor română şi germană, NKVD-ul a evacuat o parte a deţinuţilor din închisoarea cernăuţeană, unii fiind apoi înecaţi în Nistru, în zona satului Costrijiuca. Mulţi, însă, au fost lichidaţi chiar în interiorul închisorilor din Cernăuţi, Hotin şi Storojineţ, în conformitate cu ordinul dat de Leontii Beria, şeful NKGB-ului unional^xxii.

• Imaginea satelor, depopulate în mare parte, era extrem de tristă. În 1942, bucovineanul Ilie Mandiuc, membru al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, scria: „Cine cutreieră satele Ostriţa, Mahala, Cuciurul-Mare, Igeşti, Crasna, Tereblecea, Volcineţ, Horbova..., se cutremură adânc. Casele părăginite, gospodăriile neîngrijite prin care cresc numai bălării sălbatice. Fruntaşi ai satului, cei mai buni gospodari, oameni cu credinţă în Dumnezeu, oameni de adevărată cinste, de omenie, au fost deportaţi cu întreaga familie fară nici o vină, pe simplu motiv că sunt români, cu darea de mână şi gospodari bine înstăriţi”^xxiii.
• Foarte mulţi basarabeni şi bucovineni au ajuns în localitatea Vorcuta, dincolo de Cercul Polar, unde au fost expediaţi cu forţa.
• Gheorghe Mihailiuc, veteran al învăţămăntului public din Dimca (Trestiana, raionul Hliboca) îşi aminteşte „cu spaimă” de anul 1940, de la care au început nenorocirile bucovinenilor: „Aşa-zişii fraţi mai mari, „eliberatori”, au înlocuit adevărul cu minciuna. Sub acel regim odios spărgătorii de uşi, toţi cei crescuţi într-un mediu în care credinţa, dreptatea, adevărul nu-şi găseau loc, au devenit fruntea societăţii. Noi, băştinaşii acestui pământ, obişnuiţi cu alt mod de viaţă, am fost cu desăvârşire marginalizaţi. Limba, istoria, învăţământul, tradiţiile, credinţa, în genere cultura naţională, au avut mult de suferit... Apăsătoare este viaţa sub un regim tolalitar. O viaţă grea, umilitoare, când demnitatea omului este desconsiderată, de fapt, nici nu este viaţă, ci o moarte lentă.
• Dacă nu faceai cârdăşie cu noii stăpâni erai pierdut. În acele condiţii insuportabile, o parte din populaţia română a nordului Bucovinei a hotărât să fugă în ţară, ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941 câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, şi-au îndreptat paşii spre Fântâna Albă...
• Dar, pentru mulţi acest drum era fară întoarcere... Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci, până când mulţimea a ieşit la lizieră... Şi a început măcelul. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei un flăcău voinic purtând tricolorul s-a prăbuşit într-un lac de sânge... În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu... Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă... Soldaţii trăgeau fară întrerupere, cu precădere în grupurile compacte... Aproape inconştient am început să fug prin desiş. Moartea mă păştea la fiecare pas. Obosit peste măsură, rămâneam în urma celorlalţi fugari, rătăceam, ajungeam din nou la locul de unde pornisem... Vântul mi-a adus un bocet şoptit. Am pornit după el. Într-un pâlc de brazi câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-şi dădea ultima suflare. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băieţel de vreo doi anişori... O femeie a smuls copilaşul din braţele mamei care şi-a dat sufletul. Apoi toate au dispărut fară de urmă... Noaptea, grăbită, se aşeza peste copaci... Se auzeau încă împuşcături sporadice, la care tresăream ca muşcat de şarpe... Şi totuşi, am avut noroc... Ca prin minune, am ajuns în satul Petriceni (Camenca). Nişte oameni cu suflete mari, ucraineni de naţionalitate, ne-au hrănit şi ne-au dat adăpost. Datorită lor am scăpat cu zile... Cu riscul de a nimeri în ghearele soldaţilor, am ajuns acasă, la Trestiana, a doua zi pe la chindie. Şi până acum aud uneori şuieratul acelor gloanţe blestemate...”^xxiv.
• O altă mărturie ne aduce Artenie Irimescu din satul Carapciu, raionul Hliboca (Adâncata): „În ziua de 1 Aprilie 1941 împreună cu alţi gospodari din Iordăneşti şi Cuciurul-Mare am pornit spre Suceveni de unde mai erau vreo 13 km până la frontiera cu România. La hotarul cu Sucevenii ne-au barat calea soldaţi călări care ne-au somat să ne întoarcem acasă. Unii din noi s-au oprit neştiind ce să facă, alţii au încercat să fugă spre pădure, dar s-a tras în plin. Cu acel prilej au fost omorâţi: Traian Tovarniţchi, Gheorghe Tovarniţchi, Vasile Tovarniţchi, Cosma Opaiţ, Nicolae Corduban. Eu am fost rănit la piciorul drept. Glonţul mi-a străpuns osul şi au mai fost răniţi: Vasile Opaiţ, Petrea Ungureanu, Gheorghe Opaiţ – toţi am fost duşi sub stare de arest la Spitalul din Cernăuţi, dar Gheorghe Opaiţ a murit pe drum, fiindcă pierduse mult sânge. Tot atuncea au fost arestaţi şi fraţii mei Traian şi Petre Irimescu dar nu s-au mai întors niciodată. De la spitalul din Cernăuţi o parte au fost duşi în, lagărul din Karelia, unde din 4.000 de deportaţi la liberare în 1956 au rămas doar 600 ^xxv.
• Urmările acestuia se resimt şi astăzi, nu numai prin reducerea considerabilă a ponderii românilor din actuala regiune Cernăuţi (aproximativ 20%), dar şi prin prezenţa, în număr însemnat, în regiunea Siberiei a Federaţiei Ruse, a aproximativ 500.000 de urmaşi ai românilor deportaţi din Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa în anul 1940^xxvi.
• Ce a însemnat acest an „de libertate sovietică” şi cum „o iubea” populaţia Bucovinei ne mărturiseşte pilotul român, căpitanul Andreescu Paul, care chiar în primile ore ale războiului a fost nevoit să aterizeze într-un sat transprutean de lângă Cernăuţi cu populaţie mixtă româno-ucraineană:
• „...Aterizând în acest loc, în care nu sosiseră încă trupele noastre, aviatorul se aştepta la orice. Era aproape sigur că va fi luat prizonier şi dacă s-a hotărât să aterizeze era numai pentru faptul că nu mai putea continua sub nici un motiv zborul.
• Satul se numea Lehucenii Tăutului^xxvii. Nici nu coborâse din avion şi ...a văzut populaţia din sat alergând spre livada în care aterizase el. Ţăranii veneau în fugă şi într-un număr considerabil. Voiau să-l ia prizonier? Se părea că unii dintre ţărani au în mâini coase şi topoare. Aviatorul şi-a făcut cruce şi a aşteptat... Când grupul de săteni s-a apropiat, el a putut distinge strigătele lor de „ura!”. Peste câteva minute aviatorul era îmbrăţişat de zeci de oameni care se îmbulzeau spre dânsul, căutând fiecare să-l atingă măcar cu mâna. Femeile şi câţiva bătrâni au îngenuncheat şi i-au sărutat pantofii, alţii îi luau mâinile şi nu mai conteneau să le sărute. Toţi locuitorii acestui sat, văzând culorile româneşti ale avionului, au alergat să se prosterneze la picioarele zburătorului care reprezenta pentru ei întreaga armată care îi dezrobise... Toţi vorbeau cu lacrimi în ochi şi povesteau suferinţele îndurate timp de un an: „Dacă nu veneaţi acum, eram pierduţi!” Aceasta era fraza pe care o repetau la fiecare două cuvinte, toţi cei care vorbeau. Ce scenă ar putea ilustra mai bine suferinţele pe care le-au îndurat ţăranii sub bolşevici, decât aceasta: Un sat întreg alcătuit din bărbaţi, copii, femei şi bătrâni, care se aşează în genunchi la picioarele primului ostaş din armata care i-a scăpat de tirania comunistă, sărutându-i pantofii?”^xxviii.

Comentariile sunt de prisos.

De vorbă cu jurnalistul George Roşianu.

Lui Constantin Tănase, i se trage moartea de la un catren folosit pe scenă şi care nu a convenit ruşilor care ocupau România.

 Ruşii au tâlhărit şi violat -şi la propriu şi la figurat-, pe mulţi cetăţeni români şi supravieţuitorii au rămas traumatizaţi pe mult timp după aceea.

Multe persone au murit datorită bestialităţii atacurilor acestora. Ruşii aveau fixaţie cu furatul ceasurilor de mână şi prefaţau orice atac cu urlatul de: ‘Davai ceas!’ (Dă ceasul!).

 Catrenul lui Tănase se referea la aceste atacuri mârşave ale ruşilor contra românilor şi suna cam aşa:

 Rău era cu “der, die, das”

Da-i mai rău cu “davai ceas”

De la Nistru pân’ la Don

Davai ceas, davai palton

Davai ceas, davai moşie

Haraşo, tovărăşie”

După mai multe reprezentaţii a fost arestat, ameninţat cu moartea, şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa. Dar Tănase la următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mâinile abundând cu ceasuri de mâna. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deşi actorul nu a scos nici un cuvânt. Apoi şi-a deschis pardesiul, scoând la iveală un imens ceas cu pendulă. Arătând către acesta, a spus doar: “El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Două zile mai târziu marele actor era mort. Era anul 1945.

1

iNote

^ Nici în Protocolul adiţional secret privind delimitarea sferelor de interes în Europa Răsăriteană între Germania şi URSS, semnat în ziua de 23 august 1939 la Moscova de către V.Ribbentrop şi V.Molotov, nici în declaraţia şefului diplomaţiei sovietice făcute de la tribuna Sovietului Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste la 29 martie 1940, când este atât de acut pusă problema retrocedării de către România a Basarabiei, Bucovina, fie ca provincie istorică integrală, fie ca o parte a ei, nu este amintită şi, deci, nu devine obiectul apetiturilor imperialiste de la Kremlin.

Abia în telegrama din 23 iunie 1940, expediată de la Moscova de către contele Schulenburg, ambasadorul Germaniei în Uniunea Sovietică, Ministerul de Externe de la Berlin era sesizat că „cererea sovietică se extinde, de asemenea, şi asupra Bucovinei, care are populaţie ucraineană”. Vezi: Bătălia pentru Bucovina. Volum îngrijit de Stelian Neagoe. - Timişoara: Editura „Helicon”, 1992. - P. 135

La 25 iunie 1940 Schulenburg primea de la Berlin o înştiinţare telefonică, prin care era rugat să-1 viziteze pe Molotov şi să-i declare, printre altele, şi următoarele: „Revendicarea de către Uniunea Sovietică a Bucovinei constituie o noutate. Bucovina a fost în trecut provincie a coroanei austriece şi este dens populată de germani. Germania este, de asemenea în mod deosebit interesată de soarta acestor volksdeutsche”. Vezi: Ibidem. - P. 138. Deşi, după cum vedem, Bucovina era pentru Berlin o noutate în pretenţiile sovieticilor, pentru conducerea germană de atunci ea prezenta interes doar în măsura în care acolo locuiau reprezentanţi ai naţiunii germane (nota red.).

ii^ Fiindcă prin ocuparea părţii de nord a Bucovinei se săvârşea un act de ne-dreptate împotriva români-lor, act care jignea adânc drepturile etnice şi istorice legitime ale românilor asupra teritoriului revendi-cat de către Soviete, I.Nistor, T.Sauciuc-Săveanu, M.Hacman, I.Şoneriu, unii dintre cei mai devotaţi fii ai provinciei smulse din trupul Ţării, arătau în memoriul lor adresat regelui Carol al II-lea: „Oraşele şi satele noastre n-au fost niciodată legate de Uniunea Sovietică, nici prin comunitatea soartei istorice şi nici prin comunitatea de limbă şi compoziţie naţională. Ocuparea militară arată că tragerea liniei de demarcaţie n-a fost determinată nici de criteriul etnic care să justifice întrucâtva o asemenea măsură grăbită”. Un memoriu asemănător a adresat regelui şi un grup de fruntaşi herţeni, printre care şi pictorul Artur Verona, în care se spunea: „în urma dureroasei răşluiri a trupului scumpei noastre ţări, s-a cotropit şi o bucată din vechiul pământ al Moldovei ce nu a fost niciodată sub stăpânire străină. Pe aceste frumoase meleaguri ale vechiului ţinut al Herţei au trăit şi înflorit sute de generaţii de români, dintre care au faurit cu umila lor contribuţie trecutul scump al patriei. Herţa, patria lui Gheorghe Asachi, cu întreaga plasă ce o înconjoară, pe care se găsesc frumoasele ctitorii ale Holbăneştilor din Mogoşeşti, Buda, Lunca, Molniţa, Horbova şi Herţa şi unde se află moşii din tată în fiu Holbăineşti, Cazimireşti, Stârceşti, apoi Târnăuca, satul lui Vasile Bogrea, cu spitalul, ctitorie Sturdzească, şi cu fosta moşie domnească, au rămas la duşman”. Vezi: Memoriul adresat regelui Carol al ll-lea de către un grup defruntaşi bucovineni în legătură cu ocupaţia sovietică a nordului Bucovinei// Arcaşul, Publicaţie independentă românească. - Cernăuţi. - Anul V. - Nr. 15-16 (153-154), 28 august 1999.

Proteste energice împotriva ocupării Basarabiei, nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa de către trupele sovietice au adresat Parlamentul României, Academia Română, iar în Camera Deputaţilor şi în Senat s-a votat o moţiune, în care se reliefa că „ultimatumul, ce a fost urmat de o luare în stăpânire imediată a provinciilor româneşti, nu poate găsi nici un temei istoric şi legal şi înstrăinarea unei atât de largi părţi a României Unite calcă peste dreptul a trei milioane de ţărani români şi a unei pături de intelectuali devotate cauzei naţionale”. Vezi:Ion Nistor. Istoria Bucovinei. - Bucureşti: Editura „Humanitas”, 1991. - P. 419.

iii^ Vezi: Ioan Murariu. Anexarea Ţinutului Herţa de către URSS// Ioan Murariu. Istoria Ţinutului Herţa (până la 1940). – Bacău: Editura „GRIGORE TABACARU”, 1997. – P. 75-79.

iv^ Ion Gherman. Istoria tragică a Bucovinei, Basarabiei şi Ţinutului Herţa. - Bucureşti: Editura ALL, 1993. - P. 13

v^ Conform datelor recensământului din 29 decembrie 1930, în cele cinci judeţe bucovinene (Cernăuţi, Storojineţ, Rădăuţi, Suceava şi Câmpulung) locuiau 75.533 germani (8,8%), pe când numărul românilor era de 379.691 (41,01%), al ucrainenilor - de 236.130 (27,7%), al polonilor - de 44.254 (5,4%), al evreilor - de 92.492 (10,81%), al ungurilor - 11.881 (1,4%), al ruşilor - de 7.948 (0,9%), al ţiganilor - de 2.164 (0,3%) etc. Reieşind din această statistică, populaţia germană, mai numeroasă în judeţele Cernăuţi (19.586), Câmpulung (19.109) şi Rădăuţi (10.291), alcătuia doar 8,8 la sută din întreaga populaţie a Bucovinei. Însă nici elementul ucrainean nu era ponderabil (doar 27,7 la sută), ca Bucovina să devină obiect de revizionism. În nota ultimativă din 26 iunie 1940 a Guvernului Sovietic către Guvernul Român se reliefa: „Guvernul Sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii de către URSS a acelei părţi a Bucovinei, a cărei populaţie este legată în marea sa majoritate cu Ucraina Sovietică prin comunitatea soartei istorice, cât şi prin comunitatea de limbă şi compoziţie naţională”. Primind acea notă ultimativă, Guvernul de la Bucureşti a dispus retragerea armatei şi a autorităţilor civile nu numai din Basarabia, ci şi din nordul Bucovinei, după o hartă anexată de către Comisariatul Poporului pentru afacerile Externe de la Moscova. În ziua de 28 iunie 1940, trupele sovietice au ocupat în întregirae judeţele Cernăuţi şi Storojineţ, precum şi o mare parte dintr-un alt judeţ bucovinean - Rădăuţi. Însă, din structura demografică a acestor judeţe reieşea că Kremlinul, revendicându-le, a făcut uz de fals în nota sa ultimativă remisă Guvernului de la Bucureşti. Populaţia acestor judeţe nu era curat ucraineană. În judeţul Cernăuţi, de pildă, numărul ucrainenilor era de 136.380, iar cel al românilor - de numai 78.589. Dacă adăugăm la acest număr pe cel al germanilor, evreilor, polonilor, ungurilor, cehilor, slovacilor, lipovenilor, bulgarilor, sârbo-croaţilor, turcilor şi al ţiganilor trăitori atunci în judeţ, vom obţine cifra de 170.544.⁵ Deci, populaţia ucraineană a judeţului chiar şi cu zece ani înainte de anexarea lui de către URSS nu era majoritară în comparaţie cu celelalte naţionalităţi. Un tablou similar ni-1 oferă şi structura de atunci a populaţiei din judeţul Storojineţ. Numărul ucrainenilor fiind de 77.382, al românilor - de 57.595, aici mai locuiau 15.322 de evrei, 8.990 de germani şi 8.489 de poloni.⁶ Referitor la judeţul Rădăuţi, situaţia era cu totul alta: ucrainenii nu depăşeau cifra de 14.000, pe când românii erau în număr de 89.002. Vezi: Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul totalitarismului sovietic // „Ţara Fagilor”. – Cernăuţi – Târgu -

Mureş, 2003. - P. 63-64.

vi^ Ion Gherman. Istoria tragică a Bucovinei... – P. 79.

vii^ O Istorie a Românilor.- Cluj-Napoca, 1998. - P. 257.

viii^ Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul ... – P. 66-67.

ix^ Vezi : Dumitru Nimigeanu. Călăuză pe graniţă // „Ţara Fagilor”. – 2004. – P. 132-1138.

x^ Ibidem. – P. 135.

xi^ La ruşi ziua de 1 aprilie este considerată « ziua glumelor ». Frumos au glumit societicii cu românii (nota red.)

xii^ În acea zi de tristă amintire, grupuri mari de oameni din satele Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni, în frunte cu un drapel tricolor şi altul alb, cu prapuri bisericeşti, au format o coloană de circa 2.500 – 3.000 de persoane şi s-au îndreptat spre frontiera sovieto-română. În poiana Varniţa, la vreo trei kilometri de hotarul cu România, oamenii au fost întâmpinaţi cu focul tras din mitraliere. Potrivit datelor comunicate de autorităţile sovietice, în timpul tentativei de a forţa trecerea graniţei, au fost ucise 20 de persoane, inclusiv femei şi copii. Conform listelor alcătuite ulterior, numai din şase sate bucovinene (nu dispunem de informaţii pentru celelalte localităţi) au murit la Fântâna-Albă 44 de oameni (17 din Pătrăuţii-de-Jos, 12 din Trestiana, câte 5 din Cupca şi Suceveni, 3 din Pătrăuţii-de-Sus, 2 din Oprişeni). Martorii măcelului vorbesc despre o cifră de circa 200 de morţi. Vezi: Ştefan Purici. Represiunile sovietice... – P. 255-258; Vasile Ilica. Fântăna Albă: O mărturie de sânge (istorie, amintiri, mărturii). - Oradea: Editura Imprimeriei de Vest, 1999. – 320 pag.

xiii^ După diferite estimări ale martorilor oculari - de câteva ori mai mulţi. Vezi de exemplu: Vasile Ilica. Martiri şi mărturii din nordul Bucovinei (Fântâna-Albă-Suceveni-Lunca-Crasna-Ijeşti...). – Oradea, 2003 – 477 pag. (nota red.).

xiv^ V.F. Holodniţikii, M.V. Zagainii… Op.cit. – în limba ucraineană. - P. 221.

xv^ Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul ... – P. 68.

xvi^ Ibidem. - P. 221.

xvii^ Din rândul cărora, din motive necunoscute, lipseau [?] organizatorii indicaţi de săteni - Isidor Kobel, Gheorghe Crăsneanu, Gheorghe Zegrea, Gheorghe Plămadă, Gheorghe Nistor (nota red.).

xviii^ Grijincu Vasile a lui Ioan, tata lui Ilie Popescu, Docent de la catedra de limbă română a Universităţii din Cernăuţi (nota red.).

xix^ Apud: Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul ... – P. 68

xx^ Ibidem.

xxi^ Vezi: Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul ... – P. 68.

xxii^ V.F. Holodniţikii, M.V. Zagainii… Op.cit. – în limba ucraineană. - P. 222.

xxiii^ Apud: Petru Hrior. Durerea satului Horbova...//”Gazeta de Herţa”. – 1993, 24 aprolie 1993. – P. 5.

xxiv^ Gheorghe Mihailiuc. Tristă amintire //Zorile Bucovinei. – Nr.24 (13.481). – Miercuri, 30 martie 2005. – P. 2.

xxv^ Mărturia lui ARTENIE IRIMESCU, 84 aiii, locuitor din satul Carapciu, raionul Hliboca (Adâncata), a fost publicată în ziarul „Plai Românesc”, nr. 3, din martie 1991. Apud: Vasile Ilica. Fântâna Albă: o mărturie de sânge... – P. 228-229. Artenie Irimescu a făcut parte din cea de-a doua coloană ce a fost surprinsă de grănicerii călări în vecinătatea satului Suceveni, în după-masa zilei de 1 aprilie 1941 (nota red.).

xxvi^ Marian Olaru. Consideraţii preliminare... – P. 180.

xxvii^ Azi satul este aproape ucrainizat complet şi se numeşte Zelenyi-Hai (nota red.).

xxviii^ Constantin Virgil GHEORGHIU. Cernăuţi: reportaj de război// „Ţara Fagilor”... – 1997. – P. 107-119.