Un pericol previzibil şi iminent

România sub strategia tensiunii - Structurile secrete paralele

General Br. (r) Aurel I. Rogojan

Miercuri, 08 Februarie 2017 23:16

Un pericol previzibil şi iminent După Ucraina şi Republica Moldova, România pare a fi teatrul extins al operaţiunilor de război hibrid. Nu pun la îndoială informaţiile de care dispune Traian Băsescu, în acest sens şi la care s-a şi referit public. De asemenea, nu pot să nu observ că la un număr de cinci ani de la avertismentele şi numerosele noastre exemple, Dan Andronic,un ziarist conectat la surse dintre cele mai credibile, vine să confirme agresivitatea războiului imagologic al organizaţiilor de front ruseşti împotriva României. Problema pe care ne-o punem este de ce vin cu aceste constatări atât de târziu, mult prea târziu, când tăvălugul odată pornit, sunt puţine şanse să mai poată fi oprit. După Polonia şi Ungaria, România preia mixul ideologic al „revoluţionarilor naţionalişti" Jaroslaw Kaczynski şi Orban Viktor, în încercarea de a-i atrage pe cei deziluzionaţi de Europa cu sloganuri naţionaliste şi promisiuni de binefaceri sociale, ni se atrage atenţia de către observatori occidentali ai evenimentelor de la Bucureşti. - „România devine statul paria al Uniunii Europene", suntem urecheaţi de „The Times". Dar este interesant şi cum se argumentează această afirmaţie sententiooasa: „Lupta împotriva corupţiei este privită că un obiectiv strategic atotcuprinzător, menit să-i liniştească pe criticii din U.E. şi S.U.A. Mulţi dintre demonstranţii din Bucureşti sunt de acord cu acest principiu. „[...] Nemulţumirea lor ar trebui îndreptată în altă parte: către regimul secret al României, care s-a folosit de tema corupţiei pentru a se răzbună pe inamicii săi, a eroda drepturile fundamentale şi a instituţionaliza o relaţie sinistră între sistemul judiciar, poliţia secretă şi instituţiile anticorupţie. [...] Instanţele au devenit politizate. [...] Întregul concept al corupţiei se confundă cu cel al abuzului de funcţia politică. Totul se reduce la obţinerea unui număr impresionant de arestări, menţinând în acelaşi timp în umbră adevăratele centre de putere. Rezultatul nu este o epurare, ci mai mult o vânătoare de vrăjitoare". - „Climatul din România se menţine exploziv, iar investitorii germani, cei mai importanţi din ţară, sunt nesiguri şi dezamăgiţi" suntem avertizaţi din Frankfurt. - „România este o ţară ce nu poate fi guvernată!", se exclamă cu tainice subînţelesuri la Budapesta. De unde, România mai este percepută că fiind dominată de „stări ciudate, confuze, neinteligibile, ca o scenă luptelor şi proceselor paralele, pe care au loc jocuri dure de tehnică a puterii". - „În România funcţionează nişte scenarii din inerţie, aceleaşi « mine » care au fost puse de anterioară Administraţie S.U.A. nu numai în Europa de Est, ci şi în întrega lume", ţine să explice evenimentele directorul Institutului internaţional pentru state noi de la Moscova, care mai precizează că „este dificil de prevăzut cum va evolua situaţia din România însă un lucru este clar şi anume că, fără custodie externă, românii sunt oameni periculoşi". Asta, deoarece România este divizată, polarizată, protestele eterogene nu pot genera o majoritate, iar realizarea consensului este o sarcina mult prea uriaşă, vine completarea din media germană. - Occidentul ţine să releve existenţa unui „[...] regim secret al României care s-a folosit de tema anticorupţiei pentru vendete politice, erodarea drepturilor fundamentale, instituţionalizarea sinistrei relaţii dintre sistemul judiciar politizat, poliţia secretă şi instituţiile de combatere a corupţiei [...]". - De la Moscova, „Ivestia.ru" deplânge poziţia slabă a euroscepticilor, iar protestele dreptei româneşti ar viza, în fapt, destabilizarea Republicii Moldova şi a Transnistriei", ceea ce nu poate decât să argumenteze direcţia de atac antiromânească a războiului informaţional global dus de Rusia. Sumarele referiri şi consideraţii de mai sus, nu sunt decât partea minoră şi de foarte departe vizibilă a unei mari şi periculoase manipulări informaţionale, consecinţă a incapacităţii de a angaja contracarea operaţiunilor de război informational care au ca ţintă România. Printre fundamentele doctrinare ale securităţii naţionale există şi un proiect operaţional privind combaterea războiului informaţional. Potrivit acestui proiect, autorităţile de securitate naţională sunt obligate să prevină şi să contracareze agresiunile informaţionale prin care se crează, întreţine şi difuzează teroarea psihologică, atacă şi distruge valorile identitare, modifică sistemul valorilor morale, depersonalizează şi manipulează categorii de populaţie, divide societatea şi contrapune masă de manevră astfel creată populaţiei cu imunitate faţă de operaţiunile de război psihologic. Controlul releelor de preluare, difuzare şi amplificare a efectelor agresiunilor informaţionale este imposibil de realizat înafara înţelegerii responsailitatilor, pe de o parte, ale autorităţilor securităţii naţionale şi, pe de altă parte, ale ansamblului canalelor de comunicare publică, acestea din urmă putând fi, deopotrivă, atât vectorii voluntari sau involuntari ai operaţiunilor de război informaţional, cât şi expresie a capacităţilor de riposta şi contracarare. Cele ce se petrec în România amintesc de evenimente oarecum similare din Italia, când, sub pretextul prevenirii preluării puterii de către forţele politice de stânga, societatea a fost supusă unei aşa numite „strategii a tensiunii". „Strategia tensiunii - S.I.D. paralel" nu era un simplu exerciţiu eseistic al presei italiene din anii '60-'70 ai veacului trecut. Era expresia inimaginabilelor derapaje ale serviciilor secrete acuzate şi cu directorii deferiţi justiţiei pentru conspiraţii împotriva ordinii democratice constituţionale a Republicii Italia. Menţionăm că acronimul S.I.D. desemna „Servizio Informazioni de la Defensă". Permanentă teamă a C.I.A. şi a Alianţei Nord Atlantice de avansul stângii în opţiunile electoratului din cizma peninsulară s-a materializat într-o strategie a tensiunii. Serviciile secrete, cu precădere cele militare, mai greu dacă nu chiar imposibil de controlat în cea perioada, au generat structuri secrete paralele (clandestine, paramilitare, conectate la finanţări underground) care au radicalizat viaţă politică şi promovat terorismul pentru compromiterea stângii şi limitarea accesului comuniştilor la putere. În esenţă, strategia tensiunii s-a rezumat la inventarea şi dezvoltarea unor permanente surse de destabilizare social-politică, pregătindu-se disimulat, de către serviciile secrete, lovituri de stat în numele unor forţe ale opoziţiei, de regulă a celor de stânga. Subsumate strategiei erau şi actele teroriste provocate pentru motivarea represiunilor împotriva anumitor mişcări social-politice neconvenabile. Este aproape fără de tăgadă că, într-o foarte mare măsură, fenomenul terorist italian (de toate culorile) a fost manipulat în cadrul strategiei tensiunii. Sub conducerea amiralului Eugenio Henke, S.I.D. a elaborat şi aplicat „strategia tensiunii", o nouă formă a deviaţiilor, în care alături de Henke un rol major şi-a asumat şeful Biroului „D", Enzo Viola. Ambii îşi vor dezvoltă legăturile cu dreapta extremistă, cu creştin-democraţia bavareză condusă de Franz Josef Strauss, care a cerut şefului B.N.D., Richard Gehlen să colaboreze cu S.I.D., pentru subminarea Partidului Comunist Italian în acţiunile sale de mediere dintre social-democraţia germană şi guvernele comuniste estice. S.I.D. a stabilit relaţii operative speciale şi cu K.Y.P., serviciul secret al regimului de dictatură militară din Grecia, cele două servicii ocupându-se îndeaproape de menţinerea activă a spiritului fascist, că element al strategiei tensiunii. Această „internaţională neagră", care a cooptat şi reţelele Mafiei, a pus la cale mai multe tentative de lovituri de stat şi, în numele unei iniţiative de „moralizare a vieţii publice şi reasanarea partidului", a desfăşurat următoarele operaţiuni de poliţie politică: - folosirea grupului Sogno-Brossio pentru a distruge Partidul Liberal Italian, impingandu-l spre definitivă să dezintegrare; - folosirea lui Bindelli şi a unor conducători care i se împotrivesc lui Almirante pentru accelerarea crizei Mişcării Sociale Italiene şi contestarea conducerii lui Almirante; - folosirea unui grup de colaboratori ai lui Emilio Colombo pentru discreditarea şi conducerea operaţiunilor împotriva dreptei Democrat-Creştine; - utilizarea prietenilor lui Ferri, Reale, Cucchi pentru discreditarea conducerii Partidului Social Democrat Italian; - conducerea de operaţiuni ad-hoc care să lovească în poziţiile personale ale anumitor lideri ai Partidului Socialist Italian. S.I.D. Paralel dispunea de trei birouri (Milano, Torino şi Roma), o tipografie, o tabăra pentru formarea „activiştilor", un iaht cu legături radio în orice punct de pe glob şi o legătură relativ frecvenţa cu Imrey Howard, ofiţer special al C.I.A. cu acoperire diplomatică. La 7 decembrie 1970, a avut loc o tentativă de lovitură de stat militară pusă la cale de conjuraţii grupului Borghese[1]. Miceli, succesorul amiralului Eugenio Henke, se află în contact cu acest grup din 1969[2], contact pe care-l va prezenta că fiind determinat de îndeplinirea atribuţiilor sale. Procurorul Claudio Vitalone va reţine în rechizitoriul sau: „[...] Miceli a minţit cu neruşinare, violând în mod deschis obligaţii fundamentale ale biroului sau. Mai mult, de trei ani acesta a acţionat, « în conformitate cu prevederile legale », fără că vreuna dintre autorităţile subordonate să fi găsit vreo modalitate de a impune respectul faţă de principiile fundamentale de legalitate şi de corectitudine"[3]. Din 1971 şi până în 1974, cercetările asupra cazului Borghese au fost blocate, responsabilitatea revenind mai multor personalităţi politice, între care ministrului apărării Tanassi, şefului Statului Major, generalul Marchesi, ministrului de interne Restivo s.a., care au încercat acreditarea tezei unei „lovituri de stat militare a pensionarilor". În realitate, s-a procedat astfel pentru a se ascunde rolul masoneriei, care a avut exponenţi importanţi direct implicaţi în tentativă insurecţională. Dintr-o scrisoare adresată de masonul Bocciani către Prisco Brilli, consilier al Ordinului Marelui Orient din Italia, rezultă că la 20 septembrie 1969, fratele colonel Licio Gelli, francmason din anul 1963, i-a comunicat fratelui Salvini, că Marele Maestru (Giordano Gomberini - n. a.) iniţiase, sub spadă sa, 400 de înalţi ofiţeri ai armatei, cu scopul de a pregăti un guvern al coloneilor, totdeauna preferabil unui guvern comunist. În legătură cu rolul colonelului Gelli, este semnificativ un raport al S.I.S.M.I., care menţionează că Ted Shackly, directorul tuturor acţiunilor acoperite ale C.I.A. în Italia, l-a prezentat pe conducătorul Lojei francmasonice „P. 2", Licio Gelli, lui Alexander Haig (general american, colaborator al preşedintelui Nixon şi al secretarului de stat Henry Kissinger, în timpul războiului din Vietnam; comandant al forţelor N.A.T.O. din Europa între 1975-1979 şi secretar de stat în anii 1981-1982 - n.a.). Cu autorizarea lui Haig şi a lui Kissinger, Gelli a recrutat, în toamna anului 1969, 400 de oficiali italieni şi ai N.A.T.O. în lojă sa[4]. Complotul a fost dezvăluit de presă la 18 martie 1971, când unii conjuraţi au fost arestaţi, iar Borghese şi Gavino Matta, un alt complotist, ex-combatant fascist în războiul din Spania, fiind avertizaţi au avut posibilitatea să fugă în Spania. Conjuraţii au fost internaţi, „pe motive grave de sănătate", în clinici luxoase, unde Miceli i-a vizitat, după cum a afirmat, „pentru a controla fenomenul subversiv". Cu prilejul unei astfel de vizite la Villa Marguerita, unde era internat Orlandini, al doilea cap al complotului, Miceli i-a făcut semnul convenţional sicilian „nu vorbi şi eu te voi proteja". După cum rezultă din sentinţa procesului, marii autori ai complo-tului, Borghese, Orlandini şi Sauci erau în legătură permanentă cu şefi ai S.I.D., iar funcţionari ai serviciului informau constant asupra evoluţiei situaţiei. O problema fundamentală a rămas neclarificată şi, anume, dacă tentativă de lovitură militară a fost o repetiţie generală a structurilor oculte paralele sau a intervenit un element necunoscut care a dat totul peste cap. Giuseppe De Lutiis, cercetând mai multe informaţii succesive, ajunge la concluzia că Borghese a fost, de la început, menit să fie depăşit de evenimente[5]. Când grupurile armate ale extremiştilor neofascişti (Nouă Ordine şi Avangardă Naţională) ar fi ajuns să controleze unele centre de putere, ar fi urmat declanşarea unui plan antiinsurectional aflat în posesia comandamentului general al jandarmeriei, care prevedea arestarea exponenţilor politici, sindicali şi militari ai stângii. Giulio Andreotti, în 1974, în calitate de ministru al apărării, va înainta dosarul cercetărilor magistraturii din Roma. Nu se va ajunge, însă, la nici un rezultat cert. Câţiva ani mai târziu, va rezultă că structura organizaţiei subversive nu fusese dezvăluită, ea continuând să funcţioneze, amânând doar dată loviturii de stat. Apare, astfel, evident că există o reţea secretă paralelă, protejată de S.I.D. căreia justiţia să nu-i poată aplică legea. Această reţea ţine de operaţiunea „Gladio", sau planul „Demagnetize", pus de acord, în 1956, între S.I.F.A.R. şi C.I.A., care a determinat proliferarea organizaţiilor clandestine „Gladio", „X", „Roză Vânturilor", Lojă francmasonică secretă „P.2" şi „S.I.D. Paralel". Ansamblul operaţiunii avea, în vedere, în mod formal, o amplă mişcare secretă de rezistenţă din partea ţărilor occidentale faţă de o eventuală invazie din partea Tratatului de la Varşovia. În plan practic operaţional, această reţea ocultă a fost utilizată, sub motivaţia ei iniţială, pentru influenţarea şi anormalizarea cursului vieţii politice în direcţia anulării şanselor forţelor de stânga de a se afirmă şi prelua puterea. Reţelele „Gladio" au fost demascate la sfârşitul anilor '80. La 10 octombrie 1991 au fost inculpaţi penal amiralul Fulvio Martini, fost director al S.I.S.M.I. şi generalul Paolo Inzerilli, fost şef al Statului Major al S.I.S.M.I., anterior al Oficiului Securităţii Naţionale, precum şi conducător al reţelei „Gladio". O situaţie oarecum similară pare a fi definitorie pentru seria turbulenţelor politice asociate Administraţiei Prezidenţiale K.W. Iohannis. Accidente precum Colectiv 2012 şi Bamboo 2017 erau la ordinea zilei în Italia. Ineditul românesc constă în rolul explicit partizan al preşedintelui României. Preşedinţii Italiei, dat fiindu-le statutul constituţional, nu au fost integraţi strategiei tensiunii. Preşedinţii României, dacă nu o patronează, cad victime ale strategiei. Domnului K.W. Iohannis nu i-a rămas decât să ia aminte la experienţă precedesorilor şi să cauţioneze sistemul terorismului psihologic moştenit. Cu activul şi pasivul acestuia de nimeni vreodată auditat. Un sistem parainstitutional al puterii secrete este omniprezent, ubiscient şi omnipotent în România. Sistemul funcţionează în baza legii mercenariatului, pe care state anume o au. A servit tuturor preşedinţilor României, cu sau fără voia, ori ştiinţă lor. Bucuria copilărească de a avea această jucărie nu a fost exprimată, însă, cu atâta forţă de expresie, cât a emanat fizionomic, de la tribună Parlamentului, domnul K.W.Iohannis. În definitiv, şi Goering spunea: „Fireşte că oamenii nu vor război. Tot ce trebuie făcut este să le spui că sunt atacaţi, iar pe pacifişti să-i denunţi că nu sunt patrioţi şi că pun Ţara în pericol. Funcţionează în orice ţară". Reaccederea la putere în România a stângii postcomuniste a nemulţumit pe cei vizaţi de retorică electorală a liderilor social-democraţi vis-a-vis de suveranitatea deciziilor macroeconomice, Fondul Suveran de Dezvoltare, politica redevenţelor şi alte intenţii care definesc tocmai esenţă doctrinelor stângii. Promisiunile electorale nu pot fi luate doar că simple promisiuni, când partidul care le angajează contează pe 700.000 de membri şi simpatizanţi activi, care în condiţiile absenteimului la vot, se alege pe sine. Un asemenea partid, cu lideri marcanţi, nu doar implicaţi în scandaluri de corupţie, ci şi nefrecventabili familiei socialiştilor europeni nu este crezut pe cuvânt de onoare. Pentru Occident, social-democraţii români sunt echivalentul trişorilor abili în jocul cu cărţi politice măsluite. Nici celelalte formaţiuni politice nu au o reputaţie mai bună. În definitiv, puzderia partidelor apărute după anul 1989 nu erau decât fragmentaţii rezultate din explozia P.C.R. via F.S.N. Dramatismul situaţiei românilor pare a fi corect perceput de aliaţi, dar oricât de mult ar dori ei binele României, respectarea angajamentelor faţă de Constituţie şi legile naţionale ţine exclusiv de instituţiile politice şi aleşii noştri. Institutiiile sunt încropite, aleşii înşelători. ---------------------------------------- [1] Intanto Valerio Borghese, fondatorul „Frontului Naţional" [2] Norberto Valentini, La notte della Madonna (Noaptea Madonei), Roma, Le Monde, 1978, p.85-86. [3] La requzitoria a sul golpo Borghese, publico ministero Claudio Vitalone (Rechizitoriul asupra loviturii de stat Borghese), p.129-130. [4] Giuseppe Muratori, Enciclopedia dello Spionaggio, Servizi segreti, spie, teroristi e dintorni, Editioni Attualita del Parlamento, Roma, 1993, p. 300. [5] Giuseppe De Lutiis, op.cit. p.104.

Marian Munteanu - Criza actuală și nevoia de unitate națională

Marian Munteanu

9 februarie 2017

Criza actuală și nevoia de unitate națională
România traversează în această perioadă o criză politică şi de autoritate instituţional-statală majoră, generată şi alimentată de comportamentul impardonabil al liderilor politici dominanţi. S-a ajuns aici ca urmare a 27 de ani de eşec politic şi de abuz continuu de putere, în care instituţiile statului au fost sistematic subminate şi subordonate intereselor de grup.
Pentru noi, cei din Alianţa Noastră România, cartelul PSD-ALDE este un adversar politic. Ne opunem ferm, atât ideologiei stângiste cât şi practicilor politice binecunoscute ale acestei coaliţii.
Cartelul PNL-USL este, la rândul său, exponentul unei direcţii politice cu care nu suntem de acord, o direcţie care desconsideră grav drepturile patrimoniale şi identitare ale românilor în propria lor ţară. (Personal, regret că PNL s-a prăbuşit sub influenţa nocivă a unei camarile neo-marxiste, antinaţionale.)
O analiză obiectivă a comportamentului jalnic – cel puțin la nivel de vârf – al celor două tabere din Parlament, arată că în alegerile din 11 decembrie a avut câștig de cauză propagand agresivă, falsificatoare și manipulatorie. Alegătorii au fost, încă o dată, înșelați – fie de mesajul pretins „patriotic” pe care l-au întreţinut (atât direct cât şi prin intermediul anexei PRU) cei de la PSD, fie de pretenţiile arogante de “puritate” și „performanță” ale actualei echipe PNL-USL.
(Nu pot să nu evoc, în acest context, previziunea, din păcate confirmată, a regretatului Corneliu Coposu cu privire la dominația rețelei FSN atât la stânga cât și la dreapta eșichierului nostru politic.)
Compatrioţii noştri, însă, i-au votat şi pe unii, şi pe alţii. Le respectăm votul pentru că, în viziunea noastră, România trebuie să funcţioneze cu instrumente instituţionale, democratice, parlamentare.
La rândul său, domnul Preşedinte Klaus Iohannis a ținut să se implice în bătălia politică. I-a încurajat, inclusiv în stradă, pe demonstranții nemulțumiți de politica noii majorități guvernamentale și apoi s-a adresat Parlamentului, criticând aspru PSD-ul. Incontestabil, prestaţia liderilor PSD-ALDE a fost lamentabilă, cu incoerenţe şi inconsecvenţe nedemne de o
coaliție aflată la guvernare. O parte a societății a reacţionat pentru sancţionarea abaterilor acestora şi preşedintele era îndreptăţit să salute participarea cetăţenilor de bună credință la demonstraţiile din aceste zile. Din păcate, din cele spuse dar mai ales din cele nespuse de
domnia sa au rezultat şi aspecte mai puţin lăudabile, cum ar fi poziţionarea selectivă, aproape partizană, în sprijinul tacit acordat cartelului PNL-USR.
Nu am speranțe de la liderii celor două carteluri politice din Parlament, învechiţi în relele politicii. I-am văzut la lucru și mi-e clar care sunt competențele și posibilitățile lor. Am însă cu totul alte aşteptări de la instituția prezidențială şi nu pot decât să constat cu amărăciune
cât de greşită a fost abordarea Președintelui din ultima perioadă şi cât de neînţelept a fost sfătuit.
Mă despart de modul în care Preşedintele Iohannis a ales să gestioneze această criză politică internă. Cei care mi-au urmărit intervenţiile publice din ultimii doi ani au observat cu siguranţă că am avut o atitudine apreciativă la adresa comportamentului, corect instituţional,
manifestat de către Preşedinte. Am sperat şi mi-aş fi dorit ca această atitudine să persiste până la sfârşitul mandatului său, pentru a apăra România de dezbinare socială şi a o vindeca de rănile grave provocate solidarităţii între români de către administrațiile Iliescu şi Băsescu.
Preşedintele Iohannis avea şansa de a juca pentru România rolul unui preşedinte unificator, tămăduitor al traumelor sociale provocate de lungul şir de iresponsabilitate şi de trădare a interesului naţional de către o așa-zisă „elită” (politică, propagandistică etc.) subordonată altor interese decât cele ale cetățenilor României.
A fost dezamăgitor să vedem cum, adresându-se Parlamentului, Preşedintele s-a lăsat atras într-un rol mărunt, acela de promotor electoral al unei tabere politice, coborându-şi discursul la abordări inadecvate în raport cu menirea şi înălţimea instituției prezidențiale, cu gravitatea situaţiei existente şi a consecinţelor ei pentru ţară. (Întregul tablou a fost completat
de mascarada brasardei tricolore purtate ostentativ și, chipurile, “patriotico-revoluționar” de un somnolent parlamentar al grupării neo-marxiste USR, plimbându-se de-a dreapta Președintelui pe post de aghiotant simbolic al înaltului oaspete.). Mă așteptam ca, după sancționarea
derapajelor “stângii”, să tempereze la fel de energic și efuziunile propagandistice viclene ale așa zisei “drepte” parlamentare, atrăgând atenția asupra faptului că sutele de mii de demonstranți anti-guvernamentali – activi civic și nu partizan – nu trebuie considerați masă de manevră electorală.
De asemenea, ar fi fost util şi binevenit să auzim care este poziţia domnului preşedinte şi cu privire la alte teme care vizează trebuinţele societăţii noastre. Chestiunea gravă a corupţiei, a transformării României într-un „stat mafiot”, trebuia însoţită şi de una la fel de importantă,
cea a abuzurilor şi nedreptăţilor care se petrec adesea prin amestecul unor structuri informative în organisme civice, mass-media, politice și de justiție, căci „statul polițienesc” este tot o expresie a corupției și debandadei anti-democratice, ca și cel „mafiot”. Sau, pentru că tot a
abordat chestiunea unui viitor referendum, ar fi fost utilă o luare de poziţie și cu privire la solicitarea celor 3 milioane de semnatari pentru definirea corectă a instituției familiei.
Funcţia prezidenţială obligă la o prezenţă activă oriunde există mobilizare civică şi nevoi ale societăţii, fără selectivităţi partizane. Tema unității naționale, a soluționării conflictelor fără a încuraja radicalismele primitive, aducătoare de dezbinări grave în societate,
ar trebui să primeze în agenda prezidențială. Nu credem că este încă târziu ca Preşedintele să dea substanţă prin faptele sale articolului 80 din Constituţia României.
.
Situaţia creată în ultima lună ne întărește convingerea că societatea românească are nevoie mai mult decât oricând de o alternativă la actuala clasă politică. Nu credem în calea pe care merg partidele din actualul Parlament şi este doar o chestiune de timp până când compatrioții noștri se vor lămuri că acestea nu fac altceva decât să continue politicile greșite și
nocive ale ultimelor decenii.
.
Alianţa Noastră România este un partid aflat în plin proces de construcție, organizare şi dezvoltare. Linia pe care mergem şi pe care am promovat-o constant, fără echivoc şi în pofida tuturor adversităţilor, este cea a patriotismului competent, a apărării drepturilor românilor
asupra resurselor acestei ţări, a susținerii dedicate a capitalului și muncii românești, a valorilor noastre identitare, naționale și creștine, a edificării unui stat de drept, democratic și corect administrat.
Apelul meu către oamenii activi, cinstiți și patrioți ai societății noastre, din toate generațiile și din toate domeniile de activitate, este să se implice efectiv – fie în această construcție politică, fie în orice alt demers fratern, patriotic, subordonat dezideratului major de susținere a unității naționale, a intereselor legitime ale cetățenilor României și ale românilor de pretutindeni.
Marian Munteanu
9 Februarie 2017

Soros, indezirabil? Asta ar fi soluția?

Nu se poate explica situația generală a României (proastă sau bună, după cum zice presa orientată) printr-o singură cauză. Manifestațiile de stradă sunt doar aspectul vizibil al jocurilor de putere.  În programul guvernului actual există puncte care deranjează organizatorii manifestațiilor «spontane» (amintiți-vă ecranele de televiziune care transmiteau la Kiev, în Piața Maidan, imagini de manifestanți pentru ochii manifestanților, astfel încurajați! cine le-a instalat și cu banii cui?). Cine și ce va câștiga? Cui prodest? Justiției? Eu văd în aceste evenimente o fașă a bătăliei dintre capitalul intern și cel extern. Nu discută, acum, cum s-a constituit capitalul intern după 1990. Se știe : prin amestecul dintre economiile activitștilor și securiștilor și banii storși din afacerile cu statul, adică din deturnarea folosirii impozitelor. Cine va controla piața internă? Asta este miza.
De fapt scrisoare de mai jos este redactată și difuzată de un singur om, istoric, așa cum semnează în final. Nu va fi luată în seamă. Nu fiindcă nu are avea dreptate în anumite puncte, ci fiindcă nu reprezintă o putere reală.

Soros, indezirabil

7 februarie 2017

Se cere ANCHETAREA și interzicerea fundațiilor Soros pe teritoriul României. Scrisoare deschisă către Sorin Grindeanu

Fundațiile conduse de George Soros se implică în multe țări în deciziile politice ale respectivelor state și încearcă manipularea oamenilor prin folosirea termenului de globalizare. Astfel de fundații sunt prezente și în România, fiind implicate pe mai multe paliere în societatea românească.
După scandalul de ieri care a avut în prim plan CNA-ul, care a decis amendarea a trei televiziuni din România pentru că s-a vorbit despre influența pe care Soros o are asupra sistemului politic și judicidiar din țara noastră, iată că există și structuri care cer interzicerea acestor fundații în România.
Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate a transmis o scrisoare premierului Sorin Grindeanu prin care cer anchetarea activității și interzicerea fundațiilor sponsorizate de George Soros pe teritoriul României.
Iată scrisoarea transmisă de SCMD:
„Scrisoare deschisa
Primului Ministru al Romaniei
Domnul Sorin GRINDEANU
Domnule Prim Ministru,
La solicitarea a numerosi membri ai Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate (S.C.M.D.) si ai altor structuri din cadrul Consiliului National al Societatii Civile (C.N.S.C.), va transmitem urmatoarele:
Constatam cu ingrijorare ca, in timp ce la Budapesta, in decurs de o saptamana, urmeaza sa vina in vizita cei doi mari decidenti ai lumii, presedintii SUA si Rusiei, in Romania vin doar trimisii marilor asasini economici mondiali care solicita presedintelui Romaniei debarcarea guvernului dvs. prin orice mijloace, inclusiv prin arestarea dvs., pe baza unor dosare masluite in care „binomul” s-a dovedit pana acum expert. Toti liderii politici nationali au avut si au dosare fabricate. Toti investitorii romani de capital romanesc in Romania au fost fie lichidati fie aruncati in inchisoare, in locul lor aparand in mediul de afaceri romanesc, firme straine.
Supararea asasinilor economici mondiali nu se datoreaza numai neindeplinirii proiectului Iohannis-Ciolos – cedarea aeroportului Otopeni, a portului Constanta, a intregii industrii energetice, etc. ci si, in primul rand, deciziei guvernului dvs. de a pune in aplicare un punct extrem de periculos pentru ei din Programul PSD-ALDE de guvernare si anume crearea Fondului Suveran (National) de Investitii pentru revirimentul industriei si economiei romanesti.
Constatam ca masa de manevra utilizata impotriva interesului si revirimentului national, sustinute de guvernul dvs., este asigurata, pe langa tradatori romani deveniti agenti straini, de o periculos de mare grupare de agenti interni de influenta ai lui George Soros, acuzat pe toate meridianele ca, sub masca democratiei, sponsorizeaza fundatii care militeaza pentru dezagregarea statelor in numele globalismului preconizat candva de Karl Marx sub numele de „comunism”.
State ca Israel, Germania, Albania solicita luarea de masuri si interzicerea fundatiilor Soros, in timp ce Ungaria a trecut déjà la masuri hotarate in acest sens. Si, in timp ce noul presedinte al SUA a anuntat, ca scop al mandatului sau, anihilarea miliardarului dement care a proclamat principiul disparitiei rasei albe, in Romania, unde seful principalului serviciu de informatii este presedinte de fundatie Soros, partidele si miscarile patriotice au fost spulberate si Soros-istii introdusi artificial in Parlament. Prima consecinta a fost oficializarea, in 23 decembrie 2016, a unui proiect mistificator de istorie si de realitati actuale „Terra Siculorum” (cand realitatea medievala era „Terra Blachorum et Siculorum”) intrandu-se apoi, prin amenintari si miscari stradale, la aplicarea in Romania, a planului nazist din anii 1933-1934 (de la „incedierea Reichstagului” la „Noaptea cutitelor lungi”). Totul sub patronajul presedintelui.
In situatia in care veti intelege necesitatea imperativa de a apara Romania cu orice pret, va asiguram de intregul nostru sprijin. Va solicitam anchetarea activitatii si interzicerea fundatiilor sponsorizate de George Soros si pe teritoriul Romaniei.
Va solicitam analizarea activitatii persoanelor influente din politica, administratie si media, sponsorizate de George Soros si de asemenea interventia Ministerului Justitiei in privinta persoanelor, cetateni romani, care, incalcand grav Constitutia Romaniei, au initiat, acceptat sau au admis publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei Partea I nr. 66/26.01.2017 a unei initiative legislative care urmareste dezagregarea Romaniei prin promovarea unui fals istoric – Terra Siculorum – formula care nu a acoperit si nu acopera nici expresia „Tinutul Secuiesc”, traducere voit gresita a ungurescului “Szeckelyfold” care inseamna de fapt „Pamantul Secuilor”.
Ca istoric, specializat pe aceasta tema, subsemnatul va poate pune la dispozitie oricand documentele si argumentele care anuleaza acesta diversiune.”

Călin Kasper

Eu nu gasesc nici un pic de substanta in ideea de a interzice fundatiile Soros pe teritoriul Romaniei, fiindca nu mi se pare ca manipularea si desinformarea vin de acolo, sau doar de acolo. Nu este eficient ca sa spui: in gradina mea a crescut palamida, o s-o tai pe toata. Romanul spune altfel: in gradina mea au crescut BURUIENILE, maine iau sapa si le tai pe toate.
Eu cred ca trebuie luptat contra desinformarii si minciunii, de oriunde s-ar propaga ele. Eu vad ca desinformarea vine si din Parlament, si de la guvern, si de la partide, si de la oamenii politici, si de la presa, si de la unele institutii, etc. etc. etc.
Dar, de o vreme incoace, aceasta desinformare nu mai prinde, decat la niste amarati, de tipul celor pe care i-am vazut zilele trecute demonstrand la Cotroceni. La cei din Piata Victoriei, acolo sunt convins ca dezinformarile nu mai au succes. Nu mai au cum, pentru ca acei oameni au surse alternative de informare si si-au ascutit simtul prin care miros minciuna de la o posta.
Atunci, daca dezinformarea este ineficienta (uneori chiar contraproductiva, asa cum s-a vazut din documentul devenit viral pe Internet, care desfinta dezinformarile cu privire la guvernul Ciolos, aratandu-i meritele), de ce sa nu-l consideram pe Soros drept un investitor? Ba sa investeasca si mai mult in Romania, daca se poate, tot ce are. Eu ma bucur ca investeste in vant. Mi-ar cadea mult mai greu, daca in loc de fundatii, ar fi cumparat sute (de mii) de hectare de teren arabil si paduri.
Poate ca eu sunt retrograd, sau naiv, sau gura-casca, si nu stiu ce mari minuni de dezinformare au realizat fundatiile Soros. Lamuriti-ma si pe mine, ca sa nu mor prost. Deocamdata insa, in razboiul mediatic, in care dezinformarile curg din toate partile, nici nu are cum sa invinga desinformarea venita numai dintr-o singura parte. La un tip de dezinformare va pune botul unii, la alta altii, si se va stabili un echilibru. Eu vad insa ca marea majoritate a tinerilor, tin calea dreapta. Ei sunt scoliti, au studii serioase, sunt buni profesionsiti in domeniul lor, stiu sa scrie o placarta fara greseli de ortografie, pot sa se exprime coerent si stiu de ce au iesit in Piata, nu sunt nauci.

Călin Kasper

Programme/Wallachian Year 2017

Path: Programme/Wallachian Year 2017

---

Wallachian Year 2017

Saturday 18 February 2017, Little Wooden Town
Carnival
the bustle of masks, „burial of bass“
20 year of competition of the best Wallachian banger
10 year of competition of the best Wallachian brawn

March - Month of Readers
in the library of The Wallachian Open Air Museum
table rondes, new books

Saturday 15 April - Monday 17 April 2017, Little Wooden Town
Easter in Wallachia

Saturday 15 April 2017, Little Wooden Town
Easter Saturday
Easter crafts fair

Sunday 16 April 2017, Little Wooden Town
Easter Sunday
traditional spring customs with folklore groups

Monday 17 April 2017, Little Wooden Town
Easter Monday
traditional Easter custom called šmigrust

Saturday 29 April 2017, Little Wooden Town
Regional Exhibition of Children Wallachian Groups

Monday 1 May 2017, Little Wooden Town
Raise of Maypole

Monday 8 May 2017, Little Wooden Town
The Concert to The State Holiday
with the brass brand from Rožnov pod Radhoštěm

Thursday 18 May 2017
Day of Museums
free entry to Mill Valley
the vernisage of the exhibiton

Saturday 20 May 2017, Wallachian Village
Great Redyk
the sheepdriving

Sunday 20 May 2017, Little Wooden Town, Janík´s Barn
Painted on the Glass
the theatre performance of Bodlák, the theatre group from Bernatice nad Odrou

Saturday 27 May 2017, Little Wooden Town
Primer of Nine Crafts
the occasion for little and adults to try old crafts

Sunday 28 May 2017, Little Wooden Town
Fall of Maypole

Saturday 3 June 2017, The Entrance House
Night of Museums
opening of exhibitions in the entrance house

Friday 9 June 2017, Little Wooden Town
Night of Churchs
with an organ´s concert in the Church of St Ann

Sunday 18 June 2017, Little Wooden Town
Wallachains and his musicians
programme about the music of the region of Bystřice pod Hostýnem

Friday 23 June 2017, Wallachian Village
St John´s Eve
evening traditional performance with the solstice customs

Saturday 1 July 2017, Little Wooden Town
Afternoon with Mistříňanka
concert of the grass band

Sunday 2 July 2017, Little Wooden Town
The Afternoon with Ondřejnice
The performance with a folklore group

Wednesday 5 July - Thursday 6 July 2017, Little Wooden Town
The Bells´s Fair
the programme with ceramics and tinkers

Friday 7 July  - Sunday 9 July 2017, Little Wooden Town
Rožnovské slavnosti
39th year of the international folklore festival

Saturday 15 July 2017, Little Wooden Town
Baker´s Saturday
24 year, meetings of bakers, competitions on the best bread and roll

Sunday 16 July 2017, Little Wooden Town, Janík´s Barn
Echoes of the Walachian Slavín
the programme  dedicated to Bartoš Vlček

Saturday 22 July 2017, Little Wooden Town
Rom´s Song
23 year of International Festival

Sunday 23 July 2017, Little Wooden Town
St Ann´s Wake
procession from parish Church to Little Wooden Town with fair celebration

Saturday 29 - Sunday 30 July 2017, Little Wooden Town
Days of Crafts and Meeting of Smiths
27 year, meeting of masters of old crafts, smiths, carpenters, stonemasons, coopers, tinners, tinkers…

Friday 4 August - Sunday 6 August 2017, Little Wooden Town
Jánošík´s Ducat
19 year of International Festival of Slovakian Folklore with the crafts presentation

Saturday 12 August - Sunday 13 August 2017, Little Wooden Town
Old Time Fair
with rich programme for all family

Saturday 19 August 2017, Little Wooden Town
The Big Laundry
a landry of our grandmothers

Sunday 20 August 2017, Wallachian Village
The Harvest Supper
a celebration on the end of summer

Sunday 27 August 2017, Little Wooden Town
From Another Side of Radhošť Mountain
the concert of two groups from the internatiuonal festival in Frenštát pod Radhoštěm

Saturday 2nd September, Wallchian Willage
Hlasy/Voices
the international music festival of o human voice

Sunday 3 September 2017, Little Wooden Town
The Music with Soláň
the concert with the folklore group Soláň from Rožnov pod Radhoštěm

Wednesday 6 September till Friday 8 September 2017, Wallachian Village
Invitation of The School Year
the programme for children

Saturday 16 September 2017, Little Wooden Town
Run Through Emil Zátopek´s Native Country
15th year of memorial competition of Olympic Games winner

Friday 29 September 2017, Little Wooden Town
Autumn Wandering with Little Beetles through the Wallachian Kingdom
children´s lantern procession with programme in co-operation with Town Library in Rožnov

Monday 3 October - Wednesday 6 October 2017
The Week of Libraries
new books in the library of the Wallachian Open Air Museum

Sunday 1st October, Little Wooden Town, Janík´s Barn
The Day of the Elderly
concert of folklore groups

Thursday 5 – Sunday 8 October 2017, Little Wooden Town
Panflute Professionals Cz
the international festival of the god flute and its interprets, a medial partner Český rozhlas Ostrava

Saturday 14 October till Sunday 22 October 2017, Little Wooden Town, Janík´s Barn
Harvest from Fields, Gardens and Orchards or Wallachian Hortikomplex
exhibition

Sunday 3 December 2017, Little Wooden Town, Janík´s Barn
Evening with Candles
the programme with Christmas nostalgy

Tuesday 5 December 2017, Wallachian Village
St Nicholas Eve
evening inspection of the Wallachian village with St Nicholas´ distribution of presents

Wednesday 6 December - Friday 8 December and Monday 11 December - Friday 15 December 2017, Wallachian Village
Christmas in Village
traditional programme only for school groups, registrations of orders since 29 April 2017

Saturday 9 December - Sunday 10 December 2017, Little Wooden Town
Christmas Fair
a wide range of Christmas gifts and customs

Saturday 16 December - Sunday 17 December 2017, Little Wooden Town
Live Nativity Scene
folk play according to St Matthew´s Gospel

Tuesday 26 December 2017, Little Wooden Town
St Nicolas Carol
the performance of the folklore group

Constantin Virgil Gheorghiu - „Ard malurile Nistrului - mare reportaj de război din teritoriile dezrobite”

Constantin Virgil Gheorghiu - „Ard malurile Nistrului - mare reportaj de război din teritoriile dezrobite”

Veronica Boldișor, Dr. în istorie, Chişinău

Miercuri, 01 Februarie 2017 18:33

An de an, amintirea celui de-Al Doilea Război Mondial isterizează lumea de la Est de Nistru. Mai ales în preajma zilei de 9 mai. Mai ales pe ruși. Privesc reportajele de pe canalele TV rusești și mă îngrozesc. Propaganda rusească nu se dezminte: mistifică, falsifică, ocultează ce nu-i convine și, ceea ce-i mai dramatic, îi isterizează și-i fanatizează pe cetățenii propriei țări. Qui prodest?, apare fireasca întrebare. Răspunsul este univoc: nimănui, cu excepția clasei politice, aflate la cârma Rusiei. Doar fanatizând poporul Kremlinul își poate oarecum justifica exorbitantele cheltuieli de înarmare pe fundalul unei penurii materiale in crescendo. O parte dintre jurnaliștii ruși, pentru a fi cât de cât credibili, operează cu jumătăți de adevăr. În ceea ce privește istoria celui de-al Doilea Război Mondial, istoriografia sovietică, dar și cea contemporană, niciodată nu au mers cu adevărul până la capăt, pentru că acest lucru n-a convenit, nu poporului rus, ci guvernărilor ruse etern bolnave de supremație. Pe protagonistul rândurilor de mai jos, scriitorul român Constantin Virgil Gheorghiu, problema „jumătăților de adevăr" l-a preocupat încă din fragedă tinerețe. Angajat corespondent de război la Secția de Presă și Propagandă, imediat după celebrul ordin al generalului Ion Antonescu „Ostași, Vă ordon: treceți Prutul!", pleacă pe front de unde trimite reportaje pentru ziarele din Țară, reunite apoi în volumul „Ard malurile Nistrului" (1941). Cu o prezentare de Tudor Arghezi, cartea a suportat patru ediții într-un singur an! Popularitatea reportajelor de război ale lui Constantin Virgil Gheorghiu se explică nu doar prin talentul de narator înzestrat cu un excepțional spirit de observație, ci și prin încercarea de a nu opera cu jumătăți de adevăr, ci de a fi cât mai exhaustiv și mai obiectiv cu putință în redarea evenimentelor. Am zis „cu putință", pentru că presa de atunci era angajată și, pe timp de război, nici nu se putea altfel. În „Ultimul cuvânt" al Mareșalului Ion Antonescu, rostit la 31 mai 1946 în timpul simulacrului de judecată, acesta spune, printre altele: „Presa n-a fost liberă, era război. Permiteam să se publice numai evenimentele și faptele, fără polemici, care la noi ajung triviale"[1]. Tânărul jurnalist (când a plecat pe front, Constantin Virgil Gheorghiu avea 24 de ani) a făcut tot posibilul ca în reportajele sale să redea doar evenimentele și faptele și numai arareori le comenta succint, atunci când nu-și putea stăpâni revolta la văzul atrocităților și sălbăticiilor la care s-au dedat sovieticii în timpul retragerii din teritoriile ocupate. Peste ani, autenticitatea reportajelor din „Ard malurile Nistrului" l-a determinat pe Marin Preda să le utilizeze ca sursă documentară la scrierea excepționalului său roman „Delirul", care a văzut lumina tiparului în anul 1975, stârnind mare vâlvă în România ceaușistă. Dar, până atunci, o și mai mare vâlvă a stârnit în Occident romanul lui Constantin Virgil Gheorghiu „Ora 25", apărut în 1949 la Paris, unde se exilase autorul după tragicele evenimente din 23 august 1944. Cartea a fost tradusă în peste 40 de limbi, cu un tiraj de 600.000 de exemplare vândute în câteva săptămâni[2]. Și doar în România, țara sa natală, romanul „Ora 25" n-a putut fi editat decât tardiv, abia în anul 1991. Cauza? Anticomunismul constant al autorului și dragostea, constantă și ea, pentru Basarabia și Nordul Bucovinei, pe care le-a cunoscut încă din copilărie și adolescență. (Constantin Virgil Gheorghiu a învățat şapte ani la Liceul Militar „Regele Ferdinand" din Chișinău, transferat apoi la liceul cu același profil din Cernăuți). După succesul fulminant al „Orei 25", diaspora „română" din Franța a descoperit, stupefiată, că autorul celebrului roman este... „antisemit". Dovada acestui rușinos calificativ s-a dovedit a fi cartea de reportaje de război „Ard malurile Nistrului". Imediat, autorul s-a pomenit în centrul unui mare scandal și al unor grave acuzații din partea intelectualilor români din exil, dar și din partea intelectualilor francezi de stânga, marea majoritate a acestora fără a citi reportajele și fără a le analiza din perspectiva timpului în care au fost scrise. (Din câte știu, cartea n-a fost tradusă în nicio limbă - n. a.). I-a întors spatele până și traducătoarea „Orei 25" în limba franceză Monica Lovinescu, cu care autorul așa și nu s-a mai putut împăca până la moarte. Calomniatorii au reușit să-l determine și pe Mircea Eliade să-și repudieze admirabila prezentare, pe care o publicase în ziarul „Uniunea Română" din Paris, în martie 1949, din care cităm: „N-am citit nimic, în nicio literatură, care să se apropie, cât de departe, de teroarea istoriei pe care o îndură personajele Dumitale. Consider « Ora 25 » una dintre cele mai mari cărți ale generației noastre, din toate țările"[3]. Iar prefațatorul romanului, filosoful și omul de cultură francez Gabriel Marcel, l-a somat pe Constantin Virgil Gheorghiu să-și renege cartea de reportaje „Ard malurile Nistrului" și să-și facă mea culpa. Deși autorul reportajelor n-a făcut nici una, nici alta, mai târziu cei doi, totuși, s-au împăcat. Poate că i-a împăcat romanul autobiografic „Omul care călătorea singur" (1954), considerat de critica literară cea mai bună carte a lui Constantin Virgil Gheorghiu? Romanul a fost scris ca reacție - în nici un caz deculpabilizare -, la stupidele învinuiri care continuau să-i otrăvească viața. În „Omul care călătorea singur" autorul își amintește de discuția pe care a avut-o cu Gabriel Marcel imediat după declanșarea scandalului. La insistențele filosofului de a-și face mea culpa, autorul reportajelor de război îi răspunde: „Nu trebuie să fac nimic. Aliații dvs., rușii, au afundat țara mea în disperare și în sânge. Atunci dvs. erați aliați și frați de arme cu soldații sovietici care îi masacrau pe basarabeni! Ar fi fost monstruos din partea mea să nu mă revolt ori să colaborez cu ocupantul"[4]. În 1941, tânărul Gheorghiu era conștient de faptul că în timpul războiului nici un reporter sovietic, american, francez sau englez nu va scrie despre românii uciși de partizanii din Basarabia, reporterul român considerându-se obligat s-o facă, pentru ca adevărul să nu fie spus pe jumătate. Nu era vina lui că majoritatea partizanilor erau evrei localnici care nici până la război, nici în timpul războiului și nici după încheierea acestuia, cu unele excepții, bineînțeles, n-au fost loiali țării în care locuiau, considerând U.R.S.S.-ul patria lor. Cum trebuia să-i numească, dacă nu pe nume? Apoi să nu uităm de limbajul de război! Toți, dar absolut toți jurnaliștii, reporterii de război, indiferent de ce parte a baricadei se aflau, pentru ca textele lor să fie publicate, erau nevoiți să plătească tribut acestui limbaj propagandistic. Unii o făceau cu moderație, alții cu exces de zel. Din acest punct de vedere, textele lui Constantin Virgil Gheorghiu din „Ard malurile Nistrului" sunt întruchiparea inocenței jurnalistice în comparație cu cele ale ziariștilor sovietici. Voi aminti aici doar de unul - jurnalistul și scriitorul Ilya Ehrenburg. În anii războiului acesta nu mai era un tânăr jurnalist la început de carieră profesională. Trecuse de 50 de ani și avea în spate o carieră scriitoricească de 30 de ani. Om și scriitor în toată firea, iată ce fel de foi volante, apeluri, adresări către soldații sovietici scria, publica sau rostea la posturile de radio sovietice: Textul original în limba rusă: „Убей! Обращение Мы знаем все. Мы помним все. Мы поняли: немцы не люди. Отныне слово „немец" для нас самое страшное проклятье. Отныне слово „немец" разряжает ружье. Не будем говорить. Не будем возмущаться. Будем убивать. Если ты не убил за день хотя бы одного немца, твой день пропал. Если ты думаешь, что за тебя немца убьет твой сосед, ты не понял угрозы. Если ты не убьешь немца, немец убьет тебя. Он возьмет твоих и будет мучить их в своей окаянной Германии. Если ты не можешь убить немца пулей, убей немца штыком. Если на твоем участке затишье, если ты ждешь боя, убей немца до боя. Если ты оставишь немца жить, немец повесит русского человека и опозорит русскую женщину. Если ты убил одного немца, убей другого - нет для нас ничего веселее немецких трупов. Не считай дней. Не считай верст. Считай одно: убитых тобою немцев. Убей немца! - это просит старуха-мать. Убей немца! - это молит тебя дитя. Убей немца! - это кричит родная земля. Не промахнись. Не пропусти. Убей!" Илья Эренбург „Красная звезда", 24 июля 1942 г., №173/5236[5]. Traducerea în limba română (autoarea) „Ucide! Adresare „Noi știm totul. Noi ținem minte totul. Noi am înțeles: nemții nu-s oameni. De azi înainte cuvântul „neamț" pentru noi este cel mai mare blestem. De azi înainte cuvântul „neamț" descarcă arma. Nu vom vorbi. Nu ne vom revolta. Vom ucide. Dacă tu n-ai ucis într-o zi cel puțin un neamț, această zi pentru tine-i pierdută. Dacă tu crezi că vecinul tău va ucide un neamț în locul tău, tu n-ai înțeles amenințarea. Dacă tu nu-l vei ucide pe neamț, neamțul te va ucide pe tine. El îi va lua pe ai tăi și îi va chinui în Germania lui afurisită. Dacă tu nu-l poți ucide pe neamț cu glontele, ucide-l cu baioneta. Dacă în porțiunea ta de front e acalmie, dacă tu aștepți bătălia, ucide-l pe neamț înainte de bătălie. Dacă tu îl vei lăsa pe neamț în viață, neamțul îl va spânzura pe omul rus și o va dezonora pe femeia rusoaică. Dacă tu ai ucis un neamț, ucide-l și pe al doilea - pe noi nimic nu ne înveselește mai mult decât cadavrele nemților. Nu număra zilele. Nu număra distanțele. Numără un singur lucru: câți nemți ai ucis. Ucide neamțul! - aceasta te roagă bătrâna mamă. Ucide neamțul! - aceasta te imploră copilul. Ucide neamțul! - aceasta strigă pământul natal. Nu da greș. Nu-l lăsa să treacă. Ucide-l!" Ilya Ehrenburg „Steaua roșie", 24 iulie 1942, nr. 173/5236[6] - (traducerea din limba rusă – autoarea). Mare vâlvătaie printre detractorii lui Constantin Virgil Gheorghiu a produs reportajul inserat în cartea „Ard malurile Nistrului" cu titlul „Bălți. Evreii defilează prin fața orașului pe care l-au ars". Exasperarea lor a provocat-o, mai ales, atitudinea autorului față de soldații germani. Dar iată și fragmentul cu pricina: „La Bălți nu mai am de ce rămâne. Aici meseria mea de reporter nu întâmpină nici o piedică și nu are nevoie, pentru a fi îndeplinită, de nici o osteneală: dintr-o singură privire vezi totul, tot ce este de văzut, cenușă și numai cenușă. Mă hotărăsc să plec fără întârziere spre Chișinău. Mă duc la comandament, unde întreb dacă există vreun automobil care pleacă spre Chișinău. Te-am servi cu dragă inimă, îmi răspunde cineva, dar noi facem război acum și nu avem timp de ziaristică. Totuși, adaug eu, faptele pe care le culegem noi acum și pe care le scriem, vor alcătui istoria de mâine și vor fi paginile prin care copiii noștri vor învăța să-și iubească pământul și să lupte pentru el, așa cum luptă ostașii de astăzi. Un subofițer german, care se afla întâmplător în birou, a venit după mine imediat, după ce am salutat plecând. Nu mică mi-a fost surprinderea când l-am auzit pe tânărul german adresându-mi-se în cea mai corectă limbă românească: - Dumneavoastră, domnule reporter, vreți să plecați la Chișinău și nu aveți cu ce? - Da, i-am răspuns eu. - Pot să vă servesc eu în această chestiune. [...] Am urcat împreună la comandamentul german din orașul Bălți. Cât de frumos și de prietenește îți răspund ofițerii germani! [...] Nu au trecut nici cinci minute și subofițerul Bening s-a întors cu un bilet bătut la mașină pe care mi l-a citit. Scria în acest bilet care purta ștampilele comandamentului și semnătura comandanților respectivi, că sunt reporter din Marele Cartier General, că trebuie să plec la Chișinău, iar prima mașină germană care are această destinație și pe care o voi opri, este obligată să mă transporte la Chișinău. Se putea oare face mai mult? [...] Pe urmă subofițerul Bening a plecat. Era un om pe care îl întâlnisem cu un sfert de oră mai înainte și care îmi făcuse cu atâta dezinteresare și cu atâta bunăvoință serviciile de care aveam nevoie. Privindu-l cum se depărtează mi-am zis: iată un german adevărat, iată un om. În tot cursul drumului pe care urmam să-l fac, aveam să întâlnesc în rândul ostașilor germani și alți oameni de aceeași factură. Amabilitatea și camaraderia pe care le-am întâlnit eu și toți ostașii români la unii (s. a.) soldați și ofițeri germani, sunt uimitoare"[7]. În capul intelectualilor francezi (de stânga, bineînțeles, dar aceștia formau majoritatea!) era loc doar pentru cuvinte de batjocură la adresa soldaților germani. „Cum puteau nemții să aibă un comportament plin de omenie cu un ziarist al statului român aliat? [...] Uluitor, incredibil!", îi reproșa autorului reportajului fostul său prieten Gabriel Marcel. (Nina Negru, Omul care călătorea singur...). Oare cum ar fi reacționat omul de cultură francez, filosoful Gabriel Marcel, dacă în acele momente Constantin Virgil Gheorghiu i-ar fi întins ziarul „Pravda" cu terifiantul Apel către Armata Roșie, semnat de suspomenitul scriitor sovietic Ilya Ehrenburg, de trei ori laureat al premiului de stat Stalin, cea mai înaltă distincție de atunci din Uniunea Sovietică? Iată-l: „Ucideți! Ucideți! Pe pământul german nu există nimeni nevinovat, nici printre cei vii, nici printre copiii nenăscuți. Supuneți-vă instrucțiunilor tovarășului Stalin, zdrobind pentru totdeauna fiara germană în lagărul ei. Distrugeți prin violență orgoliul femeilor germane. Luați-le drept pradă legitimă. Ucideți, ucideți, viteji ostași ai Armatei roșii, în asaltul vostru irezistibil"[8]. Acest apel de o virulență ce te cutremură, este reprodus în volumul II al Memoriilor lui Constantin Virgil Gheorghiu, intitulat „Ispita libertății", editat postum, în 1995 în Franța și, respectiv, în 1999 și 2003 în România. Ilya Ehrenburg n-a fost acuzat de instigare la ură rasială, nici de xenofobie și nici de germanofobie. Dimpotrivă. În anul 1952 i s-a decernat Premiul internațional Stalin „Pentru întărirea păcii între popoare". Credibilitatea reportajelor din cartea „Ard malurile Nistrului" e cu atât mai mare, cu cât, pe an ce trece, sunt scoase la iveală din ce în ce mai multe documente privitoare la atrocitățile ocupanților sovietici în Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța în fatidicul an 1940. Un astfel de document memorialistic sunt și confesiunile lui Pepe Georgescu „265 de zile la Cernăuți sub ocupație bolșevică. 28 iunie 1940 - 20 martie 1941". Scrise cu doar două luni mai înainte de reportajele lui Constantin Virgil Gheorghiu, fără să știe nimic unul de celălalt, similitudinile în descrierea evenimentelor sunt uluitoare. Iată, de exemplu, cum descriu, și un autor și altul, nivelul de civilizație al ocupantului sovietic. Pepe Georgescu: „Prăvăliile de alimente se deschiseseră și se putea cumpăra de toate. Vedeai pe străzi soldați bolșevici mușcând dintr-o bucată de salam și dintr-o bucată de ciocolată. Soldații purtau niște saci de merinde pe care-i umpluseră cu bomboane și prăjituri. Femeile lor își dezbrăcaseră hainele de pânză tare, de culoare kaky și purtau rochii cumpărate din Cernăuți. Multe din ele luaseră de prin locuințele părăsite de refugiați cămăși de noapte și pantofi de bal sau de casă, multe erau îmbrăcate pe stradă în capoate lungi și largi. [...] Cea mai mare parte dintre ofițerii bolșevici, nicidecum soldații, nu văzuseră încă ceasuri de mână și stilouri. Pe stradă vedeai ofițeri superiori cu stilouri prinse în buzunarul de la piept al tunicii, invers cu clapa înăuntru și cu tocul în afară, ca să se vadă. Treceau soldați și ofițeri, în trăsuri picior peste picior, cu brațele încrucișate, dar în așa fel ca să se vadă că poartă la mână un ceas de buzunar. Mulți purtau ceasurile atârnate de o gaură a buzunarului, ca o decorație. Pe străzi asistai la spectacole care de care mai hilariante și mai caraghioase"[9]. Constantin Virgil Gheorghiu, reportajul „Arde Chișinăul!": „Fetele cu care vorbesc (la Chișinău - n. a.) îmi spun că pantoful de damă, așa cum îl știm noi, este o raritate de muzeu în U.R.S.S. În casa maiorului doctor Alexandrescu, care se refugiase la răpirea Basarabiei fără să poată lua nimic, s-a instalat un ofițer superior rus. Soția acestui bolșevic a găsit în garderoba doamnei Alexandrescu o pereche de pantofi argintii de bal. Timp de o săptămână nobila comunistă a făcut pe cetățenii din Chișinău să râdă cu hohote, fiindcă apărea în fiecare seară la plimbare pe stradă, de braț cu soțul ei, purtând pantofii argintii de bal ai doamnei Alexandrescu cu șosete. [...] Și cu toate că râdea întregul oraș, coloneleasa era foarte încântată de pantofii pe care îi găsise. Dar, tot atât de hilariant e și faptul că dânsa purta la fel, la bucătărie și pe stradă, rochiile de seară, decoltate și lungi până în pământ, ale doamnei Alexandrescu. Cazurile acestea erau extrem de numeroase. [...] Când au venit în Chișinău, soldații plăteau sume exorbitante, și ei, și ofițerii, pentru ceasuri de mână și pentru stilouri, care sunt o raritate, tot de muzeu, în U.R.S.S."[10]. Când îmi făceam studiile la Facultatea de Istorie a Universității „I. Creangă" din Chișinău (1983-1988), cele mai umilitoare pentru mine și pentru colegii mei din grupele moldovenești de studiu erau prelegerile profesorilor sovietici despre imensul ajutor dezinteresat pe care marele popor rus, fratele nostru mai mare, ni l-a acordat în lichidarea analfabetismului (regimul burghezo-moșieresc român îi ținea, chipurile, pe basarabeni în obscurantism, pentru ca să-i poată exploata mai ușor!), precum și în ridicarea din ruine a economiei noastre, înapoiate din aceeași cauză – obscurantismul! Ascultam și trebuia să credem în aceste inepții, pentru că acces la alte surse istoriografice decât cele sovietice nu aveam. Dintre similitudinile în descrierea regimului bolșevic instalat în 1940 în Basarabia și Nordul Bucovinei una mi s-a părut de-a dreptul fantasmagorică. Este vorba de cultivarea ateismului în școlile sovietice. Pepe Georgescu: „La școlile primare de la sate și din orașe propaganda ateistă se face prin foame. La amiază nu li se dă copiilor de mâncare. Învățătorii care sunt evrei spun copiilor să se roage lui Dumnezeu și să le dea de mâncare. Băieții cărora li-i foame se așază în genunchi și spun fel de fel de rugăciuni. Într-un târziu, când crede învățătorul, intră în clasă și-i întreabă dacă au primit ceva. La răspunsul negativ al copiilor, îi pune să se roage la un tablou care-l reprezintă pe Stalin ca să vadă ei - copiii - că tovarășul Stalin, care-i mai mare și mai puternic decât Dumnezeu și decât toți sfinții, le va da de mâncare. Copiii îngenunche și se roagă și lui Stalin, și atunci intră în clasă învățătorul cu un coș de pâine și bomboane roșii pe care le împarte la copii, spunându-le că tovarășul Stalin le-a ascultat rugăciunea și le-a trimis de mâncare, dar le va da să mănânce numai atunci când se vor ruga numai lui și vor crede numai în el. Când intră învățătorul în clasă, salută pe băieți cu cuvintele: „Nu este Dumnezeu", la care copiii trebuie să răspundă: „Nici n-a fost, nici n-o să fie"[11]. Constantin Virgil Gheorghiu, reportajul „Ismail și o cameră de execuție": „Înainte de a urca în remorcherul care oprise în port, un alt cetățean, care se afla cu copilul de mână îmi spuse: - Nici nu vă închipuiți, domnule, cât am suferit. Mai ales căutau acești criminali să ne ia credința și să facă din copiii noștri niște păgâni. Copilul, care nu avea decât vreo treisprezece ani, îmi spune apoi că învățătoarea evreică de la școala din Ismail, la care învăța el, nu le spunea când intra în clasă „bună ziua" sau „bună dimineața". - Dar ce vă spunea? întreb eu curios. Copilașul, care are un obraz foarte palid, îmi spune: - Când intra învățătoarea în clasă noi trebuia să zicem în cor: - Nu există Dumnezeu.Învățătoarea răspundea: - Nici nu a existat vreodată! Noi trebuia să spunem: - Și nici n-are să existe vreodată. Apoi ne așezam fiecare la locurile noastre, în bănci, și începeam lecțiile. Aceasta era formula cu care se începeau cursurile, în fiecare zi"[12]. Totuși, cele mai cutremurătoare fapte descrise și de un autor, și de altul, sunt acelea care relevă cruzimea ocupanților, crimele lor abominabile. Nu voi stărui în acest mic studiu decât asupra unui fapt, dintre cele mai înspăimântătoare, pe care l-am aflat din reportajul „Ismail și o cameră de execuție". Tânărul reporter află de la locuitorii orașului că Ismailul a fost un centru politic foarte important pentru bolșevici. „Erau în acest orășel câteva mii de funcționari și se făcuseră depozite considerabile de tot felul de provizii și de muniții. În planul de invadare a României, pe care rușii îl pregătiseră mai de multă vreme, Ismail era un punct important de unde aveau să pornească proviziile. Echipele de polițiști bolșevici aveau aici o foarte vastă activitate. Bineînțeles, că într-un orășel care devenise un centru important pentru bolșevici și în care se pregăteau în taină atâtea planuri criminale, prezența românilor era cât se poate de supărătoare. De aceea, s-a început o cruntă prigoană împotriva populației de origine românească. Familii întregi erau arestate în fiecare noapte de agenții poliției și în special de faimoasa poliție N.K.V.D. [...] În chipul acesta a dispărut din orașul Ismail, ca și din celelalte orașe și sate basarabene, un număr considerabil de români. Populația Ismailului a fost redusă la jumătate și în locul ei au fost aduși oamenii regimului bolșevic, în majoritate evrei. Iată însă că de abia intrați în oraș, jandarmii noștri au făcut descoperiri senzaționale. În cimitirul evreiesc au fost găsite, chiar în prima zi a intrării trupelor noastre în Ismail, 29 de cadavre. Ele erau aruncate de mai multă vreme acolo în cimitir și peste dânsele era presărată puțină țărână, care camufla movila de trupuri omenești intrate în putrefacție. S-a stabilit că între cele 29 de cadavre, găsite în cimitirul evreiesc, nu este nici un evreu. Toți cei asasinați acolo erau creștini. Populația a venit și a dat ajutor autorităților care au reușit să identifice o parte din cadavre. Primul care a fost identificat era un român din Ismail, arestat într-o noapte de N.K.V.D. și transportat în Siberia. Ce este mai de necrezut, e faptul că la două săptămâni după arestarea sa, familia primise de la el o carte poștală, în care spunea că e sănătos, a ajuns în Siberia și o duce... foarte bine. Adevărul este că această scrisoare a fost compusă, în beciurile N.K.V.D.-ului din Ismail. Înainte de a-l asasina, polițiștii l-au pus pe arestat să scrie cartea poștală pe care i-au dictat-o ei. Când scrisoarea a fost terminată, ea a fost luată de unul dintre polițiști, care a expediat-o, după două săptămâni, familiei celui care o scrisese. Arestatul a fost imediat luat de polițiștii ucigași ai N.K.V.D.-ului și coborât în pivniță, unde a fost ucis, împreună cu alți 28 de români, cărora li se luaseră la fel scrisori către familiile lor, în care spuneau că sunt în Siberia și o duc foarte bine. Cadavrele, găurite de gloanțe, au fost transportate în cimitirul evreiesc, unde asasinii nici nu s-au ostenit să le îngroape, ci au aruncat numai puțină țărână peste ele"[13]. Să ne imaginăm că această crimă odioasă nu ar fi fost descoperită și dezavuată la timp. Ce mai tămbălău ar fi făcut, de-a lungul anilor, holocaustiștii noștri! Dar parcă acesta e un caz singular? Când am văzut pentru prima oară cartea de reportaje de război „Ard malurile Nistrului", m-am întrebat: „Oare de ce autorul a intitulat-o anume așa?" Abia după lecturarea ei am înțeles rostul titlului. Nu este vorba doar de o metaforă. Când armatele române dezrobitoare au intrat în Basarabia, dar și în Nordul Bucovinei, acestea ardeau la propriu: ardeau clădirile administrative, ardeau numeroasele închisori bolșevice, ardeau în ele de vii condamnații, majoritatea fără a avea vreo vină, ardeau bisericile, morile, ardeau magazinele, fabricile, depozitele, ardeau grânele și, deopotrivă cu ele, ardeau sufletele basarabenilor, pe care Constantin Virgil Gheorghiu îi numește „oameni de pâine". Cu o ură și o sălbăticie greu de imaginat, bolșevicii au nimicit ceea ce nu le aparținea, ci era clădit prin truda și cu sudoarea românilor. Pe ultima filă a cărții autorul se întreabă: „De ce i-a fost dat acestui pământ din care crește atât de îmbelșugat pâinea, strugurii și poamele, să strângă atâta jale și atâta sânge, între brazdele lui? De ce le-a fost dat basarabenilor - acestor nesfârșit de buni „oameni de pâine și nu haiduci", să sufere atât?". Înainte de a se demobiliza din cauza unei răni care-i solicita întoarcerea grabnică în țară, Constantin Virgil Gheorghiu a reușit să mai scrie încă două mari reportaje de război: „Am luptat în Crimeea" (1942) și „Cu submarinul la Sevastopol" (1942). Și aceste cărți autorul le-a scris, după cum afirma Octav Sargețiu, „cu un condei muiat în inimă". Iată cum descrie sensibilul reporter stingerea răniților: „...E atât de imaterial albul acesta al chipului lor, încât cred că numai îngerii mai au fețele așa de curate și așa de albe: exact ca niște coli de scris. Mai târziu aveam să observ că, de câte ori un rănit avea obrajii prea albi, moare"[14]. Sensibilitatea și implicarea emoțională a autorului nu știrbesc deloc din autenticitatea reportajelor. Și după 75 de ani de la scrierea lor ele constituie unul dintre cele mai prețioase și mai palpitante documente despre începutul războiului de dezrobire a Basarabiei și Nordului Bucovinei. Din nefericire, acest război încă nu s-a încheiat. Azi el s-a metamorfozat în unul informațional. Trebuie să recunoaștem: adversarii noștri, adică cei care susțin dezmembrarea Țării, așteptând momentul potrivit pentru federalizarea ei, sunt mai puternici, prin talentul vicleniei și al mistificării. Iar regula e asta: cel puternic e și cel care are întotdeauna dreptate. Mareșalul Ion Antonescu, în „Ultimul cuvânt", spune, printre altele: „Am fost prezentat ca dictator. Știam că dictatorii îi extermină pe adversarii lor. Pe cine am exterminat eu? [...] Nici un evreu fugit din Transilvania (nord-vestul ei, ocupat de horthyşti - n.a.) și judecat în țară nu a fost executat... Acest război care s-a sfârșit cu înfrângerea Germaniei hitleriste, nu va pune capăt conflictului mondial deschis în 1914"[15]. Judecând după cele ce se întâmplă azi în lume în plan politic, se pare că Mareșalul a avut dreptate. --------------------------------------- [1] Gh. Buzatu, România cu și fără Antonescu, Editura Moldova, Iași, 1991, p.336. [2] Tudor Nedelcea, Constantin Virgil Gheorghiu - Orele culturii române, http/melidonium.ro/2012/08/24/constantin-virgil-gheorghiu-orele-culturii-romane/ [3] Mircea Eliade, Împotriva deznădejdii, Editura Humanitas, București, 1992, p.37-39. [4] Nina Negru, Omul care călătorea singur, 95 de ani de la nașterea lui Constantin Virgil Gheorghiu, www.curentul.net/2011/11/13/omul-care-călătorea-singur/ [5] Илья Эренбург, „Красная звезда", 24 июля 1942 г., №173/5236 (Ilya Ehrenburg, Steaua roșie, 24 iulie 1942, nr. 173/5236. Traducerea din limba rusă - Veronica Boldişor. [6] Ibidem [7] Constantin Virgil Gheorghiu, Ard malurile Nistrului. Mare reportaj de război din teritoriile dezrobite, București, Editura GEEA, 1993, p.85-87). [8] Tudor Nedelcea, Constantin Virgil Gheorghiu - Orele culturii române... [9] Pepe Georgescu, „265 de zile la Cernăuți sub ocupație bolșevică. 28 iunie 1940 - 20 martie 1941", Revista „Patrimoniu", nr. 2, Chișinău, 1991, p.92. [10] Constantin Virgil Gheorghiu, Ard malurile Nistrului, p.130-131). [11] Pepe Georgescu, „265 de zile la Cernăuți sub ocupație bolșevică. 28 iunie 1940 - 20 martie 1941"..., p.117-118. [12] Constantin Virgil Gheorghiu, Ard malurile Nistrului..., p.217. [13] Constantin Virgil Gheorghiu, Ard malurile Nistrului..., p.204-206. [14] Octav Sargețiu, Cronică la cartea „Am luptat în Crimeea" de C. V. Gheorghiu, în „Viața Basarabiei", mai-iunie 1942, p.157. [15] Gh. Buzatu, România cu și fără Antonescu, p.336.

Octavian Țâcu . Despre „moldovenism” şi diverse idei privind „Moldova Mare”

Atitudini 30 Iulie 2012, ora 08:04 

Octavian Țâcu

Despre „moldovenism” şi diverse idei privind „Moldova Mare”

Pe fundalul multiplelor dezbateri avute cu diferiţi „patrioţi ai Moldovei”, gurăi, taberi, dubrovski/durakovi, stepaniuci sau pascari la tema „moldovenismului” sau ideilor lor privind realizarea „Moldovei Mari”, dar mai ales din cauza apariţiei recent a unei mişcări pentru federalizarea R. Moldova, care conţine în sine un plan similar de înglobare a unor părţi ale Moldovei istorice ce sunt teritorii ale altor state, mă văd obligat să fac o precizare de ordin istoric de unde vin aceste aberaţii. 

Asta aşa, pentru ca lumea să nu arate zăpăcită.
Dincolo de ce s-ar vorbi şi scrie, „moldovenismul” are, în esenţă, două dimensiuni. Prima este una a moldovenismului românesc, care porneşte de la ideea unităţii moldovenilor cu restul românilor, unitate realizată politic la 1859, iar apoi în 1918, în baza unei comunităţi istorice, lingvistice, culturale dintre moldoveni şi ceilalţi români, aşa cum s-a întâmplat cu alte naţiuni care s-au adunat grămadă în întreaga Europă în acea perioadă. Acest moldovenism are ca ax formativ râul Prut şi priveşte teritoriul dintre Prut şi Nistru ca o manifestare firească de continuitate a românismului, respectând tradiţiile şi obiceiurile statuate aici istoric.




Al doilea „moldovenism” este de sorginte sovietică, care în esenţă este opus moldovenismului românesc şi implicit românismului, dar care a extras elemente convenabile pentru modelarea sa din dimensiunea culturală şi politică a moldovenismului românesc. Acest „moldovenism” sovietic a avut (dar probabil mai are) ca ax formativ Nistrul şi vine, paradoxal, nu din teritoriul dintre Prut şi Nistru, ci din regiunea transnistreană, care are puţine puncte de tangenţă cu moldovenismul românesc. „Moldovenismul” sovietic a fost o politică de stat în RASSM, RSSM şi URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei distinctivităţi politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească a RSS Moldovenească şi cea din restul României, lucru realizat metodic începând cu 1924, apoi 1940 şi ulterior din 1944 până în 1989.
Dacă pentru Uniunea Sovietică necesitatea unui astfel de construct era clară atât din punct de vedere al intereselor geopolitice, cât şi a necesităţilor de justificare a raptului din 1812 şi 1940, atunci chestiunea alegerii „moldovenismului” sovietic ca element constitutiv al noului stat R. Moldova după 1991 este de-a dreptul paradoxală. Politicul moldovenesc de la Snegur la Lucinschi şi Voronin s-a întrecut în a-l reproduce practic în totalitate, adăugând multiple nuanţe reieşind din necesitatea de a justifica statalitatea moldovenească în sine. În contextul recentelor dezbateri privind condamnarea comunismului, clasa politică trebuie să-şi asume plenar condamnarea acestui „moldovenism” sovietic, ca o emanaţie a unui regim totalitar care l-a impus în mod criminal şi abuziv populaţiei din RM, care în esenţă este o expresie a moldovenismului românesc.
Această condamnare este expresă pentru că natura sa sovietică şi imperială ascunde şi o componentă revizionistă, iredentistă, asociată cu politicile seculare ale Rusiei ţariste, ulterior ale URSS, iar mai recent ale Federaţiei Ruse. Iredentismul acestui „moldovenism” de sorginte sovietică este nu numai deşănţat din punct de vedere al justificării ştiinţifice, dar ascunde în sine pretenţii teritoriale faţă de vecinii noştri direcţi, România şi Ucraina, lucru care transpare evident din cerinţele de realizare a „Moldovei Mari” din contul acestor state.
Pentru a înţelege de unde vin aceste idei, voi aduce aici două exemple - unul din perioada ţaristă, altul din perioada sovietică. La negocierile turco-ruse de la Giurgiu din 1812, Rusia a cerut cedarea ambelor principate, Moldova şi Muntenia, turcii insistând asupra cedării Basarabiei, adică Bugeacului cu raialele turceşti de la Ismail, Chilia, Cetatea Albă şi Tighina. Pe parcursul negocierilor, Rusia, fiind constrânsă de perspectiva unui război iminent cu Franţa lui Napoleon, era dispusă să accepte doar Moldova, în cel mai rău caz, cu hotarul stabilit la Siret. Până la urmă s-a ajuns la anexarea ţinutului moldovenesc dintre Prut şi Nistru, pe linia Prutului, adică ceea ce ulterior s-a numit Basarabia. Însă ideea anexării întregii Moldove sau chiar a ambelor principate şi încorporarea lor în cadrul Imperiului Rus nu a fost abandonată la Sankt Petersburg. Acesta a fost unul din argumentele importante care au determinat Principatele Române să se unifice la 1859, iar această unire să fie sprijinită de către Marile Puteri, în primul rând, Franţa, care doreau o îngrădire a expansiunii ruse în această regiune.
În contextul înaintării Armatei Roşii în Basarabia şi România în 1944, conducerea RSSM a considerat oportună realizarea unei extinderi teritoriale a republicii din contul României. Astfel, la 24 august 1944, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM F. Brovco, preşedintele CCP al RSSM T. Constantinov şi secretarul CC al PC(b) al Moldovei N. Salagor au semnat o scrisoare adresată lui Stalin, în care solicitau includerea în componenţa republicii a unor teritorii de peste Prut - 13 judeţe cu o populaţie de circa 2,5 milioane de oameni, precum şi a trei judeţe din Bucovina de Sud (377 mii de oameni) şi a două judeţe din Transilvania de Nord şi Maramureş (306 mii de oameni). Argumentele principale invocate în necesitatea înglobării teritoriilor româneşti de peste Prut erau că cele trei milioane de moldoveni care locuiesc în Moldova de peste Prut, Bucovina de Sud şi Transilvania de Nord, cu străvechea capitală Suceava şi capitala nouă Iaşi, cu toate monumentele de istorie şi cultură, continuă să rămână „…în robia boierilor români”.
Acum, dragi moldoveni, de câte ori veţi auzi diferiţi „patrioţi ai Moldovei”, gurăi, taberi, dubrovski/durakovi, stepaniuci sau pascari vorbind la tema „moldovenismului” prin spaţiul public sau politic, să înţelegeţi de ce acesta este în esenţa antiromânesc şi filorus. Pentru că aceştia au rămas încă ancoraţi în sechelele de mentalitate generate de perioada ţaristă sau sovietică, aprofundate de „moldovenismul” statalist şi întreţinute de Federaţia Rusă.

Un articol de: Octavian Țâcu

Copyright © 2006 - 2017 Reproducerea totală sau parţială a materialelor necesită acordul în scris al Publicaţiei Periodice TIMPUL DE DIMINEAŢĂ

Iniţiativă cetăţenească privind autonomia Ţinutului Secuiesc, publicată în Monitorul Oficial:

Iniţiativă cetăţenească privind autonomia Ţinutului Secuiesc, publicată în Monitorul Oficial:
Ţinutul Secuiesc va avea un preşedinte cu imunitate, autorităţile regionale vor prelua atribuţii ale statului; regiunea va păstra banii din taxe şi impozite
Iniţiativă cetăţenească privind autonomia Ţinutului Secuiesc, publicată în Monitorul Oficial: Ţinutul Secuiesc va avea un preşedinte cu imunitate, autorităţile regionale vor prelua atribuţii ale statului; regiunea va păstra banii din taxe şi impozite
BUCUREŞTI | Scris de Stefan Pana | ieri, 11:50
Iniţiativă cetăţenească privind autonomia Ţinutului Secuiesc, publicată în Monitorul Oficial: Ţinutul Secuiesc va avea un preşedinte cu imunitate, autorităţile regionale vor prelua atribuţii ale statului; regiunea va păstra banii din taxe şi impozite
Iniţiativă cetăţenească privind autonomia Ţinutului Secuiesc, publicată în Monitorul Oficial. Aceasta va fi depusă la Parlament
O iniţiativă legislativă cetăţenească, susţinută public de către Laszlo Tokes, privind declararea autonomiei Ţinutului Secuiesc, a fost publicată în Monitorul Oficial, ea urmând să fie transmisă şi către Parlament, pentru discutare, alături de listele cu cel puţin 100.000 de semnături. Proiectul iniţiativei legislative prevede că regiunea va fi condusă de un preşedinte, care o va reprezenta în relaţia cu statul, iar autorităţile regionale vor prelua atribuţiile actualelor autorităţi locale, inclusiv în domeniul fiscal, putând elabora propriile norme, cu singura condiţie de a respecta Constituţia.
Iniţiativa legislativă stabileşte „statutul de autonomie al Ţinutului Secuiesc” şi a fost elaborată de un comitet de iniţiativă format din 10 persoane: Arus Zsolt Istvan, Elekes-Jozsa Martin, Baico Zsigmond, Kercso Attila, Marton Csaba, Czink Attila, Kolcsar Gheza, Takacs Jozsef, Cziriak Karoly, Kovacs Laszlo.
Potrivit legii, membrii comitetului nu pot fi persoane alese în funcţie prin vot universal, membri ai Guvernului, persoane numite în funcţie de primul-ministru sau membri ai vreunui partid politic.
Potrivit expunerii de motive, Ţinutul Secuiesc este o „regiune istorică cu un trecut aparte”, care s-a bucurat de o largă autonomie, indiferent de statul din care făcea parte, inclusiv în timpul regimului comunist. Iniţiatorii susţin că propunerea lor se bazează pe principiul subsidiarităţii, ca una dintre „valorile de bază ale tuturor ţărilor Europei”, care spune ca toate comunităţile locale să aibă un cuvânt de spus în privinţa treburilor care prezintă interes pentru ele.
Iniţiatorii critică întârzierile în procesul de regionalizare a ţării şi, de aceea, consideră „utilă implementarea unui proiect-pilot, care să demonstreze că regionalizarea chiar este o soluţie şi pentru România”. Ei invocă şi referendumul „neoficial” în care 99,8% din participanţi, respectiv peste 210.000 persoane, au votat pentru crearea unei regiuni administrative cu „prerogative sporite”.
Comitetul de iniţiativă comentează, în expunerea de motive, şi problema integrităţii şi suveranităţii României, principiu constituţional care a blocat astfel de proiecte până în acest moment, afirmând că recunoaşterea unei autonomii ar contribui la coeziunea teritorială a României şi proiectul nu lezează astfel integritatea şi suveranitatea.
Potrivit iniţiativei, „ca expresie a identităţii sale istorice, în scopul asigurării egalităţii de şanse a cetăţenilor şi protecţiei identităţii naţionale maghiare, locuitorii Ţinutului Secuiesc se constituie în comunitate autonomă”.
Ţinutul Secuiesc va deveni regiune autonomă cu personalitate juridică în cadrul României, cu drept de decizie şi de gestionare în domeniile care aparţin competenţelor specifice (inclusiv adoptarea şi exercitarea unei politici proprii regiunii). Articolul 3 din propunere prevede că „autonomia regiunii nu afectează integritatea teritorială şi suveranitatea statului român”, pentru că deciziile vor fi luate în Ţinutul Secuiesc prin delegarea de competenţe.
Teritoriul regiunii autonome ar urma să fie format din actualele judeţe Covasna şi Harghita, precum şi scaunul istoric Mureş.
Regiunea autonomă va fi împărţită în 8 „scaune”, reprezentând teritorii tradiţionale secuieşti, fiecare cu o reşedinţă. În Ţinutul Secuiesc va fi instituită şi limba maghiară ca limbă cu statut oficial. Ea va putea fi folosită în învăţământ, în cultură, în justiţie şi în administraţie.
În privinţa administraţiei regionale, Ţinutul Secuiesc va avea un Consiliu de Autoadministrare, o Comisie de Autoadministrare şi un preşedinte, precum şi alte autorităţi locale, la nivelul fiecărui scaun, care oglindesc actuala organizare din România.
Consiliul de Autoadministrare va fi autoritatea administrativă autonomă a Ţinutului, urmând a fi compus din consilieri regionali, aleşi prin vot direct, pe o perioada de 4 ani. Instituţia va fi însărcinată cu organizarea instituţiilor şi va reprezenta regiunea, cu unele competenţe apropiate Consiliilor Judeţene. Comisia de Autoadministrare va avea rolul unui organ executiv, cu membri desemnaţi, care vor aplica deciziile Consiliului şi va exercita funcţii de control şi administrare, precum şi bugetare. Articolul 33 al iniţiativei prevede că această Comisie va putea „dispune, înfiinţa şi susţine posturi proprii de televiziune şi de radio”. Tot Comisia va fi cea care va numi funcţionari publici în diverse funcţii, prin concurs, iar legea interzice orice formă de discriminare în aceste numiri, pe motive de etnie, religie sau domiciliu.
Preşedintele Ţinutului Secuiesc reprezintă regiunea ca întreg şi este ales de către cetăţeni prin alegeri libere şi generale, prin vot secret şi direct, pe o perioadă de 4 ani. Legea instituie o limită de două mandate pentru preşedinţi. Preşedintele va putea fi eliberat din funcţie prin decizie a două treimi dintre membrii Consiliului.
Preşedintele va rosti următorul jurământ la investirea în funcţie: „Jur pe onoarea mea că voi îndeplini, câtvoi putea de bine, funcţia care mi s-a încredinţat, voi reprezenta şi ocroti interesele populaţiei Ţinutului Secuiesc, voi respecta legile ţării şi deciziile autorităţilor regiunii, Constituţia României”. Legea prevede şi că preşedinţii vor avea imunitate pe durata mandatului, egală cu cea a demnitarilor.
Potrivit propunerii legislative, preşedintele va propune Guvernului data desfăşurării alegerilor din teritoriul regiunii, promulgă deciziile luate de Consiliu, solicită CCR control prealabil pe decizii şi poate solicita referendumuri.
La nivelul scaunelor, vor fi înfiinţate instituţii noi de administrare, precum Consiliile şi Comisiile, care vor prelua la nivel local competenţele autorităţilor actuale în toate domeniile.
Autorităţile locale vor avea un „statut special”, urmând ca Legea administraţiei locale să fie modificată pentru ca noile organisme să poată prelua atribuţii. „Autorităţile locale dispun de prerogative discreţionare în exercitarea competenţelor transferate”, se arată în proiect, fiind vorba aici despre educaţie, ordine publică, asistenţă socială, sănătate, mediu, comerţ, vânătoare, silvicultură, agricultură, obiceiuri, tradiţii, cultură, utilităţi publice, industrie, valorificarea resurselor termale, turism, etc.
Proiectul prevede că autorităţile locale vor putea păstra 90% din impozitul pe venit şi 80% din taxele colectate pe teritoriul regiunii. Politica fiscală generală prevăzută în iniţiativă arată că regiunea autonomă ar trebui să aibă asigurată „o sumă totală previzibilă de încasări proporţionale cu competenţele”, respectiv să poată colecta şi folosi banii în măsura în care autorităţile asigură funcţionarea regiunii. „Pentru exercitarea propriei competenţe, mare parte a resurselor financiare ale regiunii trebuie să fie constituită din resurse proprii de care să poată dispune liber”, se arată în text.
Proiectul are un capitol special dedicat „legăturii dintre stat şi regiune”, care prevede că Guvernul României numeşte un singur prefect în regiune, care „veghează asupra respectării legalităţii” şi care are competenţe de mediere în cazul unor divergenţe între Regiune şi Guvern.
Iniţiatorii vor ca regiunea să aibă posibilitatea de a solicita rediscutarea unor legi sau acte ale Parlamentului şi Guvernului care vizează Ţinutul Secuiesc. Proiectul prevede că orice act al statului român trebuie adoptat de Consiliul de Autoadministrare, iar printr-o hotărâre luată cu o majoritate de două treimi dintre membri se poate cere rediscutarea actelor în cauză.
Preşedintele Ţinutului Secuiesc şi preşedinţii scaunelor pot contesta prevederile legale în instanţe judecătoreşti, în cazul „lezării prevederilor prezentului statut a reglementărilor referitoare la ocrotirea limbii maghiare sau a altor limbi folosite tradiţional în regiune”.
Iniţiativa cetăţenească a fost susţinută de fostul europarlamentar Laszlo Tokes, care, în 2015, a fost ales preşedinte al comisiei de iniţiativă. Iniţiativa a fost susţinută în parteneriat cu CNS (Consiliul Naţional Secuiesc). Tokes nu se regăseşte însă în lista membrilor comitetului de iniţiativă înregistrată oficial prin publicarea în Monitorul Oficial.
Proiectul este însoţit de un aviz negativ al Consiliului Legislativ, care arată că se încalcă prevederi constituţionale, pentru că „vizează, practic, crearea unei entităţi statele distincte, paralelă cu statul naţional unitar român”. Avizul Consiliului Legislativ este, însă, doar consultativ.
Articolul 1 din Constituţie prevede că ”România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”.
Potrivit Legii 189/1999, privind dreptul cetăţenilor la iniţiativă legislativă, după elaborarea iniţiativei ea trebuie publicată în Monitorul Oficial, existând un termen de 6 luni în care proiectul poate fi depus în Parlament. La depunere, iniţiativa trebuie să fie însoţită de minimum 100.000 de semnături, care, potrivit Constituţiei, trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.
Listele de semnături vor trebui atestate de către primăriile din localităţile de unde au fost strânse.
După ce vor fi îndeplinite formalităţile, iar iniţiativa este depusă la Parlament, ea va fi transmisă Curţii Constituţionale pentru un aviz.
Iniţiativa legislativă cetăţenească este a doua tentativă de a declara, prin lege, autonomia Ţinutului Secuiesc. O lege iniţiată de parlamentarii UDMR pe această temă a fost respinsă definitiv în anul 2012, după 7 ani în care ea a rămas nediscutată în Parlament.
UDMR a lansat un alt proiect privind autonomia Ţinutului Secuiesc în 2014, însă acesta nu a fost depus în vreo formă în Parlament.
*
De ce sunt contra? Sunt contra atâta vreme cât lipsa de loialitate față de România și obediența față de Budapesta sunt la tot pasul evidente în viața publică a secuilor!
O întrebare: cât de veche și de consacrată este denumirea „Ținutul secuiesc”?
Așteptăm ca secuii să se poarte cum se cuvine cu poporul care i-a acceptat pe teritoriul său! De asemenea, așteptăm să se declanșeze procesul de de-maghiarizare a românilor care trăiesc în secuime și în Ungaria… După aceea, mai stăm de vorbă!
i.c.

Documentar exceptional despre Miscarea Legionara - Profesionistii

Scandal pe legea antilegionari - Audienţă Generală - 13.08.2015