luni, 30 ianuarie 2017

Octavian Țâcu . Despre „moldovenism” şi diverse idei privind „Moldova Mare”

Atitudini 30 Iulie 2012, ora 08:04 
Octavian Țâcu

Despre „moldovenism” şi diverse idei privind „Moldova Mare”

Pe fundalul multiplelor dezbateri avute cu diferiţi „patrioţi ai Moldovei”, gurăi, taberi, dubrovski/durakovi, stepaniuci sau pascari la tema „moldovenismului” sau ideilor lor privind realizarea „Moldovei Mari”, dar mai ales din cauza apariţiei recent a unei mişcări pentru federalizarea R. Moldova, care conţine în sine un plan similar de înglobare a unor părţi ale Moldovei istorice ce sunt teritorii ale altor state, mă văd obligat să fac o precizare de ordin istoric de unde vin aceste aberaţii. 
Asta aşa, pentru ca lumea să nu arate zăpăcită.
Dincolo de ce s-ar vorbi şi scrie, „moldovenismul” are, în esenţă, două dimensiuni. Prima este una a moldovenismului românesc, care porneşte de la ideea unităţii moldovenilor cu restul românilor, unitate realizată politic la 1859, iar apoi în 1918, în baza unei comunităţi istorice, lingvistice, culturale dintre moldoveni şi ceilalţi români, aşa cum s-a întâmplat cu alte naţiuni care s-au adunat grămadă în întreaga Europă în acea perioadă. Acest moldovenism are ca ax formativ râul Prut şi priveşte teritoriul dintre Prut şi Nistru ca o manifestare firească de continuitate a românismului, respectând tradiţiile şi obiceiurile statuate aici istoric.




Al doilea „moldovenism” este de sorginte sovietică, care în esenţă este opus moldovenismului românesc şi implicit românismului, dar care a extras elemente convenabile pentru modelarea sa din dimensiunea culturală şi politică a moldovenismului românesc. Acest „moldovenism” sovietic a avut (dar probabil mai are) ca ax formativ Nistrul şi vine, paradoxal, nu din teritoriul dintre Prut şi Nistru, ci din regiunea transnistreană, care are puţine puncte de tangenţă cu moldovenismul românesc. „Moldovenismul” sovietic a fost o politică de stat în RASSM, RSSM şi URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei distinctivităţi politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească a RSS Moldovenească şi cea din restul României, lucru realizat metodic începând cu 1924, apoi 1940 şi ulterior din 1944 până în 1989.
Dacă pentru Uniunea Sovietică necesitatea unui astfel de construct era clară atât din punct de vedere al intereselor geopolitice, cât şi a necesităţilor de justificare a raptului din 1812 şi 1940, atunci chestiunea alegerii „moldovenismului” sovietic ca element constitutiv al noului stat R. Moldova după 1991 este de-a dreptul paradoxală. Politicul moldovenesc de la Snegur la Lucinschi şi Voronin s-a întrecut în a-l reproduce practic în totalitate, adăugând multiple nuanţe reieşind din necesitatea de a justifica statalitatea moldovenească în sine. În contextul recentelor dezbateri privind condamnarea comunismului, clasa politică trebuie să-şi asume plenar condamnarea acestui „moldovenism” sovietic, ca o emanaţie a unui regim totalitar care l-a impus în mod criminal şi abuziv populaţiei din RM, care în esenţă este o expresie a moldovenismului românesc.
Această condamnare este expresă pentru că natura sa sovietică şi imperială ascunde şi o componentă revizionistă, iredentistă, asociată cu politicile seculare ale Rusiei ţariste, ulterior ale URSS, iar mai recent ale Federaţiei Ruse. Iredentismul acestui „moldovenism” de sorginte sovietică este nu numai deşănţat din punct de vedere al justificării ştiinţifice, dar ascunde în sine pretenţii teritoriale faţă de vecinii noştri direcţi, România şi Ucraina, lucru care transpare evident din cerinţele de realizare a „Moldovei Mari” din contul acestor state.
Pentru a înţelege de unde vin aceste idei, voi aduce aici două exemple - unul din perioada ţaristă, altul din perioada sovietică. La negocierile turco-ruse de la Giurgiu din 1812, Rusia a cerut cedarea ambelor principate, Moldova şi Muntenia, turcii insistând asupra cedării Basarabiei, adică Bugeacului cu raialele turceşti de la Ismail, Chilia, Cetatea Albă şi Tighina. Pe parcursul negocierilor, Rusia, fiind constrânsă de perspectiva unui război iminent cu Franţa lui Napoleon, era dispusă să accepte doar Moldova, în cel mai rău caz, cu hotarul stabilit la Siret. Până la urmă s-a ajuns la anexarea ţinutului moldovenesc dintre Prut şi Nistru, pe linia Prutului, adică ceea ce ulterior s-a numit Basarabia. Însă ideea anexării întregii Moldove sau chiar a ambelor principate şi încorporarea lor în cadrul Imperiului Rus nu a fost abandonată la Sankt Petersburg. Acesta a fost unul din argumentele importante care au determinat Principatele Române să se unifice la 1859, iar această unire să fie sprijinită de către Marile Puteri, în primul rând, Franţa, care doreau o îngrădire a expansiunii ruse în această regiune.
În contextul înaintării Armatei Roşii în Basarabia şi România în 1944, conducerea RSSM a considerat oportună realizarea unei extinderi teritoriale a republicii din contul României. Astfel, la 24 august 1944, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM F. Brovco, preşedintele CCP al RSSM T. Constantinov şi secretarul CC al PC(b) al Moldovei N. Salagor au semnat o scrisoare adresată lui Stalin, în care solicitau includerea în componenţa republicii a unor teritorii de peste Prut - 13 judeţe cu o populaţie de circa 2,5 milioane de oameni, precum şi a trei judeţe din Bucovina de Sud (377 mii de oameni) şi a două judeţe din Transilvania de Nord şi Maramureş (306 mii de oameni). Argumentele principale invocate în necesitatea înglobării teritoriilor româneşti de peste Prut erau că cele trei milioane de moldoveni care locuiesc în Moldova de peste Prut, Bucovina de Sud şi Transilvania de Nord, cu străvechea capitală Suceava şi capitala nouă Iaşi, cu toate monumentele de istorie şi cultură, continuă să rămână „…în robia boierilor români”.
Acum, dragi moldoveni, de câte ori veţi auzi diferiţi „patrioţi ai Moldovei”, gurăi, taberi, dubrovski/durakovi, stepaniuci sau pascari vorbind la tema „moldovenismului” prin spaţiul public sau politic, să înţelegeţi de ce acesta este în esenţa antiromânesc şi filorus. Pentru că aceştia au rămas încă ancoraţi în sechelele de mentalitate generate de perioada ţaristă sau sovietică, aprofundate de „moldovenismul” statalist şi întreţinute de Federaţia Rusă.
Un articol de: Octavian Țâcu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu