Acasă

Înşiruire de abuzuri şi ilegalităţi în cazul retrocedării Centrului de Cultură Arcuş!?

Autor:

• CENTRUL DE CULTURĂ ARCUŞ

În urmă cu două ediţii, publicam în „Condeiul ardelean” un amplu interviu cu directorul Centrului de Cultură Arcuş (CCA), prof. Kopacz Attila, în care împreună atrăgeam atenţia asupra posibilităţii înfăptuirii unor ilegalităţi în procesul retrocedării domeniul acestei instituţii în proprietatea unor cetăţeni din Republica Sud Africană. În finalul articolului, am promis că vom reveni şi cu opiniile avocatului CCA, prof. univ. dr. Ioan Sabău-Pop, privind această chestiune. Domnia sa, pentru a ne putea edifica, ne-a pus la dispoziţie 24 de documente, însumând 138 de pagini, constând din apeluri, întâmpinări, note şi cereri de strămutare adresate Judecătoriei Sfântu-Gheorghe, note, întâmpinări şi răspunsuri către Tribunalul Covasna, sentinţe civile şi încheieri penale ale Judecătoriei Sfântu-Gheorghe şi ale Curţii de Apel Braşov, ordonanţe emise de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, plângeri adresate acestui Parchet şi Direcţiei Naţionale Anticorupţie Bucureşti, Memoriul adresat Ministerului Culturii, lista patrimoniului CCA, articole de presă, documentare, fotografii etc.. Semnificativă pentru problema pusă în discuţie de „Condeiul ardelean” pare a fi Plângerea adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, în care este atacată Ordonanţa din 3 aprilie 2014 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, care prevedea „clasarea cauzei privind infracţiunile de înşelăciune, fals intelectual, fals în declaraţii, uz de fals şi abuz în serviciu”, document pe care îl reproducem, integral, în continuare:
prof. Vasile Stancu (Sfântu-Gheorghe)
Către,
PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BRAŞOV
D-lui PROCUROR GENERAL al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov
Subscrisa instituţie: CENTRUL DE CULTURĂ ARCUŞ, cu sediul în comuna Arcuş, strada Benedek Elek, nr. 493, ... prin reprezentant legal, prof. KOPACZ Attila - director, asistenţă juridică prin apărător ales dr. Ioan SABĂU-POP, membru în Baroul Mureş, în conformitate cu art. 339 din CPP, formulăm:
PLÂNGERE
Împotriva Ordonanţei din 03.04.2014, dispusă de procuror în dos. nr. 22/P/2014, al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov.
Solicităm a dispune:
- Desfiinţarea soluţiei de clasare şi a Ordonanţei din 03.04.2014, dispusă de procuror în dos. nr. 22/P/2014.
- A dispune efectiv începerea urmăririi penale cu privire la faptele şi infracţiunile menţionate în plângerea penală.
- Punerea în mişcare a acţiunii penale şi sesizarea instanţei de judecată cu privire la persoanele fizice care au fost angrenate în procedura de restituire ilegală a imobilului care constituie în prezent Centrul de Cultură Arcuş, judeţul Covasna, constând din clădire principală, construcţii anexe, platformă şi căi de acces, precum şi teren cu vegetaţie forestieră în suprafaţă de 9 ha, înscris în CF nr. 2467 Arcuş.
Persoanele vizate de plângerea penală sunt: avocaţi; notari publici; funcţionari publici şi cei care s-au folosit de calitatea de pretinşi moştenitori după numitul Szentkereszti Bela, decedat la 28 iulie 1944. Susţinem că se impune audierea notarilor publici, a avocatului mandatar, autorităţilor care au eliberat certificate de stare civilă (inclusiv personalul bisericesc), a pretinşilor moştenitori care mai sunt în viaţă, pentru a se clarifica rolul lor şi stabilirea faptelor cu privire la derularea procedurii de restituire, producând înscrisuri în aparenţă credibile pentru a intra în posesia unei averi pe care o estimăm la cca. 10 milioane Euro. Mai mult, din informaţiile noastre sunt dubii puternice privind existenţa persoanelor beneficiare, care nu au fost niciodată în România, nici la notar şi nici la instanţele de judecată.
Motivele pentru care considerăm că Ordonanţa atacată este nelegală şi nu stabileşte cu exactitate realitatea faptelor, sunt în esenţă următoarele:
1. Plângerea penală a fost înaintată la data de 29.11.2013, către DNA Bucureşti, apreciind prejudiciul cauzat Statului Român şi posibila implicare a unor funcţionari publici cu funcţii importante în „construirea” unui dosar cu complicităţi şi înscrisuri îndoielnice în procedura de restituire a imobilului sus-menţionat, cu un prejudiciu estimativ de cca. 10 milioane de Euro.
La data formulării plângerii penale erau în vigoare CPP anterior şi CP anterior, plângerea fiind introdusă pentru infracţiunile:
 Fals intelectual prevăzut de art. 291 CP;
 Uz de fals prevăzut de art. 291 CP;
 Falsul în declaraţii prevăzut de art. 292 CP;
 Înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzut de art. 215 alin. (2) şi (5) CP;
 Abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzut de art. 248 CP, cu aplicarea concursului de infracţiuni potrivit art. 33 şi 34 Cod Penal.
Plângerea formulată a fost înregistrată la DNA sub nr. 11872/2013 şi ulterior transmisă la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov pentru a fi soluţionată, stabilindu-se că îi revine în competenţă.
După cunoştinţele noastre, fără să se dispună niciun fel de investigaţii şi fără să se procedeze la nicio audiere, chiar şi a subscrisei instituţii care nu a fost convocată pentru a da explicaţiile necesare, s-a procedat de către domnul procuror direct şi formal la măsura dispusă prin Ordonanţa din 03.04.2014, de clasare a cauzei, pe temeiul art. 315 alin. (1) lit. b)., raportat la art. 16 alin. (1) lit. a). Cod Procedură Penală.
2. Considerăm că Parchetul investit avea obligaţia legală potrivit competenţei să dispună investigaţii şi să efectueze cercetări pentru a stabili împrejurările şi modalităţile în care s-au întocmit cele trei dosare de succesiune şi s-au eliberat succesiv tot atâtea certificate de moştenitor de calitate. Astfel:
- În dosar succesoral nr. 55/2002 s-a emis de BNP Tornai Eniko din Miercurea-Ciuc, judeţul Harghita, Certificatul de calitate de moştenitor nr. 55/18 septembrie 2002, stabilind după defunctul Szentkereszti Bela, decedat la 28 iulie 1944, cu ultimul domiciliu în Arcuş, judeţul Covasna, că are calitate de moştenitor:
 Jankovich-Besan Endre-Andras, în calitate de nepot de soră, în baza art. 666 Cod Civil, de pe urma sorei predecedate Szentkereszti Ianka, în urma căsătoriei Jankovich-Besan Endrene, decedată în anul 1933, singurul moştenitor.
Acest certificat de moştenitor a fost utilizat în faţa instanţelor judecătoreşti pentru a redobândi dreptul de proprietate potrivit procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi totodată anexat la notificarea transmisă deţinătorului Centrul de Cultură Arcuş, în care s-a emis Decizia nr. 5/2002 de respingere, care apoi a fost atacată în instanţă invocând aceeaşi calitate de moştenitor, bazat pe acelaşi certificat.
Jankovich-Besan Endre-Andras, cu cetăţenia şi domiciliul în Ungaria, depune la data de 25 aprilie 2002 cerere de anulare a Deciziei nr. 5/2002 emisă de Centrul de Cultură Arcuş şi în plus 6 petite având ca obiect restituirea imobilului situat în Arcuş, strada Benedek Elek, nr. 493, înscris în CF nr. 2467 nr. top. 23, castel de piatră şi cărămidă, o capelă, grajd din cărămidă, suprafaţa totală de teren de 89.706 mp. Solicită stabilirea calităţii sale de unic moştenitor după proprietarul de CF Szentkereszti Bela şi să se dispună intabularea imobilului pe numele său ca urmare a revendicării.
Important este că reclamantul se prevalează de certificatul de moştenitor nr. 55/2002, eliberat de BNP Tornai Eniko din Miercurea-Ciuc. Am învederat în plângerea penală iniţială că acel certificat de moştenitor a fost obţinut pro-causa, fiind eliberat de un notar necompetent teritorial, decedatul Szentkereszti Bela având ultimul domiciliu în circumscripţia teritorială a Judecătoriei Sfântu-Gheorghe şi nu Miercurea-Ciuc. Cu bună ştiinţă notarul public a făcut un abuz şi în complicitate cu mandatarul pretinsului moştenitor a eliberat acel certificat, fără ca dosarul succesoral să conţină copii legalizate şi traduse după certificatele de stare civilă, care să fie eliberate de autorităţi competente, iar nu de culte religioase. Obligaţia este de a depune primul exemplar legalizat şi nu în copii ilizibile, la fel traduse şi autentificate la notar.
Este adevărat că Certificatul de moştenitor nr. 55/2002 a fost ulterior anulat prin Sentinţa civilă nr. 1634/11 septembrie 2008, dar sancţiunea civilă a nulităţii absolute ca act juridic civil nu exclude şi răspunderea penală a autorilor faptului şi a uzului de fals prin utilizarea lui în instanţă, care a şi fost indusă în eroare luând de bune două certificate de moştenitor succesive, ambele nule. S-a abuzat ca mandatar de o împuternicire avocaţială nesemnată de parte, iar în materia succesorală declaraţia personală şi prezenţa părţii la notar este obligatorie, printr-o simplă împuternicire nu se acoperă.
Prin certificatul de moştenitor s-a încercat şi chiar s-a reuşit să se dea aparenţa calităţii şi dreptului pretins, pentru că o instanţă investită cu cerere de revendicare nu este investită cu validarea unui certificat de moştenitor fără să fie în petit.
Certificatul de moştenitor nr. 55/2002 a fost atacat de Centrul de Cultură Arcuş la Judecătoria Miercurea-Ciuc în dos. nr. 2067/258/2007, cauza s-a declinat la Judecătoria Sfântu-Gheorghe, care prin Sentinţa civilă nr. 1634/2008 constată nulitatea acestuia.
Conduita nelegală a celor în cauză nu se opreşte aici, chiar înainte de pronunţarea hotărârii pun la cale o nouă procedură succesorală. Or, era obligatoriu să se aştepte soluţia instanţei.
Al doilea dosar succesoral sub nr. 296/2007 are loc la BNP Szen Maria din Sfântu-Gheorghe, în care se emite Certificatul de moştenitor de calitate nr. 232/3 decembrie 2007, în baza art. 76 şi 83 din Legea nr. 36/1995 se certifică: - 1). De pe urma defunctului Szentkereszti Bela, decedat la 28 iulie 1944, se stabileşte; 2). Moştenitor legal Jankovich-Besan Andras-Endre, cu domiciliul ales în municipiul Târgu-Mureş, strada Rodnei, nr. 91/1, judeţul Mureş, în calitate de strănepot de soră, conform art. 664 şi 672 Cod Civil, moşteneşte 1/1 parte; 3). Sunt străini de succesiune, conform art. 700 Cod Civil: Janka, soră decedată la 13 octombrie 1933, Marietta-Pauline, soră decedată la 13 iulie 1964, Erzsebet, soră decedată la 21 aprilie 1969, şi Nesselrode-Maria, nepoată de soră decedată la 4 mai 1974.
Curios că sora Janka, decedată în anul 1933, este străină de moştenire, dar pe linia acesteia este declarat în calitate de moştenitor Andras-Endre. La rândul său, cum putea fi străină de moştenire Janka, sora lui Bela, această Janka, care a decedat cu 11 ani înainte (1933 faţă de anul 1944). Janka nefiind în viaţă nu este în nicio calitate, pur şi simplu fiind predecedată nu are nicio vocaţie. Chiar străină fiind, calitatea pe care ar fi avut-o (dacă era în viaţă sau acceptantă), ea nu transmite mai departe nicio calitate pe care nu a avut-o, aşa că se impune o concluzie de logică simplă potrivit căreia Andras-Endre NU POATE să vină la moştenirea lui Bela prin intermediul - reprezentarea locului pe care l-ar fi avut Janka a cărui loc nu este util şi nu există.
Inadvertenţa flagrantă rezultă şi din faptul că în Certificatul nr. 55/2002, este trecut că are „calitate de nepot de soră”, iar în Certificatul nr. 232/2007, are „calitatea de strănepot de soră”. Care este realitatea?
Nu sunt trecute în certificate şi nici nu sunt depuse în dosar acte de identitate, de stare civilă, prin care să fie identificat moştenitorul şi cei pe care îi succede, domiciliul real din Ungaria, iar ca domiciliu ales este diferit în fiecare certificat.
Foarte grav că Dos. nr. 296/2007 la BNP Szen Maria din Sfântu-Gheorghe se „încropeşte” la BNP înainte de finalizarea procesului în care se judeca, adică, procesul în care era atacat certificatul de Calitate de moştenitor nr. 55/2002, deşi acest lucru este interzis de Legea nr. 36/1995.
Pentru o succesiune se întocmeşte un singur dosar care şi figurează în Registrele Naţionale UNNPR, fiecare notar are obligaţia să verifice în baza de date dacă există dosar succesoral în dezbatere sau finalizat. Este evident că şi notarul public Szen Maria a intrat în complicitate cu mandatarul pretinsului moştenitor şi au confecţionat un alt dosar succesoral, cel anterior era în instanţă şi încă nesoluţionat, împrejurare ascunsă în noua dezbatere succesorală.
Prin Sentinţa civilă nr. 787 din 3 aprilie 2008, pronunţată în dos. nr. 61/306/2008, se constată nulitatea şi a Certificatului de calitate de moştenitor (de altfel denumit Certificat de moştenitor de calitate) nr. 232/03.12.2007 emis de BNP Szen Maria în dos. succesoral nr. 296/2007.
Dar cei interesaţi în programul lor infracţional insistă şi merg mai departe. La acelaşi BNP Szen Maria din Sfântu-Gheorghe se mai face un nou dosar succesoral nr. 42/2009, în care se emite Certificat de moştenitor de calitate nr. 30/16 februarie 2009, care certifică, aproximativ şi prin repetare acelaşi lucru. De asemenea, nu are conţinutul complet al dosarului, nici mandat legal, însă notarul interesat face ce se comandă.
De astă dată, notarul public nu se poate pune la adăpost că nu a ştiut de dosarul precedent, la care să se conexeze şi să nu se repete greşeala intenţionată. Fără nicio răspundere profesională, desigur interesat, mai eliberează un alt certificat.
3. Obiecţia pe care o aducem Ordonanţei procurorului constă în superficialitatea cu care a analizat cele trei dosare succesorale succesive şi certificatele eliberate. Notara Szen Maria a fost îndepărtată din profesie şi condamnată penal pentru săvârşirea infracţiunii de fals tocmai prin anul 2007. Condamnarea inculpatei Szen Maria pentru infracţiunea de fals prevăzută de art. 289 Cod penal, în sensul că şi-a traficat calitatea de notar public, rezultă din Sentinţa nr. 50/F pronunţată de Secţia Penală a Curţii de Apel Braşov, în dos. nr. 648/64/2008. Faptul că notarul public a fost condamnat, chiar pentru alte fapte, este un indiciu asupra felului cum şi-a exercitat profesia. Numita Szen Maria, în mod deliberat şi în complicitate cu mandatarul şi reclamantul, au contrafăcut succesiv dosarele de moştenire, iar certificatele false au fost folosite în instanţe ajungându-se la o restituire fără drept a unui complex imobiliar care face parte din domeniul public aflat în administrarea Ministerului Culturii şi în deţinerea Centrului de Cultură Arcuş.
Persoana moştenitoare nici nu poate fi identificată complet pentru că nu are datele personale necesare într-un dosar succesoral potrivit Legii nr. 36/1995 ®, la fel şi mandatul prezentat este dubios.
Prin această manoperă a fost fraudat Statul Român, profitându-se fraudulos de prevederile Legii nr. 10/2001 şi la adăpostul unor înscrisuri prin care s-a reţinut calitatea de moştenitor fără să fie reală.
Considerăm că procurorul avea obligaţia legală de a efectua urmărirea penală conform art. 305 şi urm. din CPC şi, în primul rând, să procedeze la audierea reprezentanţilor părţii vătămate Centrul de Cultură din Arcuş, care cunosc împrejurări în cele mai mici detalii cu privire la istoricul imobilului şi cel al proceselor; audierea ca suspecţi a celor doi notari publici, a mandatarului celui care a făcut cerere de restituire, inclusiv a moştenitorilor numitului Jankovich-Besan Andras-Endre. Pe tot parcursul procedurii, acesta din urmă nu a fost niciodată la notar, care trebuia să procedeze la identificarea lui, să îi ia declaraţie de acceptare şi să confirme că are calitate, că nu sunt şi alţi moştenitori.
Totodată, procurorul care a instrumentat cauza trebuia să solicite dosarele notariale sus-menţionate, să le verifice conţinutul, autenticitatea înscrisurilor şi certificatelor, dacă au fost ascultaţi martori care să cunoască împrejurarea că defunctul nu ar fi avut şi alţi moştenitori. Dar mai mult, dacă persoanele există în realitate, dacă au cunoştinţă de procedură, sau sunt pur şi simplu manipulate, în fine dacă au calitate de moştenitor după Szentkereszti Bela, pe care noi o contestăm. Instanţa civilă nu putea să verifice infracţiunile.
După anularea primului certificat de moştenitor de calitate nr. 55/2002, nu mai era posibilă eliberarea unui nou certificat care să ateste simpla calitate de moştenitor, de vreme ce a fost declanşată o procedură contencioasă judiciară. Inconştienţa repetată a notarului public nu este doar o simplă abatere administrativă şi deoarece a intervenit o sancţiune civilă în privinţa certificatului, erau de clarificat modalităţile şi complicităţile pe care le imputăm, pentru că susţinem că pragmatica conduită infracţională pe care au avut-o cei implicaţi întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care am făcut plângere penală depusă sub imperiul legislaţiei penale şi de procedură anterioare.
Încălcarea cu intenţie a obligaţiilor profesionale de către notarul public, prevăzute de Legea nr. 36/1995 ®, art. 74, 79, a Regulamentelor UNNPR aprobate prin Ord. al M.J., în care este descrisă procedura formală strict de urmat, atunci când se prejudiciază intenţionat interesele unui terţ constituie infracţiunea de abuz în serviciu în concurs cu cea de fals şi uz de fals, apoi complicitate la demersul de înşelăciune pe care l-a parcurs beneficiarul actelor eliberate de notarul public.
În cazul lipsei unor moştenitori direcţi, notarul este obligat să facă verificări la autorităţile locale şi să asculte cel puţin doi martori, care să fi cunoscut şi pe defunct sau fapte notorii despre acesta, cât şi pe prezumtivii moştenitori, dacă a avut familie etc.. Nu s-a procedat aşa, problema a fost tratată cu cea mai banală şi cointeresată preocupare, mergând pe spusele mandatarului, care a prezentat o simplă împuternicire de avocat care în materie succesorală poate fi valabilă prin asistarea părţii la procedură sau de depunere de acte, dar nicidecum de acte de dispoziţie.
În examinarea plângerii penale, procurorul nu se preocupă de aspectele pe care le-am descris în detaliu la pag. 8-14, ceea ce ar fi însemnat verificarea dosarelor succesorale, audierea notarilor publici implicaţi, în fine clarificarea stării de fapt sesizate, care în susţinerea noastră constă în confecţionarea unor dosare care să treacă de autorităţile administrative şi judiciare pentru ca la adăpostul unor moştenitori inventaţi să se speculeze proprietăţi după legile de restituire. În ordonanţă sunt lăsate sub tăcere aspecte importante pe care le-am semnalat în plângere.
4. Nu s-a clarificat dacă Szentkereszti Erzsebet a avut sau nu calitatea de moştenitoare după fratele său Szentkereszti Bela, decedat la 28 iulie 1944. Am depus procesul verbal nr. 66 din 13 iunie 1946, al Comisiunii Judeţene de Îndrumarea Reformei Agrare în judeţele Transilvane, şi Adresa Custodelui după averea lui Bela, a dosarului de expropriere nr. 243/1946 Arcuş şi 643/1946 cu nr. 40.699/31 august 1946, din care rezultă că a fost Erzsebet (Elizaveta) ca moştenitoare acceptantă după fratele său. Această soră l-a moştenit la data deschiderii moştenirii pe fratele său Bela decedat în 28 iulie 1944, formalităţi de dezbatere şi transcriere nu s-au făcut în totalitate fiind evenimente de război în zonă. Respectiva soră Erzsebet era încadrată în armata maghiară de ocupaţie, cu care a şi plecat în retragere din Ardeal, dar cert este că a fost moştenitoarea fratelui său.
Fiind illo tempore singura acceptantă, cade ipoteza moştenirii de către sora Janka (care şi decedase cu 11 ani înainte în anul 1933), iar în numele acesteia nu a acceptat nimeni prin reprezentare. Aici este procedura contrafăcută şi dacă există un „eşafod” despre care se face menţiune expresă în Ordonanţa procurorului, dacă expresia este juridică, atunci la rândul nostru precizăm că este de sesizat existenţa în realitate a unui eşafodaj infracţional pe care procurorul era obligat să îl investigheze în detalii şi cu profesionalism.
De asemenea, nu se verifică dacă certificatele de calitate de moştenitor sunt anulate, în ce măsură decizia anulării în civil conţine şi elemente infracţionale.
Nu poate fi acceptată motivarea din Ordonanţă că înscrisurile au fost cenzurate de instanţă şi că s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti, de vreme ce hotărârea din instanţa civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa procesului penal. După numita Erzsebet nu s-a dezbătut succesiunea şi ca atare nu s-a depus certificat de moştenitor. Procurorul nu sesizează un element esenţial, anume că Erzsebet, care putea avea calitatea de moştenitor, a făcut parte din trupele de ocupaţie horthyste şi, în baza Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, impusă de aliaţii României, era considerată inamic al Statului şi al Aliaţilor, iar averea urma să fie preluată de CASBI. Tocmai că avocatul mandatar al pretinşilor reclamanţi moştenitori ştia de implicarea militară în trupele horthyste a lui Szentkereszti Erzsebet, sora lui Szentkereszti Bela, că această Erzsebet, după ce şi-a moştenit fratele, datorită evenimentelor de război devenite pe teatrul de operaţiuni nefavorabile pentru Ungaria horthystă, a plecat o dată cu retragerea armată, dar a suportat consecinţele preluării averii sale de către Statul Român, inclusiv ce a moştenit. După deces şi fiind moştenit Szentkereszti Bela, nu a mai rămas nicio avere. Aici este situaţia problematică, pentru că după dosarele contrafăcute nu mai putea obţine imobilele, deoarece la 6 martie 1945, Szentkereszti Bela era decedat şi averea lui transmisă formal la sora Erzsebet, după legislaţia civilă de atunci aplicabilă. Janka, decedată cu 11 ani înainte (în 1933), nu putea să moştenească pe Bela, iar prezumtivii săi moştenitori cu toate discuţiile pe acest subiect, nu pot să îl moştenească pe Bela. Or, tocmai recurgând la această „suveică”, cei pe care i-am reclamat culeg o avere care nu li se cuvine.
5. Toate acele certificate false nu pot să rămână fără nicio consecinţă penală şi este greşită soluţia adoptată prin Ordonanţă.
Am sesizat şi modul în care s-a făcut, ulterior, înscrierea în CF la cererea numitului Jankovich-Besan Andras-Elemer, în baza cererii formulată în dos. nr. 8486/03.04.2013 la OCPI Covasna, BCPI Sfântu-Gheorghe.
Cererea este depusă în numele lui Jankovich-Besan Andras-Elemer de către domnul avocat Kincses Elod din Baroul Mureş, adresa solicitantului este la domiciliul avocatului său din municipiul Târgu-Mureş, strada Rodnei, nr. 91/1, judeţul Mureş. Ulterior, cererea se completează cu încă două persoane: Elemer Philipe Cristian Maria şi Christiana Janka Maria Albertine, care îşi dau acelaşi domiciliu.
Cererea de înregistrare se face ca intabularea să se dispună în favoarea lui Jankovich-Besan Endre-Andras, în CF 2467 Arcuş. Nici această cerere ulterior precizată ca număr de persoane nu arată potrivit formularului datele personale, în ce calitate solicită intabularea pe numele altei persoane, respectiv Jankovich-Besan Andras-Endre. Nu sunt depuse, ca şi în celelalte situaţii, înscrisuri de stare civilă privind pe Jankovich-Besan Andras-Endre, care se susţine că între timp a decedat, nici cine sunt solicitanţii, care este cetăţenia lor, domiciliul, reşedinţa şi măcar o calitate prezumtivă după defunctul Jankovich-Besan Andras-Endre, toate datele prevăzute de Ord. 633/2006.
Nu oricine are calitate să solicite înscrierea unei operaţiuni de carte funciară, înscrisurile se depun în original sau în copie legalizată după cerinţele art. 4, 63 din Legea nr. 7/1996 ® şi cele ale Ord. nr. 633/13 octombrie 2006 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară.
Şi de astă dată funcţionarii de la BCPI Sfântu-Gheorghe au trecut cu vederea ilegal şi au efectuat operaţiuni de carte funciară prin emiterea Încheierii nr. 8486/2013, cu încălcarea legii. Pe lângă lipsurile deja menţionate, hotărârile judecătoreşti NU s-au depus în originalul legalizat la instanţă, iar de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se depune un certificat de grefă. Ord. nr. 633/2006 modificat prin Ord. nr. 587/2013 (M.O. nr. 57/2013), prevede la art. 55-57 procedura de lucru în materie de carte funciară. Cererea se depune de către titularul dreptului sau persoana interesată, prin mandatar cu procură autentică, iar la art. 56 alin. (4) se arată ce dovezi şi acte obligatorii se prezintă: actul sau dovada de identificare, ca parte interesată sau în nume propriu, împuternicirea, delegaţia, după caz, ataşarea copiei actului de identitate. Înscrisul se ataşează la cerere original sau în copie legalizată. La fel, hotărârea judecătorească se prezintă integral şi legalizată, iar nu un certificat de grefă, cum s-a procedat cu decizia de la ICCJ.
Bănuim că astfel cum au decurs lucrurile totul a fost aranjat într-o reţea de persoane cu scopul de a fabrica documente şi de a obţine imobilul în care azi funcţionează Centrul de Cultură Arcuş, lucru care s-a şi reuşit. De aceea solicităm să fie verificate cele semnalate în plângere, lucru care se poate face cel puţin prin verificarea dosarelor notariale şi de la Oficiul de Cadastru Sfântu-Gheorghe. Este cel mult parţială cercetarea modului cum s-au derulat procesele civile, care nu au autoritate în penal pentru că tocmai aceasta este problema, adică prin acele acte şi manopere dubioase s-au obţinut hotărâri judecătoreşti, dar procurorul nu se poate rezuma doar să constate că s-au pronunţat acele hotărâri pe care chiar noi le-am depus la plângere. Elucidarea completă a situaţiei şi descoperirea reţelei care stă în spatele acestei retrocedări nu mai stă în puterea noastră să le cercetăm. Scopul depunerii pe lângă buna credinţă era de a se sesiza procurorul de felul cum au fost obţinute.
Simpla descriere succesivă a unei stări de fapt şi enumerare de certificate de moştenitor sau de hotărâri judecătoreşti pe care autorul Ordonanţei le copiază din plângerea noastră, face ca actele de cercetare şi urmărire să fie incomplete şi astfel adevărul să rămână ascuns. Tocmai că acele certificate şi alte înscrisuri dau numai aparenţa de realitate, pe când nu este aşa, pentru că este doar aparenţa de credibilitate şi fiind măsluite cu mult profesionalism au fost pe cale să reuşească a păcăli autorităţile şi instanţele. Se vede că acelaşi lucru s-a putut întâmpla şi cu procurorul care a instrumentat cazul doar formal, din acte şi expeditiv.
Drept urmare, vă solicităm a desfiinţa soluţia dispusă prin ordonanţă şi a dispune continuarea urmăririi penale.
Cu respect, CENTRUL DE CULTURĂ ARCUŞ
reprezentat legal de prof. KOPACZ Attila - director,
prin avocat ales dr. Ioan SABĂU-POP

Şi atunci, văzând toate acestea, ne punem din nou, absolut firesc, întrebarea: oare s-a făcut dreptate în privinţa retrocedării Centrului de Cultură Arcuş? Mai degrabă am spune că nu… Dar, cine să verifice toate acestea? Ce face Statul Român, de 25 de ani încoace, în a se apăra împotriva acestor sute, poate mii de cazuri de retrocedări ilegale din Ardeal, care, nu-i aşa?, afectează direct Siguranţa Naţională?!

Categorie:

• Actualitate / Judiciar

Valeriu CARP : «Din ordinul meu și pe a mea răspundere, deschideți focul!»

Din ordinul meu și pe a mea răspundere, deschideți focul!
”SPRE RECUNOSTINŢĂ ŞI ADUCERE AMINTE !”

Motto: Celor ce şi-au servit cu credinţă patria, dar au fost lipsiţi de recunoştinţa ei
„Din ordinul meu şi pe a mea răspundere, deschideţi focul!”
La 23 august 1939, împăraţii Răsăritului şi Apusului şi-au dat mâna încheind, prin intermediul miniştrilor lor de externe, Molotov şi Ribbentrop, un „pact de neagresiune” care prevedea, în secret, împărţirea Europei. Unul (Adolf Hitler) îşi adjudeca, în numele „uniunii europene” naţional-socialiste, partea occidentală şi centrală a continentului, celălalt (I.V. Stalin), în numele „uniunii europene” comuniste, Răsăritul şi partea central-răsăriteană. O frontieră a ruşinii brăzda harta Lumii Vechii, de la Nord spre Sud, smulgând Finlandei regiunile estice, desfiinţând Ţările Baltice, împărţind Polonia în două şi pulverizând România Mare. Ruşii pretindeau nordul şi estul Moldovei, arbitrar denumite de „hoţii de pământuri” ai veacurilor precedente „Bucovina” (în 1786) şi „Basarabia” (în 1807), urmând să dispună, în favoarea satelitului lor, Bulgaria, şi de Dobrogea, iar germanii, interesaţi de petrolul românesc, dar şi de menţinerea în Axă a celui ce se declarase primul „fascist” al lumii postbelice, bătrânul amiral de Bálaton, Miklos Horthy aveau libertatea de a decide în privinţa restului.
Urmare a trocului de popoare din august 1939, în prima jumătate a lunii septembrie 1940, Polonia a fost invadată de armatele nazisto-sovietice, Finlanda şi Ţările Baltice cotropite de ruşi. Marea Britanie şi Franţa au declarat război celor doi agresori pe care Societatea Naţiunilor i-a condamnat. În aceste condiţii, România a primit notele ultimative din 26 şi 27/28 iunie 1940 şi sub presiunea Germaniei, regele Carol al II-lea (1930-1940) şi miniştrii săi au cedat.
Pentru armata română a început umilinţa retragerii fără un foc de armă de la hotarele întemeiate de Muşatini şi, în acelaşi timp, calvarul. Pentru că bandele de cazaci şi trupele regulate ale „Armatei Roşii” nu au respectat nici măcar termenul de 4 zile, impus de Moscova, hărţuind trenurile regimentare, batjocorind, în scopul provocării, ofiţerii şi trupa. Şi nu au respectat nici măcar noua linie de frontieră impusă tot de Moscova, depăşind-o şi înaintând pas cu pas în adâncimea teritoriului. Aşa a căzut, în Nord, Herţa şi invadatorul şi-a început înaintarea spre Putna şi Suceava, localităţile-simbol ale mândriei şi vitejiei de odinioară ale românilor, în epoca marelui Ştefan.
De nestăvilit, pentru că la Bucureşti îşi făcuse loc deruta, frica şi trădarea! Regele nu a îndrăznit să reacţioneze, guvernul nici atât, astfel că, de la ministrul de război nevenind nici un ordin, Divizia 7 a generalului Stavrat şi-a continuat retragerea spre nicăieri. Unde s-ar fi oprit
invadatorii, stimulaţi de obedienţa generalilor, de trădarea oştirii române de către elita politică, numai Dumnezeu ştie! Din fericire pentru un popor în al cărui cod genetic este înscrisă supravieţuirea, în astfel de momente apar Eroii! Adevăraţii eroi, cei cărora le datorăm parte din însăşi fiinţa noastră, cei care-şi fac mai mult decât datoria, dovedind că şi
românii pot supune voinţei lor vremurile, dar care nu pătrund în cartea de aur a istoriei neamului pentru că impostura şi ticăloşia, neputând suferii comparaţia, fac tot ce pot spre a le arunca numele în uitare! Curajul lor fără egal rămâne să fie povestit urmaşilor de către martori, dacă aceştia au şansa să supravieţuiască.
Un astfel de erou a fost atunci maiorul Valeriu Carp, comandantul Batalionului 3 din Regimentul 16 Infanterie al Diviziei 7, cel care şi-a asumat o răspundere pe care nici comandanţii regimentului şi diviziei, ministrul de război, guvernul şi regele nu au îndrăznit să şi-o asume.
Aflat în ariergardă, a lăsat regimentul să-şi continue
ruşinoasa retragere şi, cu de la sine putere, a ordonat ofiţerilor batalionului său:
„De aici nu ne mai retragem! Peste Putna nu se trece! Mergeţi la unităţi, organizaţi-vă poziţii de apărare şi, dacă ruşii mai înaintează un pas, DIN ORDINUL MEU ŞI PE A MEA RĂSPUNDERE, deschideţi focul!”
Astfel, „mareea roşie” a fost oprită cu foc pe aliniamentul care a devenit, în Nord, graniţa României, aliniamentul Valeriu Carp. Incidentul odată produs, ameninţând să se transforme în scandal internaţional, ruşii au trebuit să cedeze. Un ofiţer oarecare, un comandant de batalion, a decis astfel, în locul politicienilor şi capilor armatei, oferindu-ne o frontieră şi scăpându-ne de ruşinea de a vizita astăzi, cu paşaport, mormântul lui Ştefan cel Mare!
Pentru curajul său maiorul Valeriu Carp a fost declarat de sovietici şi a rămas până astăzi… criminal de război!
I s-a atribuit vina de a fi judecat ulterior, condamnat şi executat, în conformitate cu legea marţială, două duzini de cetăţeni români trădători, care i-au întâmpinat cu pâine şi sare pe invadatori, au atacat trupele române, acţionând ca o coloană a V-a sovietică. Din nenorocire făceau parte din categoria „supraoamenilor”, a adepţilor unei anumite religii care le permite să se considere mai oameni decât oamenii ( chiar și în zilele noastre!).
Cei care l-au acuzat pe maiorul Carp de moartea agenţilor lor sunt aceiaşi cu cei care, chiar în acele zile, au atras, sub pretextul acordării dreptului de strămutare în România, populaţia străvechilor sate româneşti de pe Siret şi Siveţel (Tărăşeni, Suceveni, Bănila, Poiana Mare, Boian, Igeşti, Cireş, Adâncata, Hliboca, Volcineţ, Crasna, Ciudei, Sinăuţii Vechi, Bahrineşti etc.) la Fântâna Albă (Belaia Kriniţa) şi i-au masacrat fără milă. Dar ce contează, în cumpăna justiţiei lumii „civilizate”, 15.000 de români, populaţie civilă, bărbaţi tineri şi bătrâni, femei, copii, ucişi pentru singura vină de a se fi născut români, pe pământul strămoşilor lor, în comparaţie cu 20-25 de terorişti „aleşi”, reprezentanţi ai Dumnezeului-BAN?
Exonerat de răspundere de Conducătorul României şi el recomandat încă memoriei colective drept „fascist” şi „criminal de război”, pentru vina de a fi încercat să ne apere „sărăcia şi nevoile şi neamul”, maiorul Valeriu Carp a avut şansa pe care o au numai eroii autentici – aceea de a cădea în luptă pentru patria sa, în iulie 1944, la Paşcani.
Neputându-se răzbuna pe trupul său, neputându-l executa sau târî prin gulag-uri pe cel ce le interzisese, prin gestul eroic de a nu se conforma ordinelor primite, înaintarea în adâncimea teritoriului românesc, bolşevicii s-au răzbunat pe amintirea sa. Pentru 55 de ani, Valeriu Carp a fost aruncat în uitare! Şi ar fi fost poate, asemeni multor eroi autentici, definitiv şters din memoria colectivă a neamului său, intoxicat cu „eroi” de teapa unui Filimou Sârbu, I.M. Pacepa sau Mircea Răceanu, dacă un bătrân şi suferind veteran de război, astăzi în vârstă de 86 de ani, pe vremea aceea tânăr locotenent, în subordinea maiorului Valeriu Carp, nu şi-ar fi adunat ultimele puteri, pentru a-şi aşterne pe hârtie, amintirile, în folosul generaţiilor tinere, născute spre neşansa lor în minciună, hrănite cu iluzii şi promisiuni deşarte de adepţii lui Iuda.
În ianuarie 1999, colonelul(r) Ioan Ambrosă îşi publica parţial memoriile la Editura „Fiat Lux”, unul dintre punctele forte ale lucrării sale – „Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul” – fiind relatarea odiseei maiorului Valeriu Carp. Ca „Motto”, bătrânul cavaler ne transmite în cuvinte simple o constatare tulburătoare, care se constituie într-un adevăr de un cumplit tragism pentru militarii români ai tuturor timpurilor: „Celor ce şi-au servit cu credinţă patria, dar au fost lipsiţi de recunoştinţa ei”. Iată de ce, tocmai pentru a repara această nedreptate într-un caz concret, cu valoare de simbol pentru toţi aceia care mai simt româneşte, am scris aceste rânduri, în atenţia colegilor de generaţie şi a camarazilor de front ai maiorului Valeriu Carp. „Asociaţia Naţională Cultul Eroilor” are datoria de onoare de a face postum dreptate, în pofida a ceea ce ar putea spune diverşi senatori din SUA, CSI, Insulele Capului Verde sau Bangladesh, în cazul Valeriu Carp!
Armata română îşi va recăpăta demnitatea pe care i-au terfelit-o elita politică în vara anului 1940 şi nu numai, abia atunci când singurul militar şi român care a avut curajul să-şi asume în acele clipe de cumpănă, răspunderea unei decizii româneşti îşi va primi locul pe care-l merită, în galeria eroilor autentici ai neamului! Abia atunci când bustul maiorului Valeriu Carp va străjui hotarul pe care el l-a fixat şi apărat, pentru NOI, cei de astăzi, împotrivindu-se, ca David lui Goliat, celui mai cumplit flagel al secolului XX!
http://istorie-adevarata. blogspot.com/2009/05/din- ordinul-meu-si-pe-mea- raspundere.html

GEORGE BODEA. «Odesa» lui Radu Mareș

24 martie 2017 de Crai nou, http://www.crainou.ro/2017/03/24/odesa-lui-radu-mares/

„Odesa“ lui Radu Mareş

Print PDF

În numărul 11-12 / 2017 al revistei „Vatra” din Tg. Mureş, prin diligenţa „editorilor” Dan Culcer şi Ioan Muşlea, cu un cuvânt înainte aparţinând primului dintre ei, apare ceea ce s-a putut reconstitui din ultimul roman la care lucra înainte de a se stinge din viaţă regretatul scriitor născut în Bucovina, Frasin, luni, 3 martie 1941, Radu Mareş. Este vorba despre 70 de pagini format mare, ce reproduc pe două coloane – „ceea ce a fost transcris unitar de autor într-un fişier Word, format din 13 capitole. Un al 14-lea ar fi intitulat Generalul”. Aceiaşi mărturisiţi prieteni ai fostului director al Editurii „Dacia” din Cluj-Napoca îşi exprimă în finalul prestaţiei lor speranţa că un editor profesionist va avea în vedere pentru o eventuală ediţie definitivă a operei prozatorului şi numeroasele sale „note manuscrise legate de acest proiect, probabil mai toate greu de descifrat pentru cineva nefamiliarizat cu grafia autorului”.

Această aventură de reconstituire are loc după 45 de ani de la apariţia primului roman al celui care, puţin cunoscut până atunci, avea să devină premiantul pentru proza anului 1972, cu romanul Anna sau pasărea paradisului. Între timp, au fost tipărite numeroase alte opere de relativ mare întindere scrise de Radu Mareş – Cel iubit (1976), Caii sălbateci (1981),  Pe cont propriu. Însemnări (1986), Anul trecut la Calabria (2002), Manual de sinucidere (2004), Ecluza (2006), între care, în mod cu totul deosebit, a atras atenţia un alt op ce avea să fie premiat – Când ne vom întoarce (2012) –, apreciat de mulţi critici şi cititori ca fiind mult aşteptatul roman al Bucovinei interbelice.

Ceea ce a fost scos la iveală acum de prestigioasa publicaţie „Vatra” vădeşte preocuparea prozatorului pentru acelaşi tip de naraţiune amplă, multietajată, cu schimbări de unghiuri, intercalări de planuri, diverse instanţe narative, vizibilă fiind intenţia de a obţine ca efect o deplină adecvare stilistică în funcţie de natura situaţiilor şi a personajelor. De asemenea, se vede că desfăşurarea epică a fost proiectată cu migală, pe bază de riguroasă documentare. Nu întâmplător, uneori, destule pagini trimit spre alte stiluri funcţionale decât cel propriu-zis beletristic. Sunt printre acestea multe asemenea pagini asupra cărora autorul, cu siguranţă, ar fi revenit. Totul dovedeşte că avem de-a face cu tehnica elaborării meticuloase, migăloase, vădind aplecare trudnică în baza unui plan, pe etape, cu reveniri, recombinări şi dezvoltări ulterioare.

Radu Mareş şi-a propus şi de această dată să scrie un roman care să corespundă exigenţelor profesiei sale de credinţă: „fără o apăsată dimensiune politică, romanul ar fi o simplă frivolitate”. Enunţul e plasat ca motto în capul prezentării pe care o realizează Dan Culcer în revista târgmureşeană.

Numai că a vorbi despre ceea ce ar fi putut deveni în cele din urmă un asemenea roman care, evitând schematismul şi tezismul, să depună mărturie în legătură cu timpul istoric la care se referă, presupune luarea în considerare nu doar a aspectelor ce privesc arta literară, ci şi a celor cuprinzând conţinutul ideatic. În acelaşi timp, a vorbi, ca în cazul de faţă, despre ceea ce n-a devenit încă un întreg fără fisură, e cumva totuna cu a face un fel de arheologie pe dos, considerând că fragmentele ce le ai la îndemână ar fi aparţinut cândva acelui întreg; dar acesta era abia în curs de constituire doar în mintea creatorului, ca „un roman periculos”, cum îşi caracterizează Radu Mareş cartea Când ne vom întoarce.

Cred că s-ar putea înainta mai departe doar formulând o întrebare: de ce şi de această dată, un „roman periculos”? Titlul ales, Odesa, provoacă din start activarea memoriei mai ales în cazul cititorului român. Dar nu numai: dovadă e şi felul cum au reacţionat unii comentatori cu prilejul publicării romanului Delirul al lui Marin Preda, vociferând mai degrabă ideologic şi politic decât… literar în vastele amfiteatre ale stepelor răsăritene.

În fragmentele publicate din romanul Odesa apare imaginea marelui port din nordul Mării Negre, aşa cum arăta în primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, când, cu sacrificii teribile, oraşul fusese ocupat de trupele române fără a se putea invoca un drept istoric de necontestat, ca de altfel şi în cazul anexării Transnistriei. Portul este descris ca o fortăreaţă aparent abandonată. El e o imensă capcană, cu catacombele şi galeriile lui de sute de kilometri, cu ruinele fumegânde gata în orice moment să se dărâme peste ocupanţi, cu chipuri umane băştinaşe dezorientate, suspicioase sau de-a dreptul ostile şi criminale. Aici va fi amenajată clădirea „comenduirii româneşti”, în legătură cu care se va primi din partea aliaţilor germani informaţia că edificiul fusese minat de sovietici. În acest punct, ultimul capitol publicat, salvat parţial, se rupe firul epic. E de presupus că de aici încolo ar fi fost avută în vedere o amplă desfăşurare a acţiunii împletindu-se ficţiunea cu reconstituirea documentară.

Odesa lui Radu Mareş nu e doar locul unde se petrece o bună parte a faptelor. Cititorul va fi progresiv tentat să descifreze şi valenţele simbolice ale textului. Aici se află hotarul dintre două lumi, pragul ce te îmbie să-l treci, dar care te şi respinge, şi apoi dacă totuşi l-ai trecut, aici vei întâlni capcanele, provocarea, riscul, dezolarea, absurdul. În preajma acestor revelaţii se află unul dintre foarte interesantele personaje ale romanului „fata în pantaloni”, o tânără cercetătoare emancipată, formată la şcoala lui Dimitrie Gusti, hotărâtă să realizeze investigaţii etno-sociologice în Basarabia şi Transnistria. Această parte a naraţiunii corespunde „segmentelor 11-12, publicate de ceva vreme în urmă în „România literară”, sub titlul Scrisoare de dragoste.

Să revenim la întrebarea pe care ne-am pus-o la un moment dat: de ce „roman periculos”?

Cum o detaliere a argumentelor nu-i aici posibilă, cred că, fără a intra în detalii, enumerarea câtorva puncte de sprijin pentru un posibil răspuns ar avea rost.

Iată-le la nivelul ramificaţiilor tematice şi motivice prezente în fragmentele publicate:

– complicata situaţie geo-politică, economică, socială şi militară a României, în preajma cumplitei încleştări mondiale;

– debandada retragerii româneşti de după ultimatumul sovietic din iunie 1940;

– spaima atroce (atavică?) a românilor de ruşi;

– inimaginabilele atrocităţi comise de sovietici şi atacurile de tip terorist ale partizanilor;

– relaţiile interetnice, îndeosebi dintre români şi evrei, de-a lungul timpului, dar mai ales în contextul epocii;

– pregătirea precară a trupelor române pentru o confruntare cu inamicul sovietic;

– iluzia posibilei rezistenţe în faţa tăvălugului răsăritean;

– capacitatea (vocaţia?) românilor de a deveni factor civilizator la hotarele dintre Occident şi Orient;

– meditaţia referitoare la rostul culturii în vremuri de cumpănă şi necesară clarificare.

Dar ş. a., ş. a.

* * *

Odesa nu e numai oraşul cu simbolistica lui arborescentă, ci şi drumul către acesta. E şi drumul dinspre acesta în timpul refugiului, prilej pentru scriitor de a înfăţişa imaginea unei Moldove, îndeosebi când e vorba despre Basarabia, răvăşite, asemănătoare cu aceea a „paradisului devastat” din Zodia Cancerului a lui Mihail Sadoveanu. Multe aspecte de viaţă îi privesc pe tot felul de dezmoşteniţi ai sorţii (copii orfani, vagabonzi de toate vârstele, delincvenţi de tot neamul, cerşetori). Acestei umanităţi la marginea prăpastiei nu-i lipsesc însă nici speranţa, nici demnitatea. Dintre copiii de a căror soartă răspunde directorul de orfelinat Obadă, fost combatant în Primul Război Mondial, rămas invalid fizic, dar generos sufleteşte, câţiva se vor dovedi capabili să devină folositori celor din jur, să înveţe surprinzător meserii serioase, să câştige încrederea unor familii de condiţie bună, să observe atent ce se întâmplă cu ei şi cu lumea în care trăiesc.

Aceste personaje, intrate rând pe rând în scenă, îşi luminează chipul, luminându-ne. Dintre copii, o deosebită sagacitate dovedeşte Maricuţa care face „însemnări secrete” în vremea refugiului orfanilor în Basarabia, unde observă între altele cum un grup de bătrâni se pregăteşte de rezistenţă împotriva pericolului invaziei sovietice. Şi alte „lucruri greu de înţeles” va consemna eroina, greu de înţeles şi atunci când unii maturi se referă cât se poate de răspicat, de pildă, în ce priveşte şansa românilor de a-i înfrunta pe duşmanii ţării: „România nu are cum şi cu ce să-i atace pe ruşi. Teritoriile pierdute nu vor putea fi nicicând recucerite”.

Prin „domnul Ţicu”, personajul care rosteşte acest verdict, se mărturiseşte ceva şi din resemnarea românească de astăzi.

Interesant ar fi de observat care ar fi fost locul acestui roman (proiect) în evoluţia prozei româneşti, raportân-du-l la câteva opere literare anterioare, a căror acţiune e plasată aproximativ în acelaşi spaţiu-timp. Mă gândesc înainte de toate la Rusoaica lui Gib Mihăescu (1933) şi Un port la răsărit al lui Radu Tudoran (1941). N-am cum aprofunda aici chestiunea, dar intuiesc faptul că s-ar putea contura imaginea responsabilizării depline a scriitorului român, capabil să depăşească definitiv tentaţia frivolităţii…

GEORGE BODEA

Denisa Miron. Kovesi, Coldea, Maior, Oprea au condus operațiunea Băsescu al II-lea mandat

Kovesi, Coldea, Maior, Oprea au condus operațiunea Băsescu al II-lea mandat

Toată lumea își aduce aminte de alegerile prezidențiale din 2009. Ne-am culcat cu un președinte și ne-am trezit cu altul. Mircea Geoană câștigase alegerile în țară, dar voturile din Diaspora l-au mai ținut pe Traian Băsescu încă 5 ani în fotoliul de la Cotroceni. La mulți ani distanță de atunci aflăm că de fapt OPERAȚIUNEA a fost făcută sub stricta supraveghere a unei Celule de criză din care făceau parte șefii SRI (George Maior și Florian Coldea), Laura Codruța Kovesi, pe atunci procuror general al României și Gabriel Oprea, fost ministru de interne și președinte UNPR la acea dată.


Toate detaliile sunt făcute publice de jurnalistul Dan Andronic în calitatea lui de fost consultant politic al campaniei prezidențiale a lui Traian Băsescu din 2009. El relatează în cotidianul pe care îl deține (Evenimentul Zilei) cum a arătat acea noapte și insistă pe faptul că acea ”Celulă de criză” sau ”La această masă stă tot statul” era și a mai fost mult timp după aceea activă în ce privește implicarea în viața politică internă. El susține că a dezvăluit episodul pentru că ”în 2009 am văzut cu ochii mei cum cei mai puternici funcționari ai Statului s-au implicat într-o activitate politică la cel mai înalt nivel, m-a făcut să înțeleg în 2017 faptul că descrierea momentelor din episoadele de până acum ale operațiunii „Noi suntem Statul!” sunt reale și asemănătoare. Mai mult, ele descriu un mecanism al puterii pe care nici măcar politicienii nu-l intuiesc în adevărata lui dimensiune.”

Iată cum descrie Dan Andronic evenimentele la care a luat parte nemijlocit:

”Noaptea alegerilor prezidențiale din 2009, turul doi. Lucrasem alături de consultanții străini în echipa de campanie a lui Traian Băsescu, dar odată cu începerea votului treaba noastră se cam terminase.

Perspectivele erau încurajatoare, fără a ne entuziasma, întrucât sondajele pe care le făcusem până în ultimul moment indicau o cursă strânsă, cu Mircea Geoană în postura favoritului, dar și cu un Traian Băsescu venind tare din urmă!

Vorbisem cu Traian Băsescu de dimineață, după primul val de chestionare venite din teren, de la secțiile de vot, situația nu era foarte roz, Antena 3 și Realitatea TV încălcau legile electorale cu nonșalanță și revărsau știri pro- Geoană.

În acea conversație matinală, Președintele Băsescu mi-a spus că s-a încheiat misiunea noastră, mi-a mulțumit pentru efort, mi-a spus că nu are de gând să facă nici un compromis și că nu avem altceva de făcut decât să așteptăm rezultatele finale. Nu era foarte optimist, dar începusem să mă învăț cu stilul său, pentru că de fiecare dată lucrează pe „worst case scenario”, cel mai prost scenariu posibil.

Sondajele, așa cum le știam, dădeau o diferență mică, de două procente, în favoarea lui Mircea Geoană, fără a putea include impactul real al ultimei dezbateri televizate, în care Traian Băsescu îl făcuse șah-mat pe Mircea Geoană. Cred că vă mai amintiți celebra întrebare: „Nici azi-noapte nu v-a plăcut la Vîntu?”, care a marcat pierderea alegerilor de către liderul PSD.

Dar să revenim la chestiunea principală.

În seara ultimului tur de scrutin al alegerilor prezidențiale, în jurul orei 20.00, pe când eram cu niște prieteni urmărind diversele posturi de știri, am primit un telefon: „Dane, am câștigat! Este 50,4 la 49,6 în favoarea lui Băsescu!”

Mă blochez pentru că aveam alte date de la cei care făceau sondaje pentru Antena 3 și Realitatea TV (pe atunci în aceeași barcă: anti-Băsescu și pro- PSD) și că aveau să-l dea câștigător pe Mircea Geoană cu 51-52 la sută.

Îi spun interlocutorului meu acest lucru, începe să râdă și îmi spune: „Nu te lua după ei, dă drumul la B1 TV (acolo avea loc un exit-poll făcut de CURS) și acolo o să vezi sondajul real. Am câștigat, ascultă-mă ce-ți spun!”

Cel care era la telefon știa ce spune, avea o funcție mare în stat.

Ușor neîncrezător, dar sardonic, le spun prietenilor mei (anti-Băsescu) să renunțe la Antena 3 și să dea pe B1 TV dacă vor să vadă rezultatele exacte date de CURS. Mai mult, răsucesc cuțitul și le spun că a pierdut Geoană cu 50,6 la 49,4. Se uită la mine ca la un lunatic, mai erau 45 de minute până la anunțarea exit-pollurilor, plus că încă se vota.

Vin exit-pollurile, urmează ce știți, bucuria lui Geoană, anunțul lui Băsescu, începe o noapte în care unul s-a culcat Președinte de țară și s-a trezit tot președinte de partid, iar Traian Băsescu a câștigat al doilea mandat.

Multe lacrimi și dezamăgiri într-o parte, bucurie în cealaltă…

Numai că, pentru mine, noaptea nu se terminase.

Eram euforic, îl sun pe Gabriel Oprea (sau am primit un telefon de la el, nu mai știu exact), unul din susținătorii importanți ai președintelui Traian Băsescu, de care eram foarte apropiat în acel moment. Îi spun care-i rezultatul, îl știa și el.

Gabriel Oprea îmi zice: „Vino repede încoace, avem nevoie de tine!”

Întreb unde, îmi spune că la el acasă.

Mă urc în mașină, conducea altcineva, și mă duc repede acolo. Cred că era ora 22.00 – 22.30, rezultatele se anunțaseră, începuse o campanie furibundă la posturile de știri Antena 3 și Realitatea TV care continuau să-l dea pe Geoană câștigător. Cu excepția notabilă a B1 TV.

Intru în casă, dau peste Nicolae Onțanu, Puiu Iordănescu și Gigi Nețoiu, dacă-mi aduc bine aminte. Salut și sunt băgat într-o încăpere destul de mică, de vreo 20 de metri pătrați, plină de oameni.

Am înțepenit. Acolo era Statul!

În acel birou se găseau George Maior, directorul SRI, Florian Coldea, prim-adjunctul SRI, Laura Codruța Kovesi, procurorul general al României, Gabriel Oprea, fost ministru de Interne și încă o persoană înaltă pe care nu o cunoșteam. De multe ori am încercat să-mi amintesc figura lui, înclin să cred că era chestorul Petre Tobă, la acea vreme adjunct al Poliției Române, dar în privința lui aș putea să mă înșel.

Nu-l cunoșteam, nu a vorbit aproape deloc, stătea într-un colț…

Cu Laura Codruța Kovesi, procurorul general al României, mă vedeam prima dată, pe generalul Florian Coldea cred că-l văzusem o dată sau de două ori până atunci, pe George Maior îl știam bine de pe vremea PSD, iar cu Gabriel Oprea eram prieten, dar mărturisesc sincer că eram stupefiat.

Aveam senzația acută că intrasem în ochiul uraganului.

Erau toți extrem de agitați, generalul SRI Florian Coldea, obosit și tensionat, intra și ieșea din cameră, primea date cu voturile din teritoriu, le transmitea mai departe, cred că președintelui Băsescu. Când stătea liniștit, Coldea vorbea puțin, mai mult asculta.

De ce mă chemaseră, poate vă întrebați, dar eu sincer nici nu îndrăzneam să deschid gura, de frică să nu mi se spună să ies afară, să stau cu Onțanu și Iordănescu.

Aveam senzația că asist la Noaptea Generalilor, după 20 de ani!

Îi ascultam cum discutau de alegeri, de ceea ce fac cei de la PSD, cum se pregătesc să conteste alegerile, ce voturi au mai venit din străinătate, era o veritabilă celulă de criză.

La un moment dat, Laura Codruța Kovesi mă întreabă: „Ce-i de făcut cu ăștia de la Realitatea? Cum îi potolim?”

O întrebare ciudată venită din partea procurorului general al României, dar oricum tot ceea ce mi se întâmpla în acea seară era foarte ciudat, repet, părea o scenă dintr-un film suprarealist.

Răspund, cu tupeul care mă caracterizează: „Nu se vor potoli decât dacă-l potoliți pe Vîntu!” S-a lăsat tăcerea. Repet răspunsul. „Cum să-l potolim”, mă întreabă Kovesi. „Știți voi mai bine, sunt convins că aveți cu ce”, îi spun eu. Kovesi zâmbește.

Se trece la un alt subiect. Voturile din diaspora. Aici, Florian Coldea avea multe date și cifre, dar și George Maior primea informații.

Se mută atenția pe reacția PSD, unul dintre cei prezenți (nu pot dezvălui cine) primea date în direct din celula de criză de la PSD, care număra voturile și stabilea strategia.

Discuția în micul birou al lui Gabriel Oprea continuă, cel mai agitat era, repet, Coldea, prim-adjunctul SRI, în rest Kovesi discuta amical cu Oprea și Maior, se vedea foarte clar că erau prieteni, nu erau la prima întâlnire de acest fel.

Din când în când, Kovesi întreba care- i situația votului, ce se mai aude de la PSD, ce spune Președintele.

Cred că, atât cât am stat eu acolo, Kovesi a primit cel puțin două telefoane la care a răspuns: „Da, domnule Președinte”. După care ieșea din încăpere și continua discuția. În mod evident, Kovesi era o parte importantă a grupului, înțelegeam din modul în care punea întrebările referitoare la acțiunile ce se pot întreprinde.

Din când în când, spuneam și eu câte ceva, primisem un pahar cu whiskey, trăgeam de el să nu se termine.

La un moment dat, după vreo două ore, m-am ridicat și am plecat, vroiam cumva să pun capăt momentului, mai ales că mă apăsa tot ceea ce auzeam acolo.

Multe lucruri le auzeam, dar nu le înțelegeam. Au căpătat contur în 2017, o dată cu Operațiunea „Noi suntem Statul!”

Au rămas în acea încăpere Laura Codruța Kovesi, George Maior, Florian Coldea, Gabriel Oprea…

Oamenii care au făcut posibilă victoria lui Traian Băsescu în 2009.

I-am lăsat discutând.

Două probleme aveau de rezolvat: validarea votului cu tot cu aportul din diaspora și reacția PSD, care avea de gând să conteste votul la alegeri.

Alianța PSD-PNL nu dădea semne că are de gând să lase lucrurile așa, era sigură că a câștigat alegerile prezidențiale.

Declarația lui Victor Ponta, purtătorul de cuvânt al lui Mircea Geoană în campania electorală din 2009, era elocventă: PSD a câştigat la voturi, dar „la ei sistemul a funcţionat mai bine”.

Victor Ponta a subliniat că „sistemul de fraudare şi de furt” al PD-L a „funcţionat mai bine”. „Ştiam că ne batem cu ei. Trebuia să câştigăm la zece procente ca să ne batem cu ei, dar nu am câştigat la zece, probabil am câştigat doar la trei-patru. Şi atunci sistemul lor a fost mai bun”, a spus purtătorul de cuvânt al lui Mircea Geoană.

Erau două probleme care aveau să-și găsească rezolvarea într-o săptămână.

Așa s-a ajuns la cazul Cătălin Voicu, la interdicția care i s-a pus acestuia imediat după validarea alegerilor de a nu lua legătura cu anumite persoane.

Ca să fie clar, am auzit multe scenarii legate de alegerile prezidențiale din 2009. În mod cert, Traian Băsescu a câștigat alegerile, cum și de ce s-a votat în Diaspora a rămas doar o problemă a istoricilor, dar pot spune cu certitudine că aportul lui George Maior, Florian Coldea, Laura Codruța Kovesi, Gabriel Oprea a fost esențial. În ce măsură aveau dreptul să se implice într-un proces electoral, rămâne să judecați fiecare.

În Operațiunea „Noi suntem Statul!”, o miză importantă a fost anihilarea lui Cătălin Voicu. O miză pe care am considerat-o legitimă la acel moment pentru că ceea ce se încerca era o exploatare a slăbiciunilor Statului.

Puțini știu că senatorul PSD și rețeaua sa din Justiție au fost la un fir de păr să întoarcă rezultatul alegerilor, așa cum se spunea în acea vreme.

Nu este o glumă, Cătălin Voicu putea întoarce rezultatul alegerilor prezidențiale, de altfel a și încercat, dar despre asta într-un episod viitor.”, mai relatează jurnalistul.

Autor: Denisa Miron

Sursa: Stiri pe surse

Gheorghe PĂUN. Dihori de presă

Dihori de presă

de Gheorghe Păun

Îi numesc astfel pe cei care au atacat, suburban şi tendenţios, Apelul din februarie al academicienilor, Identitate, suveranitate şi unitate naţională. Recunosc lipsa de eleganţă, cer iertare cititorului pentru acest text care nu ar fi trebuit să existe (interpretaţi în toate sensurile această afirmaţie), dar simt că nu se mai poate altfel.

Explicaţia titlului, pentru cei care doar au văzut dihori sau poate nici atât: e vorba despre nişte animăluţe extrem de flexibile, la propriu, care, dacă sunt în pericol, îşi activează nişte glande perianale ce produc un miros care-l face pe gospodarul care-i prinde în coteţ, la ucis găini, să se ţină de nas, uitând de agresor.

O strategie similară este prezentă de-a lungul şi de-a latul mass-mediei noastre, internetul fiind inclus. Paralizarea preopinentului prin stupoare, prin emiterea de gogomănii agresive, aberaţii zgomotoase, vocalize arogant-ultimative, cu alură şi intenţii vizibil demolatoare. Pe toţi imitatorii animăluţului îi numesc aici dihori de presă.

Unii sunt simpli ilustratori ai constatării lui Umberto Eco cum că „reţelele de socializare au oferit dreptul la opinie unor legiuni de imbecili care până acum îşi exprimau părerea doar în baruri, fără să facă vreun rău comunităţii”. E posibil ca alţii doar să facă pe proştii, dar le reuşeşte. În fine, probabil că mai sunt şi unii atât de frustraţi, că se simt bine când sparg farfurii. Dumnezeu să-i ierte pe toţi – iar pe noi să ne apere de zelul lor. Din păcate, o altă parte – vreo două duzini în total, dar par mai mulţi pentru că sunt gălăgioşi, insistenţi, organizaţi, se promovează reciproc, cu neruşinare şi pricepere – sunt gazetari, „formatori de opinie”, filosofi, literaţi, intelectuali, unii cu ştaif, adesea şi cu operă. Numai că între operă şi morală nu e o legătură directă, de proporţionalitate, s-a observat asta de multă vreme. Chiar cu operă în spate, se poartă ca nişte dihori. De aici, o mare tristeţe.

Două întrebări amplifică tristeţea: de ce fac asta şi de ce o fac la modul lamentabil în care o fac?

Pentru a răspunde la prima întrebare, trebuie căutat prin biografia lor. Dacă ar fi să credem ce găsim pe internet sau ce se spune în mass-media, câteva „cazuri” sunt tranşate: biete cozi de topor, racolate mai de curând sau de pe vremea când erau doar „tineri de mare viitor”, de „agenturi” interne sau externe. Chinuindu-se acum să-şi jurtifice banii, privilegiile, numai ei şi comanditarii ştiu ce. Vai de sufletul lor!

Răspunsul la a doua întrebare sugerează o combinaţie între tehnicile de manipulare, nevoia de a scrie aşa cum impune „fişa postului”, aroganţă, superficialitate şi disperare. Rezultatul trimite la metafora din titlu: nu contează cum şi ce, important e să pută cât mai tare, pentru a-l paraliza pe paznicul coteţului...

Schema cea mai frecventă este una simplă, rudimentară, cusută cu aţă albă, jenantă ca nivel: selectarea unei sintagme, întoarcerea pe dos, trăncăneală arogantă şi absurdă pe o jumătate de pagină şi punerea aberaţiilor în seama, în cazul nostru, Apelului, semnatarilor, Academiei. Un sofism de două parale, o mânărie grosieră, de care s-ar ruşina orice om cu ceva ruşine. Băşcălie, epitete, jonglerii de stil. Se poate face o listă lungă, literalmente din toate textele puse în circulaţie, indiferent dacă sunt semnate de gazetari, de filosofi (oho! ce colecţie de prostii sunt în stare să scrie! recordul aparţine celui fără umor, care susţinea undeva că Apelul propune... înfrăţirea hoţilor cu păgubiţii... să râzi sau să te ţii cu mâna de nas?) sau mari critici (idem). Şi totul la vedere, în scris, scripta manent, mă minunez cum de nu au nici cea mai mică grijă de numele lor. Mi-am tot pus în gând să fac câteva analize de text, dar, pe de o parte, este un exerciţiu de student începător în logică, pe de alta, concluzia este atât de neplăcută, că mi-e jenă de jena îngâmfaţilor cei guralivi.

Se adaugă mai multe automatisme comunistoide, recursul la dosar (comuniştii, uteciştii, pe când şi pionierii?), strigăte de „prindeţi hoţul!” (actualizare: securiştii!), atacuri la persoană sau la instituţie (e plictisitor-scandalos cât de tenace şi de netrebnic se ilustrează parabole gen şoarecele şi elefantul, musca la arat, broasca şi leul) şi, peste toate, dovada că parcă sunt cu toţii taraţi, au rămas încremeniţi la nivelul credinţei că a vorbi despre ţară (cabotinii rostesc hlizindu-se „ţărişoară”), patriotism, popor este „limbaj de lemn, naţionalisto-comunist”.

După „logica” asta, toată emisfera nordică este naţionalist-comunistă...

Din aceeaşi clasă de diversiuni – sau poate din imposibilitatea de a gândi altfel (vezi spusa Simonei Weil, cu înlocuirea, în minţile partizane, a Adevărului cu adevărul de partid) – face parte politizarea aberantă, total neavenită, opunerea Apelului când pieţii, când „bătrânelului” filantropo-democrat cu nume palindromic (care-i obsedează pe mai toţi zgomotoşii din media noastră, îl pomenesc când nici nu te aştepţi), când globalizării, când multinaţionalelor. I-am absolvit de bănuiala că sunt proşti, rămâne explicaţia că, totuşi, atâta pot şi/sau atâta se întrebuinţează pentru amărâţii de bani pe care-i primesc pe articole. (Ăsta de pe urmă trebuie să fie cazul criticului literar, care, sub un titlu care promite să ne lumineze, în sfârşit!, „ce înseamnă să-ţi iubeşti ţara”, încearcă să ne/se convingă că el chiar asta face, apoi comite următoarea mărturisire – Freud, săracul: „Mă trezesc dimineaţa întrebându-mă: E. Simion, N. Breban, Mircea Martin, Aug. Buzura, ce e cu voi?! Sau cu mine e ceva? Se prea poate: dar în acest caz, lucrurile stau mult mai rău în România de azi decât îmi închipuiam.” Exact, maître! Şi, din păcate, lucrurile nu stau, evoluează...)*

Situaţia este pur şi simplu suprarealistă, nu ne mai dăm seama de asta, pentru că am fost atraşi în capcana zgomotelor, mizeriilor, diversiunilor. De altfel, suntem victime din start, pentru că nu avem nici priceperea şi nici motivarea bălăcărelii, hlizelii, balivernelor ritoase şi gogomăniilor garantate de stil şi de pretinsa sau reala anvergură a celui care semnează. În timp ce toată emisfera nordică îşi vede, ceauşist, de interesul naţional (noi am compromis şi sintagma asta), la noi e o adevărată întrecere cine e mai cool-postmodern-deconstructivist (pe-a dreaptă şi mai simplu: mai nemernic) şi-şi denigrează ţara, poporul, trecutul, istoria, instituţiile identitare – toate cu bunele şi relele lor, departe de a fi ideale, trebuia după Revoluţie să apară „istorii sincere”, trebuie să fim încontinuu lucizi, critici atunci când e cazul, dar asta e altceva decât perseverenţa antinaţională, antiromânească, lipsa de adecvare la vremurile în curs, dacă nu mai rău. Şi Apelul pune degetul pe multe răni, de la educaţie la defrişările dezastruoase şi de aici la politizarea excesivă a societăţii româneşti – nu a criticat destul sau a criticat prea mult/multe?

Adăugând absurdului: cam aceeaşi „deconstructivişti”, o mână de mizantropi cu buza de jos lăsată, atunci când apare undeva o iniţiativă proromânească, cu gândul la prezentul şi viitorul ţării, aşa cum a fost Apelul, sar ca arşi, ca la ordin, comiţând toate enormităţile – unele sunt calomnii sadea, dar cine să-i tragă de mânecă – pe care le-am văzut în ultimele două luni. Urmuz este probabil invidios pe absurdul situaţiei.

Le propun dihorilor de presă mai multe teme de reflecţie (plec de la premisa că sunt oameni liberi şi raţionali – cei la care premisa nu se aplică, să nu reflecteze). Ce-i califică pe ei să acţioneze astfel? Există vreo minimă şansă de comparaţie între opera şi activitatea lor şi opera şi activitatea membrilor Academiei, aflaţi mereu în slujba naţiunii române, pe care îi atacă? Întrebare retorică pentru orice om decent. Au în familie morţi în ultimele războaie? Îşi mai amintesc numele lor, povestea lor? Sărbătorim la anul Centenarul Marii Uniri – ce le vor spune? Au nepoţi? Ce ţară le lasă, în condiţiile în care pământul, solul şi subsolul deopotrivă, pădurile, băncile, companiile care ne furnizează apă, gaz, electricitate, telefonie, industria şi comerţul şi câte altele sunt mai toate vândute unor companii străine? Unele de stat (de ce statul lor nu e un prost administrator, cum ni se spune nouă că ar fi al nostru?!...), altele sunt private, aşa-numitele multinaţionale (corect: transnaţionale). Puse în discuţie în toată lumea cât de cât dezmeticită, pentru regula lor evidentă de funcţionare: cumpără, foloseşte, fă profit (cu orice preţ, în termeni de poluare, de exemplu), pleacă în altă parte sau vinde la fier vechi dacă e mai rentabil. Amoral, cinic, eficient – contând de cele mai multe ori pe imoralitatea unor decidenţi locali, politicieni, miniştri. Şi cumpărând lobby, prin mass-media, printre politicieni, prin ONG-uri. O banalitate, totul e la vedere. Parte din sarcina „lobbiştilor” fiind, desigur, să-i anihileze pe „naţionalişti”.

În fond, este vorba despre suveranitate, pusă între cele două paranteze care o protejează, identitatea şi unitatea naţională. „Pentru a ocupa o ţară, ia-i identitatea şi pune-i conducători corupţi”, zice Johan Galtung, formulând mai scurt o spusă veche chinezească. Divide et impera, cu adaptarea modernă nivelează (spre global-mediocru) şi stăpâneşte. Vi se pare cunoscut? Nu vi se pare...

Încă o întrebare, pe un scenariu curent şi, iarăşi, suprarealist: Ionescu vorbeşte negativ despre ţară, despre poporul român, într-un ziar sau la TV; Popescu nu e de acord, aruncă ziarul sau schimbă canalul. Invers, Popescu pronunţă termeni precum patriotism, ţară, popor; Ionescu se dezlănţuie public, încercând să facă praf subiectul, pe Popescu şi pe ai lui. Cum se justifică asimetria asta cu totul aberantă? Dacă Ionescu nu poate construi, de ce nu tace măcar, atunci când Popescu încearcă să construiască? Dorinţa de vizibilitate, de rating? „Mânerele” din biografie? Antiromânism personal, sincer ca să zic aşa, sau cumpărat? Reflexul de copil frustrat, care, dacă vede un coleg de grădiniţă punând două-trei cuburi unul peste altul, simte nevoia să dea cu piciorul în ele?...

Şi, o întrebare finală. Îşi asumă dihorii de presă eventualitatea în care lucrurile, Doamne apără!, vor evolua într-o direcţie rea pentru ţară, iar istoria îi va pune pe lista celor care au contribuit la răul României, a trădătorilor de neam? Dacă lucrurile vor merge bine, Apelul va fi, eventual, consemnat la „şi altele”, detractorii lui nici măcar acolo; dacă va fi rău, istoria va vorbi despre Apel ca despre o şansă neluată în seamă, sabotată, şi va vorbi grav-acuzator despre sabotori. Orice intelectual cât de cât lucid ar trebui să-şi cântărească bine participarea la jocul acesta cu sumă foarte nenulă, măcar dimineaţa când se trezeşte, vorba criticului...

Am recitit de mai multe ori Apelul, căutând în text ideile cu care se războiesc detractorii, în sofismele sugerate mai devreme. Zero! Care este atunci „secretul”, cu ce şi pe cine a surprins atât de puternic şi neaşteptat Apelul, ce „nerv” a atins? Cine are alergie la cuvintele identitate, suveranitate, unitate naţională? Se va afla cândva şi asta. Într-o cunoscută (şi, din păcate, cât de actuală) comunicare cu titlul „Rolul Academiei Române în combaterea campaniilor de ponegrire a poporului şi statului român”, din aprilie 1940, Grigore Antipa („ceauşist”?, „utecist”?...) localiza centrul de comandă al propagandei antiromâneşti la Viena şi Budapesta. Unde o fi acum acest centru?

Poate a deranjat jurământul-blestem din final: Aşa să ne judece viitorul!

Dar, aşa cum îmi asum fiecare rând din Apel, mi-l asum şi pe acesta... Conştient că viitorul chiar judecă. Fără milă. Fără a folosi „istorii alternative”, tabloidizate. Şi nici dihori ca juraţi...

* Aluzie la un articol de N.Manolescu.

„Ne-am săturat să stăm la cozi interminabile”. Mugur Călinescu. Mesajul unui adolescent român în 1981

 Tehnici de interceptare ale Securității înainte de ’89 și stenograme. Povestea adolescentului care a sfidat regimul comunist, înarmat cu o cretă școlară
Sursa : http://www.activenews.ro/cultura-istorie/Tehnici-de-interceptare-ale-Securitatii-inainte-de-%E2%80%9989-si-stenograme.-Povestea-adolescentului-care-a-sfidat-regimul-comunist-inarmat-cu-o-creta-scolara-142417


Ȋn zorii zilei de 13 septembrie 1981, pe zidurile sediului comitetului județean al PCR din Botoșani a apărut un mesaj scris cu o cretă albastră. „Ne-am săturat să stăm la cozi interminabile”. Era un semn de nesupunere și-un îndemn pentru oamenii care nici măcar nu mai aveau curajul să vorbească între ei despre lipsuri și despre teroarea regimului comunism.
Ȋn ciuda mobilizării milițienilor și a forțelor de securitate, mesajele scrise cu creta au continuat să apară, în tot centrul orașului. Pe ziduri, pe trotuare, pe panourile metalice. La miezul nopții de 17/18 octombrie, cel ce îndemna populația la răzvrătire a fost prins în flagrant: era un copil de 16 ani.

Elev în clasa a XI-a, Mugur Călinescu locuia doar cu mama lui. Pentru că trecuse cu bine examenul de treapta a II-a, aceasta îi cumpărase în vară un radio-casetofon, la care băiatul asculta muzică și „Europa Liberă”.  „Am avut impresia că, dacă la «Europa liberă» se susținea că nu se spune adevărul în țară la noi, prin ceea ce am făcut adevărul ieșea la lumină”, a scris el în declarația dată în fața organelor de securitate.

Ce l-a determinat să-și scrie nemulțumirile cu creta, prin oraș? „Ȋn cursul anului 1981, am sesizat la mama mea frământări permanente, îngrijorare, nemulțumire, ca urmare a unor nedreptăți despre care ea vorbea sau fără a le povesti le sesizam, întrucât deseori venea plânsă de la servici sau plângea acasă.” Era simplu. Ȋnsă pentru cei care-l interogau n-a fost de ajuns.
Interceptarea Convorbirilor și Discuțiilor Interioare prin Intermediul Telefonului
Mugur Călinescu „a fost luat în lucru” de către Securitatea care i-a întocmit „dosar de urmărire informativă în scopul aprofundării informațiilor obținute despre el, precum și a cauzelor care l-au determinat la asemenea acțiuni sau a persoanelor care l-au influențat sau eventual au cunoștință de aceasta. Pentru realizarea sarcinilor stabilite în dosarul de urmărire informativă” au fost întreprinse „următoarele măsuri:
1. Folosirea mijloacelor I.C.T. (n.r. - interceptarea convorbiriior telefonice) după reținere, pentru a stabili reacția mamei sale. Termen: 18.X.1981. Răspune: mr. Crăciun Mihai
2. Introducerea mijloacelor I.C.D.T. (n.r. - Interceptarea Convorbirilor și Discuțiilor Interioare prin Intermediul Telefonului) la domiciliul lui, în care sens se va întocmi plan separat. Termen: 18.X.1981. Răspune: mr. Crăciun Mihai
3. Efectuarea unui control la domiciliu. Termen: 18.X.1981
4. Investigarea lui Călinescu Mugur la Liceul «M. Eminescu» și «A.T. Laurian». Termen: 19.X.1981. Răspunde: lt. maj. Sîrbu D.
5. Recrutarea a două surse – elevi din clasa a XI-a B la Liceul «A.T. Laurian». Termen: 21.X.1981. Răspunde: lt. maj. Sîrbu D.
6. Punerea lui Călinescu Mugur în filaj și identificarea legăturilor. Termen: 18.X.1981. Răspune: mr. Crăciun Mihai
7. Folosirea mijloacelor Biroului «S» (n.r. - Unitatea specială S - UM 0647, care se ocupa de Interceptarea corespondenței). Termen: 28.X.1981. Răspunde: lt.maj. Irimia Virgil.
8. Luarea unei probe de scris cu caracter majuscul și trimiterea la expertiză grafică la Unitatea specială «S». Termen: 18.X.1981. Răspunde: cpt. Bosînceanu C.
9. Efectuarea de investigații la locul de muncă a lui Uncescu Rodica – mama, și Călinescu Mihai – tatăl urmăritului. Termen: 22.X.1981. Răspund: lt.maj. Cliveț C. și lt. maj. Huziconschi
10. Cercetarea informativă a lui Călinescu Mugur, a mamei sale Uncescu Rodica și a tatălui Călinescu Mihai.
Ȋn timpul cercetării se vor valorifica datele obținute prin mijloacele speciale folosite. Termen: 18.X.1981. Răspunde: mr. Crăciun Mihai”.
Ȋntr-un alt raport întocmit la 18 octombrie 1981 de Ministerul de Interne – Departamentul Securității Statului – Inspectoratul Județean Botoșani, e consemnată, ca propunere de introducere a mijloacelor I.C.D.T. în locuință: „Pătrunderea se va efectua sub pretextul efectuării unei percheziții la domiciliul lui Călinescu Mugur, cu acceptul mamei acestuia, Uncescu Rodica, și în prezența acesteia. În acest timp, fiul său se va afla în continuare la sediul inspectoratului, pentru cercetări.”
Stenograma unei interceptări comuniste
„Percheziția” a avut loc în aceeași zi de 18 octombrie. Trei zile mai târziu, un maior de securitate raporta olograf:
„La ora 20:15 RODICA (n.r. – mama lui Mugur Călinescu) a venit acasă împreună cu MARICICA. Ȋn discuții RODICA își exprimă îngrijorarea că obiectivul (nr. – fiul ei, adică) este plecat la Securitate de la ora 16:30 și nu s-a întos nici până în prezent. Se întreabă dacă este cazul să se ducă înaintea lui. Se lamentează că obiectivul n-a învățat (n.r. – Mugur era elev în clasa a XI-a) și că «săracul va trebui să stea noaptea târziu să învețe». Afirmă: «Vai de mine și de mine, ce să fac, unde să mă duc?». Se duc apoi amândouă în bucătărie și nu se ma înțeleg discuțiile. RODICA începe să plângă.

Obiectivul vine la ora 20:27. Se discută următoarele:
«RODICA – Hai și spune-mi cum a fost, ce te-a întrebat?
Ob. (n.r. – obiectivul, Mugur Călinescu) – Nu mai vorbesc cu matale, dacă te văd în halul ăsta. Matale pe urmă mai vorbești cu cineva și vorbind așa îți vine să plângi. Așa dacă te mai iei cu treaba mai uiți. N-a fost nimica. Nu vreau să te văd așa.
RODICA – Hai vino la mama!
MARICICA – Până acum a plâns.
Ob. – Dar nu înțeleg de ce să plângă. Adică eu am motive în fond. Eu n-am motive să plâng și matale mă faci.
MARICICA – Tu nu înțelegi acuma că ești bărbat.
Ob. – Dar n-am motive să plâng. Mă urmăresc. Că m-a întrebat acolo ce am făcut până la ora 17:00 și am spus că am fost pe la mama, prin oraș, pe la un coleg, și-am făcut pauză. Și el m-a întrenat dar la spital unde am fost.»
 
După aceste discuții se duc în bucătărie și nu se mai înțeleg. Nu rezultă când a plecat MARICICA. La ora 20:37 sosește o cetățeană BUSUIOC însă discuțiile se poartă departe de sursă și nu se înțeleg.
La ora 21:47 RODICA dă telefon la 16674 (n.r. – număr de telefon fix) – BUSUIOC EUGENIA str. (...) nr. (...). Vorbește cu d-ul BUCUIOC căruia îi spune să închidă aragazul că acum pleacă acasă și d-na BUSUIOC.
Obiectivul este venit singur în cameră și se aude casetofonul.
La ora 22:25 vine în cameră și RODICA. Se referă la modul cum să aranjeze mobilierul în cameră, să mai facă unele schimbări. Se discută apoi următoarele:
«RODICA – Oare pe mine mă mai cheamă? Mâine la 14:00 să te duci?
Ob – La 14:30. L-a chemat și pe taică-meu? Da, l-a chemat cică, cică în timp ce eram și eu acolo îl ancheta pe taică-meu. Așa mi-a zis ăla.
RODICA – Ai spus că cu toată sinceritatea.... (N.R. – nu se înțelege)
Ob. – Da măi. Doar a scris și în declarație și a zis că nu trebuie să mai amintesc, că tu o semnezi și ca un fel de jurământ.
RODICA – Și la urmă ce-ai spus tu?
Ob. – Ce puteam să scriu, că am să mai fac?
RODICA – Trebuia să spui că ai făcut din prostie.
Ob – Eee, ce să spun! Din prostie! Dar n-am făcut-o deloc din prostie.»
După aceste discuții obiectivul deschide radioul și ascultă emisiunea sport după care se culcă.
N.R. – Menționez din cele constatate până acum în urmărirea obiectivului, ca o părere personală, că nu-l văd să fie afectat de situația în care se găsește. Discută foarte degajat, ca și cum n-ar fi vorba de el. Ȋn discuții cu mama lui are un ton arogant, dând de înțeles că nu are nevoie de sfaturile ce i le dă întrucât el singur știe ce are de făcut. 21-X-81. Mr. E.C.”
„Această hotărâre am luat-o în scopul trezirii conștiinței oamenilor”
Pentru că maiorul de securitate nu-l considera îndeajuns de „afectat de situație”, în ziua în care a fost depus raportul de mai sus, „obiectivul” a dat din nou o declarație organelor de anchetă.
„Subsemnatul Călinescu Iulian Mugur declar următoarele:
Ȋn urma audițiilor repetate ale postului de radio «Europa liberă», completate de o anumită stare de lucruri existentă în familia mea, în concepțiile mele socio-politice au pătruns adânc unele idei greșite, total opuse realităților din țara noastră. Mărturisesc că atunci când concepțiile mele greșite erau încă în formare, nu mi-am dat seama de gravitatea lor și, de asemenea, vreau să spun că le-am crezut aproape în întregime. Ȋmi dau seama că îmi formasem o părere nu prea bună despre țara în care trăiesc.
Meditând la ideile pe care mi le formasem, am ajuns la concluzia că țara mea este una dintre cele mai rămase în urmă, chiar dintre țările socialiste, de asemenea credeam că e o țară în care, comparativ cu altele, nu sunt respectate drepturile și libertățile democratice, dar de abia acum îmi dau seama că, practic, nici nu aveam mare prea mult habar de ce reprezintă aceste libertăți și cum ar trebui ele respectate. Credeam că oamenii trebuie să cunoască aceste «realități» și de aceea m-am hotărât să înce le aduc la cunoștință prin orice mijloace. După ce m-am gândit mai mult am ajuns la concluzia că trebuie să le fac publice într-un fel sau altul. De aceea mi-a venit ideea să mă apuc să scriu acele inscripții.
Această hotărâre am luat-o în scopul trezirii conștiinței oamenilor, pentru ca aceștia, cunoscând «adevărul» să acționeze, să se revolte, să revendice drepturile și libertățile ce nu erau respectate. Scriam inscripțiile seara, în locuri pustii, pentru ca a doua zi, oamenii să citească și să reflecteze la ceea ce scriam, crezând că fac un act folositor.
Mărturisesc că nu-mi dădeam seama exact de gravitatea faptelor ce le făceam, de obicei aveam un sentiment de mulțumire.
Ȋn urma discuțiilor avute cu câțiva tovarăși ofițeri de securitate, de la data când am fost identificat ca autor al inscripțiilor, am reflectat mai profund decât atunci când îmi formasem concepțiile nefaste și am ajuns la concluzia că ceea ce am făcut e foarte serios și grav, că acele idei nu corespund adevăratelor realități și că aceste întâmplări nu le voi uita. Poate mai târziu, când voi crește, îmi voi da seama șí mai bine de greșeala săvârșită și voi dovedi încă de acuma că ceea ce am crezut și am înfăptuit nu mă caracterizează, dimpotrivă, voi dovedi contrariul. Această declarație am dat-o de bunăvoie.”
Octombrie 1981. Era mai devreme de „1984”, dar aproape la fel. Pe Mugur nu l-au trimis la școala de corecție și nici măcar nu l-au exmatriculat. Dar l-au pus în discuția organizației UTC a clasei a XI-a B care, într-un „proces cu publicitate lărgită”, a condamnat „aspru faptele comise”. Iar „elevul Călinescu și-a luat angajamentul că pe viitor nu va mai comite niciun fel de faptă, cerând încrederea colectivului de a se reabilita”.
Nu l-au condamnat, dar doi dintre colegii de clasă deveniseră colaboratori ai Securității și raportau periodic despre starea și preocupările „elevului Călinescu”.
Convorbirile telefonice și discuțiile din casă au fost interceptate până în decembrie 1981. Cel mai probabil la sugestia anchetatorilor, părinții lui Mugur au încercat să afle, pe rând, dacă el a avut vreun complice sau a fost instigat de cineva. „Să știi că-ți îngreunezi situația dacă ai făcut cu cineva și nu...”, i-a spus tatăl într-o zi lui Mugur, conform stenogramei de interceptare a discuțiilor ambientale. „N-am făcut cu nimeni. Ia uite cum vorbești, ca și cum ai fi unul de-acolo, de la Securitate!”, i-a replicat băiatul. Iar tatăl i-a răspuns: „Măi, Mugurel, să nu crezi tu că ăștia... Și peste un an și peste 10 ani tot te urmăresc, pentru că acest dosar va fi toată viața.”
„Mult - așteptatul glonț îi pătrunde sub ceafă”
Aproape un an de zile a fost chemat periodic la Securitate. Să dea declarații, să i se ia pulsul, să nu uite legătura ombilicală dintre tovarăș și regim. Ȋn august 1982, dosarul lui de urmărire informativă a fost închis, cu propunerea de clasare. Un ofițer de securitate se angaja însă să-l mențină în contact și să înceapă „un proces de atragere treptată în colaborare”.
Era 1982. Mai devreme de „1984”, dar aproape la fel. „Se găsește din nou la Ministerul Iubirii, cu toate iertate și cu sufletul alb ca zăpada. Stă în boxa acuzaților și recunoaște totul și arată cu degetul pe toată lumea. Merge pe coridorul placat cu faianță albă, cu senzația că merge pe la soare, și cu un gardian înarmat în urma lui. Mult - așteptatul glonț îi pătrunde sub ceafă.” („O mie nouă sute optzeci și patru” – George Orwell).  
Mugur e din ce în ce mai palid și începe să se plângă de dureri de cap. Ȋn noiembrie 1983, e diagnosticat cu leucemie. „Mult - așteptatul glonț îi pătrunde sub ceafă”... La 13 februarie 1985, Mugur Călinescu moare, pe un pat de spital din Iași. Nu împlinise 20 de ani.
Rodica Uncescu susține că fiul ei ar fi fost iradiat în timpul anchetelor, cu o substanță strecurată de securiști în ceașca de cafea pe care el era obligat s-o bea, de fiecare dată când venea la audieri.
E puțin probabil că Securitatea l-a iradiat pe Mugur. Dar e cert că Ea a avut grijă, timp de un an de zile, cât a durat anchetarea lui, să-l radieze din condiția umană. Să-i distrugă voința, să-i omoare visele, să-l modeleze după chipul și asemănarea regimului. Și asta poate ucide...   
Ȋn 2006, Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă (CCCLRA) ce funcționează în cadrul Ministerului Justiției a refuzat să-i acorde lui Mugur Călinescu, post-mortem, calitatea de luptător împotriva regimului totalitar.     
Rodica Uncescu a atacat decizia CCCLRA în instanță, iar în 2007 Curtea de Apel Suceava i-a admis acțiunea și „a recunoscut, în favoarea fiului reclamantei, Călinescu Iulian Mugur, în prezent decedat, calitatea de luptător în rezistența anticomunistă”.

Împotriva acestei sentințe, Ministerul Justiției a declarat recurs. Ȋnsă Ȋnalta Curte de Casație și Justiție l-a respins, prin Decizia nr. 3875/2007.    

Mugur e un luptător. A fost. Un copil care a sfidat regimul comunist înarmat doar cu o cretă școlară.

Radu Golban. Prin ANAF putem lua Ardealul înapoi

OPINII
Prin ANAF putem lua Ardealul înapoi
De Radu Golban
Postat la 3 martie 2016, 09:00 6.3K Vizualizări Radu Golban editorial
*
Români s-au săturat să audă ca li s-a furat Ardealul, pădurile şi munţii. Sunt dezgustaţi de ambiţiile trufaşe ale unor prinţişori vopsiţi care au tupeul să pretindă jumătate din Bucureşti. România trebuie să sancţioneze retrocedările ilegale şi abuzive sau de măsură să submineze interesul naţional, prin instrumente fiscale. Este adevărat că principiul de respectare al proprietăţii private este de neatins, însă totodată foarte adevărat este că România în materie fiscală este încă un stat suveran care poate percepe orice fel de impozite cuvenite să atingă un obiectiv naţional.
Vestea buna este că nimeni nu ne-a luat nici Ardealul „furat” în spinare şi nici pădurile, câmpiile, muzeele sau teatrele redobândite ca să le ducă peste hotare. Ele se află din fericire în România, iar ac de cojocul mafiei retrocedărilor îl reprezintă instrumentele fiscale de natură să corecteze erorile grave comise în această materie. România ar avea chiar şansa să strălucească la Bruxelles drept elev model în domeniul fiscalităţii, implementând un set de impozite după tehnici moderne şi nediscriminatorii, în conformitate cu legislaţia europeană. Pentru impertinenţa de a fi dobândit ceva ce nu li-se cuvine unor beneficiari, fiscalizarea acestor „tranzacţii” este pe deplin motivată şi de nevoie de resurse financiare publice şi de a asigura echitate fiscale în România.
Aria de aplicabilitate o reprezintă retrocedările pentru care există dovezi că sunt ilegale, care au fost realizate prin dobândirea de drepturi litigioase (redobândirea nu s-a realizat de moştenitor ci de o persoană terţă care i-a cumpărat acest drept), moştenitori de la gradul 3 în sus, moştenitori ai căror rude au beneficiat odată de compensaţii de la staul român sau ale căror proprietăţi au fost confiscate prin aplicarea unor tratate internaţionale aflate încă în vigoare. Fiscalizarea valorii activelor redobândite trebuie impozitata cu o rate de 40% pentru a descuraja astfel de tranzacţii oneroase. Similar modelului fiscal elveţian, o succesiune din partea unei rude îndepărtate se impozitează în unele cantoane cu peste 40% din valoarea activelor.
Obiectul (materia impozabilă, substanţa asupra căreia se va stabili obligaţia de plată) va fi reprezentat de valoarea reală actuală (de piață) a activelor retrocedate (indiferent de anul intrării în posesie). Trebuie avută în vedere și valoarea compensațiilor bănești încasate pe nedrept pentru drepturi de proprietate care nu au putut fi reconstituite integral (necuvenite, dar pretinse). O atenție aparte trebuie acordată retrocedărilor realizate la solicitarea unor moștenitori care s-au stabilit de mult în afara granițelor țării, al căror interes a fost doar dobândirea unor proprietăți (unele declarate simboluri naționale) în scopul revânzării, fără a ține cont de impactul asupra societății. Consecința acestor manevre este revoltătoare; unele instituții publice indispensabile societății au fost (sau urmează să fie) închise tocmai datorită revendicărilor unor persoane dezinteresate de problemele naționale. În majoritatea cazurilor retrocedărilor ilegale/abuzive s-au exacerbat drepturile fundamentale fără a se șine cont de faptul că același act (Constituția) invocă și îndatoriri fundamentale (precum fidelitatea față de țară și apărarea țării).
Retrocedările din România constituie una din cele mai comune şi prioritare subiecte ale societăţii româneşti. Diferite analize semnalează probleme grave, „furt și trădare națională, cu grave implicații asupra siguranței naționale” (prof. univ. dr. Mihai D. Drecin, Universitatea din Oradea), „rapt în numele respectului proprietății” (prof. univ. dr. Damian Hurezeanu, specialist în istorie agrară), „abuzuri și interpretări aiurea ale legii retrocedărilor” sau „răul numit restitutio in integrum” (Lazăr Lădariu).
Retrocedările ilegale, expuse prin mass-media, şochează prin dimensiunile fabuloase ale proprietăţilor redobândite, de la hectare de păduri, la muzee, teatre, sau chiar şi sate întregi în Transilvania. Nu mai prejos stau modelele de inginerie financiară prin care cu ajutorul unor judecători şi notari s-au realizat nişte redobândiri halucinante. Numele beneficiarilor sunt de cele mai multe ori bine cunoscute.
Propunerile de a stopa sau sancţiona retrocedările ilegale au slabe şanse să fie aplicate, deoarece s-ar apela la organul legislativ ca să corecteze o greşeală pentru care el însuşi este răspunzător pentru acest dezastru naţional. Aplicarea unui astfel de element fiscal corectiv ar include şi retrocedările realizate la comandă politică.
Sunt de acord ca statul român să fie chiriaş al muzeului „Castelul Bran”. Dar la fel de acord sunt cu un impozit pe valoarea acelui castel, achitat de către succesorii fericiţi, astăzi cu burţile la soare pe Coasta de Azur. Doar sunt mândri că sunt şi ei români. Mândria faţă de ţară se manifestă şi prin principiul justei impuneri.
Radu Golban
Comentariu Dan Culcer.
Aceste principii și acest proiect nu are de ce să fie aplicat în cazuri clare juridic legate de problema optanților. Pentru aceste cazuri orice retrocedare a fost, este și va fi ilegală. După 1920, Statul român a câștigat procese internaționale și se aplică autoritatea lucrului judecat. Există retrocedări ilegale din principiu. Judecătorii care au ignorat situația reală a acestor bunuri imobile trebui pedepsiți și exmatriculați din Justiție. Fără întârziere.
Dan Culcer

Sorin Rosca Stanescu. In dosarele penale ajung documente si probe utrasecrete la care cei anchetati au acces mult prea tarziu pentru a se mai putea apara!

Public in premiera absoluta dovada ca, in dosarele penale, ajung documente si probe utrasecrete la care nu au acces cei anchetati. Ci doar procurorul si judecatorul. Mult prea tarziu pentru a se mai putea apara, victimele afla ca au fost investigate in taina.  

Sorin Rosca Stănescu



Iata, avem o incheiere judecatoreasca din 18.12.2012. Este semnata de magistratul Laura Andrei, la acea data presedinte al Tribunalului Bucuresti. Conform acestei incheieri, se confirma faptul ca, in rechizitoriu, au fost utilizate informatii clasificate SRI.

Culmea este ca judecatorul nu isi exprima niciun fel de surprindere sau opozitie la o fapta vadit ilegala. In dosarul cauzei, procurorul DNA Gheorghe Popovici a prezentat informatii secrete, rezultate in urma punerii in aplicare a mandatului de securitate nationala nr. 006106/19.10.2012. Conform acestuia, mai multe persoane au fost supuse unor intruziuni majore si unor limitari temporare in exercitarea unor drepturi. Uluitor este ca, la data respectiva, aceste persoane, urmarite telefonic si ambiental, nu fusesera inca supuse urmaririi penale. Abia dupa doua luni a aparut un mandat de securitate nationala in acest scop.

In mod inexplicabil, fara precizarea temeiurilor de legalitate, Inalta Curte de Casatie si Justitie a desecretizat respectivul mandat la data de 07.03.2013, deci dupa cateva luni bune. Astfel incat, sub o aparenta legalitate,  convorbirile rezultate din exploatarea mandatului strict secret executat de catre ofiterii SRI sunt introduse in dosarul cauzei de catre procurorul DNA.

Prin urmare, judecatorul Laura Andrei sesizeaza aceasta situatie la pagina 261 din incheiere, consemnand urmatoarele: “vazand si nota clasificata care cuprinde rezultatul punerii in aplicare a unui mandat de interceptare”. Cu toate acestea, nu se mira nici ca persoanele judecate au fost iterceptate telefonic si ambiental cu mult inaintea aparitiei unui mandat si nici ca mandatul a fost declasificat abia dupa data de 07.03.2013 de catre ICCJ, instanta judecatoreasca superioara Tribunalului Bucuresti si care a avut acces direct la document si la nota clasificata.

Uluitor este ca, in aceste conditii, judecatorul Laura Andrei nu respinge probele care, in mod vadit, au fost obtinute in afara urmaririi penale, in baza unor acte premergatoare. Si nici nu ii cere socoteala procurorului care a incalcat in mod flagrant legea. Sa ne mai miram, in aceste conditii, ca aceeasi judecatore, Laura Andrei, a omis sa sesizeze organele in drept pentru a cerceta si sanctiona o incalcare flagranta a legilor care, iata, se constituise proba intr-un dosar?

In cele ce urmeaza postez documentele.

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: Sorin Rosca Stanescu

Facebook Comments

Avram Fițiu Secretar General , Federația Națională de Agricultură Ecologică (F.N.A.E.)-Cum ne apărăm rîul, ramul?

Cum ne apărăm rîul, ramul?

De ce în Franța nu avem jaf criminal organizat în păduri? 
141 000 țărani vânători francezi (dublu cât Armata Română) veghează la apărarea patrimoniului agricol și silvic!
De către Avram Fițiu - 31 martie 2017

Sursă:fr.dreamstime.com
Dacă la prima vedere între activitatea de vânătoare și cea de protecție a fondului funciar sau silvic nu există o legătură directă, la o analiză mai aprofundată într-o țară europeană precum Franța vom surprinde multe interconexiuni profunde.
Astfel, dacă analizăm situația fericită a Franței în ceea ce privește protejarea patrimoniului funciar agricol și silvic, vom înțelege că una dintre explicațiile acestei stări de fapt are legătură cu modul de organizare al țăranilor în ceea ce privește apărarea cu arme a fermelor agricole. Și cum nu sunt prea multe opțiuni armate pentru apărarea avutului din ferme peste 141 000 de țărani francezi dețin arme de vânătoare (dublu cât numărul de militari din Armata Română).
Franța este campioana europeană detașată în organizarea sistemului de vânătoare (http://france-sans-chasse.org/chasse-france/les-chasseurs) cu 1,141 000 de vânători din care cca 10 % (141 000) sunt țărani (80 000 de asociații de vânători (840 de asociații pe județ; 2 asociații pe sat) față de o Românie cu 107.511 de arme de vânătoare în 2014 din care nu se știe câți sunt țărani sunt vânători. (http://citynews.ro/eveniment/cati-romani-au-arme-letale-cele-mai-multe-sunt-arme-de-vanatoare-1265616).
Ce logică de apărare a avutului privat au creat federațiile de agricultori din Franța referitoare la apărarea pădurilor prin intermediul activității de vânătoare?
Premisa de bază este legată de dreptul de deținere de armă letală pentru apărarea familiei și a avutului din fermă (avut agricol și avut silvic) pe motivația izolării teritoriale a fermelor;
Logica de vânătoare este una secundară pentru majoritatea țăranilor francezi, elementul fundamental fiind cel de descurajare a oricărui infractor de a călca proprietatea agricolă și silvică a țăranului;
Ce ne-a lipsit în România în lumea țărănească în acești ani?
Această logică de apărare a proprietății cu arme letale nu a existat din păcate în rândul țăranilor români și de aici apare și jaful sistematic din pădurile României;
Nu este suficient să faci legi aspre ca să oprești jaful ci este nevoie de o strategie mult mai complexă din care legea cu instrumentele ei directe de protejare este doar o mică parte;
De ce în istoria ultimilor 27 de ani, am avut un astfel de jaf criminal organizat în Munții României?
Pentru că au fost îndepărtați prin lege (Codul Silvic) peste 2 milioane de țărani cu rol de străjeri (martori oculari) din pădurile României (care nu mai au voie să intre cu animalele în pădure);
Pentru că au fost alungați din munte în ultimii 27 de ani peste 1 milion de țărani (din cei 3 milioane) care aveau și acest rol de strajă în munte;
Pentru că am lăsat ca prin legea vânătorii să fie omorâți câinii oierilor la stână (singurii care puteau ține ursul la distanță) obligându-i astfel să părăsească munții și să abandoneze pădurile în mâinile infractorilor (http://romanianoastra.info/2017/02/09/randuiala-vanatoreasca-a-ministrului-demisionar-florin-iordache-si-uciderea-cainilor-ciobanilor/);
Pentru că am lăsat ca în pădurile României să apară tot felul de indivizi curioși organizați aparent în ONG-uri de vânătoare, ecologice, ornitologice, cercetași etc.. care au o agendă reală legată de resursele din pădure (lemn, vânat, resursele subsolului, peșteri);
Ce trebuie să înțeleagă urgent țăranul român din experiența țăranului francez (paysan)?
Că fără armă legală (armă letală de vânătoare sau armă neletală de apărare) în anii care vin nu mai poate fi protejat avutul său în fermă datorită gradului ridicat de izolare a acestor proprietăți agricole și silvice;
Că logica de vânătoare nu are neapărat în spate nevoia de a a ucide ci nevoia de protejare a proprietății prin descurajarea infractorilor;
Că dreptul de proprietate în Uniunea Europeană este asociat emoțional în mintea multor europeni cu dreptul de a purta legal armă de apărare sau vânătoare;
Că fără minim 3300 de asociații comunale de țărani vânători în regim de maximă urgență pădurile Românilor dispar în următorii 10 ani;
Că fără minim o mie de asociații de vânători la nivel național aliate (vezi cazul S.U.A.) formate în regim de urgență din cetățeni urbani iubitori de natură, jaful din pădurile României nu poate să se oprească oricâte legi corecte ar putea da parlamentul;
Că fără modificarea în regim de urgență a Codului Silvic, a Legii vânătorii și a Legii pajiștilor pădurile lui vor fi rase de pe fața pământului în următorii 5-10 ani;
Că în vreme de pace țăranul vânător francez asigură un rol suplimentar de rezervist voluntar pentru apărarea patrimoniului național;
Avram Fițiu
Secretar General ,
Federația Națională de Agricultură Ecologică (F.N.A.E.)
http://www.avramfitiu.ro/
Mai multe detalii despre tematica renașterii din cenușa uitării a satului românesc, puteți vedea pe publicația noastră online http://www.romanianoastră.info
7 comentarii