Print 
PDF
În
numărul 11-12 / 2017 al revistei „Vatra” din Tg. Mureş, prin diligenţa
„editorilor” Dan Culcer şi Ioan Muşlea, cu un cuvânt înainte aparţinând
primului dintre ei, apare ceea ce s-a putut reconstitui din ultimul
roman la care lucra înainte de a se stinge din viaţă regretatul scriitor
născut în Bucovina, Frasin, luni, 3 martie 1941, Radu Mareş. Este vorba
despre 70 de pagini format mare, ce reproduc pe două coloane – „ceea ce
a fost transcris unitar de autor într-un fişier Word, format din 13
capitole. Un al 14-lea ar fi intitulat Generalul”. Aceiaşi mărturisiţi
prieteni ai fostului director al Editurii „Dacia” din Cluj-Napoca îşi
exprimă în finalul prestaţiei lor speranţa că un editor profesionist va
avea în vedere pentru o eventuală ediţie definitivă a operei
prozatorului şi numeroasele sale „note manuscrise legate de acest
proiect, probabil mai toate greu de descifrat pentru cineva
nefamiliarizat cu grafia autorului”.
Această aventură de reconstituire are
loc după 45 de ani de la apariţia primului roman al celui care, puţin
cunoscut până atunci, avea să devină premiantul pentru proza anului
1972, cu romanul Anna sau pasărea paradisului. Între timp, au fost tipărite numeroase alte opere de relativ mare întindere scrise de Radu Mareş – Cel iubit (1976), Caii sălbateci (1981), Pe cont propriu. Însemnări (1986), Anul trecut la Calabria (2002), Manual de sinucidere (2004), Ecluza (2006), între care, în mod cu totul deosebit, a atras atenţia un alt op ce avea să fie premiat – Când ne vom întoarce (2012) –, apreciat de mulţi critici şi cititori ca fiind mult aşteptatul roman al Bucovinei interbelice.
Ceea ce a fost scos la iveală acum de
prestigioasa publicaţie „Vatra” vădeşte preocuparea prozatorului pentru
acelaşi tip de naraţiune amplă, multietajată, cu schimbări de unghiuri,
intercalări de planuri, diverse instanţe narative, vizibilă fiind
intenţia de a obţine ca efect o deplină adecvare stilistică în funcţie
de natura situaţiilor şi a personajelor. De asemenea, se vede că
desfăşurarea epică a fost proiectată cu migală, pe bază de riguroasă
documentare. Nu întâmplător, uneori, destule pagini trimit spre alte
stiluri funcţionale decât cel propriu-zis beletristic. Sunt printre
acestea multe asemenea pagini asupra cărora autorul, cu siguranţă, ar fi
revenit. Totul dovedeşte că avem de-a face cu tehnica elaborării
meticuloase, migăloase, vădind aplecare trudnică în baza unui plan, pe
etape, cu reveniri, recombinări şi dezvoltări ulterioare.
Radu Mareş şi-a propus şi de această dată să scrie un roman care să corespundă exigenţelor profesiei sale de credinţă: „fără o apăsată dimensiune politică, romanul ar fi o simplă frivolitate”. Enunţul e plasat ca motto în capul prezentării pe care o realizează Dan Culcer în revista târgmureşeană.
Numai că a vorbi despre ceea ce ar fi
putut deveni în cele din urmă un asemenea roman care, evitând
schematismul şi tezismul, să depună mărturie în legătură cu timpul
istoric la care se referă, presupune luarea în considerare nu doar a
aspectelor ce privesc arta literară, ci şi a celor cuprinzând conţinutul
ideatic. În acelaşi timp, a vorbi, ca în cazul de faţă, despre ceea ce
n-a devenit încă un întreg fără fisură, e cumva totuna cu a face un fel
de arheologie pe dos, considerând că fragmentele ce le ai la îndemână ar
fi aparţinut cândva acelui întreg; dar acesta era abia în curs de
constituire doar în mintea creatorului, ca „un roman periculos”, cum îşi
caracterizează Radu Mareş cartea Când ne vom întoarce.
Cred că s-ar putea înainta mai departe doar formulând o întrebare: de ce şi de această dată, un „roman periculos”? Titlul ales, Odesa,
provoacă din start activarea memoriei mai ales în cazul cititorului
român. Dar nu numai: dovadă e şi felul cum au reacţionat unii
comentatori cu prilejul publicării romanului Delirul al lui Marin Preda, vociferând mai degrabă ideologic şi politic decât… literar în vastele amfiteatre ale stepelor răsăritene.
În fragmentele publicate din romanul Odesa
apare imaginea marelui port din nordul Mării Negre, aşa cum arăta în
primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, când, cu sacrificii
teribile, oraşul fusese ocupat de trupele române fără a se putea invoca
un drept istoric de necontestat, ca de altfel şi în cazul anexării
Transnistriei. Portul este descris ca o fortăreaţă aparent abandonată.
El e o imensă capcană, cu catacombele şi galeriile lui de sute de
kilometri, cu ruinele fumegânde gata în orice moment să se dărâme peste
ocupanţi, cu chipuri umane băştinaşe dezorientate, suspicioase sau de-a
dreptul ostile şi criminale. Aici va fi amenajată clădirea „comenduirii
româneşti”, în legătură cu care se va primi din partea aliaţilor germani
informaţia că edificiul fusese minat de sovietici. În acest punct,
ultimul capitol publicat, salvat parţial, se rupe firul epic. E de
presupus că de aici încolo ar fi fost avută în vedere o amplă
desfăşurare a acţiunii împletindu-se ficţiunea cu reconstituirea
documentară.
Odesa lui Radu Mareş nu e doar
locul unde se petrece o bună parte a faptelor. Cititorul va fi progresiv
tentat să descifreze şi valenţele simbolice ale textului. Aici se află
hotarul dintre două lumi, pragul ce te îmbie să-l treci, dar care te şi
respinge, şi apoi dacă totuşi l-ai trecut, aici vei întâlni capcanele,
provocarea, riscul, dezolarea, absurdul. În preajma acestor revelaţii se
află unul dintre foarte interesantele personaje ale romanului „fata în
pantaloni”, o tânără cercetătoare emancipată, formată la şcoala lui
Dimitrie Gusti, hotărâtă să realizeze investigaţii etno-sociologice în
Basarabia şi Transnistria. Această parte a naraţiunii corespunde
„segmentelor 11-12, publicate de ceva vreme în urmă în „România
literară”, sub titlul Scrisoare de dragoste.
Să revenim la întrebarea pe care ne-am pus-o la un moment dat: de ce „roman periculos”?
Cum o detaliere a argumentelor nu-i aici
posibilă, cred că, fără a intra în detalii, enumerarea câtorva puncte
de sprijin pentru un posibil răspuns ar avea rost.
Iată-le la nivelul ramificaţiilor tematice şi motivice prezente în fragmentele publicate:
– complicata situaţie geo-politică, economică, socială şi militară a României, în preajma cumplitei încleştări mondiale;
– debandada retragerii româneşti de după ultimatumul sovietic din iunie 1940;
– spaima atroce (atavică?) a românilor de ruşi;
– inimaginabilele atrocităţi comise de sovietici şi atacurile de tip terorist ale partizanilor;
– relaţiile interetnice, îndeosebi dintre români şi evrei, de-a lungul timpului, dar mai ales în contextul epocii;
– pregătirea precară a trupelor române pentru o confruntare cu inamicul sovietic;
– iluzia posibilei rezistenţe în faţa tăvălugului răsăritean;
– capacitatea (vocaţia?) românilor de a deveni factor civilizator la hotarele dintre Occident şi Orient;
– meditaţia referitoare la rostul culturii în vremuri de cumpănă şi necesară clarificare.
Dar ş. a., ş. a.
* * *
Odesa nu e numai oraşul cu simbolistica
lui arborescentă, ci şi drumul către acesta. E şi drumul dinspre acesta
în timpul refugiului, prilej pentru scriitor de a înfăţişa imaginea unei
Moldove, îndeosebi când e vorba despre Basarabia, răvăşite,
asemănătoare cu aceea a „paradisului devastat” din Zodia Cancerului
a lui Mihail Sadoveanu. Multe aspecte de viaţă îi privesc pe tot felul
de dezmoşteniţi ai sorţii (copii orfani, vagabonzi de toate vârstele,
delincvenţi de tot neamul, cerşetori). Acestei umanităţi la marginea
prăpastiei nu-i lipsesc însă nici speranţa, nici demnitatea. Dintre
copiii de a căror soartă răspunde directorul de orfelinat Obadă, fost
combatant în Primul Război Mondial, rămas invalid fizic, dar generos
sufleteşte, câţiva se vor dovedi capabili să devină folositori celor din
jur, să înveţe surprinzător meserii serioase, să câştige încrederea
unor familii de condiţie bună, să observe atent ce se întâmplă cu ei şi
cu lumea în care trăiesc.
Aceste personaje, intrate rând pe rând
în scenă, îşi luminează chipul, luminându-ne. Dintre copii, o deosebită
sagacitate dovedeşte Maricuţa care face „însemnări secrete” în vremea
refugiului orfanilor în Basarabia, unde observă între altele cum un grup
de bătrâni se pregăteşte de rezistenţă împotriva pericolului invaziei
sovietice. Şi alte „lucruri greu de înţeles” va consemna eroina, greu de
înţeles şi atunci când unii maturi se referă cât se poate de răspicat,
de pildă, în ce priveşte şansa românilor de a-i înfrunta pe duşmanii
ţării: „România nu are cum şi cu ce să-i atace pe ruşi. Teritoriile pierdute nu vor putea fi nicicând recucerite”.
Prin „domnul Ţicu”, personajul care rosteşte acest verdict, se mărturiseşte ceva şi din resemnarea românească de astăzi.
Interesant ar fi de observat care ar fi
fost locul acestui roman (proiect) în evoluţia prozei româneşti,
raportân-du-l la câteva opere literare anterioare, a căror acţiune e
plasată aproximativ în acelaşi spaţiu-timp. Mă gândesc înainte de toate
la Rusoaica lui Gib Mihăescu (1933) şi Un port la răsărit
al lui Radu Tudoran (1941). N-am cum aprofunda aici chestiunea, dar
intuiesc faptul că s-ar putea contura imaginea responsabilizării depline
a scriitorului român, capabil să depăşească definitiv tentaţia
frivolităţii…
GEORGE BODEA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu