joi, 13 aprilie 2017

GEORGE BODEA. «Odesa» lui Radu Mareș

„Odesa“ lui Radu Mareş

În numărul 11-12 / 2017 al revistei „Vatra” din Tg. Mureş, prin diligenţa „editorilor” Dan Culcer şi Ioan Muşlea, cu un cuvânt înainte aparţinând primului dintre ei, apare ceea ce s-a putut reconstitui din ultimul roman la care lucra înainte de a se stinge din viaţă regretatul scriitor născut în Bucovina, Frasin, luni, 3 martie 1941, Radu Mareş. Este vorba despre 70 de pagini format mare, ce reproduc pe două coloane – „ceea ce a fost transcris unitar de autor într-un fişier Word, format din 13 capitole. Un al 14-lea ar fi intitulat Generalul”. Aceiaşi mărturisiţi prieteni ai fostului director al Editurii „Dacia” din Cluj-Napoca îşi exprimă în finalul prestaţiei lor speranţa că un editor profesionist va avea în vedere pentru o eventuală ediţie definitivă a operei prozatorului şi numeroasele sale „note manuscrise legate de acest proiect, probabil mai toate greu de descifrat pentru cineva nefamiliarizat cu grafia autorului”.
Această aventură de reconstituire are loc după 45 de ani de la apariţia primului roman al celui care, puţin cunoscut până atunci, avea să devină premiantul pentru proza anului 1972, cu romanul Anna sau pasărea paradisului. Între timp, au fost tipărite numeroase alte opere de relativ mare întindere scrise de Radu Mareş – Cel iubit (1976), Caii sălbateci (1981),  Pe cont propriu. Însemnări (1986), Anul trecut la Calabria (2002), Manual de sinucidere (2004), Ecluza (2006), între care, în mod cu totul deosebit, a atras atenţia un alt op ce avea să fie premiat – Când ne vom întoarce (2012) –, apreciat de mulţi critici şi cititori ca fiind mult aşteptatul roman al Bucovinei interbelice.
Ceea ce a fost scos la iveală acum de prestigioasa publicaţie „Vatra” vădeşte preocuparea prozatorului pentru acelaşi tip de naraţiune amplă, multietajată, cu schimbări de unghiuri, intercalări de planuri, diverse instanţe narative, vizibilă fiind intenţia de a obţine ca efect o deplină adecvare stilistică în funcţie de natura situaţiilor şi a personajelor. De asemenea, se vede că desfăşurarea epică a fost proiectată cu migală, pe bază de riguroasă documentare. Nu întâmplător, uneori, destule pagini trimit spre alte stiluri funcţionale decât cel propriu-zis beletristic. Sunt printre acestea multe asemenea pagini asupra cărora autorul, cu siguranţă, ar fi revenit. Totul dovedeşte că avem de-a face cu tehnica elaborării meticuloase, migăloase, vădind aplecare trudnică în baza unui plan, pe etape, cu reveniri, recombinări şi dezvoltări ulterioare.
Radu Mareş şi-a propus şi de această dată să scrie un roman care să corespundă exigenţelor profesiei sale de credinţă: „fără o apăsată dimensiune politică, romanul ar fi o simplă frivolitate”. Enunţul e plasat ca motto în capul prezentării pe care o realizează Dan Culcer în revista târgmureşeană.
Numai că a vorbi despre ceea ce ar fi putut deveni în cele din urmă un asemenea roman care, evitând schematismul şi tezismul, să depună mărturie în legătură cu timpul istoric la care se referă, presupune luarea în considerare nu doar a aspectelor ce privesc arta literară, ci şi a celor cuprinzând conţinutul ideatic. În acelaşi timp, a vorbi, ca în cazul de faţă, despre ceea ce n-a devenit încă un întreg fără fisură, e cumva totuna cu a face un fel de arheologie pe dos, considerând că fragmentele ce le ai la îndemână ar fi aparţinut cândva acelui întreg; dar acesta era abia în curs de constituire doar în mintea creatorului, ca „un roman periculos”, cum îşi caracterizează Radu Mareş cartea Când ne vom întoarce.
Cred că s-ar putea înainta mai departe doar formulând o întrebare: de ce şi de această dată, un „roman periculos”? Titlul ales, Odesa, provoacă din start activarea memoriei mai ales în cazul cititorului român. Dar nu numai: dovadă e şi felul cum au reacţionat unii comentatori cu prilejul publicării romanului Delirul al lui Marin Preda, vociferând mai degrabă ideologic şi politic decât… literar în vastele amfiteatre ale stepelor răsăritene.
În fragmentele publicate din romanul Odesa apare imaginea marelui port din nordul Mării Negre, aşa cum arăta în primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, când, cu sacrificii teribile, oraşul fusese ocupat de trupele române fără a se putea invoca un drept istoric de necontestat, ca de altfel şi în cazul anexării Transnistriei. Portul este descris ca o fortăreaţă aparent abandonată. El e o imensă capcană, cu catacombele şi galeriile lui de sute de kilometri, cu ruinele fumegânde gata în orice moment să se dărâme peste ocupanţi, cu chipuri umane băştinaşe dezorientate, suspicioase sau de-a dreptul ostile şi criminale. Aici va fi amenajată clădirea „comenduirii româneşti”, în legătură cu care se va primi din partea aliaţilor germani informaţia că edificiul fusese minat de sovietici. În acest punct, ultimul capitol publicat, salvat parţial, se rupe firul epic. E de presupus că de aici încolo ar fi fost avută în vedere o amplă desfăşurare a acţiunii împletindu-se ficţiunea cu reconstituirea documentară.
Odesa lui Radu Mareş nu e doar locul unde se petrece o bună parte a faptelor. Cititorul va fi progresiv tentat să descifreze şi valenţele simbolice ale textului. Aici se află hotarul dintre două lumi, pragul ce te îmbie să-l treci, dar care te şi respinge, şi apoi dacă totuşi l-ai trecut, aici vei întâlni capcanele, provocarea, riscul, dezolarea, absurdul. În preajma acestor revelaţii se află unul dintre foarte interesantele personaje ale romanului „fata în pantaloni”, o tânără cercetătoare emancipată, formată la şcoala lui Dimitrie Gusti, hotărâtă să realizeze investigaţii etno-sociologice în Basarabia şi Transnistria. Această parte a naraţiunii corespunde „segmentelor 11-12, publicate de ceva vreme în urmă în „România literară”, sub titlul Scrisoare de dragoste.
Să revenim la întrebarea pe care ne-am pus-o la un moment dat: de ce „roman periculos”?
Cum o detaliere a argumentelor nu-i aici posibilă, cred că, fără a intra în detalii, enumerarea câtorva puncte de sprijin pentru un posibil răspuns ar avea rost.
Iată-le la nivelul ramificaţiilor tematice şi motivice prezente în fragmentele publicate:
– complicata situaţie geo-politică, economică, socială şi militară a României, în preajma cumplitei încleştări mondiale;
– debandada retragerii româneşti de după ultimatumul sovietic din iunie 1940;
– spaima atroce (atavică?) a românilor de ruşi;
– inimaginabilele atrocităţi comise de sovietici şi atacurile de tip terorist ale partizanilor;
– relaţiile interetnice, îndeosebi dintre români şi evrei, de-a lungul timpului, dar mai ales în contextul epocii;
– pregătirea precară a trupelor române pentru o confruntare cu inamicul sovietic;
– iluzia posibilei rezistenţe în faţa tăvălugului răsăritean;
– capacitatea (vocaţia?) românilor de a deveni factor civilizator la hotarele dintre Occident şi Orient;
– meditaţia referitoare la rostul culturii în vremuri de cumpănă şi necesară clarificare.
Dar ş. a., ş. a.
* * *
Odesa nu e numai oraşul cu simbolistica lui arborescentă, ci şi drumul către acesta. E şi drumul dinspre acesta în timpul refugiului, prilej pentru scriitor de a înfăţişa imaginea unei Moldove, îndeosebi când e vorba despre Basarabia, răvăşite, asemănătoare cu aceea a „paradisului devastat” din Zodia Cancerului a lui Mihail Sadoveanu. Multe aspecte de viaţă îi privesc pe tot felul de dezmoşteniţi ai sorţii (copii orfani, vagabonzi de toate vârstele, delincvenţi de tot neamul, cerşetori). Acestei umanităţi la marginea prăpastiei nu-i lipsesc însă nici speranţa, nici demnitatea. Dintre copiii de a căror soartă răspunde directorul de orfelinat Obadă, fost combatant în Primul Război Mondial, rămas invalid fizic, dar generos sufleteşte, câţiva se vor dovedi capabili să devină folositori celor din jur, să înveţe surprinzător meserii serioase, să câştige încrederea unor familii de condiţie bună, să observe atent ce se întâmplă cu ei şi cu lumea în care trăiesc.
Aceste personaje, intrate rând pe rând în scenă, îşi luminează chipul, luminându-ne. Dintre copii, o deosebită sagacitate dovedeşte Maricuţa care face „însemnări secrete” în vremea refugiului orfanilor în Basarabia, unde observă între altele cum un grup de bătrâni se pregăteşte de rezistenţă împotriva pericolului invaziei sovietice. Şi alte „lucruri greu de înţeles” va consemna eroina, greu de înţeles şi atunci când unii maturi se referă cât se poate de răspicat, de pildă, în ce priveşte şansa românilor de a-i înfrunta pe duşmanii ţării: „România nu are cum şi cu ce să-i atace pe ruşi. Teritoriile pierdute nu vor putea fi nicicând recucerite”.
Prin „domnul Ţicu”, personajul care rosteşte acest verdict, se mărturiseşte ceva şi din resemnarea românească de astăzi.
Interesant ar fi de observat care ar fi fost locul acestui roman (proiect) în evoluţia prozei româneşti, raportân-du-l la câteva opere literare anterioare, a căror acţiune e plasată aproximativ în acelaşi spaţiu-timp. Mă gândesc înainte de toate la Rusoaica lui Gib Mihăescu (1933) şi Un port la răsărit al lui Radu Tudoran (1941). N-am cum aprofunda aici chestiunea, dar intuiesc faptul că s-ar putea contura imaginea responsabilizării depline a scriitorului român, capabil să depăşească definitiv tentaţia frivolităţii…
GEORGE BODEA

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu