Din ordinul meu și pe a mea răspundere, deschideți focul!
”SPRE RECUNOSTINŢĂ ŞI ADUCERE AMINTE !”
Motto: Celor ce şi-au servit cu credinţă patria, dar au fost lipsiţi de recunoştinţa ei
„Din ordinul meu şi pe a mea răspundere, deschideţi focul!”
La 23 august 1939, împăraţii Răsăritului şi Apusului şi-au dat mâna
încheind, prin intermediul miniştrilor lor de externe, Molotov şi
Ribbentrop, un „pact de neagresiune” care prevedea, în secret,
împărţirea Europei. Unul (Adolf Hitler) îşi adjudeca, în numele „uniunii
europene” naţional-socialiste, partea occidentală şi centrală a
continentului, celălalt (I.V. Stalin), în numele „uniunii europene”
comuniste, Răsăritul şi partea central-răsăriteană. O frontieră a
ruşinii brăzda harta Lumii Vechii, de la Nord spre Sud, smulgând
Finlandei regiunile estice, desfiinţând Ţările Baltice, împărţind
Polonia în două şi pulverizând România Mare. Ruşii pretindeau nordul şi
estul Moldovei, arbitrar denumite de „hoţii de pământuri” ai veacurilor
precedente „Bucovina” (în 1786) şi „Basarabia” (în 1807), urmând să
dispună, în favoarea satelitului lor, Bulgaria, şi de Dobrogea, iar
germanii, interesaţi de petrolul românesc, dar şi de menţinerea în Axă a
celui ce se declarase primul „fascist” al lumii postbelice, bătrânul
amiral de Bálaton, Miklos Horthy aveau libertatea de a decide în
privinţa restului.
Urmare a trocului de popoare din august 1939, în prima jumătate a
lunii septembrie 1940, Polonia a fost invadată de armatele
nazisto-sovietice, Finlanda şi Ţările Baltice cotropite de ruşi. Marea
Britanie şi Franţa au declarat război celor doi agresori pe care
Societatea Naţiunilor i-a condamnat. În aceste condiţii, România a
primit notele ultimative din 26 şi 27/28 iunie 1940 şi sub presiunea
Germaniei, regele Carol al II-lea (1930-1940) şi miniştrii săi au cedat.
Pentru armata română a început umilinţa retragerii fără un foc de
armă de la hotarele întemeiate de Muşatini şi, în acelaşi timp,
calvarul. Pentru că bandele de cazaci şi trupele regulate ale „Armatei
Roşii” nu au respectat nici măcar termenul de 4 zile, impus de Moscova,
hărţuind trenurile regimentare, batjocorind, în scopul provocării,
ofiţerii şi trupa. Şi nu au respectat nici măcar noua linie de frontieră
impusă tot de Moscova, depăşind-o şi înaintând pas cu pas în adâncimea
teritoriului. Aşa a căzut, în Nord, Herţa şi invadatorul şi-a început
înaintarea spre Putna şi Suceava, localităţile-simbol ale mândriei şi
vitejiei de odinioară ale românilor, în epoca marelui Ştefan.
De nestăvilit, pentru că la Bucureşti îşi făcuse loc deruta, frica şi
trădarea! Regele nu a îndrăznit să reacţioneze, guvernul nici atât,
astfel că, de la ministrul de război nevenind nici un ordin, Divizia 7 a
generalului Stavrat şi-a continuat retragerea spre nicăieri. Unde s-ar
fi oprit
invadatorii, stimulaţi de obedienţa generalilor, de trădarea oştirii
române de către elita politică, numai Dumnezeu ştie! Din fericire pentru
un popor în al cărui cod genetic este înscrisă supravieţuirea, în
astfel de momente apar Eroii! Adevăraţii eroi, cei cărora le datorăm
parte din însăşi fiinţa noastră, cei care-şi fac mai mult decât datoria,
dovedind că şi
românii pot supune voinţei lor vremurile, dar care nu pătrund în cartea
de aur a istoriei neamului pentru că impostura şi ticăloşia, neputând
suferii comparaţia, fac tot ce pot spre a le arunca numele în uitare!
Curajul lor fără egal rămâne să fie povestit urmaşilor de către martori,
dacă aceştia au şansa să supravieţuiască.
Un astfel de erou a fost atunci maiorul Valeriu Carp, comandantul
Batalionului 3 din Regimentul 16 Infanterie al Diviziei 7, cel care şi-a
asumat o răspundere pe care nici comandanţii regimentului şi diviziei,
ministrul de război, guvernul şi regele nu au îndrăznit să şi-o asume.
Aflat în ariergardă, a lăsat regimentul să-şi continue
ruşinoasa retragere şi, cu de la sine putere, a ordonat ofiţerilor batalionului său:
„De aici nu ne mai retragem! Peste Putna nu se trece! Mergeţi la
unităţi, organizaţi-vă poziţii de apărare şi, dacă ruşii mai înaintează
un pas, DIN ORDINUL MEU ŞI PE A MEA RĂSPUNDERE, deschideţi focul!”
Astfel, „mareea roşie” a fost oprită cu foc pe aliniamentul care a
devenit, în Nord, graniţa României, aliniamentul Valeriu Carp.
Incidentul odată produs, ameninţând să se transforme în scandal
internaţional, ruşii au trebuit să cedeze. Un ofiţer oarecare, un
comandant de batalion, a decis astfel, în locul politicienilor şi
capilor armatei, oferindu-ne o frontieră şi scăpându-ne de ruşinea de a
vizita astăzi, cu paşaport, mormântul lui Ştefan cel Mare!
Pentru curajul său maiorul Valeriu Carp a fost declarat de sovietici şi a rămas până astăzi… criminal de război!
I s-a atribuit vina de a fi judecat ulterior, condamnat şi executat, în
conformitate cu legea marţială, două duzini de cetăţeni români
trădători, care i-au întâmpinat cu pâine şi sare pe invadatori, au
atacat trupele române, acţionând ca o coloană a V-a sovietică. Din
nenorocire făceau parte din categoria „supraoamenilor”, a adepţilor unei
anumite religii care le permite să se considere mai oameni decât
oamenii ( chiar și în zilele noastre!).
Cei care l-au acuzat pe maiorul Carp de moartea agenţilor lor sunt
aceiaşi cu cei care, chiar în acele zile, au atras, sub pretextul
acordării dreptului de strămutare în România, populaţia străvechilor
sate româneşti de pe Siret şi Siveţel (Tărăşeni, Suceveni, Bănila,
Poiana Mare, Boian, Igeşti, Cireş, Adâncata, Hliboca, Volcineţ, Crasna,
Ciudei, Sinăuţii Vechi, Bahrineşti etc.) la Fântâna Albă (Belaia
Kriniţa) şi i-au masacrat fără milă. Dar ce contează, în cumpăna
justiţiei lumii „civilizate”, 15.000 de români, populaţie civilă,
bărbaţi tineri şi bătrâni, femei, copii, ucişi pentru singura vină de a
se fi născut români, pe pământul strămoşilor lor, în comparaţie cu 20-25
de terorişti „aleşi”, reprezentanţi ai Dumnezeului-BAN?
Exonerat de răspundere de Conducătorul României şi el recomandat încă
memoriei colective drept „fascist” şi „criminal de război”, pentru vina
de a fi încercat să ne apere „sărăcia şi nevoile şi neamul”, maiorul
Valeriu Carp a avut şansa pe care o au numai eroii autentici – aceea de a
cădea în luptă pentru patria sa, în iulie 1944, la Paşcani.
Neputându-se răzbuna pe trupul său, neputându-l executa sau târî prin
gulag-uri pe cel ce le interzisese, prin gestul eroic de a nu se
conforma ordinelor primite, înaintarea în adâncimea teritoriului
românesc, bolşevicii s-au răzbunat pe amintirea sa. Pentru 55 de ani,
Valeriu Carp a fost aruncat în uitare! Şi ar fi fost poate, asemeni
multor eroi autentici, definitiv şters din memoria colectivă a neamului
său, intoxicat cu „eroi” de teapa unui Filimou Sârbu, I.M. Pacepa sau
Mircea Răceanu, dacă un bătrân şi suferind veteran de război, astăzi în
vârstă de 86 de ani, pe vremea aceea tânăr locotenent, în subordinea
maiorului Valeriu Carp, nu şi-ar fi adunat ultimele puteri, pentru a-şi
aşterne pe hârtie, amintirile, în folosul generaţiilor tinere, născute
spre neşansa lor în minciună, hrănite cu iluzii şi promisiuni deşarte de
adepţii lui Iuda.
În ianuarie 1999, colonelul(r) Ioan Ambrosă îşi publica parţial
memoriile la Editura „Fiat Lux”, unul dintre punctele forte ale lucrării
sale – „Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul” – fiind relatarea odiseei
maiorului Valeriu Carp. Ca „Motto”, bătrânul cavaler ne transmite în
cuvinte simple o constatare tulburătoare, care se constituie într-un
adevăr de un cumplit tragism pentru militarii români ai tuturor
timpurilor: „Celor ce şi-au servit cu credinţă patria, dar au fost
lipsiţi de recunoştinţa ei”. Iată de ce, tocmai pentru a repara această
nedreptate într-un caz concret, cu valoare de simbol pentru toţi aceia
care mai simt româneşte, am scris aceste rânduri, în atenţia colegilor
de generaţie şi a camarazilor de front ai maiorului Valeriu Carp.
„Asociaţia Naţională Cultul Eroilor” are datoria de onoare de a face
postum dreptate, în pofida a ceea ce ar putea spune diverşi senatori din
SUA, CSI, Insulele Capului Verde sau Bangladesh, în cazul Valeriu Carp!
Armata română îşi va recăpăta demnitatea pe care i-au terfelit-o
elita politică în vara anului 1940 şi nu numai, abia atunci când
singurul militar şi român care a avut curajul să-şi asume în acele clipe
de cumpănă, răspunderea unei decizii româneşti îşi va primi locul pe
care-l merită, în galeria eroilor autentici ai neamului! Abia atunci
când bustul maiorului Valeriu Carp va străjui hotarul pe care el l-a
fixat şi apărat, pentru NOI, cei de astăzi, împotrivindu-se, ca David
lui Goliat, celui mai cumplit flagel al secolului XX!
http://istorie-adevarata. blogspot.com/2009/05/din- ordinul-meu-si-pe-mea- raspundere.html
Documente și studii de istorie culturală, politică, socială reproduse integral, citate parțial sau prin trimiteri la sursele disponibile online pe Internet. Acțiune fără scop lucrativ. DISCLAIMER: This site is in no way or form political, pro -capitalist, pro-nazi or pro-communism. I do not accept political, anti-semitic or other derogatory comments about any race or person alive or dead. This site is strictly for historical purposes. Please respect this.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Henri ROURE. O frază în plus
Mă întreb asupra indiferenței președintelui față de ceea ce simte poporul în privința lui… în pofida situației generale a țării, a unei dez...
-
Colecţii > PUBLICAŢII PERIODICE PUBLICAŢII PERIODICE DIN ROMANIA 75 HP (1) ADAM (16) Adam - 1929 , Adam - 1931 , Adam - ...
-
Cântecul „Noi vom fi acolo” de Eliana Popa este o piesă profundă, de protest și identitate națională, cu o încărcătură morală și ideologică...
-
Dan Culcer, O TOPIE realizabilă. Alianța sau Confederația Leitha-Caucaz? Introducere și context istoric Capitolul I. Fundamentul ist...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu