sâmbătă, 23 aprilie 2016

Naţionalism sau patriotism?/ de Alexandru Ciolan

Naţionalism sau patriotism?/ de Alexandru Ciolan


ieri, 00:06 Autor: Alexandru Ciolan
În cadrul unei dezbateri pe tema „revigorării naţionalismului“ în ţara noastră, organizate de televiziunea publică într-o zi cu puternice rezonanţe numerologice (04.04.16), la o oră de (teoretic) mare audienţă, un reprezentant al PRU (partid naţionalist) a fost pus faţă în faţă cu nu mai puţin de trei agenţi ai poliţiei ideologice, care zornăiau ameninţător cătuşele din dotare. Tristă regie! Ştiam, din filmele americane, că un poliţist nu trebuie să fie niciodată singur cu făptuitorul, dar pe malurile Dâmboviţei e musai ca acesta să fie să covârşit numeric, trei contra unu constituind proporţia minimă. Totuşi, nu despre inechitatea „dezbaterilor“ de acest gen vrem să vorbim acum, ci despre incredibilul tupeu al debitatorilor de clişee ideologice, atotprezenţi şi supranumerari în mediile noastre de prostire a maselor.
Neadevărul implicit şi explicit care a stat la baza emisiunii în chestiune, neadevăr repetat, cu bună ştiinţă sau din neştiinţă, zi de zi, de decenii întregi, şi de la catedră, şi pe toate canalele de comunicare, este acela că naţionalismul ar constitui, în sine, fie ceva rău, un adevărat pericol pentru lumea contemporană în general şi pentru ţara noastră în special, fie ceva ce ţine de istoria reprobabilă a popoarelor, în genul primului milion despre care bogătaşii deveniţi obraze onorabile preferă să nu-şi amintească modul de dobândire. Atât de neplăcut este naţionalismul pentru mentalitatea neoistoricilor noştri, încât nici măcar nu-şi pot imagina că acest substantiv odios ar putea intra în combinaţie cu angelicul adjectiv „democratic“, atât de drag lor, propovăduitori ai societăţii deschise (închise însă pentru naţionalişti). Întrebat, pe un ton acru profesoral, de unde i-a venit partidului pe care îl reprezenta în studio ideea aberantă a „naţionalismului democratic“, reprezentantul PRU a răspuns, senin şi dezarmant, că doctrina a fost formulată de Nicolae Iorga (foto 1). Gureşul inchizitor a rămas fără aer. Nu-şi permitea să-l denigreze pe marele bărbat, transformat în mucenic de chiar versiunea oficială a istoriei pe care o propovăduieşte de la catedră şi din faţa camerelor de luat vederi.
După câteva minute, acelaşi inchizitor a somat gândacul pe care se pregătea să-l strivească în direct, să declare dacă este naţionalist ori patriot. Sunt şi una, şi alta, a răspuns, fără stridenţe, omul de la PRU, lăsându-l pe vajnicul vânător de erezii ideologice cu aerul, pe care îl inspirase în vederea atacului final, neexpirat şi cu ochii, pe care începuse deja să-i închidă, mijiţi. Regrupându-se rapid, triumvirul şi-a recăpătat însă aplombul şi a rostit sentenţios, ca să le intre bine-n cap privitorilor, că naţionalismul a fost bun doar în etapa creării statelor naţionale, dar că acum trebuie să fim patrioţi, nu naţionalişti. Ipse dixit. Şi totuşi... Naţionalismul este un lucru mult mai serios şi mult mai complex decât imaginea caricaturală, desprinsă parcă din cursul scurt de marxism, pe care ne-o oferă intoleranţii apostoli ai democraţiei (să notăm, spre clarificarea poziţiilor teoretice, că în democraţia pe care încearcă să ne-o vândă neopropagandiştii sunt cuprinse, musai, şi consumismul, şi „libera cugetare”).
În zilele noastre, unii fac, alţii nu fac deosebire între naţionalism şi patriotism. Simplificând lucrurile, cei care cred că suntem în faţa a două noţiuni distincte văd în patriotism iubirea de ţară (patria fiind nimic altceva decât ţara, adică o noţiune geografică), iar în naţionalism, loialitatea faţă de etnie, limbă, cultură, tradiţii – altfel spus, asumarea identităţii naţionale. Pentru a complica lucrurile, mai există şi statul, care nu trebuie confundat nici cu naţiunea, nici cu ţara (există state multinaţionale, dar şi naţionalităţi fără un stat propriu).
Pentru că etimologia defineşte de cele mai multe sensul esenţial al unui cuvânt, să precizăm că naţiune şi naţionalism provin din latinescul natio „naştere”, provenit la rându-i din natus „născut”, iar patria şi patriotismul coboară până la latinescul pater „părinte, tată”. Precizarea originii îndepărtate a noţiunilor de naţionalism şi patriotism ne lămureşte aşadar că amândouă vizează de fapt un meta-sens, cel de „rădăcini”, de „ascendenţă” întemeietoare a conştiinţei de sine.
Prima atestare a cuvântului naţionalism în franceză (de unde l-a luat limba română) ne dovedeşte încă o dată că rădăcinile celor două naţiuni sunt comune:
În celebra sa lucrare Memorii pentru a servi la istoria iacobinismului, care îşi propunea să demonstreze că Revoluţia franceză nu a fost o mişcare spontană, ci rezultatul unei conspiraţii urzite de francmasoni („iluminaţii”) pentru a aduce burghezia la putere, abatele iezuit Augustin Barruel scria în 1798: „Naţionalismul a luat locul iubirii generale (...) Atunci, a devenit îngăduit să-i dispreţuieşti pe străini, să-i înşeli, să-i jigneşti. Această virtute a fost numită patriotism. Şi atunci, de ce să nu punem acestei virtuţi limite şi mai strânse? Astfel am văzut cum din patriotism se nasc localismul, spiritul familial şi, în sfârşit, egoismul.”
După cum se vede, acest „certificat de naştere” al naţionalismului confirmă sinonimia lui perfectă cu patriotismul, amândoi termenii fiind folosiţi în sens negativ, ca uzurpatori ai iubirii generale (creştine) şi ca sursă a egoismului.
Lista studiilor consacrate naţionalismului este de-a dreptul descurajantă, noţiunea fiind abordată din nenumărate perspective. S-a vorbit şi s-a scris, astfel, despre un naţionalism romantic (sau organic, sau identitar, aflat la baza unificării statelor germane şi italiene), despre un naţionalism etnic (de care s-au ocupat Herder şi Fichte şi care a culminat în naţional-socialismul german), despre naţionalismul religios (sionismul este un astfel de caz), despre un naţionalism centrifug (al minorităţilor naţionale) şi altul centripet (cel kurd din zilele noastre, de pildă), despre un naţionalism economic (armă de luptă contra neocolonialismului), despre naţionalismul banal (forma difuză din societăţile contemporane, care îi face pe spectatori să se ridice în picioare atunci când se intonează imnul pe stadion) şi despre câte şi mai câte alte forme de naţionalism, unele fiind etichetate ca „bune”, altele ca „rele”, uneori confundate cu, alteori deosebite de extremismele de tot felul (rasism, şovinism, xenofobie etc.).
Polarizarea generalizată a sensurilor naţionalismului (privit ca negativ) şi patriotismului (văzut ca pozitiv) s-a întâmplat cu maximă pregnanţă după cel de-al doilea război mondial, dihotomia fiind impusă, evident, de câştigători.
În tabăra anglo-americanilor, apar în 1945 „Notele despre naţionalism” ale scriitorului şi criticului George Orwell (foto 2), un eseu din care cel mai adesea este invocat fragmentul următor:
„Naţionalismul nu trebuie confundat cu patriotismul. Ambele cuvinte sunt folosite de obicei într-un mod atât de vag, încât orice definire a lor riscă să fie pusă sub semnul întrebării; totuşi, trebuie făcută o distincţie între ele, deoarece cuprind două idei diferite şi chiar opuse. Prin «patriotism» eu înţeleg devoţiunea pentru un anumit loc şi un anumit mod de viaţă, despre care se crede că sunt cele mai bune din lume, dar care nu le sunt impuse altora. Patriotismul este prin natura lui defensiv, atât sub aspect militar, cât şi cultural. Naţionalismul, pe de altă parte, este inseparabil de dorinţa de putere. Scopul permanent al oricărui naţionalist este să dobândească tot mai multă putere şi tot mai mult prestigiu, nu pentru sine, ci pentru naţiunea sau pentru orice altă entitate în care a ales să-şi afunde propria individualitate.”
Citatul acesta, atât de des invocat de apărătorii patriotismului şi detractorii naţionalismului, este însă rupt din context. În chiar deschiderea eseului său, pătrunzătorul critic George Orwell, autorul romanelor „Ferma animalelor” şi „1984”, avertizează că a ales numele „naţionalism” pentru ceva mult mai general decât o doctrină, care însă nu are încă un nume: „un mod de a gândi atât de răspândit încât afectează modul în care judecăm aproape orice subiect”. Prin urmare, eseul lui Orwell nu este unul doctrinar, ci, la un nivel mult mai general şi mai înalt, epistemologic. Naţionalismul este termenul „cel mai apropiat” care i-a venit autorului în minte, dar nu se referă la naţiune: „el se poate atribui unei biserici sau unei clase sau poate lucra într-un sens strict negativ, împotriva a ceva sau altceva, fără nevoia unui obiect pozitiv al loialităţii.” După care Orwell explică ce anume înţelege prin naţionalism: „în primul rând obişnuinţa de a socoti că fiinţele umane pot fi clasificate asemenea insectelor şi că întregi grupuri de milioane sau zeci de milioane de oameni pot fi etichetate drept «bune» sau «rele». Şi în al doilea rând – iar aceasta este mult mai important – mă refer la obiceiul de a se identifica pe sine însuşi cu o naţiune sau cu altă entitate, aşezând-o deasupra binelui şi răului şi nerecunoscând altă datorie decât aceea de a-i promova interesele.” Contemporanii noştri care se consideră patrioţi şi, implicit, buni, condamnându-i pe naţionaliştii cei răi, nu se recunosc, evident, în această descriere care-i socoteşte naţionalişti (să nu uităm: în lipsa altui termen mai adecvat, spune Orwell) pe cei care pun un interes străin propriei persoane deasupra a tot şi a toate.
Oricât de baritonal şi de răsunător ar fi fost glasul lui George Orwell, el nu şi-ar fi prelungit ecoul până în zilele noastre dacă, cel puţin în zona aceasta a Europei, peste el nu s-ar fi suprapus sunetul brutal şi bubuitor al corului ideologilor marxist-leninişti. Astfel, în acelaşi an, 1945, în care apăreau în Marea Britanie „Notele despre naţionalism ale lui Orwell, la Bucureşti, Editura Partidului Comunist Român scotea, în traducere românească, o broşură a unui oarecare N. Baltiiski, intitulată „Despre patriotism. După ce se plânge că ideologia  comunistă, prin internaţionalismul ei, era percepută ca fiind opusă patriotismului, gânditorul sovietic loveşte cu toiagul ideologic şi desparte apele: „Unii duşmani ai celor ce muncesc confundă patriotismul şi naţionalismul burghez şi reproşează comuniştilor, ca şi tuturor partizanilor sinceri ai democraţiei duplicitatea imaginară a poziţiei lor patriotice, prin faptul că ei nu-şi pun naţiunea lor «deasupra tuturor celorlalte»”. Ce învăţăm din fraza aceasta? Că patriotismul şi internaţionalismul, fiind proletare, sunt bune, pe când naţionalismul, fiind burghez, este rău. Şi că printre partizanii democraţiei se numără comuniştii.
Fiind burghez, prin urmare abominabil, naţionalismul nu poate avea pentru comunişti, aşa cum are pentru neonaţionaliştii (în sens orwellian) din zilele noastre, nici măcar meritul istoric de a fi contribuit la naşterea naţiunilor. Cu intransigenţă proletară, Baltiiski transformă, în final, naţionalismul în patriotism: „În istorie nu a existat nici o mişcare patriotică care să fi avut ca scop un atentat împotriva egalităţii de drepturi şi libertăţii vreunei naţiuni străine. Toate marile mişcări patriotice din secolele al 18-lea şi al 19-lea au urmărit eliberarea propriei lor ţări de sub dependenţa străină, sau respingerea unei invazii străine…”
Morala acestei prea scurte treceri în revistă a poziţiei faţă de naţionalism şi patriotism se impune de la sine: marile spirite (pe filiera: George Orwell, N. Baltiiski şi, mai presus de ei, propovăduitorii contemporani ai democraţiei şi toleranţei) se întâlnesc în exaltarea patriotismului şi condamnarea naţionalismului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu