vineri, 22 aprilie 2016

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est

Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/
Motto : “Lui Noica i-am admirat curajul de a fi rămas pe poziție aici, deși scria parcă liber. Ne întâlneam la Schitul Păltiniș și la Sibiu…și am avut câteva momente de respiro duhovnicesc” (Mitropolitul Antonie Plămădeală, în „Jurn. Lit.”, 9 iunie 2005).
REZUMAT DE IDEI: Urmărirea lui Noica și trâmbițarea himericei Școli de la Păltiniș negată de filozof. Proiecte de ispitire securistă a trei mari exilați. Două proiecte eșuate și unul finalizat: răpirea istoricului Aurel Decei. Personalități din țară silite să facă jocul Securității: acad. Dr. Iuliu Hațieganu (proiectul „Aurel Decei”), ex-acad. Nichifor Crainic (proiectul „Vintilă Horia”) și filozoful trăirist C-tin Noica (proiectul de aducere în țară a lui Mircea Eliade). Prețuirea lui Vintilă Horia în Spania si marginalizarea lui Noica, folosit doar ca fundal pentru înălțarea unor statui de mucava. Perpetuând ecoul spaimei dogmaticilor „în fața libertății conștiinței” (M. Nițescu) cronicarul Sorin Lavric scrie despre Memoriile unui fost săgetător „trăgând iepurește cu ochiul la puternicii zilei”. Pe traiectoria unei idei noiciene, Lavric uită a-l cita pe Noica în prezentarea lui Vintilă Horia reiterând aversiunea culturnicilor față de „miracolul inteligenței, al talentului și al personalității” (apud. Marin Nițescu) primului laureat străin al celui mai prestigios premiu literar din Franța.
„Dacă ar fi apucat să-și citească dosarul, Noica l-ar fi repudiat”, scria Sorin Lavric în postfața unuia din volumele din seria Noica în arhiva Securității (Ed. MNLR, 2009, p. 338), fără a-și da seama că însuși Jurnalul de la Păltiniș (1983) a fost, ca să zicem așa, o primă „selecție” din urmărirea pe ascuns a filozofului (cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru “humanist”, vezi „Acolada”, Satu Mare, anul V, nr 4 /42, aprilie 2011, p.16 ; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/ ). În toamna anului 1983 Jurnalul de la Păltiniș a fost citit și repudiat de Noica, precum bine s-a văzut în documentele de arhivă securistă publicate după un sfert de secol. In acea postfață Lavric și-l imaginează pe Noica în rolul de agent de influență al Securității (p.340), iar despre opera filozofică noiciană (pe care n-a priceput-o) Sorin Lavric scrie că „tiparele ideologice succesive” s-ar fi „impregnat vizibil în cărțile sale” (p. 337).
Despre proiectul de-al „momi” pe Mircea Eliade să revină în țară, Lavric notează la fel de neinspirat că „nu securiștii trebuiau să-i inspire lui Noica proiectul” (p.342)
Dacă ar fi vrut să scrie în duhul adevărului (si nu „trăgând cu ochiul” la ce spun puternicii cripto-comunismului contemporan) ar fi putut sesiza o remarcabilă „unitate stilistică” din câteva învitații de întoarcere în țară. Lavric se referă doar la invitația (ratată în cazul lui Eliade) pe care Securitatea l-a tot pus pe Noica (și nu numai pe el !) să o transmită „celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX” să revină acasă.
Dar un proiect similar (și din aceiași perioadă) fusese ratat în încercarea securistă de aducere în țară a laureatului Premiului Goncourt printr-o scrisoare trimisă lui Vintilă Horia de către fostul director al prestigioasei reviste „Gândirea” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu ; online https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/ ) supraviețuitor al regimului de exterminare din temnițele comuniste și pus director la „Glasul Patriei”, care față de „Gândirea” era precum „Jilava” față de Academia Română (apud. Vintilă Horia).
Cu ceva mai multă bunăvoință față de faimosul scriitor care a fost Vintilă Horia (1915-1992), chiar înainte de anul publicării volumelor (bine periate) din seria Noica urmărit de Securitate, Sorin Lavric putea reține răspunsul extrem de inteligent și de interesant dat invitației „maestrului” Crainic care l-a ajutat pe Vintilă Horia „să fie ceea ce este” și care în 1972 îi scrisese din țară (la comandă securistă, de nerefuzat !) despre „împăcarea cu Patria noastră care ea însăși vă întinde brațele și știe că are ce să vă dea [vouă exilaților] ca s-o admirați și ca s-o iubiți ca pe mama voastră” (vezi Vintilă Horia, Reîntâlnirea cu Nichifor Crainic, în vol. Vintilă Horia, Suflete cu umbră pe pământ, București, 2004, p.32). Beneficiind de o bursă de studiu la Madrid în 1991 și 1992, Cristian Bădiliță consemna în cunoștință de cauză despre „figura lui Vintilă Horia” care era si a rămas în Spania „foarte cunoscută…Când a murit, toate posturile de televiziune și-au început telejurnalele cu această știre. Prietenii spanioli îi citiseră cărțile încă din adolescență. Un grup de studenți îl frecventa ca pe un fel de guru care întrecea cu mult competențele unui banal profesor universitar…știu cât de mult îl prețuiau spaniolii, adică la justa lui valoare”(rev. „Rost”, nr. 16, iunie 2004). In contrast cu atare dovezi de prețuire în Spania a sciitorului Vintilă Horia (care a fost și primul romancier străin premiat cu cea mai înaltă distincție a literelor franceze), în „Patria noastră”, la moartea doctorului în filozofie C-tin Noica, lipsit de catedra universitară care i se cuvenea, regimul de teroare ideologică a impus o tăcere absolută. Doar posturile de radio de dincolo de Cortina de fier au anunțat pe 4 decembrie 1987 decesul filozofului „de modă veche”, cum se auto-intitula Noica. Ideologii comuniști cu putere de decizie au veghiat ca De dignitate Europa (ultima carte scrisă de Noica) să apară post-mortem, întâi în germană în 1988. Manuscrisul românesc al acestei cărți intitulate Modelul cultural european a fost cu greu tipărit, la doi ani după reeditarea Jurnalului de la Păltiniș din 1991. Oficialii au amânat mereu publicarea lui Noica, ajungându-se și la întârzieri de… două decenii: Predat la începutul anului 1974 (p.136-143), eseul Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus asupra situației spiritualității românești a fost tipărit în „Viața Românească” abia în 1993, probabil fiindcă în acest text Noica (1909-1987) a semnalat contra-selecția practicată de culturnicii care promovează non-valori, non-specialiști în locul specialiștilor marginalizati (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici șI mari la 25 de ani de la moarte; on-line http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/ ).
Tradus în suedeză, Jurnalul de la Păltiniș (prima piesă folosită la propagarea minciunii despre „Școala de la Păltiniș”, negată de Noica în cuvântul însoțitor la volumul Epistolar; vezi si Isabela Vasiliu-Scraba, Modelul Antim și Modelul Păltiniș ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/ ; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse; online https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ) a înlocuit la Institutul Cultural Român din Suedia în 2009 orice scriere filozofică a lui Noica, în anul centenarului nașterii filozofului. Ceea ce nu a reprezentat decât o continuare a politicii oficiale din timpul vieții lui Noica, înregistrat de organele represive comuniste spunând că acceptă să nu i se publice recenzii la cărțile sale, dar îl revoltă lipsa recenziilor la Eminescu traducător din Kant.
In comentarea invitației pe care o primise de la octogenarul Nichifor Crainic, laureatul Premiului Goncourt subliniază un lucru neglijat dinadins de oficialii din țară: „cultura românească actuală e o reușită, o contribuție la cultura universală, numai prin românii din exil: Brâncuși, Enescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade si Vintilă Horia, toate aceste nume fiind citate dintr-un articol în care autorul respectivului text publicat dincolo de Cortina de fier „aduce un curios omagiu” (Vintilă Horia, op. cit.) României comuniste.
Dacă cele două proiecte vizând invitarea securistă a lui Mircea Eliade prin Noica și a lui Vintilă Horia prin Nichifor Crainic n-au putut fi duse la bun sfârșit, în schimb, a existat înaintea acestora un proiect similar (la începuturile sale) încununat de succes. Este vorba de proiectul prin care un mare specialist (în istoria și cultura popoarelor orientale), pentru că n-a dat curs insistentelor invitații să revină în Patrie, a fost răpit de Securitate pe 20 decembrie 1957. Din Berlinul de Vest a fost trecut în Berlinul de Est unde a fost sechestrat, adus cu forța în țară și anchetat prin schingiuire, apoi întemnițat în regim de exterminare până în august 1964, pentru a ajunge să fie angajat ca arhivar avându-l drept șef pe unul dintre foștii săi anchetatori.
În tentativa de a-l invita în țară pe istoricul dr. Aurel Decei (1905-1976), profesor universitar în Turcia și colaborator de seamă la cea mai prestigioasă Enciclopedie turcă, Securitatea s-a folosit de medicul emerit Iuliu Hațieganu (1885-1959). Reputatul diagnostician a fost pus să scrie pe tema împăcării exilatului Aurel Decei cu Patria care-i întinde brațele plină de iubire.
Răspunsul verbal dat trimisului Securității care-i adusese scrisoarea dr-ului Hațieganu a fost următorul: „România de care pomenești dta este o formațiune hibridă, sovieto-comunistă pe care eu și poporul meu vreau s-o vadă pierind…când vălul care e țesut peste țara mea se va ridica, atunci mă voi întoarce. Acum lucrez aici, în lumea liberă, ca să fac să nu se uite că există o Românie care nu vrea nici comunism, nici ruși la ea acasă” (cf. vol. I. Opriș, Aurel Decei, sau destinul disperării, Editura Enciclopedică, București, 2004, p. 133).
După ce statul polițienesc comunist dăduse o oarecare decizie de grațiere a exilaților, istoricului Aurel Decei (care fusese atașat de presă la Legația Română din Turcia începând cu anul 1940 și până în 1947) i-au parvenit la Istambul niște scrisori de-ale mamei si fraților săi însistând să revină acasă. Mama sa de 80 de ani îl ruga să se întoarcă pentru că pensia îi fusese sistată. (Fără pensie fuseseră lăsați și părinții lui Cioran, ai lui Eliade si ai multor alți „trădători de țară” cum erau numiți scriitorii care făceau faima culturii române în străinătate). Mesagerului aducător de scrisori, profesorul Decei i-a spus că recunoaște scrisul mamei sale pe care n-a văzut-o de zece ani, însă „vede că stilul nu este al ei” (8 aprilie 1956, în op. cit., p.129). La rândul lui, academicianul Iuliu Hațieganu consemna în scrisoarea către Aurel Decei că este informat că „mama din Gurarâului a făcut demersuri pentru înapoierea în patrie”, asigurându-l pe reputatul specialist că un post de universitar îl asteaptă la Cluj, numai să vină, căci întreaga comunitate academică îi va întinde un covor roșu pe care să pășească, onorat în țara comunistă pentru vastele sale cunoștințe de istoric stăpânind 14 limbi între care turca, persana, araba, ebraica, graca veche, latina, pe lângă o mulțime de limbi moderne.
Scrisoarea de invitație în țară prin cunoscutul medic internist neavând succesul scontat, s-a recurs la metoda folosită cu puțin timp înainte pentru aducerea acasă a exilatului Beldeanu implicat în atacarea Legației de la Berna în 1955 (cu procesul ce-a urmat în care O. Beldeanu a fost apărat de M. Fărcășanu): Printr-un comerciant turc născut în România, Beldeanu fusese răpit în 1956 de Securitate, adus în Berlinul de Est, anchetat în țară si omorât. Un an mai târziu, în 1957, profesorul Aurel Decei a fost momit să vină pe 19 decembrie 1957 la Berlin prin același comerciant ca si în cazul răpirii prin Berlinul de Est a lui Ovidiu Beldeanu.
Pe 20 decembrie savantul (care în lumea liberă reprezentase adevărata Românie la Congrese de istorie și orientalistică) intrase deja în ghearele Securității, fiind silit să trăiască și să moară în România „dupărăzboiului” (apud. Vintilă Horia) de soarta căreia se tot interesase de la românii fugiți prin Turcia.
Pentru exilul românesc (îngrijorat de dispariția istoricului) fusese aranjat un scenariu, conform căruia istoricul Aurel Decei ar fi fost amnistiat și ar fi cerut „repatrierea în baza Decretului în vigoare”, fiind ajuns deja în țară. Scenariul pregătit din vreme n-a ținut cont de perioada de valabilitate restrânsă până la 23 august 1955 a Legii amnistiei crimelor politice publicată de guvern la 25 iunie 1955. Mai important în scenariu era însă un text de mulțumire guvernanților care l-au amnistiat. Cu un an înainte de răpirea sa, doctorul Hațieganu fusese pus să scrie negru pe alb: „de altcum pe Tine aceste categorii [ale amnistiaților] nu te exprimă, că nu aveai ce să-ți reproșezi. Dar este un imbold și pentru Tine –ca pentru atâția alții- ce s-au reîntors la rosturile lor si lucrează nestingherit” (dr. Iuliu Hațieganu, Cluj, 29 ianuarie 1956).
Spre regretul celor care și azi suferă din pricina neîntoarcerii în țară a exilaților Eliade și Vintilă Horia invitati de Securitate „acasă” unde l-au adus forțat pe istoricul Aurel Decei, niciunul din cei doi scriitori universali n-au dat curs ispitirilor meșteșugite și extrem de insistente, ambii zor-nevoie poftiți (măcar) să adere la Asociația „România”.
După ce vorbise la un Simpozion oficial despre „nevoia românească de martiri”, Sorin Lavric îi spunea lui Claudiu Târziu că pe sine se vede în același timp ca un „șobolan mistuit de pofte lumești” și ca un „iepure versatil trăgând speriat cu ochiul la ce spun puternicii zilei” (vezi interviul din „Formula As”, 2011 ; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă).în „Acolada”, Satu Mare, Anul X, martie 2016, nr.3/100, p.16 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ).
Rozător în ambele situații, Sorin Lavric l-a „ronțăit” în „România literară” pe laureatul român al Premiului Goncourt sub pretextul că i-ar recenza volumul Memoriile unui fost săgetător (Ed. Vremea, București, 2015).
Premiat după premierea lui Ciomos (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: Virgil Ciomoș, Timp și eternitate, 2000 , în rev. „Clipa”, SUA, dec. 2014 ; http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperieturii-cu-termeni-grecesti%E2%80%9D.aspx ) de lectura cărților lui Sorin Lavric m-a scutit chiar autorul lor, cu care s-a întâmplat să schimb două vorbe pe tema gândirii lui Noica. Atunci am constatat că din bibliografia obligatorie a doctoratului său pe tema filozofiei noiciene, universitarul Lavric nu părea să fi rămas cu prea mult. Poate doar cu înclinația de a ridica în slăvi himerica „Școală de la Păltiniș” negată de însuși Noica (cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica ; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera%20scolii%20de%20la%20Paltinis%20ironizata%20de%20Noica.htm.; vezi si Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș; on-line https://blogideologic.wordpress.com/2013/04/08/isabela-vasiliu-scraba-himera-discipolatului-de-la-paltinis/ ). Si, mai ales, cu tendința de a folosi idei noicene în folos propriu, sau punându-le pe seama directorului său, Gabriel Liiceanu cum s-a întâmplat în recenzia făcută de el cărții despre seducție din 2007 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Parabola orbilor, sau PhiloZofia în comunism și post-comunism ; https://www.scribd.com/doc/191854153/IsabelaVScrabaNoicaLavricLiiceanu ).
Relativ recent, în folos propriu a uzat Sorin Lavric de scrisul lui Noica într-un text despre „satirul” Vintilă Horia. Scriitor de-o șchioapă, Lavric a recenzat unul din volumele scriitorului universal Vintilă Horia pe care (într-un mod nepotrivit) l-a perceput ca fiind „mai iubitor de natură decât de oameni”. Recenzia și-a axat-o de la început pe echivocul ideii (noiciene ?) că la unii autori „nervul creației depășește puterea expresiei” (Sorin Lavric, Taurul magic, vezi „România literară”, ian. 2016).
Pe vremea când nu se găsea prin librării nici un volum al gânditorului trăirist Mircea Vulcănescu, într-o „amintire despre Mircea Vulcănescu” (filozof scos cu de-a sila din cultura românească, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Imaginea oficială asupra filozofiei românești, în vol. : Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate, Slobozia, 2004, pp.112-129 ), C-tin Noica remarca la prietenul său o disproporție între creativitate și creație, prima atât de puternică încât ar fi împiedicat creația propriu-zisă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Scăparea prin tangentă”, sau C-tin Noica și Mircea Vulcănescu, în „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, dec. 2001, Nr. 12/ 72, p.6 ; https://www.scribd.com/doc/200150236/IsabelaVasiliuScrabaScapareaTangenta ).
Cu disproporția dintre creativitate (/nervul creației) și creație (/puterea expresiei) Lavric s-a aflat (întâmplător ?) pe aceeași traiectorie de gând cu filozoful de la Păltiniș.
Amintirea pusă pe hârtie de Noica la cererea soției filozofului ucis în temnița Aiudului (cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10 ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/ivssemnmiorita12bis/ ) a fost publicată în „Almanahul literar 1984”. Almanahul a apărut în decembrie 1983, iar textul lui Noica (pp.36-37) a fost pus sub însemnul „Constantin Noica -70 de ani” întrucât într-adevăr fusese scris în 1979. Doar tipărirea articolului a mai necesitat în comunism trecerea a patru ani de zile spre a se ajunge în… anul „Mircea Vulcănescu” în care s-a întâmplat minunea publicării integrale a capodoperei de gând : Dimensiunea românească a existenței (1943, republicată în 1983, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983 a fost „anul M. Vulcănescu”, în „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, aprilie 2001, Nr. 4, p.38 ; http://isabelavs.go.ro/Articole/VULCAN2-1983.htm ).
Trăgând iepurește cu ochiul la cei care l-au tot cenzurat pe Vintilă Horia, Sorin Lavric și-a înseilat recenzia la volumul Vintilă Horia, Memoriile unui fost săgetător (Ed. Vremea, București, 2015) în „anul Vintilă Horia” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Receptarea românească a primului scriitor străin laureat cu Premiul Goncourt) http://www.romanianstudies.org/content/2016/01/isabela-vasiliu-scraba-receptarea-romaneasca-a-primului-scriitor-strain-laureat-al-premiului-goncourt/#more-7030 ), anul când s-au împlinit o sută de ani de la nașterea acestui scriitor de talie universală, cum Sorin Lavric nu va deveni decât când oficialii se vor plictisi de „proiectul Cărtărescu”, pompând bani de la buget în „proiectul Lavric”.
Cuvinte cheie: „Mircea Eliade”, „Vintilă Horia”, „Isabela Vasiliu-Scraba”, „C-tin Noica”, „Aurel Decei”, „răpire și închisoare comunistă”.

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba

REPERE BIBLIOGRAFICE
Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica, în rev. Acolada, nr.4 (67), aprilie 2013, p.16 – 17 ; sau online http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica, în rev. Acolada, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22 ; sau online http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera scolii de la Paltinis ironizata de Noica.htm.
Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru “humanist”, vezi „Acolada”, Satu Mare, anul V, nr 4 /42, aprilie 2011, p.16 ; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/.
Isabela Vasiliu-Scraba, „Modelul Păltiniș” și „Modelul Antim” (sau Inutile liste bibliografice oferite de Noica și lecturi de poezie religioasă în casa boierească a Olgăi Greceanu), în revista „Clipa”, SUA, Ediția 1178 din 20iunie 2015 ; http://www.clipa.com/a13398-Modelul-Antim.aspx sau la https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu ; online https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/
Vintilă Horia, Suflete cu umbră pe pământ, Ed. Jurnalul literar, București, 2004.
Vintilă Horia, Memoriile unui fost săgetător, Ed. Vremea, București, 2015.
Isabela Vasiliu-Scraba, Receptarea românească a primului scriitor străin laureat cu Premiul Goncourt ; http://www.romanianstudies.org/content/2016/01/isabela-vasiliu-scraba-receptarea-romaneasca-a-primului-scriitor-strain-laureat-al-premiului-goncourt/#more-7030 .
Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10 ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/ivssemnmiorita12bis/ .
Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței (1943, 1983).
Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983 a fost „anul M. Vulcănescu”, în „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, aprilie 2001, Nr. 4, p.38 ; http://isabelavs.go.ro/Articole/VULCAN2-1983.htm .
Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004.
Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica, între fantasmă și lucititate, Slobozia, 1992.
Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari la 25 de ani de la moarte; on-line http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, „Scăparea prin tangentă”, sau C-tin Noica și Mircea Vulcănescu, în „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, dec. 2001, Nr. 12/ 72, p.6 ; https://www.scribd.com/doc/200150236/IsabelaVasiliuScrabaScapareaTangenta .
Isabela Vasiliu-Scraba, In labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi : Petre Țuțea, Cioran, Noica, M. Eliade, M. Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000.
Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topografie a prezentului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002.

Autoare : Isabela Vasiliu-Scraba
Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/

Un comentariu:

  1. http://adevarul.ro/cultura/carti/gabriel-liiceanu-despre-volumul-o-idee-suceste-mintile--este-carte-replica-frustrarea-celor-acceptat-comoditatile-comunismului-1_5471809aa0eb96501efed090/index.html
    Data fiind initiativa PSD, sprijinita de ong-uri, de a interzice fumatorii, Eliade cu pipa a disparut de pe fundalul Humanitas, între Gaudeamus 2014 si 2015:https://propinatiu.files.wordpress.com/2015/12/eliade.jpg
    Consolare, listele clasice de carti bune: https://propinatiu.wordpress.com/lista-lui-propinatiu

    RăspundețiȘtergere