marți, 19 aprilie 2016

Magda Ursache. Exerciţiile de adevăr ale unui autor capital: Gheorghe Grigurcu

Iubite Pan, şi voi, zeităţi de aici, câte sunteţi, faceţi să dobândesc frumuseţea lăuntrică. Iar dinafara mea să fie toate prietene celor din mine. Fie, apoi, să-l socotesc pe înţelept bogat. Şi să am parte de o avere nici mai mare, nici mai mică decât aceea pe care numai omul cumpătat poate s-o poarte.”
Platon, Phaidros, Opere, IV, Buc., 1983

„Apolitic activ”, ca şi Luca Piţu, Gh. Grigurcu s-a opus şi se opune constant, continuu doxelor-noxe, ieri, ideologic corecte, azi, corecte politic. Spune un nu decis denigratorilor culturii româneşti, începând cu prototipul Eminescu (vezi Nae Ionescu la stâlpul infamiei, Vintilă Horia sau „exilul pur”; Mircea Eliade şi tradiţia, Un „trăist” Arşavir Acterian, Extraordinarul Petre Pandrea, Dialoguri cu Goma (Flori Bălănescu), Atitudinea Anei Blandiana, O expertiză a răului (Bujor Nedelcovici), O evocare a lui N. Steinhardt (Ioan Pintea), Vaticinarul I. D. Sîrbu, Analizele Ilenei Mălăncioiu), dar şi numelor tabu, umflate cu pompa de critica socialistă. Asta pentru că „în viaţa publică, spiritul critic e oricând necesar”. Şi nu mă refer aici numai la Exerciţii de libertate (ed. Timpul, Iaşi, 2011), din care am cules titlurile de mai sus, ci la întreaga sa Operă (majuscula îmi aparţine) şi la reperele sale. Am numărat doar 80 (câţi ani împlineşte în acest april), dar m-am oprit: pentru a face o enumerare completă mi-ar trebui multe pagini de revistă. Şi câte personalităţi cu adevărat academice şi literare n-au fost şi încă sunt marginalizate ori de-a dreptul (şi de-a stânga!) puse la index, de la necenzurabilul Goma până la C. D. Zeletin, de la Pavel Chihaia, N. Catanoy, Radu Petrescu la Petru Ursache..., profitându-se de indiferenţa, de apatia noastră, de ignoranţa programată. Marche arrière iarăşi? Procesul de recuperare a valorilor a fost lung şi greu. O s-o luăm iarăşi de la capăt, dacă Radu Ioanid nu vrea monumente şi plăci memoriale pe teren public (a lui Nichifor Crainic a căzut), dacă Al. Florian controlează nume de străzi şi titluri de cetăţeni de onoare (conduce cumva o instituţie devenită anexă a Tribunalului Poporului?), dacă Norman Manea dă notă proastă lui Eliade, personalitate legendară, scârbit de „confuzia între cultură şi cult”. Proletcult, nu? Confuzia dintre cultură şi proletcultură durează, de vreme ce în parcul Carol din Bucureşti sunt păstrate statuile lui Theodor Neculuţă, poetul cizmar, academician RPR şi a lui Al. Sahia, obraz gros, proletar, care se războia cu cefele groase, burgheze. I-am „studiat” obligatoriu la primară, când recitam tot obligatoriu, la serbări şcolare, din Maiakovski: „Noi avem un tătic mare-mare / Clasa muncitoare – De oţel.”
Trei sute de scriitori exilaţi din România nu-i puţin lucru, nici 53 de scriitori şi ziarişti morţi în puşcării (închişi - 403). À quoi bon quitter Coasta Boacii (recte Amarul Târg), când a fi poet în cetate, scriitor în agora e mai mult decât necesar? În epoca noastră, în cel mai bun caz minima moralia, dacă nu a-moralia sau i-moralia, e nevoie de caractere. Ana Blandiana a cuvântat în discursul de acceptare a DHC UBB Cluj, cu titlul Istoria ca viitor : „Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este însă mai necesară azi, în overdoza de libertate, când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei.”
Regret, dar trebuie să-l contrazic pe Dinu Flămând: s-a putut trăi şi à l'ombre des Carpathes cu demnitate. Au făcut-o şi „hitleristul” Blaga, pus pe muchia de cuţit a lui Beniuc, şi V. Voiculescu, şi I. D. Sîrbu, şi Petre Ţuţea, şi Arşavir Acterian, şi Steinhardt (cine şi-a mai păstrat, în închisoare, libertatea şi fericirea ca monahul Nicolae?), şi Petru Caraman, şi Dinu Pillat, şi Marcel Petrişor, şi Florin Constantin Pavlovici, şi Şerban Foarţă, şi Luca Piţu...N-au băut, n-au mâncat, n-au cântat la mese, ca Femios pentru peţitorii soţiei lui Ulise, deşi femioşi, condiţionaţi de dogmă şi obţinând, prin „Ştefan Gheorghiu”, şefii diverse, am avut destui. Spirit liber mort după funcţii şi onoruri? Nu cunosc. Îmi aduc aminte că un şef de revistă politizată la maximum sub Ceauşescu ( Liviu Antonesei le spune bine: nu presari, ci presaţi) afirma postsocialist că n-are nelinişti etnice şi că naţiunile vor intra în metastază. Diferenţe etnice, cultură cu amprentă etnică? Noul canon voia altceva: absorbirea diferenţei şi diversitate totală. În fapt, politrucul îşi amintea de articolele proletar-internaţionaliste, scrise în „Iaşul nou”, ani cincizeci. Cei obişnuiţi să înveţe pe dinafară teze, acum le învaţă pe din afară.
„Memory as a form of justice” a intitulat Ana Blandiana expoziţia itinerantă a Memorialului Sighet. Să fie cauza pentru care a fost supusă recent unor ironii nu numai nedrepte, dar şi stupide? Ca „sfânta bătrâneţe legionară” a poetei? Ni se pregăteşte anestezia memoriei, dacă inenarabilul domn Mircea Toma batjocoreşte discursul epocal de la Cluj, exemplu de exerciţiu civic, opus spiritului laisser aller. Dictatul (political correctness), la fel ca dogma marxistă, se execută, nu se discută, a spus Ana Blandiana. Te costă dacă vrei să (mai)ai drept la memorie.
Şi Gheorghe Grigurcu s-a ales cu acuze grele. Cum să-l contrazici pe Norman Manea, care-l punea la îndoială pe savantul Mircea Eliade, om de Nobel, fără să fii considerat antisemit? Iar „moda” incriminării opiniilor, relansată postsocialist durează de câţiva luştri. Victimele stalinismului rămân veşnice victime. „Inculpaţii” Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Vintilă Horia, Crainic, Gyr sunt iarăşi invinuiţi, supuşi unor proceduri proletcultiste.
Fără plăci memoriale pentru „criminalii de război”, decretează directorul INSHR-EW. Cum a fost, aşa rămână! Plăci pentru criminalii de pace ar fi de acceptat? Dacă procesul comunismului s-a făcut de fii ai foştilor propagandişti comunişti (de ce s-au lăsat daţi la o parte anticomuniştii veritabili, de la Doina Cornea la Goma?), ei înşişi activând o vreme în maşinăria de propagandă, orice e posibil în afară de condamnări penale pentru politruci. Asta nu!
Eliade a fost scos primul din cultura românească, de semi-analfabetul Chişinevschi, sub acuzele de fascist şi antisemit. Pentru Răutu, hitlerişti au fost Gh. Brătianu, Ş. Cioculescu, V. Streinu, Traian Brăileanu – „antisovietic şovin”.
De minimis non curat lex. Legea (217) nu se ocupă de mărunţişuri, ca diabolicul experiment Piteşti, de-o pildă. Şi de ce i-am comemora la infinit pe martirii închisorilor morţii când au fost hitlerişti şi fascişti? Zoe Petre, Dennis Deletant, Cristian Pârvulescu – anunţă presa – s-au autosuspendat până la demiterea lui Radu Preda, preşedintele IICCMER. Motivul? Atitudinea sa despre aşa – numita lege antilegionară.
Un supravieţuitor al luptelor din munţi (legionar? fascist?) povestea că miliţienii îi legau pe cei ucişi ca pe oi, de un par şi râdeau: „Na, că ăştia au luat ţara-n braţe!” Ţara în braţe a luat-o şi Mircea Vulcănescu, decedat la Aiud, în 29.X.´52, condamnat 8 ani de temniţă grea pentru delictul „dezastrul ţării prin crimă de război”. Anchetat (citiţi: umilinţe bătăi la sânge, torturi greu de imaginat) de Securitatea înfiinţată în 30 august '48, şef Panteleimon Bodnarenko (Gh. Pintilie), secondat de Boris Grünberg (Al. Nicolschi) şi de Wladimir Mazurow (Vladimir Mazuru). Toţi, Doamne, şi toţi trei ofiţeri KGB, succesoarea NKVD. Ce efecte deţinea deţinutul Mircea Vulcănescu? O pătură particulară uzată, 4 cămăşi uzate, o pijama uzată, o batistă uzată, 3 prosoape uzate, o vestă uzată, un fular uzat... Margareta, soţia lui Vulcănescu, a fost scoasă din casă afară, cu cele două fetiţe; mica, modestă avere - confiscată; el – la groapa comună; iar Pantiuşa bea ferice vodkă în Cartierul Primăverii. Îl văd pe Mircea Vulcănescu ca pe un Socrate al nostru: întâmpinând moartea senin, împăcat, ca să nu se păteze etic; moare demn, ca demnitar în guvernul Antonescu. La fel, Mircea Cancicov, mort la Râmnicu Sărat, în 25 dec. 59, fost ministru al Economiei Naţionale. S-o fi aflat la „Wiesel” că există un parc cu numele lui?
Atitudinea conştient / inconştient antinaţională e acceptată, iar exersarea adevărului pare a fi iarăşi riscantă. Gh. Grigurcu îşi asumă riscul, atrăgând repetat atenţia: „Totul e să punem corect accentele”. „Hitlerist” a fost considerat şi Petru Strihan, deţinut în lotul II Antonescu. Şi asta pentru că a întrebuinţat într-un discurs „expresiunea Unser Kampf” despre războiul antisovietic. Reductio ad Hitlerum (o spun şi mulţi dintre cei care combat şovinismul păgubos şi tâmp), e un mod fals de a pune problema. Hitler a compromis ideea păstrării identităţii, cum a compromis Ceauşescu patriotismul firesc. Şi de ce n-am vrea ca elementul românesc, aşa cum cerea Eminescu, să rămână cel determinant? Din teama de a nu intra, ca Ana Blandiana, în pamflecăreala lui Mircea Toma ?
În spusa lui Cioran despre „eşecul continuu românesc”, eseistul Gheorghe Grigurcu vede „o deplângere”, atât de departe de „o mimare pe «coarda» paroxistic grotescă a modelului cioranian”, întreprinsă de numitul Heidegger dâmboviţean.
Maîtres censeurs (parafraza unei eseiste după titlul lui André Glucksmann, Les Maîtres penseurs) veghează. Nae Ionescu era nazist după Cameleonea Răutu şi plagiator după “bacilul Croh”, cum l-a poreclit Ion Barbu pe Ovid S. Crohmălniceanu; Marta Petreu s-a străduit “de-a proba ceea ce nu se poate proba”: raptul intelectual.
Şi câţi “emancipaţi” atinşi de “resentiment deformator” (analizaţi de Gh. Grigurcu) nu văd vasul gol al literaturii române; eh, Dumnezeu nu umple toate străchinele româneşti. Oricum, şi Eliade, şi Cioran, şi Iorga, şi Vintilă Horia tot ar fi murit în puşcăriile comuniste. Oare de aceea le dezavuăm comportamentul naţionalist şi îi mediatizăm precar? Cât despre Vintilă Horia, trăitor jumătate de veac în exil, este exilat a doua oară, cuprins într-un circ mediatic fără precedent. Nu ştie Alexandru Florian sau nu vrea să ştie că Vintilă Horia şi-a „exprimat public regretul pentru angajamentul său ideologic sau politic.” Dar Florian şi l-a exprimat pe-al său?
În 26 de ani de la evenimentele decembriste, doar doi torţionari (Vişinescu şi Ficior) au fost judecaţi şi condamnaţi. Şi asta pentru că nu numai “conducătorul suprem” trebuia dat jos, ci toată nomenclatura. Ar fi trebuit să fie prioritate naţională, de la începutul începutului, condamnarea barbarilor. Noi i-am lăsat pe ilegaliştii comunişti să devină i-legali financiar şi să se îmbogăţească.
Mircea Vulcănescu rămâne şi-n groapa din Dealul Robilor condamnat de justiţia stalinistă: criminal de război. Într-un interviu pentru revista “Facla”, răspundea la întrebarea “– De ce scrieţi? – Ca să-mi menţin continuitatea eului.” Şi-a menţinut-o până la capătul capătului.
În acele vremi infernale, Vladimir Streinu a fost anchetat de torţionarul Iosif Crăciun pentru că avea în bibliotecă Ispita de a exista (Cioran). Îi citise pe “legionarul” Mircea Eliade, Pădurea interzisă şi pe “misticul” V. Voiculescu, plus romanul lui Dinu Pillat, În aşteptarea ceasului de apoi (după Ileana Iordache, “Litere” nr. 1, ian. 2015). Mă întreb dacă nu va fi poprit şi romanul lui Radu Mareş, Când ne vom întoarce, intitulat cu un vers din Radu Gyr. Mama lui Nicolae Manolescu a scris Iisus în celulă pe o bucată de săpun, s-o spună copiilor după ce ieşea, dacă ieşea din închisoare. De reţinut: poemul Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane a circulat prin temniţe. La Gyr s-a întors în mai multe variante. A ales una, ca Alecsandri Mioriţa. Parantetic spus, când Asociaţia Anti-Mioriţa a cerut ca balada – capodoperă să fie scoasă din manual: vezi, Doamne, îi deprimă pe elevi, replica lui Mircea Platon n-a întârziat: Mioriţa, Irozii şi Nerozii.
Incriminări peste incriminări nu mai contenesc, după metoduri (formă voit incorectă) vechi, marca Ov. S. Crohmălniceanu. Crainic n-are drept la placă memorială, Croh – da. În '45, s-a început cu procesul ziariştilor: „Criminali de război”, „vânduţi”, „vinovaţi de dezastrul ţării” au fost declaraţi Pamfil Şeicaru, Romulus Dianu, Stelian Popescu, Ioan Dumitrescu, Alexandru Hodoş, Gabriel Bălănescu, Radu-Demetrescu-Gyr, Ion Dobre (Nichifor Crainic), Pan Vizirescu, Grigore Manoilescu. Au fost etichetaţi la hurtă „propagatori ai fascismului şi hitlerismului”. Alexandra Sidorovici, nevasta lui Brucan, acuzatoare în Tribunalul Poporului, trăgea cu fraze ciomag (sintagma îi aparţine lui Petru Ursache) în Crainic, „otrăvitor de suflete”. Iar frazele-ciomag sunt re-folosite. Sentinţa, casată în 1995, îi pare reactivului reprezentant al Muzeului Memorial al Holocaustului din SUA „abuz judiciar scandalos”, pentru că Nichifor Crainic ar avea „palmares oribil”. Stat etnocratic? Cum să pledezi pentru aşa ceva, ca Nichifor Crainic, într-o lume globalizantă, de poliglobi (mulţumesc, Vasile Gogea, pentru vocabulă!), iar opinia contrară nu-i de acceptat, ba chiar îl delegitimizează, îl demonetizează pe cel de altă părere. Goma, mai-mult-decât-exilatul din Belleville, o ştie mai bine: este o tactică de luptă veche, foarte veche: cominternistă.
Din aproape în aproape, vom ajunge să considerăm anticomunismul crimă, aici, la noi. Sunt semne rele dacă se cer sentimente de îndurare creştină pentru torţionarii care nu s-au căit o clipă. Unui invitat nesăbuit al Antenei 3 (10 febr. 2016) torţionarul Vişinescu i s-a părut „un bunic perfect”. A luat o condamnare de 20 de ani, dar cât ar fi luat Drăghici dacă justiţia şi-ar fi făcut datoria cu celeritate?
„Aceste semne de rău augur, notează decis Gheorghe Grigurcu şi-l urmez, sunt amnezia, dezinteresul faţă de problemele reale, un anume oportunism fie şi cu faţă «intransigentă», un anume cinism în tratarea atât a trecutului cât şi a prezentului.”
Iată de ce avem obligaţia de a face exerciţii de adevăr, după regulile, după codul libertăţii de opinie. Să eliminăm cenzura şi autocenzura.
Magda Ursache

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu