Naţionalism sau patriotism?/ de Alexandru Ciolan

ieri, 00:06 Autor: Alexandru Ciolan

În cadrul unei dezbateri pe tema „revigorării naţionalismului“ în ţara noastră, organizate de televiziunea publică într-o zi cu puternice rezonanţe numerologice (04.04.16), la o oră de (teoretic) mare audienţă, un reprezentant al PRU (partid naţionalist) a fost pus faţă în faţă cu nu mai puţin de trei agenţi ai poliţiei ideologice, care zornăiau ameninţător cătuşele din dotare. Tristă regie! Ştiam, din filmele americane, că un poliţist nu trebuie să fie niciodată singur cu făptuitorul, dar pe malurile Dâmboviţei e musai ca acesta să fie să covârşit numeric, trei contra unu constituind proporţia minimă. Totuşi, nu despre inechitatea „dezbaterilor“ de acest gen vrem să vorbim acum, ci despre incredibilul tupeu al debitatorilor de clişee ideologice, atotprezenţi şi supranumerari în mediile noastre de prostire a maselor.
Neadevărul implicit şi explicit care a stat la baza emisiunii în chestiune, neadevăr repetat, cu bună ştiinţă sau din neştiinţă, zi de zi, de decenii întregi, şi de la catedră, şi pe toate canalele de comunicare, este acela că naţionalismul ar constitui, în sine, fie ceva rău, un adevărat pericol pentru lumea contemporană în general şi pentru ţara noastră în special, fie ceva ce ţine de istoria reprobabilă a popoarelor, în genul primului milion despre care bogătaşii deveniţi obraze onorabile preferă să nu-şi amintească modul de dobândire. Atât de neplăcut este naţionalismul pentru mentalitatea neoistoricilor noştri, încât nici măcar nu-şi pot imagina că acest substantiv odios ar putea intra în combinaţie cu angelicul adjectiv „democratic“, atât de drag lor, propovăduitori ai societăţii deschise (închise însă pentru naţionalişti). Întrebat, pe un ton acru profesoral, de unde i-a venit partidului pe care îl reprezenta în studio ideea aberantă a „naţionalismului democratic“, reprezentantul PRU a răspuns, senin şi dezarmant, că doctrina a fost formulată de Nicolae Iorga (foto 1). Gureşul inchizitor a rămas fără aer. Nu-şi permitea să-l denigreze pe marele bărbat, transformat în mucenic de chiar versiunea oficială a istoriei pe care o propovăduieşte de la catedră şi din faţa camerelor de luat vederi.
După câteva minute, acelaşi inchizitor a somat gândacul pe care se pregătea să-l strivească în direct, să declare dacă este naţionalist ori patriot. Sunt şi una, şi alta, a răspuns, fără stridenţe, omul de la PRU, lăsându-l pe vajnicul vânător de erezii ideologice cu aerul, pe care îl inspirase în vederea atacului final, neexpirat şi cu ochii, pe care începuse deja să-i închidă, mijiţi. Regrupându-se rapid, triumvirul şi-a recăpătat însă aplombul şi a rostit sentenţios, ca să le intre bine-n cap privitorilor, că naţionalismul a fost bun doar în etapa creării statelor naţionale, dar că acum trebuie să fim patrioţi, nu naţionalişti. Ipse dixit. Şi totuşi... Naţionalismul este un lucru mult mai serios şi mult mai complex decât imaginea caricaturală, desprinsă parcă din cursul scurt de marxism, pe care ne-o oferă intoleranţii apostoli ai democraţiei (să notăm, spre clarificarea poziţiilor teoretice, că în democraţia pe care încearcă să ne-o vândă neopropagandiştii sunt cuprinse, musai, şi consumismul, şi „libera cugetare”).
În zilele noastre, unii fac, alţii nu fac deosebire între naţionalism şi patriotism. Simplificând lucrurile, cei care cred că suntem în faţa a două noţiuni distincte văd în patriotism iubirea de ţară (patria fiind nimic altceva decât ţara, adică o noţiune geografică), iar în naţionalism, loialitatea faţă de etnie, limbă, cultură, tradiţii – altfel spus, asumarea identităţii naţionale. Pentru a complica lucrurile, mai există şi statul, care nu trebuie confundat nici cu naţiunea, nici cu ţara (există state multinaţionale, dar şi naţionalităţi fără un stat propriu).
Pentru că etimologia defineşte de cele mai multe sensul esenţial al unui cuvânt, să precizăm că naţiune şi naţionalism provin din latinescul natio „naştere”, provenit la rându-i din natus „născut”, iar patria şi patriotismul coboară până la latinescul pater „părinte, tată”. Precizarea originii îndepărtate a noţiunilor de naţionalism şi patriotism ne lămureşte aşadar că amândouă vizează de fapt un meta-sens, cel de „rădăcini”, de „ascendenţă” întemeietoare a conştiinţei de sine.
Prima atestare a cuvântului naţionalism în franceză (de unde l-a luat limba română) ne dovedeşte încă o dată că rădăcinile celor două naţiuni sunt comune:
În celebra sa lucrare Memorii pentru a servi la istoria iacobinismului, care îşi propunea să demonstreze că Revoluţia franceză nu a fost o mişcare spontană, ci rezultatul unei conspiraţii urzite de francmasoni („iluminaţii”) pentru a aduce burghezia la putere, abatele iezuit Augustin Barruel scria în 1798: „Naţionalismul a luat locul iubirii generale (...) Atunci, a devenit îngăduit să-i dispreţuieşti pe străini, să-i înşeli, să-i jigneşti. Această virtute a fost numită patriotism. Şi atunci, de ce să nu punem acestei virtuţi limite şi mai strânse? Astfel am văzut cum din patriotism se nasc localismul, spiritul familial şi, în sfârşit, egoismul.”
După cum se vede, acest „certificat de naştere” al naţionalismului confirmă sinonimia lui perfectă cu patriotismul, amândoi termenii fiind folosiţi în sens negativ, ca uzurpatori ai iubirii generale (creştine) şi ca sursă a egoismului.
Lista studiilor consacrate naţionalismului este de-a dreptul descurajantă, noţiunea fiind abordată din nenumărate perspective. S-a vorbit şi s-a scris, astfel, despre un naţionalism romantic (sau organic, sau identitar, aflat la baza unificării statelor germane şi italiene), despre un naţionalism etnic (de care s-au ocupat Herder şi Fichte şi care a culminat în naţional-socialismul german), despre naţionalismul religios (sionismul este un astfel de caz), despre un naţionalism centrifug (al minorităţilor naţionale) şi altul centripet (cel kurd din zilele noastre, de pildă), despre un naţionalism economic (armă de luptă contra neocolonialismului), despre naţionalismul banal (forma difuză din societăţile contemporane, care îi face pe spectatori să se ridice în picioare atunci când se intonează imnul pe stadion) şi despre câte şi mai câte alte forme de naţionalism, unele fiind etichetate ca „bune”, altele ca „rele”, uneori confundate cu, alteori deosebite de extremismele de tot felul (rasism, şovinism, xenofobie etc.).
Polarizarea generalizată a sensurilor naţionalismului (privit ca negativ) şi patriotismului (văzut ca pozitiv) s-a întâmplat cu maximă pregnanţă după cel de-al doilea război mondial, dihotomia fiind impusă, evident, de câştigători.
În tabăra anglo-americanilor, apar în 1945 „Notele despre naţionalism” ale scriitorului şi criticului George Orwell (foto 2), un eseu din care cel mai adesea este invocat fragmentul următor:
„Naţionalismul nu trebuie confundat cu patriotismul. Ambele cuvinte sunt folosite de obicei într-un mod atât de vag, încât orice definire a lor riscă să fie pusă sub semnul întrebării; totuşi, trebuie făcută o distincţie între ele, deoarece cuprind două idei diferite şi chiar opuse. Prin «patriotism» eu înţeleg devoţiunea pentru un anumit loc şi un anumit mod de viaţă, despre care se crede că sunt cele mai bune din lume, dar care nu le sunt impuse altora. Patriotismul este prin natura lui defensiv, atât sub aspect militar, cât şi cultural. Naţionalismul, pe de altă parte, este inseparabil de dorinţa de putere. Scopul permanent al oricărui naţionalist este să dobândească tot mai multă putere şi tot mai mult prestigiu, nu pentru sine, ci pentru naţiunea sau pentru orice altă entitate în care a ales să-şi afunde propria individualitate.”
Citatul acesta, atât de des invocat de apărătorii patriotismului şi detractorii naţionalismului, este însă rupt din context. În chiar deschiderea eseului său, pătrunzătorul critic George Orwell, autorul romanelor „Ferma animalelor” şi „1984”, avertizează că a ales numele „naţionalism” pentru ceva mult mai general decât o doctrină, care însă nu are încă un nume: „un mod de a gândi atât de răspândit încât afectează modul în care judecăm aproape orice subiect”. Prin urmare, eseul lui Orwell nu este unul doctrinar, ci, la un nivel mult mai general şi mai înalt, epistemologic. Naţionalismul este termenul „cel mai apropiat” care i-a venit autorului în minte, dar nu se referă la naţiune: „el se poate atribui unei biserici sau unei clase sau poate lucra într-un sens strict negativ, împotriva a ceva sau altceva, fără nevoia unui obiect pozitiv al loialităţii.” După care Orwell explică ce anume înţelege prin naţionalism: „în primul rând obişnuinţa de a socoti că fiinţele umane pot fi clasificate asemenea insectelor şi că întregi grupuri de milioane sau zeci de milioane de oameni pot fi etichetate drept «bune» sau «rele». Şi în al doilea rând – iar aceasta este mult mai important – mă refer la obiceiul de a se identifica pe sine însuşi cu o naţiune sau cu altă entitate, aşezând-o deasupra binelui şi răului şi nerecunoscând altă datorie decât aceea de a-i promova interesele.” Contemporanii noştri care se consideră patrioţi şi, implicit, buni, condamnându-i pe naţionaliştii cei răi, nu se recunosc, evident, în această descriere care-i socoteşte naţionalişti (să nu uităm: în lipsa altui termen mai adecvat, spune Orwell) pe cei care pun un interes străin propriei persoane deasupra a tot şi a toate.
Oricât de baritonal şi de răsunător ar fi fost glasul lui George Orwell, el nu şi-ar fi prelungit ecoul până în zilele noastre dacă, cel puţin în zona aceasta a Europei, peste el nu s-ar fi suprapus sunetul brutal şi bubuitor al corului ideologilor marxist-leninişti. Astfel, în acelaşi an, 1945, în care apăreau în Marea Britanie „Notele despre naţionalism” ale lui Orwell, la Bucureşti, Editura Partidului Comunist Român scotea, în traducere românească, o broşură a unui oarecare N. Baltiiski, intitulată „Despre patriotism”. După ce se plânge că ideologia  comunistă, prin internaţionalismul ei, era percepută ca fiind opusă patriotismului, gânditorul sovietic loveşte cu toiagul ideologic şi desparte apele: „Unii duşmani ai celor ce muncesc confundă patriotismul şi naţionalismul burghez şi reproşează comuniştilor, ca şi tuturor partizanilor sinceri ai democraţiei duplicitatea imaginară a poziţiei lor patriotice, prin faptul că ei nu-şi pun naţiunea lor «deasupra tuturor celorlalte»”. Ce învăţăm din fraza aceasta? Că patriotismul şi internaţionalismul, fiind proletare, sunt bune, pe când naţionalismul, fiind burghez, este rău. Şi că printre partizanii democraţiei se numără comuniştii.
Fiind burghez, prin urmare abominabil, naţionalismul nu poate avea pentru comunişti, aşa cum are pentru neonaţionaliştii (în sens orwellian) din zilele noastre, nici măcar meritul istoric de a fi contribuit la naşterea naţiunilor. Cu intransigenţă proletară, Baltiiski transformă, în final, naţionalismul în patriotism: „În istorie nu a existat nici o mişcare patriotică care să fi avut ca scop un atentat împotriva egalităţii de drepturi şi libertăţii vreunei naţiuni străine. Toate marile mişcări patriotice din secolele al 18-lea şi al 19-lea au urmărit eliberarea propriei lor ţări de sub dependenţa străină, sau respingerea unei invazii străine…”
Morala acestei prea scurte treceri în revistă a poziţiei faţă de naţionalism şi patriotism se impune de la sine: marile spirite (pe filiera: George Orwell, N. Baltiiski şi, mai presus de ei, propovăduitorii contemporani ai democraţiei şi toleranţei) se întâlnesc în exaltarea patriotismului şi condamnarea naţionalismului.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est

Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/
Motto : “Lui Noica i-am admirat curajul de a fi rămas pe poziție aici, deși scria parcă liber. Ne întâlneam la Schitul Păltiniș și la Sibiu…și am avut câteva momente de respiro duhovnicesc” (Mitropolitul Antonie Plămădeală, în „Jurn. Lit.”, 9 iunie 2005).
REZUMAT DE IDEI: Urmărirea lui Noica și trâmbițarea himericei Școli de la Păltiniș negată de filozof. Proiecte de ispitire securistă a trei mari exilați. Două proiecte eșuate și unul finalizat: răpirea istoricului Aurel Decei. Personalități din țară silite să facă jocul Securității: acad. Dr. Iuliu Hațieganu (proiectul „Aurel Decei”), ex-acad. Nichifor Crainic (proiectul „Vintilă Horia”) și filozoful trăirist C-tin Noica (proiectul de aducere în țară a lui Mircea Eliade). Prețuirea lui Vintilă Horia în Spania si marginalizarea lui Noica, folosit doar ca fundal pentru înălțarea unor statui de mucava. Perpetuând ecoul spaimei dogmaticilor „în fața libertății conștiinței” (M. Nițescu) cronicarul Sorin Lavric scrie despre Memoriile unui fost săgetător „trăgând iepurește cu ochiul la puternicii zilei”. Pe traiectoria unei idei noiciene, Lavric uită a-l cita pe Noica în prezentarea lui Vintilă Horia reiterând aversiunea culturnicilor față de „miracolul inteligenței, al talentului și al personalității” (apud. Marin Nițescu) primului laureat străin al celui mai prestigios premiu literar din Franța.
„Dacă ar fi apucat să-și citească dosarul, Noica l-ar fi repudiat”, scria Sorin Lavric în postfața unuia din volumele din seria Noica în arhiva Securității (Ed. MNLR, 2009, p. 338), fără a-și da seama că însuși Jurnalul de la Păltiniș (1983) a fost, ca să zicem așa, o primă „selecție” din urmărirea pe ascuns a filozofului (cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru “humanist”, vezi „Acolada”, Satu Mare, anul V, nr 4 /42, aprilie 2011, p.16 ; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/ ). În toamna anului 1983 Jurnalul de la Păltiniș a fost citit și repudiat de Noica, precum bine s-a văzut în documentele de arhivă securistă publicate după un sfert de secol. In acea postfață Lavric și-l imaginează pe Noica în rolul de agent de influență al Securității (p.340), iar despre opera filozofică noiciană (pe care n-a priceput-o) Sorin Lavric scrie că „tiparele ideologice succesive” s-ar fi „impregnat vizibil în cărțile sale” (p. 337).
Despre proiectul de-al „momi” pe Mircea Eliade să revină în țară, Lavric notează la fel de neinspirat că „nu securiștii trebuiau să-i inspire lui Noica proiectul” (p.342)
Dacă ar fi vrut să scrie în duhul adevărului (si nu „trăgând cu ochiul” la ce spun puternicii cripto-comunismului contemporan) ar fi putut sesiza o remarcabilă „unitate stilistică” din câteva învitații de întoarcere în țară. Lavric se referă doar la invitația (ratată în cazul lui Eliade) pe care Securitatea l-a tot pus pe Noica (și nu numai pe el !) să o transmită „celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX” să revină acasă.
Dar un proiect similar (și din aceiași perioadă) fusese ratat în încercarea securistă de aducere în țară a laureatului Premiului Goncourt printr-o scrisoare trimisă lui Vintilă Horia de către fostul director al prestigioasei reviste „Gândirea” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu ; online https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/ ) supraviețuitor al regimului de exterminare din temnițele comuniste și pus director la „Glasul Patriei”, care față de „Gândirea” era precum „Jilava” față de Academia Română (apud. Vintilă Horia).
Cu ceva mai multă bunăvoință față de faimosul scriitor care a fost Vintilă Horia (1915-1992), chiar înainte de anul publicării volumelor (bine periate) din seria Noica urmărit de Securitate, Sorin Lavric putea reține răspunsul extrem de inteligent și de interesant dat invitației „maestrului” Crainic care l-a ajutat pe Vintilă Horia „să fie ceea ce este” și care în 1972 îi scrisese din țară (la comandă securistă, de nerefuzat !) despre „împăcarea cu Patria noastră care ea însăși vă întinde brațele și știe că are ce să vă dea [vouă exilaților] ca s-o admirați și ca s-o iubiți ca pe mama voastră” (vezi Vintilă Horia, Reîntâlnirea cu Nichifor Crainic, în vol. Vintilă Horia, Suflete cu umbră pe pământ, București, 2004, p.32). Beneficiind de o bursă de studiu la Madrid în 1991 și 1992, Cristian Bădiliță consemna în cunoștință de cauză despre „figura lui Vintilă Horia” care era si a rămas în Spania „foarte cunoscută…Când a murit, toate posturile de televiziune și-au început telejurnalele cu această știre. Prietenii spanioli îi citiseră cărțile încă din adolescență. Un grup de studenți îl frecventa ca pe un fel de guru care întrecea cu mult competențele unui banal profesor universitar…știu cât de mult îl prețuiau spaniolii, adică la justa lui valoare”(rev. „Rost”, nr. 16, iunie 2004). In contrast cu atare dovezi de prețuire în Spania a sciitorului Vintilă Horia (care a fost și primul romancier străin premiat cu cea mai înaltă distincție a literelor franceze), în „Patria noastră”, la moartea doctorului în filozofie C-tin Noica, lipsit de catedra universitară care i se cuvenea, regimul de teroare ideologică a impus o tăcere absolută. Doar posturile de radio de dincolo de Cortina de fier au anunțat pe 4 decembrie 1987 decesul filozofului „de modă veche”, cum se auto-intitula Noica. Ideologii comuniști cu putere de decizie au veghiat ca De dignitate Europa (ultima carte scrisă de Noica) să apară post-mortem, întâi în germană în 1988. Manuscrisul românesc al acestei cărți intitulate Modelul cultural european a fost cu greu tipărit, la doi ani după reeditarea Jurnalului de la Păltiniș din 1991. Oficialii au amânat mereu publicarea lui Noica, ajungându-se și la întârzieri de… două decenii: Predat la începutul anului 1974 (p.136-143), eseul Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus asupra situației spiritualității românești a fost tipărit în „Viața Românească” abia în 1993, probabil fiindcă în acest text Noica (1909-1987) a semnalat contra-selecția practicată de culturnicii care promovează non-valori, non-specialiști în locul specialiștilor marginalizati (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici șI mari la 25 de ani de la moarte; on-line http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/ ).
Tradus în suedeză, Jurnalul de la Păltiniș (prima piesă folosită la propagarea minciunii despre „Școala de la Păltiniș”, negată de Noica în cuvântul însoțitor la volumul Epistolar; vezi si Isabela Vasiliu-Scraba, Modelul Antim și Modelul Păltiniș ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/ ; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse; online https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ) a înlocuit la Institutul Cultural Român din Suedia în 2009 orice scriere filozofică a lui Noica, în anul centenarului nașterii filozofului. Ceea ce nu a reprezentat decât o continuare a politicii oficiale din timpul vieții lui Noica, înregistrat de organele represive comuniste spunând că acceptă să nu i se publice recenzii la cărțile sale, dar îl revoltă lipsa recenziilor la Eminescu traducător din Kant.
In comentarea invitației pe care o primise de la octogenarul Nichifor Crainic, laureatul Premiului Goncourt subliniază un lucru neglijat dinadins de oficialii din țară: „cultura românească actuală e o reușită, o contribuție la cultura universală, numai prin românii din exil: Brâncuși, Enescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade si Vintilă Horia, toate aceste nume fiind citate dintr-un articol în care autorul respectivului text publicat dincolo de Cortina de fier „aduce un curios omagiu” (Vintilă Horia, op. cit.) României comuniste.
Dacă cele două proiecte vizând invitarea securistă a lui Mircea Eliade prin Noica și a lui Vintilă Horia prin Nichifor Crainic n-au putut fi duse la bun sfârșit, în schimb, a existat înaintea acestora un proiect similar (la începuturile sale) încununat de succes. Este vorba de proiectul prin care un mare specialist (în istoria și cultura popoarelor orientale), pentru că n-a dat curs insistentelor invitații să revină în Patrie, a fost răpit de Securitate pe 20 decembrie 1957. Din Berlinul de Vest a fost trecut în Berlinul de Est unde a fost sechestrat, adus cu forța în țară și anchetat prin schingiuire, apoi întemnițat în regim de exterminare până în august 1964, pentru a ajunge să fie angajat ca arhivar avându-l drept șef pe unul dintre foștii săi anchetatori.
În tentativa de a-l invita în țară pe istoricul dr. Aurel Decei (1905-1976), profesor universitar în Turcia și colaborator de seamă la cea mai prestigioasă Enciclopedie turcă, Securitatea s-a folosit de medicul emerit Iuliu Hațieganu (1885-1959). Reputatul diagnostician a fost pus să scrie pe tema împăcării exilatului Aurel Decei cu Patria care-i întinde brațele plină de iubire.
Răspunsul verbal dat trimisului Securității care-i adusese scrisoarea dr-ului Hațieganu a fost următorul: „România de care pomenești dta este o formațiune hibridă, sovieto-comunistă pe care eu și poporul meu vreau s-o vadă pierind…când vălul care e țesut peste țara mea se va ridica, atunci mă voi întoarce. Acum lucrez aici, în lumea liberă, ca să fac să nu se uite că există o Românie care nu vrea nici comunism, nici ruși la ea acasă” (cf. vol. I. Opriș, Aurel Decei, sau destinul disperării, Editura Enciclopedică, București, 2004, p. 133).
După ce statul polițienesc comunist dăduse o oarecare decizie de grațiere a exilaților, istoricului Aurel Decei (care fusese atașat de presă la Legația Română din Turcia începând cu anul 1940 și până în 1947) i-au parvenit la Istambul niște scrisori de-ale mamei si fraților săi însistând să revină acasă. Mama sa de 80 de ani îl ruga să se întoarcă pentru că pensia îi fusese sistată. (Fără pensie fuseseră lăsați și părinții lui Cioran, ai lui Eliade si ai multor alți „trădători de țară” cum erau numiți scriitorii care făceau faima culturii române în străinătate). Mesagerului aducător de scrisori, profesorul Decei i-a spus că recunoaște scrisul mamei sale pe care n-a văzut-o de zece ani, însă „vede că stilul nu este al ei” (8 aprilie 1956, în op. cit., p.129). La rândul lui, academicianul Iuliu Hațieganu consemna în scrisoarea către Aurel Decei că este informat că „mama din Gurarâului a făcut demersuri pentru înapoierea în patrie”, asigurându-l pe reputatul specialist că un post de universitar îl asteaptă la Cluj, numai să vină, căci întreaga comunitate academică îi va întinde un covor roșu pe care să pășească, onorat în țara comunistă pentru vastele sale cunoștințe de istoric stăpânind 14 limbi între care turca, persana, araba, ebraica, graca veche, latina, pe lângă o mulțime de limbi moderne.
Scrisoarea de invitație în țară prin cunoscutul medic internist neavând succesul scontat, s-a recurs la metoda folosită cu puțin timp înainte pentru aducerea acasă a exilatului Beldeanu implicat în atacarea Legației de la Berna în 1955 (cu procesul ce-a urmat în care O. Beldeanu a fost apărat de M. Fărcășanu): Printr-un comerciant turc născut în România, Beldeanu fusese răpit în 1956 de Securitate, adus în Berlinul de Est, anchetat în țară si omorât. Un an mai târziu, în 1957, profesorul Aurel Decei a fost momit să vină pe 19 decembrie 1957 la Berlin prin același comerciant ca si în cazul răpirii prin Berlinul de Est a lui Ovidiu Beldeanu.
Pe 20 decembrie savantul (care în lumea liberă reprezentase adevărata Românie la Congrese de istorie și orientalistică) intrase deja în ghearele Securității, fiind silit să trăiască și să moară în România „dupărăzboiului” (apud. Vintilă Horia) de soarta căreia se tot interesase de la românii fugiți prin Turcia.
Pentru exilul românesc (îngrijorat de dispariția istoricului) fusese aranjat un scenariu, conform căruia istoricul Aurel Decei ar fi fost amnistiat și ar fi cerut „repatrierea în baza Decretului în vigoare”, fiind ajuns deja în țară. Scenariul pregătit din vreme n-a ținut cont de perioada de valabilitate restrânsă până la 23 august 1955 a Legii amnistiei crimelor politice publicată de guvern la 25 iunie 1955. Mai important în scenariu era însă un text de mulțumire guvernanților care l-au amnistiat. Cu un an înainte de răpirea sa, doctorul Hațieganu fusese pus să scrie negru pe alb: „de altcum pe Tine aceste categorii [ale amnistiaților] nu te exprimă, că nu aveai ce să-ți reproșezi. Dar este un imbold și pentru Tine –ca pentru atâția alții- ce s-au reîntors la rosturile lor si lucrează nestingherit” (dr. Iuliu Hațieganu, Cluj, 29 ianuarie 1956).
Spre regretul celor care și azi suferă din pricina neîntoarcerii în țară a exilaților Eliade și Vintilă Horia invitati de Securitate „acasă” unde l-au adus forțat pe istoricul Aurel Decei, niciunul din cei doi scriitori universali n-au dat curs ispitirilor meșteșugite și extrem de insistente, ambii zor-nevoie poftiți (măcar) să adere la Asociația „România”.
După ce vorbise la un Simpozion oficial despre „nevoia românească de martiri”, Sorin Lavric îi spunea lui Claudiu Târziu că pe sine se vede în același timp ca un „șobolan mistuit de pofte lumești” și ca un „iepure versatil trăgând speriat cu ochiul la ce spun puternicii zilei” (vezi interviul din „Formula As”, 2011 ; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă).în „Acolada”, Satu Mare, Anul X, martie 2016, nr.3/100, p.16 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ).
Rozător în ambele situații, Sorin Lavric l-a „ronțăit” în „România literară” pe laureatul român al Premiului Goncourt sub pretextul că i-ar recenza volumul Memoriile unui fost săgetător (Ed. Vremea, București, 2015).
Premiat după premierea lui Ciomos (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: Virgil Ciomoș, Timp și eternitate, 2000 , în rev. „Clipa”, SUA, dec. 2014 ; http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperieturii-cu-termeni-grecesti%E2%80%9D.aspx ) de lectura cărților lui Sorin Lavric m-a scutit chiar autorul lor, cu care s-a întâmplat să schimb două vorbe pe tema gândirii lui Noica. Atunci am constatat că din bibliografia obligatorie a doctoratului său pe tema filozofiei noiciene, universitarul Lavric nu părea să fi rămas cu prea mult. Poate doar cu înclinația de a ridica în slăvi himerica „Școală de la Păltiniș” negată de însuși Noica (cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica ; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera%20scolii%20de%20la%20Paltinis%20ironizata%20de%20Noica.htm.; vezi si Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș; on-line https://blogideologic.wordpress.com/2013/04/08/isabela-vasiliu-scraba-himera-discipolatului-de-la-paltinis/ ). Si, mai ales, cu tendința de a folosi idei noicene în folos propriu, sau punându-le pe seama directorului său, Gabriel Liiceanu cum s-a întâmplat în recenzia făcută de el cărții despre seducție din 2007 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Parabola orbilor, sau PhiloZofia în comunism și post-comunism ; https://www.scribd.com/doc/191854153/IsabelaVScrabaNoicaLavricLiiceanu ).
Relativ recent, în folos propriu a uzat Sorin Lavric de scrisul lui Noica într-un text despre „satirul” Vintilă Horia. Scriitor de-o șchioapă, Lavric a recenzat unul din volumele scriitorului universal Vintilă Horia pe care (într-un mod nepotrivit) l-a perceput ca fiind „mai iubitor de natură decât de oameni”. Recenzia și-a axat-o de la început pe echivocul ideii (noiciene ?) că la unii autori „nervul creației depășește puterea expresiei” (Sorin Lavric, Taurul magic, vezi „România literară”, ian. 2016).
Pe vremea când nu se găsea prin librării nici un volum al gânditorului trăirist Mircea Vulcănescu, într-o „amintire despre Mircea Vulcănescu” (filozof scos cu de-a sila din cultura românească, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Imaginea oficială asupra filozofiei românești, în vol. : Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate, Slobozia, 2004, pp.112-129 ), C-tin Noica remarca la prietenul său o disproporție între creativitate și creație, prima atât de puternică încât ar fi împiedicat creația propriu-zisă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Scăparea prin tangentă”, sau C-tin Noica și Mircea Vulcănescu, în „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, dec. 2001, Nr. 12/ 72, p.6 ; https://www.scribd.com/doc/200150236/IsabelaVasiliuScrabaScapareaTangenta ).
Cu disproporția dintre creativitate (/nervul creației) și creație (/puterea expresiei) Lavric s-a aflat (întâmplător ?) pe aceeași traiectorie de gând cu filozoful de la Păltiniș.
Amintirea pusă pe hârtie de Noica la cererea soției filozofului ucis în temnița Aiudului (cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10 ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/ivssemnmiorita12bis/ ) a fost publicată în „Almanahul literar 1984”. Almanahul a apărut în decembrie 1983, iar textul lui Noica (pp.36-37) a fost pus sub însemnul „Constantin Noica -70 de ani” întrucât într-adevăr fusese scris în 1979. Doar tipărirea articolului a mai necesitat în comunism trecerea a patru ani de zile spre a se ajunge în… anul „Mircea Vulcănescu” în care s-a întâmplat minunea publicării integrale a capodoperei de gând : Dimensiunea românească a existenței (1943, republicată în 1983, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983 a fost „anul M. Vulcănescu”, în „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, aprilie 2001, Nr. 4, p.38 ; http://isabelavs.go.ro/Articole/VULCAN2-1983.htm ).
Trăgând iepurește cu ochiul la cei care l-au tot cenzurat pe Vintilă Horia, Sorin Lavric și-a înseilat recenzia la volumul Vintilă Horia, Memoriile unui fost săgetător (Ed. Vremea, București, 2015) în „anul Vintilă Horia” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Receptarea românească a primului scriitor străin laureat cu Premiul Goncourt) http://www.romanianstudies.org/content/2016/01/isabela-vasiliu-scraba-receptarea-romaneasca-a-primului-scriitor-strain-laureat-al-premiului-goncourt/#more-7030 ), anul când s-au împlinit o sută de ani de la nașterea acestui scriitor de talie universală, cum Sorin Lavric nu va deveni decât când oficialii se vor plictisi de „proiectul Cărtărescu”, pompând bani de la buget în „proiectul Lavric”.
Cuvinte cheie: „Mircea Eliade”, „Vintilă Horia”, „Isabela Vasiliu-Scraba”, „C-tin Noica”, „Aurel Decei”, „răpire și închisoare comunistă”.

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba

REPERE BIBLIOGRAFICE
Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica, în rev. Acolada, nr.4 (67), aprilie 2013, p.16 – 17 ; sau online http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica, în rev. Acolada, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22 ; sau online http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera scolii de la Paltinis ironizata de Noica.htm.
Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru “humanist”, vezi „Acolada”, Satu Mare, anul V, nr 4 /42, aprilie 2011, p.16 ; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/.
Isabela Vasiliu-Scraba, „Modelul Păltiniș” și „Modelul Antim” (sau Inutile liste bibliografice oferite de Noica și lecturi de poezie religioasă în casa boierească a Olgăi Greceanu), în revista „Clipa”, SUA, Ediția 1178 din 20iunie 2015 ; http://www.clipa.com/a13398-Modelul-Antim.aspx sau la https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu ; online https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/
Vintilă Horia, Suflete cu umbră pe pământ, Ed. Jurnalul literar, București, 2004.
Vintilă Horia, Memoriile unui fost săgetător, Ed. Vremea, București, 2015.
Isabela Vasiliu-Scraba, Receptarea românească a primului scriitor străin laureat cu Premiul Goncourt ; http://www.romanianstudies.org/content/2016/01/isabela-vasiliu-scraba-receptarea-romaneasca-a-primului-scriitor-strain-laureat-al-premiului-goncourt/#more-7030 .
Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10 ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/ivssemnmiorita12bis/ .
Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței (1943, 1983).
Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983 a fost „anul M. Vulcănescu”, în „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, aprilie 2001, Nr. 4, p.38 ; http://isabelavs.go.ro/Articole/VULCAN2-1983.htm .
Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004.
Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica, între fantasmă și lucititate, Slobozia, 1992.
Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari la 25 de ani de la moarte; on-line http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, „Scăparea prin tangentă”, sau C-tin Noica și Mircea Vulcănescu, în „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, dec. 2001, Nr. 12/ 72, p.6 ; https://www.scribd.com/doc/200150236/IsabelaVasiliuScrabaScapareaTangenta .
Isabela Vasiliu-Scraba, In labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi : Petre Țuțea, Cioran, Noica, M. Eliade, M. Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000.
Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topografie a prezentului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002.

Autoare : Isabela Vasiliu-Scraba
Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/

sabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu în zdrăngănit de tinichele

IsabelaVS-VulcanescuDictionar

IsabelaVS-VulcanescuDictionar/10 aprilie 2016/ 40260car./5498cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu în zdrăngănit de tinichele

Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/
Motto : “Sustrasă vremii, binecuvântată/ E pomenirea omului curat./ Ea nu se veștejește niciodată./ Ba, dimpotivă, crește ne-ncetat” (Pilde, 10,7 trad. E. Dorcescu)”.
REZUMAT DE IDEI : Scopul inavuabil al unui dicționar ieșit din reevaluările unui fost instructor al sovrom-culturii. – Ceasul publicării filozofilor de Școală trăiristă și vremea neînțelegerii gândirii românești. – Magia operelor lui Kant citite de Mircea Vulcănescu. – Sergiu Al-George și pericolul latent al bibliotecii lăsate în țară de Mircea Eliade. -Simularea efervescenței culturale retraducând traduceri bune. – Calapodul istoricității la culturnicii dresați „ce să vorbească, ce să nu citească și mai ales ce să nu scrie” (I.D. Sârbu). – Complexul Cortinei de fier. – Supremația virtualului în zdrăngănit de frazeologie goală. – Confuzia dintre vedete și valori ale culturii românești.

Dintre multele tinichele prinse de cenzura comunistă scrierilor filozofice publicate în acea epocă de ocară, unele din ele mai zdrăngăne și azi. E suficient să răsfoim Dicționarul operelor filozofice românești coordonat de fostul șef al cenzurii în momentul de maximă incisivitate a acesteia. După “sublimul” coperții pe care sunt menționate “111 lucrări fundamentale românești”, oricine ar putea crede că este vorba de o carte în care se promovează valorile filozofiei românești interzise până în 1990. Ei bine, datorită vigilentului cenzor cu “veche prestație științifică” – scopul publicării volumului nu este cel mai simplu lucru de aflat (1). Printre altele întrucât deformînd conținutul operelor prezentate -fatalitate de care nu scapă nici o lucrare de popularizare a unor scrieri filozofice – cartea scoasă în 1997 la Humanitas mai are neșansa de a se distinge (cu foarte puține excepții) prin colaboratori inculți și incompetenți.
Din Dicționar nu ne-au mai reținut atenția inepțiile autoarei de poeme nerușinate (2) interesată de filozofia religiilor predată de faimosul profesor Nae Ionescu la care n-a avut nicicând acces. De ele ne-am ocupat în volumul nostru Metafizica lui Nae Ionescu (Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p.174-198) la capitolul intitulat „Editarea cursurilor lui Nae Ionescu” (publicat inițial în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul VIII, nr. 134, aprilie 2000). Acum am citit cele înseilate de ea despre filozoful Mircea Vulcănescu. De bună seamă, a trebuit să trecem peste tonul strepezit exersat de fosta profesoară de socialism în prostiile pe care le-a tot înșirat despre filozoful Nae Ionescu, „singurul filozof român care a făcut școală” (3) și să ne împăcăm cu gîndul că numai îngustimea părerilor Martei Petreu putea stîrni prețuirea modestului coordonator general al volumului, cu liceul său pe puncte “călit la focul slovei sovietice”. Nu vom reda cele înșirate de poeta clujană înscăunată ca profesoară universitară (după un doctorat cu Ion IanoșI, dovedit în 1995 plagiator prin publicarea în „România liberă” a textului său alăturat pasajelor din lucrarea Rodicăi Croitoru din care s-a „inspirat”), întrucât când nu parafrazează, poeta folosește șabloane din perioada comunistă. Spre a vedea felul cum acționează gândirea după șabloane de acest tip, preferăm să amintim cam ce se vehicula „oficial” în comunism în legătură cu filozofia lui Mircea Vulcănescu readusă timid în circuitul cultural la trei decenii după uciderea filozofului în închisoarea din Aiud (4).
Până în 1983, când s-a republicat în întregime Dimensiunea românească a existenței, Vulcănescu fusese cu totul exclus din filozofia românească, ca și Nae Ionescu de care Alexandru Paleologu (5) spusese că a fost unul din cei mai inteligenți oameni din Europa. Cum s-a putut ușor observa, ambii gânditori de Scoală trăiristă (Nae Ionescu șI Mircea Vulcănescu) au fost publicațI în volum doar după aparenta ieșire din uz a terorismului ideologic comunist, cenzura continuând totușI a-și face simțită prezența prin idiosincraziile propagandistului Ion IanoșI, fostul instructor al sovrom-culturii. Desigur, adevărata secetă impusă de ideologi cu de-a sila (6) în domeniul filozofiei putea fi cel mai bine sesizată de cei care apucaseră să trăiască într-un climat cu adevărat cultural. “Tinerețea nu este totdeauna un avantaj -spunea în 1994 Alexandru Paleologu. Pentru un român faptul de a se fi născut imediat după primul război mondial /…/ înseamnă a fi trăit ca adult într-o Românie europeană, într-o Românie liberală, într-o Românie capabilă să-și asigure, politic și economic, locul în rîndul țărilor civilizate”(Interlocuțiuni, 1997).
Dar seceta culturală din vremea comunismului putea fi trecută cu vederea de un filozof precum Constantin Noica preocupat să-și scrie propria operă. “E un ceas fericit pentru cultură” constata Noica după succesul cărților sale și după succesul câtorva „restituiri” de interbelici precum Lucian Blaga, Mircea Eliade, Vasile Pârvan, Petru Comarnescu, Traian Herseni, C. Antoniade, P.P. Negulescu, Mircea Florian, etc. Filozoful și logicianul Anton Dumitriu intuise cu justețe cum singur s-a impus Noica pe treapta cea mai înaltă a culturii noastre „prin propria-i personalitate… In nobila-i împătimire de a realiza dezideratul înălțării culturii românești la nivel mondial Noica a apărut unora de multe ori ca un Don Quijote care pierde simțul realului” (Anton Dumitriu, în rev. „Luceafărul”, București, sept.-dec. 1987)
„Ceasul fericit” fusese și perioada când Noica, în domiciliul obligatoriu, scria de zor “Anti-Goethe”, manuscris nici azi tiparit integral după confiscarea de către Securitate odată cu arestarea filozofului după ce a lăsat spre publicare manuscrisul Povestirilor după Hegel. Pe lângă redactarea propriilor opere (Comentariu la Lysis, Anti-Goethe, Povestiri după Hegel și Devenirea întru ființă) la Câmpulung (jud. Arges) Noica îl îndruma spre filozofie pe tânărul Alexandru Paleologu, înainte de a fi ambii întemnițați fără vină. Scăpat cu viață din închisorile politice de exterminare, si văzând că i se publică eseistica filozofică și chiar volumul (periat) pentru care a fost bătut la sânge și a stat închis șase ani, Constantin Noica este înregistrat de Securitate spunând în 1976 că “marxismul îngăduie azi foarte, foarte multă cultură”. De aici și febrilitatea, pe cât de înduioșătoare, pe atît de deplasată, care-l apucase la un moment dat pe filozoful de la Păltiniș de a căuta cu lumânarea în cuprinsul țării o duzină-două de tineri cărora, sprijinit de oficialitățile comuniste, să le poată preda ștafeta culturală. Căci privind în jurul său nu prea văzuse cui să o cedeze. În 1981 un fals discipol care se tot legitimează ca filozof învocând deplasările sale la Păltiniș, a înregistrat prezicerea lui Noica adeverită după 1990 : “În altă lume, Andrei (Pleșu) ar fi sfîrșit poate în seducția vieții publice” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p. 206). Constantin Noica era atît de obsedat de gîndul că nu are cui preda ștafeta culturală, încât ajunsese să-și imagineze că ștafeta ar putea fi socotită ca predată chiar și atunci când Liiceanu ar ține în mână Kantul din biblioteca lui Mircea Vulcănescu : dacă nu vei citi “această ediție, Kant nu va intra în capul tău …Îți cer să faci un sacrificiu cu valoare simbolică. Aici e vorba de un transfer între generații, de un act aproape inițiatic… să înțelegi asta și să nu mă dezamăgești” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p. 227). În spatele raționamentului noician se ascunde un soi de animism : Fluidul magic de care au fost impregnate cărțile odinioară studiate cu mintea sa strălucită de filozoful Vulcănescu ar trece de la mînă la capul fericitului ce l-ar citi astfel pe Immanuel Kant, înlesnindu-i înțelegerea. Lăsînd gluma de-o parte, ar fi de semnalat sîmburele de adevăr pe care-l cuprinde situația, desigur cam ruptă de realitate, imaginată de Noica în legătură cu șansa înțelegerii gîndirii lui Kant ratată de „discipolul lui Henry Wald” cum se pare că îl considera Noica în forul său intim pe Liiceanu după zece ani de când făcuseră cunoștință în casa dogmaticului Wald cu funcții înalte la Institutul de filozofie condus de politrucul Gulian, șef al Secției de filozofie a Academiei R.S.R.
Într-adevăr, una din premizele (și nu cea mai puțin importantă) pentru deplina reușită în plan cultural a indianistului Sergiu Al-George, faimosul discipol al lui Mircea Eliade, a fost aceea că, prin Noica, la doctorul Sergiu Al-George (7) a ajuns biblioteca de indianistică a lui Eliade, „cel mai mare filozof al religiilor din secolul XX”. Teroriștii ideologici ai statului polițienesc supraveghiat de Moscova au știut bine ce pericol latent se află ascuns în biblioteci. De unde și arderea cărților, sau distrugerea lor sistematică prin aruncarea claie peste grămadă în subsoluri umede, corelată cu difuzarea masivă a noilor scrieri de care sunt umplute și azi, până la refuz, toate Bibliotecile publice cu volume tipărite sau on-line. Insăși trecerea peste granița închisă a țării locuite de „națiunea română captivă” a cărților dinainte de ocuparea României de către armata sovietică era strict interzisă.
Fără să ia în seamă că însuși “materialismul” ilustrează o gîndire vulgar-dogmatică și prin aceasta ruptă de realitate, deci, idealistă, teroarea ideologică împiedica să apară scrieri filozofice sub pretextul că ar fi fost “idealiste”. Dacă totuși cu chiu cu vai mai apărea ceva, era fie o “selecție” bine cenzurată, numită “antologie”, fie o traducere meșteșugită după ideologia vremurilor, sau o literaturizare a unor idei filozofice atât de bine camuflate încât să treacă de hopul cenzurii, cum s-antâmplat în cazul lui Noica (8). Cât privește traducerile meșteșugite, prin larma ce s-a făcut în jurul noilor traduceri, cazul cel mai notoriu a devenit cel al retraducerii (ades din perspectivă materialistă) dialogurilor platonice deja excepțional de bine traduse și comentate în interbelic (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p. 88-92, precum și scrierile noastre despre Platon vol. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică, Slobozia, 1999, precedat de I. Vasiliu-Scraba, Configurații noetice la Platon…, Slobozia, 1998, de vol. I. Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos, 1997, de vol. I. Vasiliu-Scraba, Filozofie acroamatică la Platon, Slobozia, 1997 si de vol. I. Vasiliu-Scraba, Despre existență, ființă și esență, 1996 ). Tactica simulării efervescenței culturale „de grup” prin retraducerea cu surle și tobe a fostelor traduceri a fost reluată în post-comunism după apariția Septuagintei mitropolitului Anania, devenită în 2001 „ediție jubiliară a Sfântului Sinod”. Faptul că și în cazul lui Platon și în cazul Bibliei s-a exagerat „efervescența culturală” e dovedit de lipsa continuării pe cont propriu a lucrului la Platon inițiat de Noica și de reprofilarea ca textier de muzică ușoară a unuia dintre cei care au retradus Sfânta Scriptură.
În comunism, chiar atunci când îl publicau pe Noica, scoțându-se la lumină câte ceva din gândirea Școlii trăiriste inițiate de Nae Ionescu, profesorii de materialism, posesori de diplome de filozofi, aveau grijă să lămurească publicul cum trebuie să fie înțeles filozoful de la Păltiniș, iar după 1983, filozofia lui Mircea Vulcănescu, un alt discipol al metafizicianului Nae Ionescu. Să nu-i scape cumva cititorului, din nici o scriere autentic filozofică, și, bine-înțeles, nici din Dimensiunea românească a existenței, “substratul intereselor de clasă” (cf. Dumitru Ghișe, O deschidere de drum, în rev. “Caiete Critice”, nr. 1-2/1983, p. 188-189, text publicat odată cu lucrarea lui Vulcănescu tipărită inițial de Noica în anuarul Izvoare de Filozofie din 1944.), să distingă “ideile, de la cele materialiste până la cele idealiste, de la cele istorice până la cele ale unei metafizici supra-istorice, de la cele cumpănite, raționaliste, până la cele de factură ortodoxistă, mistic-iraționalistă”(D. Ghișe, op. cit.). Să se bucure când sesizează “unghiul științific” și să se întristeze observîndu-l pe cel “antiștiințific” (ibidem). Să nu sară peste “liniile mari de mișcare ale reflexiei lui Mircea Vulcănescu” linii care n-ar depăși „limitele proprii gîndirii speculative, de tip idealist, tincturată pe alocuri cu accente mistice, iraționaliste” (ibid.).
Preocupat de ceea ce el numește “limitele teoretice” ale metodei vulcănesciene, culturnicul folosește drept calapod de gîndire “viziunea istoricității”. Metoda s-ar dovedi “limitată” pentru că n-ar putea explica ceea ce nu și-a propus, respectiv “evoluția /… / într-o strînsă conexiune cu determinațiile socio-istorice” (D. Ghișe). Preluând modelul “strînsei conexiuni”, Marta Petreu se oprește la “caracterul arhaic al mentalității românești”, evidențiat de Mircea Vulcănescu din “limbajul popular, arhaic”, ca să inventeze o așa-zisă “mentalitate thanatică normală în Europa până la sfîrșitul secolului al XVII-lea”. Supralicitînd virtuțile explicative ale șablonului “perspectivei istorice” și al “condiționării omului de situația istorică”, Marta Petreu își mai dă cu părerea că “arhaica viziune mioritică despre moarte e mai degrabă un anacronism, decât o trăsătură a spiritualității naționale”( Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței în Dicționarul operelor filozofice românești, Humanitas, 1997, p. 42).
Gabriel Liiceanu utilizează șablonul “perspectivei istorice” în mod diferit. Subjugat de un acut interes pentru temporal, pe de-o parte găsește că preocuparea cu filozofia autentică și acel universalism al culturii profesat de Constantin Noica ar camufla o vinovată “fugă de istorie”. Pe de altă parte, înclinația filozofului de la Păltiniș către regăsirea tradiției, sau către ancorarea în imediatul limbii române îi par de-a dreptul “ridicole”. Mai mult încă, lui i se pare într-un mod cu totul original că descoperă aici “un handicap” transformat de Noica în argument de superioritate (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p. 231). De ce handicap? Nu se știe! Pentru că și ridicolul sesizat unde nu era cazul si originalitatea sa de două parale sunt lipsite de fireasca argumentare.
În comentariile publicate în 1983 (cu prilejul reeditării în revista “Caiete Critice” a Dimensiunii românești a existenței) se mai găsesc unele șabloane de gândire ce reapar în rândurile scrise în post-comunism de Dan C. Mihăilescu, îndemnat de filozoful de la Păltiniș să citească în paralel „Scânteia” șI „Neuer Weg”, pentru a-șI înbunătățI germana (si a nu rămâne doar cu folosul „cultural” al „Scânteii”). La D. C. Mihăilescu stilul abordării temei specificului național, fiind tras pe calapod, seamănă impresionant de bine cu tot ce au scris culturnicii suferind de complexul “Cortinei de fier” pe care românii nu aveau cum să-l dobîndească în perioada interbelică. Iar cei care apucaseră acele vremi nu aveau cum să-l mai capete. “A fi european, constata pe bună dreptate Alexandru Paleologu, înseamnă a nu avea complexe provinciale” (op.cit). Interbelicilor nu li se părea că ar “coborî până într-atît în regional” (Jurnalul de la Păltiniș), încât să citească sau să scrie despre specificul național american (Petru Comarnescu), francez, românesc sau german.
Mircea Vulcănescu notează că cercetarea sa “se așează pe terenul preocupărilor de tipologie a culturii, alături de alte studii, mai mult sau mai puțin reușite, de același fel: de pildă acel strălucit: Nationale im Denken Frankreich a lui Scheler”. De aici reiese limpede că Vulcănescu nu a scris despre felul particular în care românii își pun problema existenței dintr-un impuls de a “exalta specificul național și a elimina – ca străine și impure- influențele culturale de tip vestic”, cum s-a exprimat un fals discipol (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera “Scolii de la Păltiniş” ironizată de Noica ) în legătură cu lucrările scrise de Constantin Noica după însușirea “lecției” lui Vulcănescu (Jurnalul de la Păltiniș, Ed. Cartea Românească, 1983, p. 231). După editarea filozofului Mircea Vulcănescu în post-comunism, un activist cu diplomă de filozof observând că mult mai mulți scriitori români -nu numai cei enumărați de Mircea Vulcănescu în Dimensiunea românească a existenței – “au forat în jurul sau în centrul” temei specificului național -, se ostenise a completa lista cu nume precum Hașdeu, Maiorescu, Eminescu, Iorga, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Nichifor Crainic, Petru Comarnescu, Mihai Ralea și Camil Petrescu („Vulcănescu despre omul românesc”, în rev. “România Literară”, 13-20 mai 1992).
Scriind despre “supremația virtualului” proclamată de Mircea Vulcănescu (si de Nae Ionescu, am adăuga noi), acel fost vizitator al filozofului de la Păltiniș îndemnat Noica să citească „Scânteia” în paralel cu „Neuer Weg” (9) a dovedit că le-a studiat pe amândouă, chiar a rămas la nivelul lor, fiindcă la capitolul filozofie înșiră verzi uscate. Anume că virtualitatea ar fi, vezi Doamne, “vecină” cu “seninătatea cinic-optimistă a lui Noica” (D. C. Mihăilescu, Supremația virtualului, în „L.A.& I.”, 13 ian. 1992). Să se arate cititor de filozofie, după apariția volumului Dimensiunea românească a existenței în decembrie 1991, criticul Dan C. Mihăilescu a criticat atât “supremația virtualului” cât și “căderea în timp”, fără a-nțelege ce-i cu ele. Confuz în esență, dar limpede în intenție, folosind o frazeologie goală, fostul comunist asociază ideile naeionesciene și vulcănesciene pe care nu le-a înțeles cu “retragerea în arheologie a lui Pârvan”, cu “Mureșanu-l eminescian”, ori cu “funest-feericul și de-o fi să mor al Mioriței” (Dan C. Mihăilescu în “Cotidianul”, Suplimentul “Litere, Arte, Idei”, 13 ianuarie 1992 ).
Oricine își poate închipui surprinderea lui Emil Cioran, căruia Mircea Vulcănescu îi dedicase în 1944 Dimensiunea românească a existenței, primind prin anii șaptezeci de la Constantin Noica Sentimentul românesc al ființei, în care cenzura comunistă nu-i permisese autorului să treacă nicăieri numele lui Mircea Vulcănescu, deși chiar titlul evoca lucrarea vulcănesciană dinainte de ocuparea țării. Ca efect al unei asemenea surprize, și nu din “oboseala” pe care i-ar fi pricinuit-o “naționalismele veacului” (Jurnalul de la Păltiniș, p. 232), i-a scris Emil Cioran lui Noica să-i mulțumească pentru… Sentimentul paraguaian al ființei, atrăgând astfel atenția că “existența” e una, iar “ființa” e alta, și că față de ființă (în sens de Ființă Supremă) sentimentul oricărui om de pe mapamond este același.
Aproape fără excepție, cei care au scris în comunism (și după dec. 1989) despre Dimensiunea românească…au reprodus cu sârg lista de personalități din cultura română care s-au preocupat de profilul spiritual al poporului român, listă oferită de Mircea Vulcănescu. Mai puțin lăudabil este însă faptul că mai toți au “uitat” să evoce pasajul în care Mircea Vulcănescu lămurea cititorul că preocuparea pentru tipologia culturilor este o preocupare “vestică”, materializată prin diverse scrieri, din care, cum am văzut deja, el a citat lucrarea: “Nationale im Denken Frankreich” a unui autor destul de cunoscut în cultura europeană. Și, o ultimă remarcă: filozofia lui Mircea Vulcănescu nu avea cum să corespundă șabloanelor de gândire pe care profesorii de așa-zisă filozofie se străduiau în comunism să le impună. Pentru cititorul de azi, ne-au părut demne de semnalat însăși șabloanele, fiindcă ele sunt cele care mai zdrăngănesc ca niște tinichele pe unde au umblat foști culturnici.
Scopul Dicționarului pus la cale de Liiceanu din 1994 pare a fi uniformizarea gândirii, ca și papagaliceala Raportului Tismăneanu (9) la examene de Bacalaureat, reproducând indirect obligativitatea ședințelor ideologice din comunism și a orelor de socialism științific.
„Sărmanii necunoscuti ieșiți din mantaua” lui Ianoși odată cu apariția Dictionarului operelor filozofice…au căpătat între timp notorietate. Nu prin cine știe ce scrieri care să îmbogățească gândirea filozofică românească. Doar prin artificiala notorietate produsă de mass-media, si, mai ales, prin „confuzia dintre vedete si valori” (I. Varlam).


NOTE SI CONSIDERTII MARGINALE

1. 1. La sfîrșitul Dicționarului operelor filozofice românești se află trecută lista cu autorii cuprinși în dicționar și cu operele prezentate (p.270-272), urmată de o listă umplută cu lucrări mediocre și sub-mediocre ale unor autori precum: C. Dobrogeanu-Gherea (despre „academicianul” Dobrogeanu-Gherea vezi Isabela Vasiliu-Scraba, M. Eliade și neo-iobăgia ideologică post-comunistă, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3 (100)/2016, p.14 ; on line https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ), Dumitru Ghișe, Ludwig Grünberg, Pavel Apostol, Dumitru Matei, Miron Constantinescu etc, în condițiile în care nu apar de loc menționați: Ernest Bernea, Sorin Pavel, Horia Stamatu, Walter Biemel, Dumitru Cristian Amzăr, Ion Ionică,Vintilă Horia, Elena Irion (Moisuc), Constantin Amăriuței, Nicolae Herescu, ș.a. În ce-l privește pe Ion Barbu, este menționată -ca operă filozofică-, Opera matematică (1967-1970), fiind omise scrierile sale de critică literară vădind o solidă cultură filozofică (v. Ion Barbu, Opere complete. Ediție îngrijită de Mircea Coloșenco, București, Academia Română și Ed. Univers Enciclopedic, 2000). In mod surprinzător, lucrările criticilor lipsiți complet de spirit filozofic (precum George Călinescu și Marcel Breazu) sunt cu grijă citate (ca opere filozofice!) spre a ocupa cât mai mult spațiu între coperțile Dicționarului operelor filozofice românești (despre G. Călinescu vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu ; on-line https://blogideologic.wordpress.com/2015/05/21/isabela-vasiliu-scraba-radu-gyr-despre-falsificarea-istoriei-literare-la-g-calinescu/ ; sau http://www.scribd.com/doc/192378090/IsabelaVasiliuScrabaGandirea ). Făcând cu totul abstracție de valoarea fișelor ce alcătuiesc Dicționarul…, unii cititori ar putea fi intrigați de selecția operelor cuprinse în volum. De ce nu apar scrieri de Vasile Băncilă, B.P. Hașdeu, Traian Herseni, Stelian Mateescu (supranumit „micul Kant”), Constantin Micu, Bazil Munteanu, Grigore Popa (Kierkegaard), Nicolae Roșu, Mihail Rădulescu, Ion Rădulescu-Pogoneanu, C-tin Săndulescu-Godeni și apare selecția de articole Filozofi și sisteme (1933) a lui Brucăr? Să fi fost considerată, în mod exagerat, drept “operă fundamentală” întrucât modestul Brucăr se găsise să-l atace pe sclipitorul metafizician Nae Ionescu într-o recenzie “nedreaptă a prefeței lui Nae Ionescu la traducerea Criticii rațiunii practice a lui Kant făcută de elevii lui: Amzăr și Vișan” ? (cf. Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, așa cum l-am cunoscut, București, 1992, p. 132). Cine știe?
2. 2. Marta Petreu, Poeme nerușinate, București, Ed. Albatros, 1993. Criticul literar Marian Popa face o prezentare pertinentă autoarei de poeme nerușinate care „își foloseste inteligența cu disperarea parcă instigatoare a unei femei dizgrațioase care face eforturi să disimuleze sau să completeze ceva disperant glandular prin franchețe exchibiționistă” (cf. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, București, Fundația Luceafărul, 2001, vol. II, p.629). Despre gândirea lui Nae Ionescu, (întâiul și până azi) unicul creator de școală românească de filozofie (cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala trăiristă inaugurată de Nae Ionescu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 258/2013, pp.4-5 ; on-line http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Ceva%20despre%20scoala%20trairista%20de%20IVS.htm ), nu am recomanda cărțile poetei Marta Petreu, fostă profesoară de socialism vehiculând șabloanele ideologiei comuniste când vine vorba de Nae Ionescu sau de Mircea Vulcănescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Imaginea oficială asupra filozofiei românești, în vol. : I. Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate, Slobozia, 2004, pp.112-129 ; https://www.scribd.com/doc/130854967/IsabelaVasiliuScrabaAlexDragomirPropedeutica ). Cei interesați de filozofia românească ar putea citi cu mai mult folos intelectual : Isabela Vasiliu-Scraba, „Tăcerea descriptivă” a filozofului Nae Ionescu ( în „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 273/2014, pp.15-17 ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-vulcannae10-mantuirea/ ), eventual cele două volume pe care le-am publicat despre Metafizica lui Nae Ionescu (Slobozia, 2000) și despre discipolii inițiatorului Școlii trăiriste (vezi I. Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor.Nae Ionescu prin discipolii săi : Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000), volume aflătoare și la Washington, în Biblioteca Congresului american, nu numai la Universitatea din Standford si prin biblioteci din Europa de vest.
3. apud. Petre Țuțea, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între filozofie și religie” sau Nae Ionescu și Petre Țuțea, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 296/2015, și nr. 304/2015 ; on-line în rev. „Clipa”, California, SUA, dec. 2014 http://www.clipa.com/a12740-ORICE-MARE-INTELIGENTA-BASCULEAZA-206-NTRE-RELIGIE-SI-FILOZOFIE-Petre-Tutea.aspx ; sau https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ ) și în vol. I. Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi : Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000 ; http://www.scribd.com/doc/153762785/IsabelaVasiliuScrabaNaeDiscipoli .
4. După o informație primită prin e-mail de la A.I. Brumaru, despre Vulcănescu a scris si el în 1983 un text pe care apoi l-a cuprins în vol. : A. I. Brumaru, Despre ființa românească: aspecte, întrebări, Ed. Viitorul Românesc, București, 2001. În opinia Mariucăi Vulcănescu (fata cea mică a filozofului) suplimentul de anchetă pentru care Mircea Vulcănescu a fost adus la Jilava în 1951 s-ar fi datorat unei confuzii de nume. Tatăl ei ar fi fost adus de la Aiud în locul unui alt Vulcănescu. Iar această confuzie ar fi stat la baza unei serii întregi de întâmplări din care, în 28 octombrie 1952 i s-a tras lui Mircea Vulcănescu moartea în închisoarea din Aiud (vezi înregistrarea mea de la Colocviul „Mircea Vulcănescu”, Tecuci, 2012 http://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ ). Un preot ortodox închis la Aiud (vezi Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, 1997 citat de Fabian Seiche în vol.: Martiri și mărturisitori români ai secolului XX. Închisorile comuniste din România, Ed. Agaton, Făgăraș, 2010; a se vedea și Sorin Lavric, Nevoia de martiri, în rev. „Permanențe”, Anul XIII, nr. 10-11/2010, p.3. In „Permanențe”, Anul XVI, nr. 1-2/ 2013, p.7, Sorin Lavric apare în lista de colaboratori ai revistei scoasă de Fundația „George Manu” din București, iar la p. 4 al aceluiași număr din ianuarie 2013 îi este publicat textul Privilegiul suferinței închinat de Lavric lui Mircea Nicolau.) consemnase că gardienii îl diferențiau pe filozof de celălalt Vulcănescu specificând că este vorba de „criminalul” Vulcănescu, desemnare obligatorie reinstituită în 2015 prin Legea 217. Mircea Vulcănescu, filozoful și economistul de geniu care a sporit tezaurul în aur al Băncii Naționale astfel încât „România a terminat războiul având cea mai mare rezervă de aur din cursul istoriei ei : peste 230 tone”(apud A. Apahideanu, rudă cu Mircea Cancicov, ministru ucis în 1959 în temnița comunistă de la Râmnicul Sărat) a fost desemnat „criminal” ce a contribuit la „dezastrul țării” de sovieticii care și-a însușit rezerva de aur a BNR. Inainte de 2015, „criminal” apărea Vulcănescu și pe cărțile scoase de Liiceanu la fosta Editură „Politică” (De la Nae Ionescu la Criterion, Ed. Humanitas, 2003 și Bunul Dumnezeu cotidian, Ed. Humanitas, 2004 ), cărți de unde se putea citi că Mircea Vulcănescu „a fost judecat si condamnat la opt ani de temniță grea”, fără a se spune nicăieri că ocupanții sovietici au regizat din umbră farse de procese, având verdictul dat dinainte (https://www.youtube.com/watch?v=xsi5wHC44AA ). Ioan Ioanolide își amintește cum la închisoarea comunistă din Aiud îl vedea pe Mircea Vulcănescu „adesea în biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în WC”. Tot Ioanolide scrie că n-a murit atunci, la Jilava, că revenit în închisoarea din Aiud a continuat să întrețină o „febrilă activitate intelectuală în rândul deținuților”. De aceea gardienii „au continuat să-l pedepsească până ce l-au ucis”(Ioan Ioanolide, Întoarcerea la Hristos, București, 2012, p.307). Virgil Maxim relatează una dintre pedepse în care filozoful împreună cu alți doi deținuți fuseseră trimiși dezbrăcați timp de trei zile fără mâncare la „neagra” într-un frig înlemnitor și o beznă absolută, după care au „fost bătuți cu saci de nisip (confecționați din pânză de doc, de grosimea unei bâte) care distrug mai ales organele interne, în special rinichii”. Apoi vreo săptămână „apoape n-au putut vorbi din cauza slăbiciunii și a durerilor acute” (V. Maxim, Imn pentru crucea purtată, București, 2002, vol. II, p.246). La punctul 41 al unei directive NKVD (precursorul KGB) din 1949 se preciza, după cinci ani de farse juridice cu verdictul dinainte stabilit, că „trebuie împiedicată reabilitarea celor condamnați în procese politice. Iar dacă devine inevitabilă, reabilitarea se admite doar cu condiția ca acel caz să fie considerat o eroare judecătorească ; nu va avea loc reluarea procesului, pentru ca cei care au pricinuit eroarea să nu fie deranjați” (în rev. „Meridianul românesc”, SUA, 3 martie 2001, p.3 ).
5. 5. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un căutător de înțelepciune discret : Alexandru Paleologu (în rev. „Contemporanul”, ian. 2006, http://www.scribd.com/doc/190133814/IsabelaVScrabaAlexPaleologuIntelept ).
6. 6. vezi Ion Varlam, Necesitatea definirii în drept a totalitarismului. Istoricul Varlam, fostul deținut politic, considera totalitarismul comunist („expresia politică a crimei organizate”) ca deosebit de celelalte dictaturi prin două trăsături mai importante : (a)„instituționalizarea discriminării” care decretează anti-fascismul drept „singura formă permisă de anti-totalitarism” si (b) „teroarea preventivă” ca metodă „de conservare a hegemoniei unui grup” și ca mijloc de distrugere…a indezirabililor”. Eminentul istoric și politolog scria în 2006 despre „Comisia Tismăneanu” care este „o insultă la adresa democrației și un scandal moral”. El observase incompetența și veleitarismul vedetelor intelectuale din „elita de substituție” (asigurată de oamenii „establishmentului” comunist) care fac greșala de a „confunda vedete și valori”, nesesizând artificialitatea „notorietății produsă de publicitate”. Ion Varlam, nepotul generalului Radu Rosetti (istoric militar ucis în detentia comunistă în 1949), mai sesizase că „după o jumătate de secol de barbarie în care poporul român a fost supus la cazne și batjocorit” clasa dominantă a rămas să fie, ca și înainte de 1990, „oligarhia colonială sovietică” (Ion Varlam, Pseudo-România, București, 2004). Pozițiile „establishmentului” comunist ar fi periclitate dacă n-ar exista de facto o deplină continuitate a ordinii totalitarismului marxist oficial abolit.
7. 7. vezi, Nestor Ignat, Constantin Noica și biblioteca lui Mircea Eliade, în rev. „Diplomat club”, nr. 3/1997, p. 13. Una din cele două recomandări necesare intrării în Uniunea Scriitorilor i-a fost oferită doctorului Sergiu Al-George de Alexandru Paleologu (rev. „Biblioteca Indica”, nr. 3/1998, număr special “Sergiu Al-George”).
8. 8. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica – între fantasmă si luciditate, Slobozia, 1992. Acesta a fost primul volum critic despre gândirea lui Noica, monografie nemenționată de Sorin Lavric în coada niciuneia din cele șase prezentări prin parafrazare a șase volume noiciene unde lui Lavric (n. 1967, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cultura colectivistă aşa cum a fost ea percepută de Sorin Lavric, http://isabelavs.go.ro/Articole/NoicaPerchezitie7.htm ) îi aparține doar eroarea de a confunda publicarea amănată de cenzura ideologică decenii la rând cu decizia lui Constantin Noica de a oferi o succesiune anume ideilor sale (S. Lavric în Dicționarul operelor filozofice românești, Humanitas, 1997).
9. Raportul Tismăneanu (scos la Humanitas și considerat de Ion Varlam „nul și neavenit”) pare a fi extrem de apreciat de Sorin Lavric. In 2012 mediatizatul S. Lavric îl plasase pe unicul filozof român care a întemeiat o școală, Școala trăiristă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Petre Țuțea, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 296/2015, și nr. 304/2015; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ ) în rândul „delincvenților ideologici”, reactualizând „optica proletcultistă deformatoare” intrată în vigoare odată cu Legea 658 din 24 august 1946 (vezi Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.61). „Ieșit de sub mantaua” stalinistului Ion Ianoși – premiat în 1963 pentru o carte de necitit, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul Mircea Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă, în rev. „Acolada”, Satu-Mare, nr. 3 (100)/ 2016 ; https://www.scribd.com/doc/200150811/IsabelaVasiliuScrabaAcadEliade ; sau https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ) Sorin Lavric se arată opac la opiniile lui Ion Varlam privitoare la necesitatea definirii în drept a totalitarismului . Dacă ar fi urmărit ideile clar expuse de istoricul I. Varlam în scrierile sale, poate n-ar uita atât de sistematic cele peste 100 de milioane de victime ale totalitarismului comunist (cf. dr. Florin Mătrescu Holocaustul roșu, Ed. Irecson, București, 2008, vol. I-III, 1430p.). Scriitorul Marin Nițescu (1925-1989) observa cu justețe următoarele : „Nu cred că există valoare autentică acolo unde scriitorul se autocenzurează reflex, înainte de a fi cenzurat de instituțiile oficiale”, fără să știe ce vreme îndelungată va fi valabilă această intuiție a sa referitoare la pseudo-cultura comunistă.
10. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru „humanist”, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul V, nr 4 (42), aprilie 2011, p.16, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/ ; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Sfârșitul lui Noica și sfârșitul comunismului, pe hârtie în rev. „Plumb”, Bacău, ianuarie 2010 ; http://isabelavs.go.ro/Articole/NoicaSfarsit4.htm .

REPERE BIBLIOGRAFICE

1-Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul M. Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3 (100)/2016, p.14 ; on line https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ; sau.
http://www.scribd.com/doc/200150811/IsabelaVasiliuScrabaAcadEliade.

2- Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și dubla ei înfățișare, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000; http://www.worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-si-in-dubla-ei-infatisare/oclc/48753439.
3- Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între filozofie și religie” sau Nae Ionescu și Petre Țuțea, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 296/2015, și nr. 304/2015 ; on-line în rev. „Clipa”, California, SUA, dec. 2014 http://www.clipa.com/a12740-ORICE-MARE-INTELIGENTA-BASCULEAZA-206-NTRE-RELIGIE-SI-FILOZOFIE-Petre-Tutea.aspx ; sau https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ )

4- Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala trăiristă inaugurată de Nae Ionescu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 258/2013, pp.4-5 ; on-line http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Ceva%20despre%20scoala%20trairista%20de%20IVS.htm.

5- Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36; https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade ; si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17; http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf .

6- Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor.Nae Ionescu prin discipolii săi : Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000.

7-Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie; sau https://fr.scribd.com/doc/179318328/IsabelaVScrabaMicsorareEliadeGonflareCulianu .

8-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm .

9-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte; http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/ ; eseu având 1878 accesări.

10- Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15; sau https://fr.scribd.com/doc/225083365/IsabelaVasiliuScrabaEliadeDetractori ; o variantă mai elaborată din site-ul personal, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-EliadeDetractori4.htm .

11- Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica – între fantasmă si luciditate, Slobozia, 1992.

12-Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50; http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm ; , sau varianta intitulată Wikipedia.ro citită printre rânduri; http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/ .

13-Isabela Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru „humanist”, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul V, nr 4 (42), aprilie 2011, p.16; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/ .

14- Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica ; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera%20scolii%20de%20la%20Paltinis%20ironizata%20de%20Noica.htm.

15- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moartea acestuia și la 30 de ani după moartea discipolului său, Sergiu Al-George, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26; online la http://www.scribd.com/doc/167095578/Isabela-Vasiliu-Scraba-In-%C5%A3ara-lui-Mircea-Eliade-la-25-de-ani-de-la-moartea-acestuia-%C5%9Fi-la-30-de-ani-dup%C4%83-moartea-discipolului-s%C4%83u-Sergiu-Al-George ; sau   http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-11Precizari-Wendy_despreCulianu.htm .

16- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade si brașul lung al inchiziției comuniste; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ .

17- Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10, sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011; http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46   .

18- Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topografie a prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002; http://www.worldcat.org/search?q=Isabela+vasiliu-scraba&qt=owc_search .

19- Isabela Vasiliu-Scraba, Sfârșitul lui Noica și sfârșitul comunismului, pe hârtie în rev. „Plumb”, Bacău, ianuarie 2010 ; http://isabelavs.go.ro/Articole/NoicaSfarsit4.htm .

20- Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș; on-line https://blogideologic.wordpress.com/2013/04/08/isabela-vasiliu-scraba-himera-discipolatului-de-la-paltinis/ .

21- Isabela Vasiliu-Scraba, Modelul Antim și modelul Păltiniș, în rev. „Clipa”, SUA, Anul XXV, iunie 2015; http://www.clipa.com/a13398-Modelul-Antim.aspx .

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba
Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/

Discursul lui Ceaușescu din 20 decembrie 1989. Ce nu s-a văzut la TV: Totul face parte dintr-un plan mai general împotriva independenței popoarelor

Din perspectiva timpului trecut de la 20 decembrie 1989, afirmațiile lui Nicolae Ceaușescu, care atunci păreau ridicole și false, impregnate de tonul și vocabularul bine știut, devin adevăruri istorice. Tragică capcană în care trebuia să alegem între un dictator învechit și o invazie imperială care ne va transforma în colonie, fără să putem cunoaște jocul politic căruia era supusă România. Dan Culcer

Pe 20 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu se întorcea din ultima sa vizită ca șef al statului Român și ținea un discurs televizat despre evenimentele din zilele precedente, de la Timișoara.
Fostul președinte a spus atunci că sub pretextul împiedicării mutării lui Tokeș, "cîteva grupuri de elemente huliganice au organizat o serie de manifestări și incidente, trecînd la atacarea unor instituții de stat, distrugînd și jefuind o serie de clădiri, de magazine, de clădiri publice, iar în ziua de 17 decembrie și-au intensificat activitatea împotriva instituțiilor de stat și de partid, inclusiv a unor unități militare."
Ceaușescu a mai afirmat că scopul primelor grupuri de manifestanți a fost "de a provoca dezordine și distrugerea instituțiilor și bunurilor generale ale orașului și de a da semnalul unor asemenea acțiuni și în alte centre". Apoi, fostul șef al statului a mai spus că " în seara zilei de 17 decembrie, fiind atacate, unitățile militare au răspuns prin focuri de avertisment împotriva celor care au continuat să acționeze împotriva unităților militare și instituțiilor de stat și politice", deși sunt numeroase mărturii că s-a tras fără somație, la întâmplare, asupra manifestanților.
Liderul comunist a declarat  că scopul întregii acțiuni de la Timișoara a fost acela "de a provoca dezordine în vederea destabilizării situației politice, economice, de a crea condițiile dezmembrării teritoriale a României, distrugerii independenței și suveranității patriei noastre socialiste".
Ceaușescu a declarat apoi că toate argumentele indică faptul că a existat o campanie împotriva României, care face parte "dintr-un plan mai general împotriva independenței și suveranității popoarelor — a acelor popoare care nu vor dominația străină și sînt gata să-și apere cu orice preț, inclusiv cu arma în mînă, independența, dreptul la o viață liberă".
Iată întreaga stenogramă, care curprinde și cele spuse de Ceaușescu după întreruperea transmisiunii:
Nicolae Ceaușescu:Dragi tovarăși și prieteni, cetățeni ai Republicii Socialiste România. Mă adresez, în această seară, întregului popor al patriei noastre socialiste, în legătură cu evenimentele grave care au avut loc, în ultimele zile, la Timișoara.
În zilele de 16 și 17 decembrie, sub pretextul împiedicării aplicării unei sentințe judecătorești legale, cîteva grupuri de elemente huliganice au organizat o serie de manifestări și incidente, trecînd la atacarea unor instituții de stat, distrugînd și jefuind o serie de clădiri, de magazine, de clădiri publice, iar în ziua de 17 decembrie și-au intensificat activitatea împotriva instituțiilor de stat și de partid, inclusiv a unor unități militare.
Din desfășurarea evenimentelor și din declarațiile unor reprezentanți la aceste, unor participanți la aceste evenimente, aceste grupuri aveau scopul de a provoca dezordine și distrugerea instituțiilor și bunurilor generale ale orașului și de a da semnalul unor asemenea acțiuni și în alte centre.
Populația din Timișoara cunoaște și a văzut toate aceste distrugeri de tip fascist care au avut loc. Cu toate insistențele depuse timp de două zile, de organele politice, de partid, de consiliul popular, de conducerile întreprinderilor și de organele de ordine, aceste grupuri au continuat și și-au intensificat activitatea de distrugere, de atacare a instituțiilor, a magazinelor, inclusiv a unor unități militare.
În aceste împrejurări grave, în seara zilei de 17 decembrie, fiind atacate, unitățile militare au răspuns prin focuri de avertisment împotriva celor care au continuat să acționeze împotriva unităților militare și instituțiilor de stat și politice. Deoarece acțiunile grupurilor antinaționale, teroriste au continuat, conform Constituției și în conformitate cu legile țării, unitățile militare au fost obligate să se apere, să apere ordinea și bunurile întregului oraș. De fapt să apere ordinea în întreaga țară.
Organele de ordine, procuratura au efectuat și continuă să efectueze cercetările corespunzătoare pentru a stabili cauzele și vinovații acestor acte cu caracter net fascist, provocator, de distrugere.
Din datele de care se dispune pînă în prezent, se poate declara cu deplină certitudine că aceste acțiuni cu caracter terorist au fost organizate și declanșate în strînsă legătură cu cercuri reacționare, imperialiste, iredentiste, șoviniste și cu serviciile de spionaj din diferite țări străine.
Scopul acestor acțiuni antinaționale provocatoare a fost acela de a provoca dezordine în vederea destabilizării situației politice, economice, de a crea condițiile dezmembrării teritoriale a României, distrugerii independenței și suveranității patriei noastre socialiste. Nu întîmplător, posturile de radio de la Budapesta și din alte țări au declanșat, încă în cursul acestor acțiuni antinaționale, teroriste, o campanie deșănțată, de ponegrire, de minciuni împotriva țării noastre.
Scopul – repet, după datele pe care le avem pînă acum și din poziția luată de cercurile revizioniste, revanșarde, de cercuri imperialiste din diferite țări — este acela de a distruge independența, integritatea, de a opri cursul dezvoltării socialiste a României, de a întoarce România înapoi sub dominație străină, de o lichida dezvoltarea socialistă a patriei noastre. În fața acestei situații deosebit de grave, este necesar să acționăm în deplină unitate, cu toate forțele, pentru apărarea independenței, integrității și suveranității României, de a asigura dezvoltarea construcției socialiste în patria noastră.
Mă adresez cetățenilor din Timișoara cu chemarea de a da dovadă de înaltă răspundere și de a face totul pentru liniștea și ordinea orașului lor, de a contribui la liniștea și ordinea în întreaga țară. Doresc să declar cu toată răspunderea că unitățile armatei noastre, care au misiunea apărării independenței și suveranității patriei, a cuceririlor revoluționare, au dat dovadă de multă, foarte multă răbdare.
Nu au răspuns, chiar atunci cînd soldații și ofițerii au fost loviți, ci numai atunci cînd situația a ajuns de așa natură încît au fost atacați de bandele teroriste și au fost puse în pericol instituțiile fundamentale, ordinea din județ. Armata și-a îndeplinit pe deplin datoria față de patrie, față de popor și cuceririle socialismului !
Dacă armata și unitățile de ordine nu și-ar fi îndeplinit datoria și răspunderea față de patrie, față de popor, ar fi însemnat să nu răspundă jurămîntului, să nu îndeplinească prevederile Constituției țării de a acționa cu fermitate în apărarea cucerilor socialiste, a cuceririlor întregului popor, a independenței, integrității și suveranității României. În acest fel trebuie de altfel, să acționeze orice cetățean al patriei noastre în apărarea socialismului și independenței țării !
De aici începe partea care nu a mai fost rostită la TV:
Vreau să declar deschis că nu aș răspunde încrederii acordate de popor dacă nu aș face totul pentru a apăra integritatea, independența, suveranitatea României, dreptul deplin al poporului nostru de a-și hotărî dezvoltarea în mod independent, fără nici un amestec din afară. Campania declanșată de diferite cercuri și guverne împotriva României demonstrează cu putere că aceste acțiuni au fost din timp și bine pregătite.
Se pune pe drept cuvînt întrebarea: de ce acele cercuri imperialiste și guverne, care fac tot felul de declarații împotriva României, nu au spus niciodată nimic în legătură cu evenimentele foarte grave din diferite țări, din ultimul timp? Reiese cu toată claritatea că această campanie împotriva României face parte dintr-un plan mai general împotriva independenței și suveranității popoarelor — a acelor popoare care nu vor dominația străină și sînt gata să-și apere cu orice preț, inclusiv cu arma în mînă, independența, dreptul la o viață liberă.
Cu toții ne reamintim de poziția fermă a întregului nostru popor în 1968, împotriva invaziei Cehoslovaciei și pentru apărarea independenței României. Acum se poate afirma că este o situație asemănătoare, sau chiar mai gravă. De aceea, se impune să acționăm cu întreaga răspundere pentru a respinge orice atacuri împotriva României, a construcției socialiste din patria noastră !
Regretăm foarte mult că s-a ajuns la o asemenea situație, dar aceasta nu se datorește organelor de ordine și unităților militare, care timp de două zile au dat dovadă de maxima răbdare și îngăduință față de acțiunile elementelor teroriste, fasciste din Timișoara, ci acelora care s-au pus în slujba agenturilor străine și care au acționat în mod premeditat și bine pregătit pentru declanșarea acestor grave incidente de la Timișoara !
Mă adresez tuturor organelor și organizațiilor de partid, comuniștilor, organizațiilor U.T.C., sindicatelor și tuturor sindicaliștilor, Organizației Democrației și Unității Socialiste, tuturor organelor și organizațiilor obștești pentru a acționa, în deplină unitate, în aceste împrejurări grele, pentru a asigura respingerea oricăror acțiuni împotriva patriei noastre socialiste, pentru a asigura dezvoltarea muncii pașnice, de realizare a hotărîrilor Congresului al XIV-lea al partidului!
Mă adresez tuturor cetățenilor patriei noastre, fără deosebire de naționalitate, cu chemarea de a da dovadă de o înțelegere deplină a situației grave care s-a creat prin acțiunile teroriste de la Timișoara și de a acționa, în deplină unitate și solidaritate, pentru apărarea socialismului, de a face totul pentru a nu se mai permite să se repete asemenea stări de lucruri!
Societatea noastră asigură condiții de participare deplină a tuturor cetățenilor țării, a tuturor categoriilor sociale la întreaga viață politică, !a conducerea întregii societăți. Sînt create cele mai largi posibilități ca, în cadrul democrației noastre muncitorești-revoluționare, să dezbatem și să soluționăm, în deplina unitate, toate problemele privind viața, munca, bunăstarea întregii națiuni, dar și independența, suveranitatea și integritatea patriei. Este necesar să respingem cu hotărîre orice acțiuni îndreptate împotriva patriei, a poporului nostru, constructor pașnic al socialismului, a independenței, a construcției noii orînduiri socialiste în România !
Să acționăm cu întreaga răspundere față de prezentul și viitorul socialist al patriei noastre, pentru a asigura munca și liniștea întregului nostru popor!
Este de datoria tuturor cetățenilor Republicii Socialiste România să acționeze cu toate forțele împotriva tuturor celor care, în slujba diferitelor interese străine, a serviciilor de spionaj, a cercurilor imperialiste reacționare, își vînd țara pentru un pumn de dolari sau de alte valute. Trebuie să dăm o ripostă hotărîtă împotriva celor care vor să dezmembreze România, să lichideze integritatea și independența patriei noastre !
Este necesar să sprijinim – în orice împrejurări — armata noastră, apărătoare de nădejde a independenței, suveranității și integrității țării, a construcției socialiste, a vieții pașnice a întregii noastre națiuni! Să acționăm în așa fel pentru a nu fi necesară intervenția armatei. Dar, în același timp, să nu se admită, în nici o împrejurare, ca armata să fie atacată, să nu admitem ca ea să fie oprită să acționeze împotriva celor ce creează dezordine, a celor ce împiedică activitatea și munca pașnică a poporului !
Adevărata libertate, adevăratul umanism înseamnă a asigura dezvoltarea socialistă a patriei, bunăstarea întregii națiuni, a asigura independența, integritatea țării și a-i demasca pe toți aceia care acționează – indiferent sub ce forme – împotriva intereselor patriei, a independenței, a socialismului în România.
Înțelegînd bine gravitatea evenimentelor petrecute la Timișoara, aceste acțiuni dirijate și organizate împotriva patriei noastre, doresc să asigur intregul nostru popor, întreaga noastră națiune, că atît organele de stat, cît și organele de partid, vor face totul și vor acționa cu întreaga răspundere pentru a soluționa problemele în deplină colaborare cu toți oamenii muncii, cu toți cetățenii patriei noastre, pentru a face totul ca programele mărețe de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate să fie realizate în cele mai bune condiții.
Doresc să declar, în această seară, în fața întregii noastre națiuni că, în ce mă privește, ca fiu devotat al poporului, în munca și răspunderile incredințate de partid și popor, voi acționa în orice împrejurări în interesul poporului, pentru bunăstarea și fericirea sa, în interesul construcției socialiste, al independentei și suveranității țării! Nu am și nu voi avea niciodată nimic mai presus decît poporul, patria, integritatea României și socialismul!
Cel mai bun răspuns pe care îl putem da cercurilor reacționare, acelora care doresc să distrugă independența și să oprească construcția socialistă în România este unitatea noastră, a tuturor, a întregii națiuni, îndeplinirea în cele mai bune condiții a programelor de dezvoltare social-economică, de înaintare fermă a patriei noastre, liberă și independentă, pe calea socialismului, acționînd cu toată hotărîrea pentru pace și colaborare, pe principiile deplinei egalități în drepturi cu toate națiunile lumii!
Mă adresez tuturor cetățenilor patriei noastre cu chemarea de a da dovadă de înalt spirit patriotic și revoluționar, de a înțelege că cele întîmplate la Timișoara constituie acțiuni organizate din timp de cercurile reacționare, de agenturile de spionaj străine, care au inițiat toate acestea împotriva patriei noastre. Să acționăm cu toată răspunderea în așa fel ca nicăieri în țara noastră să nu se mai poată organiza și să nu se mai producă asemenea situații.
Este necesar, dragi tovarăși și prieteni, cetățeni ai Republicii Socialiste România, să dăm dovadă de marea răspundere și înțelepciune a poporului nostru, care în cele mai grele timpuri a dat mari jertfe. Mulți din cei mai înaintați fii ai națiunii noastre și-au dat viața pentru independența, pentru bunăstarea, pentru integritatea țării și construcția socialismului în România. Nu trebuie să existe nimic care să împiedice acțiunea noastră hotărîtă pentru a servi poporul, socialismul, viitorul luminos al patriei noastre, al națiunii noastre!
Vă adresez, dragi tovarăși și prieteni, dragi compatrioți, chemarea de a întări colaborarea și unitatea, de a face totul pentru libertatea, pentru construcția socialismului, pentru bunăstarea poporului, pentru integritatea și independența României!

  Sursa http://www.activenews.ro/prima-pagina/Discursul-lui-Ceausescu-din-20-decembrie-1989.-Ce-nu-s-a-vazut-la-TV-Totul-face-parte-dintr-un-plan-mai-general-impotriva-independentei-popoarelor-9885
 

Persoane: Nicolae Ceauşescu

Locații: Bucureşti

Subiecte: Comunism Decembrie 1989 Istoria României

Organizații: Ministerul Apărării Naționale PCR Securitatea comunistă

Tip conținut: Știri

Primește cele mai incomode știri ale zilei direct în inbox.