Treceți la conținutul principal

Alexandru Petria. Radu Mareş, un mare scriitor

Radu Mareş, un mare scriitor
Feb 28th, 2011 | By admin | Category: Postcard

Scriitorul şi jurnalistul Alexandru Petria a trimis pe adresa redacţiei AgenţieideCarte.ro un amplu articol dedicat scriitorului Radu Mareş şi un tribut adus operei acestuia. Totodată, semnalează apariţia volumului „Când ne vom întoarce” de Radu Mareş, apărut la Editura Limes, în 2010.Redăm,  integral, textul semnat de Alexandru Petria:

“Pe scriitorul Radu Mareş îl cunosc din perioada liceului, de la Cluj. De când eram în liceu, ca să nu fiu ambiguu. L-am simpatizat  de la prima întâlnire. Mi-ar fi plăcut să am un tată ca el. Pentru liceanul care am fost, Mareş se confunda cu imaginea din mentalul colectiv a scriitorului ce-şi caută îndelung cuvintele, fără să se grăbească, nepăsător la  gloria clipei. Anul trecut a publicat un roman extraordinar, „Când ne vom întoarce”, la editura clujeană „Limes”. Deoarece mi-am declarat de la început gândurile despre acest prozator, în loc să mă pronunţ despre carte, voi cita dintr-un articol scris de Liviu Antonesei, în nr. 563 din „Observator Cultural”:  „Chiar este un caz interesant! La aproape patruzeci de ani de la debut, un autor trece din liga bunilor profesionişti în cea a scriitorilor cu adevărat importanţi. Asta poate servi şi drept lecţie de răbdare pentru cei care-şi imaginează că, în literatură, ar putea fi arse etapele necesare formării depline. Sigur, cu excepţia poeziei, de bună seamă, unde un talent exploziv se poate manifesta plenar şi în adolescenţă. Şi ne mai învaţă ceva – dacă valoarea nu aşteaptă numărul anilor pentru a se manifesta, nici trecerea acestora n-o împiedică obligatoriu să se manifeste.” Antonesei creionează şi traiectoria literară a lui Radu Mareş: „Radu Mareş a debutat în 1972, cu romanul Anna sau pasărea paradisului, laureat cu premiul de debut al USR. Pînă la Revoluţie a mai publicat trei cărţi, Cel iubit, povestiri (1975), Caii sălbatici, roman (1982, Premiul de proză al Filialei Cluj a USR), Pe cont propriu (1985). Patru cărţi în 13 ani, două premii literare importante, un succes măcar de stimă în rîndul confraţilor. După care autorul tace pînă în 2002, cînd publică Anul trecut în Calabria, urmat de eseul Manual de sinucidere din 2003. Şi, apoi, urmează un fel de explozie întîrziată, romanele Ecluza(2006, laureat cu premiul Cartea anului de Filiala Cluj a USR) şi romanul de anul trecut deja amintit, volume care „riscă“ să-l aducă în prim-planul prozatorilor de azi.”
Mai jos, vă prezint un fragment din romanul „Când ne vom întoarce”. Scuze fiindcă este fără diacritice:
„Trebuia sa treaca toata vara aceea interminabila, apoi sa vina toamna si culesul, ploile, noroaiele si sa se termine si plantarea celor doua sute de pomisori adusi la Valea Lupului tocmai de la Cernauti, pentru ca abia dupa marele viscol din ianuarie sa se intalneasca prima oara fata in fata.
Suhoverschi Ecaterina, Katria, cum ii spunea lumea, invatatoare la scoala din sat, infofolita intr-o broboada interminabila, lasase haturile liber si il asculta cu fata ascunsa in gulerul mitos al subei. Nu e usor sa pui fiecare pas la loc, cum a fost. Pe fagasul ingust de pe drumul troienit, abia taiat de cateva zile cu plugurile scoase la dezapezire, Gavril M. descalecase si pasea langa sania fetei, cu Nuska dus de capastru. In aerul sticlos si pur, inghetat, orice cuvant, dar si scartaitul talpicilor saniei, si sforaitul nervos al armasarului, aveau un sunet ca o explozie. Aceasta rasuna undeva sus, deasupra capetelor, de unde se risipea apoi parca in milioane de cioburi stralucitoare. De la prima lor intalnire trecuse mai putin de o saptamana.
Surprinzator (pentru ea), Gavril M. considera asta irosire si socotea aici anul din urma: atata timp, explica el, zile de lucru sau sarbatori, care ar fi trebuit sa le apartina, sa dispuna doar ei doi de ele. Ea nu spuse nimic, ramanand tot cu fata ascunsa, ghemuita in sanie. Nu s-ar fi incumetat sa mearga cu gandul pana la a formula asemenea regrete enorme si-i arunca la un moment dat o privire confuza, peste umar. Ce spunea el suna insa si ca o declaratie categorica, prea brusca, aproape nebuneasca, de dragoste, iar asta o speriase putin. Ar fi reiesit insa si ca timpul pentru fericire e strict limitat si era vorba de timpul lor, socotit din nou in comun. Ca apa dintr-un vas, care e atata!… si numai atata!…, pana cand se va gati!… de chivernisit, asadar, cu mare, cu infinita grija fiecare strop. Caci va revine, strict, doar aceasta “cantitate” de fericire. Brusc insa mai pricepu inspaimantata, simtind cum ii ingheata sangele in vine, ca barbatul care o asteptase in campul pustiu avea in vedere sfarsitul, in felul sau care o uluia, masura toate cu ochii pe acest sfarsit. Ce inseamna asta, pentru ca il luase in serios de la inceput? N-avea cui adresa aceasta intrebare, ca unui judecator. Soarta facea in asa fel incat sa nu conteze decat tot pe ei insisi. Erau absolut singuri in lumea asta.

De la alte fete, din timpul solii, de la internat, sau pur si simplu “din aer”, cum se invata multe inca de la pubertate, Katria stia la cei 18 ani ai sai ca poate fi vorba si de unul dintre acele complimente cu care cavalerii tin sa le impresioneze pe domnisoare atunci cand le fac curte. Noi doi am fost predestinati unul altuia. Am stiut dintotdeauna ca ne vom intalni etc. Asemenea declaratii si le adresa ea insasi, jucandu-se putin si verificandu-le cum suna, in unele clipe de reverie. Era prea complicat si frumos, dar si fals, ingrozitor de fals ca sa-ti placa si sa te lasi totusi pacalita. Cum ii va spune mai tarziu, cu franchetea ei fara nici o urma de cochetarie, ea il crezuse totusi, fara a-i pune la indoiala nici cel mai mic si mai neinsemnat cuvintel.
Singuri: pustietatea alba si neteda a stepei, dupa cateva saptamani fara vreo raza de soare, intr-o luni de dimineata, mai intai, si la sfarsitul aceleiasi saptamani, sambata, putin dupa pranz. La cativa kilometri de marginea satului, drumul paralel cu calea ferata se zarea de la Valea Lupului ca o linie subtire pe care palpaie lumina miezului de iarna. Plugurile grele de lemn trase de boi iesisera sa are, imediat dupa Boboteaza, in lungul nametilor pe unde se stia ca e drumul. Acum, pe albul scanteietor urma lor nu se mai vedea, iar sania stinghera aparea ca un punct ce abia se taraste cand o zarise. El se afla la livada lui, era calare si, intrigat, isi scosese din tasca binoclul sa vada mai bine. Sub cerul foarte jos, cenusiu-murdar, un stol de ciori zbura spre apus, dar atat de jos incat – i se paru lui, indreptand intr-acolo lentilele maritoare -, din sanie, ciorile puteau fi atinse cu mana. Era o sanie taraneasca, pe talpici din scandura ingusta de fag sinuita si o tragea un calut cu capul in pamant si mersul nespornic. O singura persoana se afla in sanie insa oricat ar fi marit distanta lentilelor, nu se vedea mai mult. Cu o tresarire, cand simti cum inima incepe dintr-odata sa-i bata mai tare, ghicise totusi cine e fiinta reprezentata prin pata intunecata si care se topea in acest alb de gheata, incremenit si pur al iernilor rasaritului. Nu-l obliga nimic sa si recunoasca asta chiar la a doua lor intalnire si nici mai tarziu. Si totusi, cu o voluptate inca neincercata, virgina, recunoscu…
Katriei nu-i era frica de mersul singura. Despre lupi si vizuinile lor din luncile Nistrului stia din copilarie si acum le recunoscuse de cateva ori urmele proaspete lasate in zapada chiar si aproape de drum, asa ca avea grija sa n-o prinda noaptea intre sate. Mos Hritcu, cel care o primise in gazda, afland ca e nepoata morarului Schneider, pare-se in contul unei vechi datorii misterioase despre care refuza sa vorbeasca, cel care n-o lasa nici macar sa stearga praful in odaie si-i daduse si sania cu cal inhamat ca sa aiba cu ce merge la moara si inapoi, ii mai oferise ceva, despre care nu stia nimeni: o carabina cu teava taiata si o cutie de cartuse, varate cu sila sub fan, sa le aiba la-ndemana in caz de nevoie… Tot cu mos Hritcu, pe camp, in secret, facuse si cateva probe invatand cum sa traga si cum sa se pazeasca de recul. Caci reculul la aceste arme poate rupe osul la umar. Invatase asadar cum trebuie tinuta pusca la sold, cu doua maini si cum sa tragi fara sa mai ochesti. La drum, pusca trebuie sa fie bine ascunsa, dar incarcata si cu piedica ridicata. Cand lupul vine sa muste calul sau sare in sanie spre tine, nici nu mai e timp pentru asta si trebuie sa te misti repede si sa nu-ti tremure degetul pe tragaci. Stia si cum s-o scoata, dintr-o miscare, de sub fan si, in acelasi timp, s-o armeze, dar si sa traga primul glont de pe teava din aceeasi miscare… Cei cu care se incrucisa pe drumurile ei de sambata si de luni, chiar si cei care n-o cunosteau, o salutau insa de departe ca pe o doamna, cum e si natural, scotandu-si cuviinciosi si pasnici caciulile din cap, iar, cel putin deocamdata, lupi nu-i iesisera in intampinare. La moara auzise totusi vorbindu-se si despre hoti. A umbla singura, copila singura prin pustietati, nu li se parea multora un lucru intelept. Bineinteles, il zarise. Distanta insa era prea mare ca sa-si dea seama despre cine e vorba si, cu atat mai mult, ce intentii are. Sesiza totusi din prima clipa, precis, cum calaretul necunoscut porneste in directia ei, taind-o peste camp, unde nu era nici o poteca, in linie dreapta. Nu-i era frica. Totusi, aceasta goana nebuneasca, aceasta apropiere, o facu sa caute la spate, sub fan, patul pustii, pe care o aduse aproape. Dupa care se razgandi insa si trase de haturi. Din toate punctele de vedere – se gandise -, orice ar fi, cel mai bine era sa astepte pe loc. El nu glumea, asadar, atunci cand ii spusese ca ar fi trebuit sa se teama. Oricarei femei, care e intreaga la cap, i-ar fi fost teama. Ei nu-i fusese deloc.
La prima lor intalnire vor reveni pe rand si de multe ori, de fiecare data descoperind altceva intr-adevar important. Pentru el, faptul ca incepuse sa-i vorbeasca de piersicii lui si de iepuri, pe care venise sa-i vaneze, trebuia sa fie o scuza suficienta. Recunostea de altfel ca dorinta de a se scuza fusese in primele secunde cel mai important lucru pentru el. Ea auzise intamplator, nu de mult, la scoala, in cancelarie, comentariile rautacioase despre oamenii de la ferma scosi in camp sa sape santuri in nametii de dupa viscol. In mintea ei insa, acum, nu exista nici o legatura intre acele glume si calaretul iesit in cale. O ajutase el, povestindu-i cum, urcandu-se pe troiene ca furnicile pe perete, iepurii ii stricasera mai multi copacei din livada fermei. Mai tarziu ea isi va da seama ca pentru el nu era un secret ce spune lumea in sat despre livada si despre santuri. Stia perfect, dar nu-i pasa. Voia, in schimb, s-o ia partasa la ceva foarte complicat, cum ei nu i se mai intamplase niciodata. Complicat, adica de neinteles. Gasise, ii povesti el, poteci in toata regula batatorite de iepuri, dar si copacei, mai ales din marginea sirurilor, rosi parca cu fierastraul in partea neprotejata unde incepe ramificatia. Rosatura meticuloasa macinase coaja subtire si lemnul dulce si fraged in asa fel ca in cateva locuri tulpina era ca retezata. Rumegus rosiatic ca niste picaturi de sange presarat pe crusta inghetata. Doar o furie ingrozitoare te poate face sa relatezi (ca pe o mare drama) unei necunoscute toate astea, cand inca nici n-ai apucat s-o saluti. Iepurii impuscati, sase bucati, ii avea intr-o tolba agatata la oblanc. Pusca era in spate, cu teava in jos. Stapanit cu greu, armasarul musca zabala, gata s-o ia la goana. Nici el nu uitase nimic din aceste prime (poate cinci-sase) minute ale intalnirii lor de care se va rusina mereu, ca de o slabiciune nebarbateasca si o prostie de neiertat.
El nu stia ce-i venise sa fuga ca s-o ajunga. Ea nu-i va cere nici o explicatie, ca si cum, pe un camp pustiu, doi oameni care se vad de departe o iau imediat la fuga unul spre celalalt. Niciunul dintre ei nu intelegea prea bine ce-a fost. Atunci cand evoca acele clipe ea devenea melancolica si el va stabili finalmente ca atunci ea “vede”, revede, de fapt, “tabloul” cu ei doi, in toata lipsa lui de ratiune, pe care, daca n-ai trait-o nemijlocit, n-ai sa ti-o poti imagina niciodata. Direct peste camp, unde nu exista nici o urma dupa care sa te ghidezi si unde haturile si gropile sunt mascate de plapuma groasa a zapezii e o nebunie sa gonesti calul atat de tare, ii reamintea ea de fiecare data. Era mai mult o intrebare decat un repros la care el clatina din cap incapatanat, refuzand sa recunoasca vreun pericol la care s-ar fi expus. Voia sa spuna ca el e exact contrariul nesabuitului, al aventurosului care se arunca cu capul inainte, prosteste si ajungand teafar la sosea dovedise ca asa si este. si ce mai era? Mai era ceva care pe moment nu trebuie sa se divulge: nu in fiecare zi ti se intampla sa fuga un barbat dupa tine. O femeie stie aceasta axioma din instinct, din ovare. Ca orice domnisoara de la tara ar fi visat poate altfel prima intalnire fata in fata cu barbatul vietii ei. Chiar si in ce-o priveste s-ar fi vrut altfel, pentru ca avea exigente foarte drastice in privinta tinutei. S-a nimerit insa ca nici aici nu se mai putea drege nimic.
La plecarea din sat, de la scoala, din cauza gerului crancen, se imbracase la nimereala, grabita sa n-o prinda seara. Avea o suba imblanita cu guler mitos si poale lungi care o facea de doua ori mai voluminoasa, manusi urate de lana aspra, tigaie, cu un singur deget si bocanci soldatesti. Patura pe care, la sosire, dupa ce-l deshama, o punea calului pe spinare, o folosea pe drum ca sa-si inveleasca picioarele si se umplea totdeauna, fara scapare, de mirosul iute de naduseala de cal. La surpriza se adauga si aceasta nedorinta de a avea pe cineva prea aproape, o persoana care pe deasupra e si un tanar strain, necunoscut. Visase, caci visa ca si el, cu ochii deschisi, ca toate se amana si se vor relua in conditiile pe care ea le va stabili. Stia insa prea bine ca nu-i cu putinta.
Cam acelasi gen de nemultumire de sine (si nu numai de sine) traise si el. Venise in spulberul de zapada rascolita de copitele armasarului dar, tinand sa-si anunte bunele intentii si ca sa n-o sperie, stransese zabala si-l oprise pe Nuska la cativa pasi de sanie. Nuska insa innebunise, atatat, cum avea sa-si dea seama imediat, de mirosul de sange, de la sacul cu iepurii impuscati, dar si de celalalt miros, al calului strain, care era si el speriat si facea sa sune enervant zurgalaii de alama de la ham. Stapanindu-l cu greu, isi ceruse scuze si se prezentase scurt, militareste. Ar fi fost, poate, nevoie si de altceva. Insa, pe moment, nimic mai inteligent nu-i venise in minte. Abia peste o zi, doua isi dadu seama – ii va si marturisi – ca atunci, prima oara, n-a privit-o nici o clipa in fata, direct. Cu atatea straie si paturi in care era invelita, nu exista nici o asemanare cu ceea ce-si amintea despre ea. Sunetul glasului ei n-avea nici el nimic special, de retinut pentru reamintire. Nici partea de jos a obrazului, dezvelita de sub broboada cand i se adresase. Zarise totusi, intr-o fulgerare, doar stralucirea albastra a ochilor: un albastru pur, neverosimil, si probabil asta il zapacise. E caraghios, dar exact atunci uitase ce vrea. Pentru ca, intr-adevar, ce trebuia sa-i spuna neaparat si atat de important acestei fetiscane? Mai departe, pentru amandoi succesiunea cuvintelor si gesturilor era confuza.
Primul schimb de cuvinte din viata lor, din care conteaza relatarea lui Gavril M. despre iepurii impuscati, va deveni treptat tot mai putin important. Katria, care era exagerat de pedanta cu micile formalitati de indeplinit in relatiile dintre oameni, va remarca la un moment dat, razand, ca ei doi nici nu facusera propriu-zis cunostinta. El accepta, grav, ca da, asa e. Asta, pentru ca nu ignora clauzele de ceremonial care trebuie satisfacute cand un tanar cunoaste o domnisoara. Asadar, ar fi trebuit sa sara din sa, sa se descopere si sa-si scoata manusile si abia apoi sa se prezinte… De ce facusera fiecare altfel? Intervenise poate, isi va aminti ea, o lumina, cea care sterge, arde, orbeste mai mult, decat sa te faca sa vezi mai bine. Poate si destinul intervenise, destinul care n-are cu noi tact si rabdare si, pur si simplu, da buzna facand praf si pulbere tot ce-i iese in cale.
Si totusi ceva precis s-a pastrat. Se va gandi de atatea ori la prima lor intalnire, revisand-o de fiecare data cu ochii deschisi, incat o va invata pe dinafara, ca pe o poezie, la scoala. Unele amanunte, mascate initial in asa fel incat sa nu se “vada”, devenira vizibile (si stralucitoare) doar pe parcursul repetarilor si invatarii. I-ar fi placut, spre exemplu, sa sesizeze la aceasta copila singura intr-o sanie umbra unei ingrijorari cat de mici sau a vreunei sfieli feciorelnice. Ar fi fost astfel oglinda in revers a emotiei sale ingrozitoare. Pentru ca, obisnuit cum era doar cu zilierii lui de la ferma si cu vitele, in fata fetei se simtise dintr-odata ingrozitor de stangaci si de caraghios. Ea ii raspunse insa, sufland un norisor de aburi in cel mai firesc chip cu putinta, cum nu esti cu cineva decat daca-l cunosti de o suta de ani. La fel, isi trase in jos de pe gura, broboada groasa de lana, incrucisata ruseste in fata, pe piept si innodata la spate – in care, ii spuse ea, se simtea ca intr-o armura de otel… Sfiala sau ezitarea nu i se vedeau si puteai banui ca nici nu exista. Mutandu-si biciusa din dreapta in stanga ca sa aiba libera mana dinspre el, lasase sa se observe si absenta zambetului, la care el totusi spera. Iesise la iveala doar albastrul de o clipa al ochilor, precum si suvita de par blond, foarte deschis, aproape alb.
Ea nu se regasea deloc in descrierea lui. Visase altfel, acesta e adevarul, prima intalnire cu barbatul vietii ei. De pilda: sa aiba neaparat o rochie frumoasa, usoara, cu maneci bufante si danteluta foarte fina la guler, dar si sa fie undeva intre niste pomi infloriti. Mai erau si alte detalii, la fel de copilaresti si ridicole, dar de care n-avea nici un chef sa se lepede. Visase negraba, pauze lungi de tacere, fiecare cu gandurile sale. Ceva fragil dar si vital, proaspat, ferm si curat, pomii in floare din jur asta insemnand. Era insa un vis ratat. Deocamdata, dupa felul cum statea el in sa, lasat usor intr-o rana, stabilise din prima ochire ca e un calaret bun, poate foarte bun, ceea ce nu-i putin. Mai bagase de seama ca are obrazul proaspat barbierit si curat, ars de ger, cu acea piele mata pe care trebuie sa fie placut sa-ti treci incet buricele degetelor. Nu-i scapase nici cum isi stapanea armasarul, fara brutalitate si fara pinteni – iar animalul simte asta si se vede limpede ca-i place. Avea in aceasta relatie cu animalele si cu lucrurile, in general, cu fraul, cu pusca etc. un fel de a fi lipsit totalmente de inhibitii proaste si stangacie. Dar mai era si nerabdarea ferma, autoritara a stapanului care adesea apare, in ochii multora, ca defect. Un fel de a fi expeditiv si aspru, taios si simplificat unde insa nu vei gasi nimic impur. Ei ii placuse.
Trecusera astfel nu mai mult de zece minute. La Camera Agricola, poate si pentru ca aveau acolo atatea pe cap, intentiile lui prezentate din vara fusesera aprobate fara nici un entuziasm. Pe profesorul Volcinschi, pentru sfatul si incurajarea caruia ii batea la usa de cate ori trecea prin Cernauti, il gasise mereu apatic si parca bolnav de indiferenta: ce era inafara gradinii lui nu exista… Incercase cu Tavi Vorobchievici, dar seful de gara ridica din umeri si radea ca un nebun. Mos Onofrei nu conta. Nu mai vorbise apoi nimanui, pentru ca de fapt nici n-avea cui, nu interesa pe absolut nimeni pariul lui cu cei doua sute si ceva de piersici. Mirandu-se ca e in stare de asa ceva, ii spuse ei toate astea. Poate nu exact cu aceste cuvinte, dar insistand ca livada, spre care, rasucindu-se, arata si cu bratul intins, desi era invizibila din drum, era cel mai important lucru din viata lui. Si cu atat mai important, cu cat nu-l lua nimeni in seama.
Curios, dar ea pricepu. El citi precis asta in tacerea ei: intelegerea. Simti si ca ea e fiinta, poate unica, pe care poate s-o ia ca martora la mandria lui secreta. La randul ei, desi avea pretentia ca nu e o fata pe care s-o duci de nas, cu un raspuns taios gata pregatit la nevoie, il crezuse. Ceva ii spunea ca din tot ce-i povesteste calaretul necunoscut despre livada si iepuri, ultimele lucruri pe aceasta lume care ar fi interesat-o vreodata, nimic nu e fals. Si ca el nu e in stare s-o minta.
Privirea albastra insa il zapacise complet atunci cand, intr-un fel de iluminare, isi dadu seama ca nu stie ce vrea de la ea si nici ce sa spuna in chip de ramas bun. Pentru ca, intr-adevar, ce trebuia sa-i spuna neaparat si atat de important, de urgent? Ceva care-l facuse sa fuga peste camp ca un bezmetic, ca s-o ajunga. In aceste clipe de mica panica, tacura amandoi, ca paralizati. Dupa care, acoperindu-se, insa, unul pe celalalt, spusesera fiecare cateva cuvinte deodata, imediat izbucnind in ras iarasi deodata, la fel de stangaci si de caraghios.
De sacul uitat la oblanc reusise pana la urma sa-i readuca aminte nervozitatea armasarului. Il dezlega si, ingaimand ceva de care nici unul dintre ei nu-si mai amintea, se apleca usor inainte si-l arunca peste distanta care-i despartea in cosul saniei, in spatele ei. Sacul patat de sange uscat, cu micile cadavre intepenite de frig inauntru ateriza pe fan fara zgomot, inainte ca ea sa inteleaga ca el ii ofera iepurii proaspat vanati.
Gestul (vor reveni asupra lui ba unul, ba altul, de multe ori) reusi s-o surprinda, abia acum pierzandu-se cu firea. N-o anuntase clar ce are de gand si nici n-o intrebase daca accepta sau o intrebase doar (poate) in gand. Oricum, daca era un cadou, o ofranda, nu era din cele care se fac unei domnisoare cunoscute abia de cateva minute. La fel de adevarat e si ca, privind in urma, dupa un timp, si cu alti ochi, ea nu stia daca, la firea ei nestapanita, nu fusese cumva prima mare cedare la care n-o obligase nimic. Din instinct stia totusi ca un protest, refuzul acestui cadou straniu, eventual supararea ar fi fost de un perfect prost gust. Nu regreta nimic.
Pe el, insa, propriul gest final il speriase. Il si rusinase, de fapt. Isi ceru scuze si mai adauga un salut politicos dar sumar, grabit. In acelasi timp insa stranse zabala si armasarul, care innebunise de-a binelea, se ridica in doua picioare, intr-un nor de zapada rascolita cu copitele, gata sa zboare peste sanie. El insa il obliga sa se rasuceasca, dupa care ii slabi iarasi fraul si, ca si cum doar asta asteptase, Nuska tasni disperat, ca o sageata spre ferma. Ghemuita sub patura care-i invelea mijlocul si picioarele, din care de fapt nici nu se clintise, ea ramase un timp nemiscata, privind linia din fata a orizontului. Era acelasi alb pur, ca peste tot si pustietatea inghetata. Cand, tresarind, se rasuci ca sa priveasca in urma, cal si calaret disparusera. O luase dupa aceea din loc in cealalta directie si calutul ei, facand sa sune vesel clopoteii de la capastru si sa scartie ascutit talpicile saniei.
In aceeasi jumatate de zi scurta de ianuarie, cand pe la 5 dupa-masa e bezna, pentru el urmase un prag greu. Cand va veni clipa, va recunoaste si asta cu onestitate, chiar cu brutalitate, caci adevarul nu cruta…
Se comportase prosteste, isi va repeta asta de o suta de ori. Isi daduse seama insa doar atunci cand mai era doar putin pana la ferma, singuratatea parand a fi fost conditia luciditatii intunecate mai inainte.
Dintr-odata, toate se vedeau mai clar decat atunci cand se aflase fata-n fata cu fetiscana din sanie, iar concluzia era taioasa ca o lama de brici. Senzatia era cea a atingerii usoare – duse el acest vis un pas mai departe -, a taieturii foarte fine si nedureroase, a sangelui care tasneste si atat de puternica incat se scutura ca sa-si vina in fire. Trase de frau si opri calul o clipa. Daca ar fi fost realizabil si, mai ales, daca nu s-ar fi expus prin asta ridicolului, s-ar fi intors si ar fi luat-o imediat dupa sanie ca s-o ajunga. Dorinta de a duce explicatia pana la capat era atat de puternica incat aproape il sufoca. Daca ar fi fost cu putinta, ar fi sters si ar fi luat totul de la inceput…
In zilele urmatoare isi petrecu multe clipe facand planuri. Visa cu ochii deschisi ca trage o fuga, infruntand viscolul, pana in sat. Si ca procedeaza in asa fel incat sa prinda intervalul cand scolarii ies in pauza in curtea scolii. Nimic nu-l putea face sa nu viseze si ca, negresit, ea va fi acolo.
Mai departe, succesiunea faptelor trebuia sa reproduca felul cum a fost prima oara. Atat ca acum el e calare, descaleca si se apropie de gard. Ea l-a observat si bineinteles ca il recunoaste. Singurul lucru care-l punea in dificultate, fie si in imaginatie, era micul joc al ipocriziilor, chicotelile, sclifoseala. Felul subit si absurd in care se transforma o femeie atunci cand “simte” barbatul: stia asta de la animale, de la iepe, mai ales. Cand insa ii venea randul sa dovedeasca si ca stie regulile jocului (de care putea sa nu-i pese), se simtea brusc cu falcile inclestate. Oricum, ceva din farmecul electric, unic, al intalnirii lor din camp, cand si el isi pierduse mintile un pic, ca si Nuska, parea – in acest vis – imposibil de repetat si ramanea cu bratele intinse in gol si cu cele o mie de cuvinte, alese cu grija, nespuse.”
Radu Mareş s-a născut în Bucovina, 3 martie 1941, în localitatea Frasin, judeţul Suceava, dar trăieşte de decenii la Cluj, unde a şi terminat Facultatea de Filologie în 1964. Merită să citiţi dintr-un interviu realizat de Ion Beldeanu, unde scriitorul vorbeşte de urbea transilvăneană:
„ – În ce fel  îţi evaluezi viaţa de scriitor domiciliat în Cluj? Cum e comparaţiv cu perioada ta suceveană?
–  La Cluj, într-un moment de inspiraţie norocoasă, breasla scriitoricească  şi-a pus soarta în mâna femeilor, cu Irina Petraş şef.  Trebuie să spun că asta înseamnă şi acordarea unui mandat de autoritate administrativă la care nu cârteşte nimeni. Văd că în alte părţi sunt nemulţumiri, reclamaţii, nesfârşite lupte pentru putere. La Cluj, draga de Irina a instaurat, cred că prin vrăji specifice, pace absolută. Ca nişte furnicuţe neobosite, femeile fac şi dreg şi pe toate ireproşabil:  de la festivaluri, comemorări, simpozioane,  coroane de flori, treburi editoriale, înmormântări şi încă multe altele, până la relaţii internaţionale, plata facturilor şi încasare cotizaţiei. Şi asta cu bani pe care numai ele ştiu cum îi obţin. Ce a realizat Irina încă şi mai grozav  e un sediu de top, cu toate dotările şi logistica, unde ar putea fi primit şi Obama, fără să te jenezi. Bărbaţilor, regimul matriarhal, cu vagi nuanţe dictatoriale, le prieşte: scriu şi scriu. Dar şi stau încântaţi să contemple cum, şi fără ei, totul se face de la sine, întrucât crâncena salahorie feminină şi alergătura continuă  nu se văd. Cred tot mai mult şi am şi scris-o că salvarea României din actualul rahat stă exclusiv în mâna femeilor cărora ar trebui să li se acorde, măcar câteva decenii, posturile importante de decizie. În ce mă priveşte,  fiind legat de Cluj ca Ulise de catarg, m-am retras şi m-am baricadat în colivia mea de pe deal, vizavi de Grădina botanică, de unde primesc oxigenul. Am deci acoperiş deasupra capului, rafturile cu cărţi şi alte hârtii, masa cu calculatorul – fără internet, de care nu vreau să aud ! –, am loc de parcare ceea ce aici e un lux enorm şi am şi două pisici în curtea blocului care vin să mă salute dimineaţa sub balcon. Tot ce ţi-am descris ţine de confortul burghez banal, cu care n-are rost să te lauzi. Dar marile aventuri, marile plecări sau răsturnări trebuie să se petreacă în prima tinereţe, până la treizeci de ani. Am mai scris-o: nisipul din clepsidră de care dispunem se-mpuţinează, conştiinţa acestei realităţi vine brusc şi-ţi dă o altă luciditate. Îmi gestionez timpul de aceea cu grijă, un pic mai egoist. Cu patru străvechi prieteni de-un leat, toţi intelectuali de primă linie, am fondat un fel de club al pensionarilor, care suntem noi, cei cinci.  Avem ziua şi ora fixă, englezeşte, masa noastră la celebrissima „Arizona” unde ne întâlnim să bem paharul cu apă plată şi să punem ţara la cale. Dar să ne şi reîncărcăm, prin inducţie, bateriile, când e cazul.  Am stabilit, noi pentru noi,  că e interzis să ridici tonul şi ne certăm rar, deşi are fiecare credinţa lui, unele în poziţie antagonică. Clubul nostru elitist are o anume notorietate, am fost vizitaţi de radio şi de televiziuni, s-a scris în ziare despre el, sunt destui care ne dau târcoale. Câţiva juni poeţi desigur genialoizi ne-au lipit o etichetă îndelung comentată şi ea: „masa dinozaurilor”. Am râs, evident, sesizând mica scânteie de gelozie. Patronul, în schimb, şi servantele de la „Arizona” ne-au luat sub aripa lor ocrotitoare, adevărul fiind că  din timp în timp achităm note de plată cu care nu se pot lăuda mulţi. De ce spun toate astea? Pentru a sugera că există şi forme de convieţuire fecundă, productivă în ordine intelectuală într-o lume care întreţine ca principiu darwinist de existenţă conflictul. E o şcoală de salvare, în fond: a învăţa să-l suporţi pe celălalt, a asculta calm  şi a-ţi exprima dezacordul în termeni de civilitate, a oferi mâna de ajutor când e cazul ş.a.m.d. Şi asta, fără calcule mizerabile de interes şi profit care, pe termen lung, omoară toate prieteniile. Nu m-aş hazarda totuşi să compar  farmecul indelebil al vieţii sucevene pe care o pot evoca mai ales din amintiri cu condiţia mea actuală care stă într-un tipar destul de banal.„
În articolul său din „Observator Cultural” , Liviu Antonesei nu ezită să spună: ”Radu Mareş s-a prezentat la întâlnirea cu publicul cu un roman excepţional, aş îndrăzni să spun, cu un mare roman.” Şi are dreptate, bag mâna în foc.
Prin acest material, cu merite personale minime, am dorit să focalizez atenţia asupra lui Mareş. Atât cât îmi stă în putinţă. Ca nu cumva romanul „Când ne vom întoarce” să nu se bucure de atenţia cuvenită. Nu avem mulţi mari scriitori!”

Alexandru Petria

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Biblioteca Digitala a Bucurestilor Colecţii > PUBLICAŢII PERIODICE

Raluca Prelipceanu. Conferință- Migrațiune și mentalități – un sfert de veac de tranziție și bejenie

Conferința cu tema Migrațiune și mentalități – un sfert de veac de tranziție și bejenie susținută de doctor în științe economice Raluca Prelipceanu, a fost o surpriză totală pentru auditoriu. În primul rând deoarece Raluca Prelipceanu și-a luat masteratul și doctoratul la Sorbona cu o temă similară, în urma unei ample cercetări făcute direct pe teren, vreme de mai mulți ani, în mai multe țări europene, SUA și Canada, după care i s-a propus să lucreze la Banca Mondială sau ca înalt funcționar în domeniul economic la Bruxelles.
A refuzat, după ce s-a convins de duplicitatea și fariseismul acestor instituții și a revenit în România să ajute la reconstrucția economică a țării. Dezamăgirea a fost totală, întrucât, la nivelul ei de instrucție, nu s-a găsit un post în care să fie angajată ca să-și poată dovedi utilitatea și să-și câștige cinstit și demn o pâine. Așa se face că a intrat în monahism, la o mănăstire din apropierea orașului Câmpeni, pentru a putea să-și continue cercetările econo…

Radio Erevan Bancuri din Epoca de glorie a bancurilor

1 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Este bine să dormim cu fereastra deschisă? Radio Erevan răspunde: Da, dar cu o femeie este mai bine.
2 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Este adevărar că poetul Maiakovsky s-a împuşcat? Radio Erevan răspunde: Da, este adevărat, pentru că ultimele lui cuvinte au fost: Nu trageţi, tovarăşi.
3 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Care este diferenţa dintre capitalism şi comunism? Radio Erevan răspunde: Într-o societate capitalistă omul exploatează omul, în cea socialistă este exact invers.
4 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Care este diferenţa dintre comerţul capitalist şi cel socialist? Radio Erevan răspunde: Comerţul capitalist înseamnă că totul este de vânzare. Comerţul socialist înseamnă că totul este de cumpărat
5 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Care este diferenţa dintre basmele ruseşti şi englezeşti? Radio Erevan răspunde: Basmele englezeşti încep cu: A fost odată ca niciodată. Ale noastre încep cu: Va fi odată.…