Treceți la conținutul principal

Alexandra Benea. Rostul României

Rostul României

Nu dor nici luptele pierdute,/ Nici rănile din piept nu dor,Cum dor acele braţe slute/ Care să lupte nu mai vor.Cât inima în piept îţi cântă/ Ce-nseamnă-n lupt-un braţ răpus ?Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă/ Când te ridici cu-n steag, mai sus ?Înfrânt nu eşti atunci când sângeri/ Nici ochii când în lacrimi ţi-s.Adevăratele înfrângeri/Sunt renunţările la vis”
Radu Gyr

Scria cineva, într-un articol, cum crede şi simte că ţara noastră şi-a pierdut rostul. Şi cum e trist să trăieşti într-o ţară orafană de rost, autorul cugetărilor pesimiste, ziarist cu vechime şi talent, şi-a împachetat bagajele şi a plecat spre o ţară al cărei rost merge spre soare. Aud în ecoul Carpaţilor din ce în ce mai multe voci care declară mort rostul României. Varsă o lacrimă întru pomenire, apoi, cu fruntea senină şi ochii aşişderea, trec graniţe şi vămi spre alte rosturi mai vii. Străine, dar vii. Români care nu mai cred în rostul ţării invocă prăpastia, politica, mizeria, prostia, neşansa. Invocă nenorocul, blestemul, lenea, ursitoarea cu suflet negru. Şi pleacă spre munţi, spre democraţie, curăţenie, inteligenţă, şansă. Pleacă spre zări cu noroc, binecuvântare, hărnicie şi zâne bune. Pleacă şi lasă ţara pierdută, pe acolo, pe nicăieri, pe unde i s-a pierdut şi rostul.
Acum mai bine de şapte decenii, bunica mea avea vârsta copilăriei de aur. 16 ani. Viaţa îi oferise leagăn curat, părinţi cu suflet mare, şapte fraţi de drag şi vise neatinse de aripi haine. Apoi, tot viaţa i-a scos în cale războiul şi depărtatrea. Peste copilăria ei de aur a venit seara, iar noaptea a adus cu ea armate de săbii străine, disperare şi refugiu. A lăsat în urmă tot ceea ce nu încăpea într-o căruţă, şi aşa plină de copii şi lacrimi. Şi-a pierdut fratele, ucis de armele celor care-i luaseră pământul şi rostul, apoi mama, ucisă de gândul că i-a fost luat copilul şi rostul. A mers mai departe prin noapte, ascunzându-se de urgia rusească, fugind din calea bombelor şi a răului. A supravieţuit, cu Dumnezeu în gând.
A urmat, la patru ani, un al doilea refugiu, o a doua Golgotă sufletească. A supravieţuit şi acum, cu Dumnezeu în gând. Printre drumuri de fugă şi nopţi de nesomn, a sperat şi a învăţat, căutându-şi calea. Astfel a devenit învăţătoare, la sute de kilometri de Bucovina ei natală, Bucovină care nici măcar nu mai era a ei, ci a ruşior. Asta pe hârtie. A devenit învăţătoare în singurătatea şi pustietatea Bărăganului, la sute de kilometri de mormântul mamei, mormânt care nici măcar nu mai era în umbra flăcării ei, ci în a ruşior stăpânire. Asta niciodată ! După ani şi ani în sonoritatea tristă a vânturilor Bărăganului, a preluat o catedră în Bacăul vremurilor comuniste. A îndurat ani de greutăţi şi lipsuri, a preferat privarea de mâncare privării de cărţi, a fost matcă pentru generaţii de învăţăcei, şi-a întemeiat o familie şi a crescut un copil oferindu-i dragoste şi lumină cât pentru un univers întreg. A fost omul cel mai cald, mai bun, mai blând, mai demn, mai sensibil şi mai puternic din câţi am cunoscut. După o viaţă descrisă mult prea sărac de mine mai sus, n-am auzit-o niciodată pe bunica spunând că României i-a dispărut rostul. Bunica plângea atunci când citea poeziile lui Coşbuc, aşa cum plângea când îşi amintea Doina lui Eminescu. Dar nu de necaz, ci de drag, de dor, de apartenenţă. Pentru ea, promisiunea unui colţ de lume străin era amputare de suflet, cu toate că apucase să trăiască şi necazurile, cu ale lor dezamăgiri ale „timpurilor moderne”, aşa şi cum apucase să vadă, direct sau indirect, „minunile din lumile cu zări albastre”. Ei, la vârsta când putea avea totul, i s-a luat totul. Mai puţin credinţa şi rostul. Pentru că nimeni, niciodată, nu-i putea lua ce ferecase în suflet. Iar eu, cum aş fi eu, şi cum m-aş numi, dacă acum, în vremuri de pace, de familie unită şi binecuvântată cu dragoste, de şansă, de sănătate, de libertate, de linişte, de literatură fără graniţă, de mai bine, aş spune că României i-a dispărut rostul ?

Acum ani şi ani, într-un sat de sub cerul României, o tânără femeie îşi risca liniştea şi viaţa sprijinind într-un mod miraculos mişcarea anticomunistă din Munţii Făgăraşului. Se numea Elisabeta Rizea. Certitudinea faptului că era urmărită n-o oprea însă de la a da ajutor necontenit celor din munţi, prin alimente, bani, haine, informaţii. Prinsă într-un final, Elisabeta este declarată „ duşman al poporului”, judecată şi condamnată la şapte ani de temniţă în lanţuri. După anii inumani din carceră, este eliberată şi supraveheată atent. Ororile închisorii, ameninţările constante sau promisiunile de iad ce se anunţau, nu au oprit-o din a-şi relua legătura cu apărătorii demnităţii din munţi şi din a le trimite ajutoare şi veşti, folosind căi diverse şi miraculoase de a comunica. Însă, în momentul în care conducătorul rezistenţei anticomuniste este arestat, Elisabeta ajunge şi ea în faţa „justiţiei”, sentinţa fiind cruntă : 25 de ani de închisoare. Acolo, torturile depăşesc orice limită a imaginaţiei, chiar şi a celor temerari. Vroiau vorbe. Elisabeta tăcea. O băteau până cădea în leşin. Atunci când se trezea, îi erau promişi bani mulţi şi avantajele libertăţii în schimbul vorbelor de trădare. Elisabeta tăcea. Urmau torturi cumplite : părul lung şi greu îi era prins într-un cârlig, sus de tavan, iar corpul gol, în atârnare, era bătut până la sânge. Cuvintele ei spun totul : „Coada mi-a rămas în cârlig şi eu am căzut la pământ. Aşa mi-au smuls păru’. Da’ tot nu i-am vândut Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii şi mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic.
Şi Dumnezeu a ajutat-o. A supravieţuit anilor de chinuri numai cu voia lui. Comuniştii nu au auzit nimic din ceea ce vroiau. Comuniştii i-au luat tot, mai puţin ceea ce conta cu adevărat, aşa cum, după încercările vieţii, la 90 de ani, Elisabeta Rizea spunea : Au venit, maică, nenorociţii ăştia de comunişti la putere şi ne-au luat tot : părul din cap, pământul, căruţa. Un singur lucru nu ne-au putut lua. Sufletul." Aş vrea să pot scrie către orice domnişoară sau doamnă care s-a născut în democraţia României, democraţie stâmbă sau nu, care a crescut în libertatea României, libertate strâmbă sau nu, care a iubit, care a vorbit orice fără teamă în oraşul sau în satul său, care a învăţat fără oprelişti, care a avut pat cald acasă şi hrană zilnică, care a avut vise şi a muncit pentru temelia lor, care a mers… la coafor înainte de banchet, la bal, la nuntă şi la discotecă… aş vrea să pot scrie şi să spun : Priviţi-o pe Elisabeta Rizea ! Priviţi-o vă rog, şi spuneţi-mi că României i-a dispărut rostul !

Se numea Teodor Şuşaman. Moţ, frate cu Apusenii şi cu dreptatea românească. Avea o livadă superbă, cu peste 350 de pomi cu fructe nobile, 295 familii de albine, căprioare, fazani, hectare de pământ, o gospodărie de român autentic, gatere şi depozit de cherestea, magazin universal şi poate, ce-i mai valoros sub soare, una dintre cele mai mari biblioteci private din Munţii Apuseni. Toate distruse de comunişti. Şuşaman era iubit şi respectat de moţi, privit ca un tată binefăcător. În urma unei discuţii private cu regele Ferdinand, obţinuse pentru ţăranii din zona Huedinului dreptul de împropietărire cu pădurile şi păşunile care până atunci aparţinuseră unor mari grofi austro ungari. În timpul războiului, după căderea Huedinului sub unguri şi izolarea satelor de dincoace de munte întru înfometare, Şuşaman şi-a aprovizionat moţii cu alimente, aducând grâu cu vagonul de tren, peste munţi, vreme de patru ani. Declarat duşman al poporului, Şuşaman reuşeşte să fugă în păduri, alături de un grup de partizani. Comuniştii îi ucid soţia şi doi dintre copii, pe cei mai mici. Cauta indicii despre cei fugiţi în munţi, nesfiindu-se din a umbla noaptea prin casele oamenilor şi din a-i bate pe bărbaţi cu patul puştii în faţa soţiei şi-a copiilor, nesfiindu-se din a comite crime şi fărădelegi, toate pentru a afla detalii despre rezistenţa din munţi. Nimic. Nici un cuvânt.
Vreme de zece ani. Teodor Şuşaman a străbătut pădurile ani de zile pentru că nu a putut străbate viaţa la picioarele comunismului. Zeci de bărbaţi tineri şi frumoşi au renunţat ani de zile la confortul unei case, alegând să doarmă în bordeie săpate în pământ, pentru că nu ştiau ce e trădarea. Volcea. Unul dintre partizanii lui Şuşaman. După ani petrecuţi în pădure şi după ce părinţii i-au fost ucişi de către comunişti, hotărăşte să se întoarcă în lume, cu o identitate falsă, pentru a începe o altă viaţă, de gol şi linişte, undeva departe. Reuşeşte pentru o vreme să se facă nevăzut în Timişoara, însă este trădat de un suflet vândut şi ajunge astfel în faţa comuniştilor. Vreme de săptămâni, Volcea este bătut animalic în fiecare zi şi obligat să spună toate detaliile şi ascunzătorile celor din munţi. Nimic. Bestiile îl eliberează, cu promisiunea libertăţii depline şi a drepturilor cu plus de avantaje, în schimbul întoarcerii în munţi, în banda lui Şuşaman, a spionării şi a trădării tuturor partizanilor. Volcea se întoarce în munţi. Îi reîntâlneşte pe vechii lui camarazi şi ... cu dragoste şi preţuire frăţească, îi avertizează, le spune despre planurile şi urmăririle comuniştilor şi îi sfătuieşte pe unde şi cum să fugă. Şapte ani de puşcărie şi muncă silnică la minele de plumb din Baia Sprie. Şapte ani de muncă soră cu exterminarea pentru că, acolo sus, la putere, comuniştii nu auziseră niciodată de onoare. Şi din toţi aceşti ani de caznă, cel mai greu moment trăit de Volcea în adâncul închisorii şi al pământului a fost atunci când, în bezna detenţiei, a întâlnit un partizan din pădurile Apuseniului, frate ce i-a şoptit doar atât : "No, fii atent că Şuşmanu îi mortu. L-o puşcat într-o şură, pe dealu' Suliţa. Şuşmanu o murit ca un erou". Ca Teodor Şuşaman sunt mii. Specialiştii de la Centrul de Investigaţie a Crimelor Comunismului susţin că pădurile ţării noastre ascund peste 10 000 de trupuri ale luptătorilor pentru dreptate. Cifre oficiale. Fără a număra trupurile celor căzuţi în temniţe. Important e că sufletele lor sunt la Domnul, în liniştea şi înaltul Raiului. Şi din nou, putem noi, cei ce cunoaştem independenţa, cei ce ne vedem copii crescând, cei ce vedem torturi doar în filmele de groază, cei ce mergem la pădure să facem grătar şi să ne veselim, nu pentru a ne ascunde, putem noi, lamentându-ne, să spunem că României i-a dispărut rostul ?
Pe 18 noiembrie 1952, Monseniorul Ghika este arestat sub acuzaţia de „înaltă trădare” şi încarcerat la Jilava. Aceeaşi poveste : bătaie, tortură, chin nespus. Vinovat pentru că se născuse în familia ultimului domnitor al Moldovei, absolvise cursurile facultăţii de Ştiinţe Politice din Paris in timp ce frecventase în paralel cursuri de medicină, botanică, istorie, artă, litere şi drept, ca mai apoi să urmneze facultatea de Filosofie -Teologie din Roma, călătorise în toată lumea, de la Paris la Tokyo şi din Congo în Argentina, deschisese în România primul spital gratuit, făcuse numeroase opere de caritate şi binefaceri în numele lui Dumnezeu şi a dreptăţii. După ce bolşevicii au ajuns la putere, Monseniorul Ghika refuză şansa de a pleca din ţară cu trenul regal, alegând astfel să rămână alături de compatrioţii săi. Alegere sancţionată cu arestarea sa. La Jilava, după un an de tortură, se stinge din viaţă, alegând calea luminii. Prea puţine cuvinte despre o prea frumoasă viaţă, însă mă întreb dacă putem sta în faţa lui Dumnezeu noi, ce ce intrăm în biserici fără frică, noi cei ce avem dreptul la credinţă şi educaţie, noi, cei ce avem liberul arbitru, putem sta drepţi, spunând că României i-a dispărut rostul ?
Vasile Militaru. Arestat pentru că a refuzat să facă propagandă comunistă în poeziile sale, afirmând cu tărie faptul că în poeziile sale poporul nu va face niciodată rimă cu tractorul. Tribunalul Militar din Craiova l-a condamnat la „20 ani de temniţă grea pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, la 12 ani inchisoare corecţională pentru delictul de deţinere de publicaţii interzis, la 10 ani de degradare civila, confiscarea totală a averii personale plus obligaţia de a plati 1 000 de lei cheltuieli de judecata.” Vasile Militaru avea 74 de ani. Comunismul a interzis cărţile sale, pedepsindu-i grav pe cei care păstrau fie şi câteva pagini. Poetul a murit în celula sa, bătrân şi chinuit, iar românii au început, forţati ori ba, să-l uite pe cel care, în apusul unei vieţii de artist şi creştin, spunea : "Dacă am pierdut averi şi ranguri, dar nu am pierdut credinţa în Dumnezeu, nu am pierdut încă nimic".
Radu Gyr. Trimis pe front. Prima linie. Condamnat la moarte pentru o poezie. „Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane !” Apoi, pentru a nu-l scuti de chinuri prin moarte, comuniştii îi schimbă pedeapsa capitală cu munca silnică.25 de ani. În temniţă scrie versuri, folosind cele mai neobişnuite instrumente, de la coji de săpun, la aşchii sau aţe rupte din zeghe. În ciuda faptului că i s-a refuzat ajutorul medical, învinge boli greu de imaginat şi purtat : prolaps rectal gangrenat, hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilie. Suferă torturi dintre cele mai aspre. Supravieţuieşte prin fapte pe care comuniştii le numeau miracole. Ei nu auziseră de Dumnezeu, se pare. Un fost coleg de detenţie la Aiud, rememorează fapte şi vorbe de încurajare : „A venit la mine, m-a luat părinteşte de după umeri şi mi-a zis „Să nu uiţi că noi trebuie să credem cu tărie că vom ieşi afară. Să-l avem pe Dumnezeu în noi tot timpul.” Am avut norocul să stau cu el mult timp. Simt şi azi cum, strângându-mă la pieptul lui, cu căldura sufletească de părinte, mă copleşea, mă fascina. El era patriarhul nostru şi comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude şi îndemn la rezistenţă. Îl păstrez în minte şi-n suflet până la moarte.”
În temniţele Aiudului, pe lângă toate cruzimile inumane, se practica o modalitate de exterminare dură şi rapidă. Bărbaţii erau dezbrăcaţi şi bătuţi, apoi trimişi într-o celulă cumplit de rece, cu ciment ud. Erau lăsaţi zile întregi fără mâncare, în frig şi curent. Nu aveau paturi, scaune, sprijin. Fizicul ceda, invariabil. Într-un astfel de moment, acum ani de zile, în subsolurile întunecate ale Aiudului, un tânăr cădea din picioare, pe ciment. Îi rămânea extrem de puţin timp. Din bezna celulii, un bărbat se aşează pe jos, asemeni unei saltele umane, încălzind cu trupul lui şi salvând astfel de la moarte pe tânărul căzut. Bărbatul însă îşi sacrifică plămânii, se îmbolnăveşte grav şi moare la puţin timp. Puţini ştiu că acolo, în bezna Aiudului, filologul, profesorul de etică, sociologul, economistul, dar mai presus de toate omul Mircea Vulcănescu a salvat viaţa unui tânăr cu pr opriul sacrificiu. A salvat demnitatea unui întreg popor. A salvat credinţa unei lumi aflate în declin. A murit la doar 48 de ani, lăsând dorinţa testamentară îndemnul : „ Să nu ne răzbunaţi !. Şi nu, nu avem dreptul să spunem că României i-a dispărut rostul !
Cei ce jelesc şi declară dispărut rostul României uită, de fapt, că rostul ţării este în ei. Nu în prăpastie, nu în neant, nu în uitare, ci în ei. Rostul unei ţări nu moare, nu dispare, ci licăreşte ascuns în fiecare dintre cei ce tac, cei ce plâng, cei ce luptă, cei ce speră, cei ce iubesc. Rostul unei ţări nu moare, ci îmbracă forma pe care i-o dau sufletele celor ce trăiesc, celor ce luptă, celor ce speră. Şi atâta vreme cât sub cerul ţării va mai fi măcar un suflet care iubeşte, un suflet care crede, rostul României va fi viu. Iar de dragostea acelui poate ultim suflet fi-va zdruncinată, iar de credinţa acelui poate ultim suflet fi-va pusă la îndoială, rămâne ca sprijin cerul, rămân Dacii, rămâne Plevna, Eminescu şi Alba Iulia, rămâne o poezie scrisă într-o închisoare comunistă, acum ani şi ani de zile, în întuneric uman şi lumină sufletească :
Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce-neapărat.
V
or fi apusuri aurii,
C
um au mai fost când am plecat.
Ne vom întoarce-neapărat,
C
um apele se-ntorc din nori,
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
P
ierdutul cântec, pe viori.
Ne vom întoarce într-o zi…
Ș
i cei de azi cu paşii grei
N
u ne-or vedea, nu ne-or simţi,
C
um vom intra încet în ei.
Ne vom întoarce ca un fum,
Uşori, ţinându-ne de mâini,
T
oţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.
Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Şi-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii, după noi.
În zâmbetul ce va miji,
Şi-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânţă-n taina lor.
Noi cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne ‘napoiem şi-n disperări
Şi-n răni ce-n piepturi se ascund.
Şi-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi.
În tot ce mâine, ca şi ieri,
V
a sângera sau va iubi…”Radu Gyr

Stimate domnule Culcer,
Numele meu este Benea Alexandra și vă scriu acest e-mail spre a vă multumi pentru răspunsul dat comentariului meu legat de concursul " Proiect România " și spre a vă trimite atașat textul eseului „Rostul României”.
Vă sunt recunoscătoare pentru interesul arătat și sper într-o discutie frumoasă și constructivă. Vă mulțumesc pentru faptul că atenția acordată de dumnevoastră a șters amintirea tristă a unui concurs de pură dezamăgire. Important este sentimentul final, iar eu cred cu tărie în continuare tot ceea ce am subliniat în rândurile eseului. Cu apreciere,

Alexandra Benea 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

26 februarie 2014 Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană!

Editorial Porumbacu a scăpat porumbelul: Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană! Posted by on 26 februarie 2014 Partajare99 Constituţia României nu-i permite lui Iohannis Klaus Werner să ocupe funcţia de ministru, prim-ministru şi nici preşedinte al României, fiindcă are dublă cetăţenie!
  Lui Crin Antonescu i-a scăpat, în data de 23 februarie a.c., la emisiunea „După 20 de ani” a unei televiziuni private, o afirmaţie foarte gravă: „(…) câtă vreme şi Traian Băsescu vorbeşte despre faptul că, în condiţiile în care nu intrăm în Schengen din cauză că nu vrea Germania, prezenţa unui om, nu doar etnic german, ci şi cu cetăţenie germană, cum este Klaus Iohannis (…)” (http://www.romaniatv.net/crin-antonescu-arunca-in-aer-usl-mai-devreme-sau-mai-tarziu-klaus-iohannis-va-fi-premier-in-locul-lui-ponta_128519.html#ixzz2u8L8UnT0) Mai clar decât atât nu se poate: Klaus Werner Iohannis are cetăţenie germană! Păi, atunci cum…

Raluca Prelipceanu. Conferință- Migrațiune și mentalități – un sfert de veac de tranziție și bejenie

Conferința cu tema Migrațiune și mentalități – un sfert de veac de tranziție și bejenie susținută de doctor în științe economice Raluca Prelipceanu, a fost o surpriză totală pentru auditoriu. În primul rând deoarece Raluca Prelipceanu și-a luat masteratul și doctoratul la Sorbona cu o temă similară, în urma unei ample cercetări făcute direct pe teren, vreme de mai mulți ani, în mai multe țări europene, SUA și Canada, după care i s-a propus să lucreze la Banca Mondială sau ca înalt funcționar în domeniul economic la Bruxelles.
A refuzat, după ce s-a convins de duplicitatea și fariseismul acestor instituții și a revenit în România să ajute la reconstrucția economică a țării. Dezamăgirea a fost totală, întrucât, la nivelul ei de instrucție, nu s-a găsit un post în care să fie angajată ca să-și poată dovedi utilitatea și să-și câștige cinstit și demn o pâine. Așa se face că a intrat în monahism, la o mănăstire din apropierea orașului Câmpeni, pentru a putea să-și continue cercetările econo…

Biblioteca Digitala a Bucurestilor Colecţii > PUBLICAŢII PERIODICE