Treceți la conținutul principal

Gheorghe Mocuţa . Herta Müller: scrisul ca anestezie a fricii* Obsesia întoarcerii la copilărie


Herta Müller: scrisul ca anestezie a fricii*
Obsesia întoarcerii la copilărie


Pentru cei mai mulţi dintre noi, copilăria e vârsta paradisiacă, a lipsei de griji, o vârstă din care n-aveam cum să ieşim atunci; vom fi alungaţi mai târziu. În copilărie se întâmplă întotdeauna ceva esenţial, poate ceva premonitoriu pentru existenţa noastră de mai târziu sau, în cazul artiştilor, al gânditorilor, pentru creaţia ulterioară. Copilăria e leagănul creaţiei, dar şi „accidentul” care îl provoacă, îl naşte pe autor. Un prilej de a regăsi fericirea originară şi nefericirea de a ne desprinde de starea de increat şi de a deveni raţionali, pragmatici. Cei mai mulţi dintre noi devin la maturitate vânători, pescari, culegători. Unii însă devin victime, vânatul ideal. Vulpea. In statul poliţienesc în care a trăit jumătate de viaţă, „nu-i nevoie ca urmăritorul să existe tot timpul în carne şi oase pentru a te ameninţa. El e oricum pretutindeni în lucruri, ca umbră a lor; a infiltrat în ele frica: în bicicletă, în coafat, în parfum, în frigider; a transformat cele mai banale obiecte neînsufleţite în nişte ameninţări.”

Cartea Hertei Müller, Regele se-nclină şi ucide (ca şi romanul anterior la care face de atâtea ori trimiteri, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul,2005) e traversată de obsesia întoarcerii la copilărie şi la această frică instictuală, viscerală, a accidentului paradisiac. Ochiul protector al părinţilor şi al divinităţii care ar trebui să vegheze să-i asigure liniştea interioară, s-a transformat, în cazul ei, într-un ochi ţintuitor, al supravegherii nemiloase:

„Am trăit peste 30 de ani, spune ea, într-o dictatură, în România. Unde fiecare individ forma o insulă în sine, iar ţara întreagă, şi ea, un spaţiu etanş în afară, supravegheat în interior. Exista aşadar, pe marea insulă mobilă care era ţara, micuţa insulă rătăctoare care erai tu însuţi. Aşezate una peste alta prin constrângere, două realităţi suprapuse forţat. Deşi oricare dintre ele te-ar fi putut zdrobi ea singură.”

Originalitatea eseurilor provine din unghiul inedit din care copilul de altădată priveşte lumea. Sensibilitatea celui care depistează că „În fiecare limbă sunt alţi ochi” rimează cu „privirea străină” dintr-un alt eseu. E o sensibilitate rănită prea devreme de demonul terorii. Descoperirea fricii în copilărie, provocată de neconcordanţele dintre realitate şi cuvânt e cu atât mai dramatică cu cât ea relevă condiţia dureroasă a mamei, obligată să facă mereu ordine în dulap ca să scape de angoasă. Radiografia fricii capătă dimensiuni delirante, imposibil de controlat:

„Dar această frică imaginată nu este doar imaginară, ci perfect valabilă atunci când eşti silit să lupţi cu ea, fiind la fel de reală ca şi frica ce se justifică din afară. Şi tocmai pentru că e construită în creier, i s-ar putea spune şi frică descreierată. Descreierată pentru că nu are nici punct de plecare precis, nici leac.”

Comunitatea şvăbească din Banat, rănile războiului şi ale deportării nu se închiseseră. Chiar mama şi bunicul Hertei fuseseră deportaţi. Copilul moşteneşte o frică viscerală în fibra trupului şi a creierului, în pigmentul sanguin. O angoasă ereditară la care se adaugă alienarea copilului care nu înţelege „boala” tatălui. Scena rugăciunii e răscolitoare; seara, înainte de culcare, bunica îi cânta o rugăciune şi stingea lumina. În locul efectului de balsam, rugăciunea îi zdruncina simţurile şi îi provoca un coşmar:

„Căci orice rugăciune, oricât de des bolborosită, devenea o paradigmă. Cerând să-mi interpretez propria-mi stare. Locul picioarelor este pe pământ, ceva mai sus sunt burta, coastele, capul. Şi sus, în creştet, - părul. Cum oare să-ţi înalţi inima prin păr şi prin tavanul gros al odăii până la Dumnezeu? De ce-mi mai cântă bunica aceste cuvinte, dacă tot nu-i în stare să facă ceea ce ele îţi cer?”

Viziunea limbii materne

Cu logica ei nemţească, Herta Müller descoperă drama limbii, a neputinţei înţelegerii şi comunicării, împingând lucrurile dincolo de orice limită, transformându-şi copilăria nefericită într-o copilărie „universală”, dar nu aşa cum făcuseră Creangă şi Proust care i-au descoperit secretele, ci de pe altă poziţie. Copilul pe care îl evocă eseista tânjeşte după normalitate, asemeni celui evocat în Jurnalul Anei Frank. „Viziunea limbii materne” cu cotloanele ei secrete, cu parfumul şi gustul special al expresiilor pe care le decodează, constituie un miracol şi un impas. Un miracol, prin capacitatea de a scoate din memorie situaţii exemplare care ilustrează teza ei, faptul că „limba e inseparabilă de fapte”. Într-o comunitate în care muncile grele erau o şcoală a tăcerii, anumite expresii, sau chiar rugăciunea, îi răscoleau conştiinţa. Demonul interpretării îi dădea ghes de fiecare dată determinând-o să răstălmăcească sensurile. De unde şi revolta împotriva rugăciunii spuse de bunica. Sau impactul pe care îl au unele expresii dialectale prin poeticitatea lor primitivă: „Tinten trauchen” (viţă de cerneală), „Milchdistel”(ciulinul de lapte), „Der Wind geht” (vântul merge). Sau descoperirea limbii române, odată cu venirea la oraş, la cincisprezece ani, impactul acestei limbi, confruntarea ei cu dialectul matern.

Pe de altă parte limba maternă (vizuina în care se ascunde „animalul inimii”) e o enigmă în măsura în care oglindeşte ratarea, eşecul :

„Până în ziua de azi multe lucruri nu le gândesc în cuvinte: nu le-am găsit pe cele potrivite nici în germana satului, nici în germana de la oraş, nici în română, nici în germana din Est sau din Vest. Şi în nici o carte (...) Şi adeseori tocmai despre lucrurile esenţiale nu se mai poate spune nimic. Iar impulsul de a vorbi despre ele funcţionează bine tocmai pentru că îşi ratează ţinta. Că vorbele ar fi în stare să descurce lucrurile întortocheate – această convingere n-am întâlnit-o decât în Occident.”

Eseul În fiecare limbă sunt alţi ochi vorbeşte despre ratarea ţintei şi despre prăbuşirea cuvintelor în fiinţa care nu poate să ducă lucrurile până la capăt. Nu e de mirare că prozatoarea apelează la colajul dadaist pentru a se exprima. Pentru a ne spune în alt fel cât de importante sunt pentru ea obiectele sau locurile în care s-a simţit stingherită.

Scriitoarea a învăţat de la alţii că încrederea instinctivă în limba maternă poate duce la eşec. E vorba de Paul Celan care a ales să-şi scrie opera în germană, limba asasinilor mamei sale şi de Goldschmidt care ajunge să scrie în germană după ce scrisese câteva cărţi în franceză. Trauma echivalării limbii cu Patria pentru emigranţii ieşiţi din Germania lui Hitler îi aduce aminte de naţional-comunismul ceauşist. Şi de episodul xenofob al consătenilor care, după apariţia primei cărţi, o scuipau când o întâlneau pe străzile Timişoarei. De aici până la tema obsedantă a „supravegherii din interior” din romanul Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, nu e decât un pas. Pasaje din acest roman şi din Animalul inimii foloseşte şi în eseurile următoare, în special în Regele se-nclină şi ucide. Aici aduce în prim-plan câteva episoade: prizonieratul bunicului, frizerul, tâmplarul care fabrică „mobile de pământ”, sinuciderea suspectă a prietenului inginer, figura anchetatorului, rezistenţa prin cultură, bancurile şi poveştile hilare ale prietenilor, atmosfera încărcată şi climatul de neîncredere, şi ca o constantă, frica, teroarea, teama de a ţi se umbla prin lucruri, de a fi pus sub urmărire şi hărţuit. Încât „Nu-i nevoie ca urmăritorul să existe tot timpul în carne şi oase pentru a te ameninţa. El e oricum pretutindeni în lucruri, ca o umbră a lor; a infiltrat în ele frica: în bicicletă, în coafat, în parfum, în frigider; a tranformat cele mai banale obiecte neînsufleţite în nişte ameninţări. Obiectele aparţinând celui urmărit au ajuns să-l personifice pe urmăritor.” Ajungem din nou la dihotomia vulpe-vânător, ilustrată în roman.

Întrebarea care îi leagă cumva destinul de al lui Cioran-exilatul, din care citează la un moment dat, e: „cât valorează viaţa mea?” Făcând apologia eşecului pe care îl consideră rană şi balsam, Cioran mistifică în stilul lui inimitabil şi, în acelaşi timp rămâne fatalist, asemeni neamului său. După mulţi ani petrecuţi în Germania, Herta Müller declară că s-a desprins de România, „dar nu şi de pervertirea dirijată a omului într-o dictatură, nu şi de moştenirile ei de tot felul, care în orice clipă scot capul la iveală”. Sondând trecutul, dând la iveală răul şi suferinţa pe care are puterea să le biciuie, scriitoarea dă un sens nou alienării ei, atunci când spune:

„Scriind, trebuie să mă păstrez acolo unde lăuntric am fost mai tare rănită – altfel, la ce bun să mai scriu?”

Scrisul ca anestezie a fricii, a terorii. Dar şi ca alternativă a răsucirii cuţitului în rană. Scrisul rămâne soluţia traumei, aşa cum pofta de viaţă (mereu renăscută dintr-o apăsătoare îndoială) devine alternativa sinuciderii, a încercării de a exersa moartea într-un moment de declin.

Componenta românească a scrisului

În orizontul redus al copilăriei, trenul văzut de fetiţa care păştea vaca era vehicolul providenţial spre o altă lume. Sentimentul zădărniciei, al vidului în acest orizont matricial capătă dimensiuni devoratoare. Pasul pe care îl face apoi din satul dialectal în oraşul românesc constituie o altă treaptă a alienării fiinţei. Dar în acelaşi timp asistăm la o mărturisire tulburătoare, faptul că limba română a prins rădăcini în „privirea” şi imaginaţia copilului:

„Mi se întâmplă tot mai des ca limba română să dispună ea de cuvintele mai sensibile, mai potrivite cu percepţia mea decât limba maternă. Şi nu voiam să mă mai lipsesc de şpagatul acestor transformări. Nici în vorbire, nici în scris. În cărţile mele nu am scris până acum nici măcar o propoziţie pe româneşte. Dar bineînţeles că româna se amestecă mereu în ceea ce scriu, fiindcă a prins rădăcini în privirea mea.”

Pe de altă parte rezonanţa unor expresii de-a gata cum ar fi „Limba e Patria” naşte furtuni în con ştiinţa scriitoarei. Iar modul în care este perceput cuvântul „patrie”, confiscat de ideologia comunistă, o pune şi mai mult în încurcătură.. De fapt o obligă să revină, asemeni mamei, asupra unui detaliu esenţial; să-şi facă ordine în memorie. Combinaţia detaliilor passé-présent ; présent-passé au la această autoare un impact extraordinar. Asistăm la reificarea fricii, a răului, ca în citatul din romanul Animalul inimii:

„Pentru că ne era frică, Edgar, Kurt, Georg şi cu mine eram în fiecare zi împreună. Şedeam împreună la masă, dar frica rămânea atât de personală în fiecare cap, exact cum o aduseserăm cu noi când ne-am întâlnit. Râdeam mult ca s-o ascundem de ceilalţi. Dar frica îşi pierdea urma. Când îţi stăpâneşti obrazul, se strecoară în glas. Când reuşeşti să-ţi ţii în frig obrazul şi glasul, ca pe ceva fără viaţă, frica îţi părăseşte până şi degetele. Se aşază undeva în afara pielii. Zace liberă în jurul tău, o poţi zări pe lucrurile din preajmă.”

Citind despre „fericirea insulară” din România dictaturii, mi-am adus aminte de poziţia fermă pe care scriitoarea a avut-o într-un interviu televizat, faţă de problema desecretizării dosarelor securităţii. A deplâns faptul că nu ştim nici acum câţi români au fost împuşcaţi pe graniţă, în încercarea disperată de a-şi câştiga libertatea. Mi-am adus aminte de fiinţa fragilă, cu ochi himerici, de trestia gânditoare pe care am cunoscut-o în anii studenţiei, la barul Universităţii timişorene. Avea o privire vie, vorbea rar, şi era marcată de drama propriei generaţii şi de trauma comunităţii: „Când tăcem, devenim dezagreabili – când vorbim, ajungem ridicoli”. Era oripilată de „soluţia” celor care acceptau colaborarea. Când am revăzut-o acum, pe micul ecran, avea aceeaşi privire vie şi demnă, vorbind clar şi concis. Nu reuşea să înţeleagă comedia manipulării dosarelor şi tergiversarea, când în Germania accesul e posibil pe internet. Herta Müller şi-a păstrat memoria şi demnitatea intactă tocmai acolo unde a fost rănită, în intimitatea propriei fiinţe.

În ultima pagină a cărţii, trenul este vehicolul exilului.În gara de frontieră suportă încă o dată umilinţa controlului şi a supravegherii terifiante, miliţieneşti, dar şi „o ultimă ameninţare pe scara vagonului: Punem noi mâna pe tine, oriunde-ai fi.” Umbra îndoielii o apasă şi acum când părăseşte ţara şi când constată că „trenul era tren de-adevăratelea, iar noi mergeam cu el de-adevăratelea.” Neîncrederea şi panica sunt alimentate de ameninţările proferate la urcarea în tren, în ultima gară, de oamenii din umbră. Şi de frica, de „fricile”, cum spune autoarea, care i-au invadat fiinţa, pentru că ameninţările cu moartea au continuat şi în Germania.

Literatura română îşi are în proaspăta laureată apremiului Nobel un ambasador reticent dar obiectiv faţă de mentalitatea lumii posttotalitare şi care crede că românii şi-au irosit şansele politice; dacă ar mai trăi în România, spune ea, ar înnebuni a doua oară. Ceea ce nu o împiedică să recunoască influenţa psihologică şi componenta românească a scrisului ei: „Chiar dacă prind în germană cuvântul, am probabil, privirea românească în frază.”

Gheorghe Mocuţa

*) Herta Müller, Regele se-nclină şi ucide, Ed. Polirom, 2005



http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/membri%20usr/arad/mocuta%20gheorghe/mocuta%20gheorghe.htm

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

26 februarie 2014 Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană!

Editorial Porumbacu a scăpat porumbelul: Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană! Posted by on 26 februarie 2014 Partajare99 Constituţia României nu-i permite lui Iohannis Klaus Werner să ocupe funcţia de ministru, prim-ministru şi nici preşedinte al României, fiindcă are dublă cetăţenie!
  Lui Crin Antonescu i-a scăpat, în data de 23 februarie a.c., la emisiunea „După 20 de ani” a unei televiziuni private, o afirmaţie foarte gravă: „(…) câtă vreme şi Traian Băsescu vorbeşte despre faptul că, în condiţiile în care nu intrăm în Schengen din cauză că nu vrea Germania, prezenţa unui om, nu doar etnic german, ci şi cu cetăţenie germană, cum este Klaus Iohannis (…)” (http://www.romaniatv.net/crin-antonescu-arunca-in-aer-usl-mai-devreme-sau-mai-tarziu-klaus-iohannis-va-fi-premier-in-locul-lui-ponta_128519.html#ixzz2u8L8UnT0) Mai clar decât atât nu se poate: Klaus Werner Iohannis are cetăţenie germană! Păi, atunci cum…

Raluca Prelipceanu. Conferință- Migrațiune și mentalități – un sfert de veac de tranziție și bejenie

Conferința cu tema Migrațiune și mentalități – un sfert de veac de tranziție și bejenie susținută de doctor în științe economice Raluca Prelipceanu, a fost o surpriză totală pentru auditoriu. În primul rând deoarece Raluca Prelipceanu și-a luat masteratul și doctoratul la Sorbona cu o temă similară, în urma unei ample cercetări făcute direct pe teren, vreme de mai mulți ani, în mai multe țări europene, SUA și Canada, după care i s-a propus să lucreze la Banca Mondială sau ca înalt funcționar în domeniul economic la Bruxelles.
A refuzat, după ce s-a convins de duplicitatea și fariseismul acestor instituții și a revenit în România să ajute la reconstrucția economică a țării. Dezamăgirea a fost totală, întrucât, la nivelul ei de instrucție, nu s-a găsit un post în care să fie angajată ca să-și poată dovedi utilitatea și să-și câștige cinstit și demn o pâine. Așa se face că a intrat în monahism, la o mănăstire din apropierea orașului Câmpeni, pentru a putea să-și continue cercetările econo…

Biblioteca Digitala a Bucurestilor Colecţii > PUBLICAŢII PERIODICE