Vasile Dan /Arad/ Poeme

Vasile Dan

Corăbii pe cer

Tîrziu am văzut corăbii pe cer. O, numai acolo e pace.

Eu însumi legat strîns eram de-un catarg –

erau vreo douăsprezece –

şi înfiorat de sirene aţîţătoare foarte,

mult, mult mai seducătoare decît aş fi putut

singur să aud neînrobit gurii lor pe vecie.

Pacea nu mi-o găseam aşadar aici pe pămînt,

unde războiul e veşnic, ascuns sau pe faţă,

ci în corăbii uşoare pe cer, purtătoare de pace.

Zece ani rătăcind după ea, deşi Troia e toată o ruină,

învinsă, trîntită în praf, tot de atît,

de gîndu-mi de-o clipă viclean, ascuţit,

mai tare oricum decît săgeata ta, agile Ahile.

Insula nimfei Calypso e tot pe aici, în azurul celest

şi Scilla şi Caribda şi sacul în dar de la Eol

cel burduşit cu vînturi în stare să mă împingă în pînze

la Itaca s-ajung ca orice bătrîn,

cerşetor numai şi numai femeii

aceeaşi ce niciodată îmi pare că nu-mbătrîneşte.

Poor Yorick

Am îngropat atîţia pînă acum, socoti singur.

De fiecare dată parcă de mine era vorba.

Moartea are mult mai multe soluţii

decît viaţa, asta e sigur. Nu doar în pămînt, ci şi în apă, aşa

cum s-a întîmplat mai întîi. Că nu te poţi scălda de două ori în apa aceluiaşi rîu,

iar tu nu, tu nici nu l-ai fost citit pe Heraclit. Locul de scaldă, viaţa

oricui, deşi neschimbat, e totodată altul. Suficient să se tulbure primăvara

norii să se prăvale cu foc între albiile mereu înnoite. Copil costeliv

şi amfibiu între ferestre aburite fără perdele. Apoi focul de sus

ce leagă întunericul brusc al amiezei, clipa cea repede,

cu soarele negru, fărîmicios, putred, afînat al serii ce vine majestuos

de jur-împrejur, de pe dealuri, cu aerul încremenit. În care imponderabil

poţi să urci ori să cobori aninat precum o steluţă ce zboară

ce pîlpîie nouă.

Mesă

Cel ce trage ceasul ca să răsară soarele

şi se ridică toate cele de dedesubt una după alta

din pămîntul proaspăt afînat.

Cel care doarme în iarba nouă pînă se înverzeşte şi el.

Cel ce aprinde în fugă cu un foc umed de seară

una după alta fiecare stea.

Cel care suflă în ele cu propria lui gură dimineaţa.

Cel care bea laptele spumos al zilei de duminică

în uşa deschisă a casei, bună dimineaţa

zice, bună dimineaţa zicem şi noi.

Cel bine pitit în iarbă, pe acoperiş,

după nori, sub pragul casei pe care călcăm

toţi numai desculţi în levitaţie

Aporie

Poet beţiv e un pleonasm, dă din mînă grămăticul.

Vierme scîrbos, scuipă uscat slăbănogul.

Cîine slobod din lanţ, ţipă femeia sfîşiată dimineaţa.

Bătrîn libidinos, plînge fetiţa printre sughiţuri într-un colţ.

Soare al dreptăţii, declamă nebunul de după gard, printre gratii.

Seara e linişte se închide cimitirul

cu un lacăt la care iarăşi i-am pierdut cheia,

rîde administratorul.

Cercul e pătrat ca soarele în apă, suspină miopul.

Stîngaci de două mîini precum ai muta oul

ăsta de colo colo, ezită orbul.

Să vorbeşti cu inima nu-ţi plescăi doar buzele, făcea supărat mutul.

Fugi într-un singur picior precum vîntul

iscat din senin, căzu în şotron copilul.

Înalt ca iarba în care se pierde repede şi regele cu calul

lui cu tot, chiţăi de pe casă somnambulul.

Alb ca zăpada în care îşi spală mai întîi picioarele morţii,

se lumină cu gîndul aiurea gospodina.

Zorit ca focul ce roade repede totul de jur-împrejur,

pufăi din pipă de unul singur în casă bătrînul.

Copil din flori precum un text apocrif,

vorbi celălalt, cel din oglindă sau tu,

cititorule.

Vavilon

Nicicînd n-a fost mai adevărat ca atunci cînd acolo şăzum

pe malul Vavilonului cu capul în palmele goale,

cu inima atîrnînd în piept mai singură şi ea ca niciodată,

cu orbitele goale, cu ele nici nu se poate plînge bine nici rîde

zdravăn, cu gura cusută mărunt de spaima

adevăratei despărţiri care poate fi apoi şi o ruptură,

o jupuire de viu a pielii de pe trup cum bine s-a zis,

a fătului expulzat din pîntecul cald al mamei –

acolo şăzum şi plînsem doar cu el în braţe

cum fiecare ne purtăm singur în braţe

de atunci.

Tîrziu în iarbă un ţîrîit de greier

Se oprise ceasul. Dar eu îmi amintesc doar clipa de dinainte. Era

Noapte. Era dimineaţă. Era zi. Nisip cernea încet de sus.

Călcam fără teamă pe apă. Mă izbeam cu toată faţa

ca în oglinzi paralele de aerul vertical. Plecam

îndepărtîndu-mă. Un punct. Mult mai slab ca boaba spumii.

Tîrziu în iarbă un ţîrîit de greier.

La Săvîrşin singur ca regele

La Săvîrşin singur ca regele printre platani uriaşi

despuiaţi ce-acoperă cu totul bolta

iar pielea lor atîrnînd în petece alb-cenuşii gata, gata să cadă

ca nişte bandaje groase ce se desprind direct de pe os, timp vechi

în fermentaţie, mici focuri mov căzute în iarbă ici-colo,

brînduşe proaspete, un incendiu viu, vegetal, de nepotolit

în dimineaţa aceasta rece de toamnă,

pe marginea aleii tot mai înguste ce coboară spre ochiul de apă

în mijloc cu foişorul de lemn înnegrit,

scăldat de umbrele verzi în ude tremurînde,

în ele creşte tot mai înalt un alt munte dedesubt

sub un alt cer mai adînc,

sub arcade imense de lemn viu, de stejari noduroşi, centenari

pe care încă sar iuţi, ameţitor acele unui ceasornic vegetal înapoi

spre clipa ce-a fost, spre ziua de ieri.

Cine sînt eu

Ţara mea nu, nu o cunoscusem vreodată.

Decît pe aceasta de-acum, iat-o, cea de adopţie.

O, timpuriu, prea timpuriu am fost expulzat.

Nu-mi amintesc mai mult oricît de mult încercat-am –

iar anii fug în galop –

clipa aceea.

Abia acum că-s bătrîn, orb şi-ncet împăcat cu limba-i cea nouă –

ce-o ştiu buchisînd chinuit mai mult de-o decadă de lustri –

am aflat şi adevărul ei ce învinge pustiind de jur-împrejur ca focul:

ca s-o cunoşti în sfîrşit pentru ea întreg să fii gata.

O vezi?