OCTAVIAN GOGA – 132 de ani de la naştere

Anul acesta, la 1 aprilie, se vor împlini 132 de ani de la naşterea primului mare poet al începutului de secol 20, Octavian Goga. Ca şi George Coşbuc, amîndoi sunt ofrande pe care Ardealul le-a adus poeziei româneşti. Şi tatăl lui Coşbuc şi tatăl lui Goga au fost preoţi. Octavian Goga a avut altă viziune despre satul ţărănesc şi despre ţărani. „Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pămîntului; n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină şi veselie a lui Coşbuc“, mărturiseşte Goga.

Tinereţea poetică

Octavian Goga s-a născut într-o vreme cînd principiul naţional domina fluctuaţiile sufletului românesc. Era atmosfera celei mai sălbatice persecutări a românilor din Transilvania. Această persecutare trezea protestul sufletului românesc împotriva asupririi ungureşti. Octavian Goga mărturisea: „M-am născut cu pumnii strînşi, sufletul meu s-a organizat din primul moment pentru protestare, pentru revoltă, cel mai puternic sentiment care m-a călăuzit în viaţă şi din care a derivat şi formula mea literară“. 

Ideea naţională a luptei pentru dezrobirea românilor din Transilvania şi pentru unirea întregului Neam Românesc pe pămîntul şi între hotarele strămoşeşti ale Daciei l-a însufleţit permanent pe Octavian Goga, a constituit idealul sfînt al omului şi scriitorului, aşa cum declara în fragmente autobiografice. „Cred în misiunea istorică veche a scriitorului şi, dacă m-aţi întreba care e formula sufletească, aceea care trebuie să fie pentru el nu numai un comandament etic, ci, în acelaşi timp, şi o formulă literară, eu v-aş răspunde cu vechiul meu crez: e ideea naţională“. 

Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 la Răşinari, fiind primul copil al lui Iosif Goga şi al învăţătoarei Aurelia Bratu. Goga şi-a petrecut copilăria la Răşinari şi la Crăciunelul de Sus, actualmente în judeţul Alba, unde tatăl său avea o proprietate de cîteva iugăre şi o casă albă ţărănească, în care copilărise el însuşi. Copilăria poetului a fost frumoasă, legănată de basme şi legende în ritmul doinelor şi al baladelor. Atmosfera din casa părintească a contribuit mult la formarea poetului, scriitorului şi politicianului Octavian Goga. În anul şcolar 1886-1887, Goga era elev în clasa întîi, la Şcoala din Răşinari. Cîţiva ani mai tîrziu, viitorul poet pleacă la liceul unguresc din Sibiu. La acest liceu se preda în limba maghiară, iar profesorii şovini întreţineau ura între copiii majoritari români şi minoritarii unguri, şi urmăreau sistematic deznaţionalizarea cu orice preţ a românilor. 

În anul 1899 se mută la liceul românesc din Braşov. În cetatea Braşovului, veche vatră de cultură românească, întîlneşte profesori entuziaşti, mari cărturari ca Virgil Oniţiu (directorul liceului) şi Vasile Goldiş, cel care l-a supranumit „poetul pătimirii noastre“. În anul 1900 îşi ia bacalaureatul. După terminarea liceului, Goga se înscrie ca student la Facultatea de litere şi filozofie a Universităţii din Budapesta. Termină studiile universitare în anul 1904. 

La Budapesta, începe colaborarea cu revista Luceafărul. De Luceafărul se leagă, incontestabil, ascensiunea poetică a lui Octavian Goga. În Luceafărul, Goga publică poezie socială şi patriotică. În Luceafărul, în anul 1904, îi apar poeziile Oltul, semnată „Nic“, şi altele, semnate „Octavian“ şi apoi „Nic. Otavă“, printre care şi Dăscăliţa, poezie inspirată de figura învăţătoarei Victoria, sora poetului. În 1905 publică, în Luceafărul, antologicele poezii Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciunea, Clăcaşii, Apostolul. În anul 1906 apare, în Viaţa Românească, cu o puternică notă socială, Un om. Trăsătura definitorie a poeziei sale de mai tîrziu va fi cea socială şi patriotică. 

În anul 1906, Goga obţinuse premiul Năsturel Herescu al Academiei Române pentru volumul Poezii, avîndu-l ca recenzent pe Titu Maiorescu. Tot în acest an, se căsătoreşte cu Hortensia Cosma. Goga urcă, cu familia Cosma, scările palatului regal şi, fără să-şi dea seama, începe să fie solicitat de altă lume cu care pînă acum nu avusese nimic în comun. Căsătoria, care a luat proporţiile unei adevărate sărbători naţionale, s-a celebrat la Sibiu, în prezenţa multor personalităţi marcante, naşi fiind poetul Alexandru Vlahuţă şi soţia sa, Alexandrina. Evenimentul i-a inspirat lui Goga poezia O rază. După război va divorţa şi se va recăsători cu Veturia Triteanu, cîntăreaţă de operă. 

Începînd din 1 ianuarie 1907, va edita o revistă populară, menită să pătrundă în toate păturile sociale şi îndeosebi la sate. Astfel apare Ţara noastră, „revistă populară a Asociaţiei pentru literatura română şi cultura poporului român“, avîndu-l ca redactor pe Octavian Goga. Ţara noastră a fost o revistă de politică şi cultură tipărită întîi la Sibiu, în format de ziar (1907-1909), apoi la Cluj (1922), sub formă de carte şi, în cele din urmă, la Bucureşti (1926), tot în format de ziar. Pînă la dispariţia ei, în 1938, a fost singura publicaţie cu orientare poporanistă din Transilvania şi s-a bucurat de un deosebit prestigiu pentru patriotismul şi intransigenţa de care a dat dovadă. În paginile acestei reviste, Goga publica aproape număr de număr poezii originale, traduceri din poeţii maghiari şi germani şi un număr impresionant de articole literare şi politice. Apar, de asemenea, articole în apărarea ţăranilor din Moldova şi Muntenia, care, împinşi de foame şi mizerie, s-au răsculat împotriva împilării sociale în anul 1907 – începutul, recunoscut de toţi istoricii români, fiind dat de revolta contra arendaşilor jidani desemnaţi prin sintagma „fraţii Fischer“. 

Maturitatea militantă

În anii Primului Război Mondial, Octavian Goga şi-a ridicat cu hotărîre glasul pentru a susţine cauza dreaptă a unităţii naţionale, pentru a demonstra necesitatea istorică şi legitimă ca Transilvania să fie reintegrată în Patria-mamă, într-un stat naţional unitar român. În etapa neutralităţii, 1914-1916, Goga face parte din comitetul Ligii Culturale a lui Nicolae Iorga şi se luptă pentru intrarea românilor în bătălia contra Imperiului habsburgic. Volumul Cîntece fără ţară e rodul acestor zbateri dramatice. 

În iulie 1914, la izbucnirea războiului, Octavian Goga se afla la Paris. Atunci a venit în ţară şi, la 26 august 1916, s-a înrolat în Regimentul 80 Infanterie din Bucureşti, împreună cu fratele său, romancierul Eugen Goga. A îmbrăcat uniforma de simplu soldat şi a plecat pe Frontul din Dobrogea. În timpul retragerii în Moldova, generalul Constantin Prezan îl mobilizează la Biroul de propagandă pentru Armată. La 2 februarie 1917, un grup de scriitori face să apară, la Iaşi, primul număr din ziarul România, Organul Apărării Naţionale. În paginile acestui ziar de front, Goga scrie 46 de articole şi mai multe poezii. 

Octavian Goga a avut fericirea să-şi vadă visul împlinit, lupta sa încununată de izbîndă, trăind cu supremă bucurie momentul istoric al înfăptuirii Unirii Naţionale, odată cu revenirea Transilvaniei la Patria-mamă, consfinţită în Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918. 

După înfăptuirea măreţului ideal multisecular al unirii întregului neam românesc din toate cele zece provincii de pe pămîntul şi dintre hotarele strămoşeşti ale Daciei, Goga continuă lupta pentru consolidarea şi apărarea unităţii naţionale. După Marea Adunare de la Alba Iulia, constituindu-se Consiliul Dirigent, Goga e numit membru al acestuia la resortul propagandă. 

Între 5 decembrie 1919 şi 13 martie 1920, Goga este ministru al Instrucţiunii şi Cultelor în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod. Între 8 martie şi 13 iunie 1920, e ministru de stat în guvernul Averescu, iar între 13 iunie 1920 şi 17 decembrie 1921, devine ministru al Cultelor şi Artelor în acelaşi guvern. În 1920, fusese ales membru al Academiei Române, în locul devenit vacant prin moartea lui George Coşbuc, cu care ocazie ţine un strălucit discurs închinat memoriei predecesorului său. Presa din aceea vreme, în mare parte, era departe de a se confunda cu ideea naţională, cu cugetul şi simţirea Neamului Românesc. 

Octavian Goga critică presa din Bucureşti, îndeosebi ziarele Dimineaţa, Adevărul şi Lupta, nu pentru simplu fapt că patroni lor erau evrei, ci pentru că aceştia practicau o gazetărie de joasă speţă, ostilă ideii naţionale. În ziaristică, evreii introduseseră în ţară tonul violent şi trivialităţile presei-revolver, prin care înjoseau orice discuţie şi batjocoreau instituţiile şi demnitarii ţării. În paginile acestor publicaţii, evreii şi susţinătorii lor au putut să propage nestingherit ideologia marxistă, prezentată în ambalajul atrăgător al umanitarismului antifascist. La această flagrantă agresiune împotriva Neamului Românesc, s-a asociat fie din naivitate, fie din inconştienţă, un numeros contingent de intelectuali cu vederi de stînga. Mai tîrziu, chiar marele scriitor Mihail Sadoveanu a devenit directorul ziarelor Adevărul şi Dimineaţa. Nichifor Crainic scria: „Parcă nu-ţi vine să crezi“. E locul să remarcăm că, din nefericire, în epoca postdecembristă, aproape toate mass media au fost acaparate de patroni jidani, ca pe vremea lui Octavian Goga, aşa cum se arată în articolul „Adevăraţii stăpâni ai presei din România“ (vezi şi „Cui aparţin televiziunile din România“).

Poetul premier

La 28 decembrie 1937, Octavian Goga este numit prin Decret regal prim-ministru. Astfel, pentru prima dată în istoria României, ţara este condusă de un partid naţional, care nu făcea nici un secret din orientarea sa profund antievreiască. Noul guvern a adoptat, imediat după instalare, o serie de măsuri şi reglementări pentru a opri invazia jüden-ilor (citeşte: jidan-ilor). 

Goga considera că „evreii au dus România pe marginea prăpastiei şi au transformat-o într-o ţară de cerşetori şi nu numai că au supt-o, ci au demoralizat-o, au corupt-o, au necinstit-o, au prostituat-o. Nu marii evrei bogătaşi de prin oraşe, ci evreii mici şi invizibili, cei 1.850.000 de evrei de prin sate, unde ţin pămîntul în arendă şi unde ţin cîrciumile“. Goga considera că evreii sunt purtătorii corupţiei şi ai desfrîului şi că doctrina evreiască (marxismul) se află la originea bolşevismului. Octavian Goga, ca şi majoritatea românilor, a văzut în comunism o formă mascată de stăpînire a oamenilor de către evrei. 

În anul 1937, erau în România peste două milioane de evrei, dintre care mai mult de jumătate intraseră clandestin şi nu au aveau nici un act de identitate. În anul 1937 se ajunsese la o proporţie de-a dreptul catastrofală: un evreu la şapte români! În Suedia şi Norvegia era un evreu la 9.000 de locuitori, în Anglia un evreu la 7.000 de locuitori, în Franţa şi Italia un evreu la 400 de locuitori şi chiar Uniunea Sovietică avea un evreu la 65 de locuitori. În acea vreme, evreii erau izgoniţi din toate ţările Europei. Din păcate, România a fost singura ţară care i-a primit, adăpostit şi hrănit. Pentru evrei, România era capătul de drum şi, în acelaşi timp, o oază. Şi recunoştinţa evreilor se vede în ziua de azi. Recunoştinţa e o floare rară, iar recunoştinţa evreiască totdeauna inexistentă. Românii trebuie să fie foarte atenţi cu aceşti năvălitori, care au pătruns în România prin infiltrare ilegală, împotriva voinţei românilor, şi care au răspuns totdeauna cu ură şi duşmănie la omenia şi ospitalitatea noastră proverbială. Chiar Nandor Gingold, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, care l-a înlocuit pe Wilhelm Filderman, a protestat împotriva invaziei iudaice, declarînd, în presa vremii, că România nu-i poate hrăni şi adăposti pe toţi evreii din Europa. Pentru această declaraţie, după anul 1945, dr. Nandor Gingold, a făcut mulţi ani de temniţă grea. 

Într-un interviu, acordat la 10 ianuarie 1938 ziarului Paris Soir, Octavian Goga spunea:  „La sfîrşitul secolului trecut, Tratatul de la Berlin ne-a obligat să acordam evreilor, contra voinţei noastre, v-o jur, dreptul la cetăţenie. Din fericire pentru noi, hotărîrea Congresului de la Berlin nu stipula că trebuie să-i naturalizăm din oficiu, aşa încît am putut să-i considerăm cetăţeni străini“. 

După o guvernare de numai 44 de zile, Carol al II-lea perfectează, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1938, cunoscuta lovitură de stat, prin demiterea guvernului Goga-Cuza, şi însărcinează cu treburile conducerii statului o echipă condusă de Patriarhul Miron Cristea. La 11 februarie 1938, regele Carol al II-lea, Miron Cristea şi Armand Călinescu declarau starea de asediu în toată ţara. Începe deschis dictatura regală. Octavian Goga se vede trădat şi alungat de la Putere. În urma acestei acţiunii umilitoare, Goga se îmbolnăveşte şi moare în amurgul zilei de 6 mai 1938. În seara zilei de 5 mai a făcut o congestie cerebrală. În memoriile sale, Veturia Goga scrie că, revenindu-şi pentru cîteva clipe după atac, ar fi rostit: „Israel, ai învins“; mai erau prezente încă vreo 15 persoane. Există opinia unei „lichidări“ – măcar la nivel moral şi afectiv – efectuate de adversarii săi.

Duşmanii lui Octavian Goga şi ai naţionalismului

Din cauza naţionalismului său, Octavian Goga a avut de pătimit aproape la fel mult ca antecesorul său, inegalabilul Mihai Eminescu. La fel ca acesta, Octavian Goga a avut mulţi duşmani atît în timpul vieţii sale, cît şi după moarte. Toţi cei care au încercat o evaluare serioasă a lui Octavian Goga, după 1944, au fost acuzaţi de naţionalism, de reacţionarism, anticomunism şi, culmea, de naţional-socialism. Şeful corului de denigratori ai lui Octavian Goga a fost un oarecare evreu ilegalist, Aurel Rotenberg, camuflat sub numele Ştefan Voicu, fost redactor şef la Scânteia (1946) şi redactor şef la Lupta de clasă (din 1955). 

Acest Ştefan Voicu, care o făcea pe marele antifascist, desfăşura, de fapt, activitate comunistă. Redau mai jos un fragment din cartea scrisă de el, Vremuri, oameni: „Deşi internat în vremea aceea în lagărul de deţinuţi antifascişti din Grosulovo, m-am putut deplasa, în primele luni ale anului 1944, de două ori la Rîbniţa, cu însărcinări din partea comitetului de partid din lagăr. Aveam la mine foi de serviciu şi de drum pe calea ferată, eliberate de comandantul de lagăr, locotenent-colonelul Sabin Motora, pentru a putea circula aproape în voie pe o rază destul de mare dincolo de sîrmele ghimpate ale lagărului.

Cu mine se deplasa, cu titlul de escortă, un sergent din gardă, prieten de-al nostru, a cărui funcţie de escortă era, de fapt, una de acoperire [protejare – n.n., V. T.] a persoanei mele“ (op. cit., Editura Eminescu, 1980, pag 170-171). 

„Veselă puşcărie, domnule!“, vorba lui Victor Eftimiu, care era şi el internat în lagărul de la Târgu Jiu (vezi cartea Vechiul Teatru Naţional şi slujitorii săi în amintirile unui autor de origine albaneză, de Chiril Economu, Editura Uniunea Culturală Albaneză din România, Bucureşti, 1998). Aceasta se întîmpla în timp ce pe front mureau, zilnic, mii de militari români. Numai în ziua de 13 august 1942, la Kapinca, pe Doneţ, au murit 2.000 de ostaşi români. O parte dintre acei militari români, care au murit în localitatea Kapinca, sunt înmormîntaţi în Cimitirul Iancu Nou, din Bucureşti (fost Bălăneanu), figura R. Ceea ce este mai mult decît revoltător este faptul că jidanul Ştefan Voicu, în ultimele zile de viaţă, a solicitat să fie înmormîntat într-un cimitir ortodox: în cimitirul Andronache din Bucureşti, figura A, loc 40. Asta ca batjocura să fie completă. Comportamentul lui Ştefan Voicu (n. 9 ianuarie 1906, d. 18 iulie 1992) a indignat întreg poporul român, chiar şi evreii, majoritatea lor, în au fost nemulţumiţi. Probabil aşa se explica refuzul Comunităţii Evreieşti din România de a-l înmormînta într-un cimitir evreiesc. 

Academicianul Iorgu Iordan a avut cuvinte de respect şi admiraţie pentru „marele poet“ şi „reprezentantul, la un moment dat, cel mai autentic al aspiraţiilor noastre naţionale şi sociale“, în timp ce Ştefan Voicu scria că Octavian Goga s-a pretat a fi şeful primului guvern fascist din România. Lui Octavian Goga i s-au făcut funeralii naţionale, defunctul fiind adus cu un tren special de la Ciucea la Bucureşti şi depus la Ateneu. A fost înmormîntat la Cimitirul Bellu, în cavoul familiei Goga fig. 30, loc 7. Carol al II-lea, împreună cu aşa-zisele „Permanenţe ale statului“ – formate, în majoritatea lor, din evrei, care conduceau, de fapt, ele România şi nu Consiliul de Coroană – au hotărît reînhumarea lui Octavian Goga în Transilvania. Alogenii nu au suportat prezenţa lui Octavian Goga în Cimitirul ortodox Bellu. Mai tîrziu, peste vreo opt luni, a fost reînhumat în scripta Mausoleului de la Ciucea, în inima Ardealului, pentru care s-a jertfit. 

Dar, Octavian Goga, din cauza naţionalismului său autentic, profund şi sincer – provenind din străfundurile ethos-ului românesc, peren, transmis prin moşii şi strămoşii săi – nu este nici astăzi iertat de către duşmanii lui, jüden-ii, sau de către oportuniştii care le cîntă-n strună. Unul dintre aceşti oportunişti a fost istoricul Florin Constantiniu – „cel mai mare istoric contemporan“, cum a fost categorisit la moartea sa. De fapt, el a fost şi un mare poltron, care, în discuţiile private sau cvasi-publice restrînse, se arăta un mare patriot şi un mare critic al situaţiei actuale, dar, în scrierile sale, s-a dovedit a fi un farsor, care pretindea că scrie „sincer“. De exemplu, academicianul Florin Constantiniu îl denigrează pe „poetul pătimirii noastre“ scriind că marele poet Goga se înmlăştina, întrucât „se credea şi se voia un «duce» sau «führer» român“ (cf. O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1997, p. 351). La fel se exprimă Neagu Djuvara, făcătura gonflată de filosoful fără operă Gabriel Liiceanu: «Acest insucces electoral [al lui Gheorghe Tătărescu – n.n., V. I. Z.] se datora [corect se scrie: „era cauzat de un pact…“ – n.n., V. I. Z.] în parte unui „pact de neagresiune între naţional-ţărăniştii lui Iuliu Maniu şi partidul „Totul pentru ţară“ (eticheta electorală a Legiunii)...Regele a adus la guvern doi lideri de mici partide de extremă dreaptă: poetul Octavian Goga şi profesorul A. C. Cuza, şeful unui partid axat exclusiv pe antisemitism“» (cf. O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Ed. Humanitas, ediţia a XI-a, 2010, p. 242). 

Similar cu denigrarea făcută de „sincerul“ Florin Constantiniu – care „îmbrăcase cămaşa verde la şapte ani“ şi „regreta că nu a avut şi diagonală“ – şi de lombrozianul Neagu Djuvara, unii dintre cei care „împănează“ textele pe Wikipedia manifestă aceeaşi linie duşmănoasă, incorectă faţă de Goga, exihibînd aceleaşi mizerii logice, semantice şi istorice: „Fostul minoritar român eliberat de sub asuprirea habsburgică şi devenit politician propulsat la conducerea populaţiei majoritare, şi-a surclasat învăţătorii în împilarea populaţiilor minoritare. El s-a dovedit a fi un extremist de dreapta, xenofob, cu vederi fasciste şi net antisemite“. 

Octavian Goga – apărător al frontierei

Israel – făcător de ziduri de lagăr concentraţionar

Numai că, pînă la Unirea cea Mare, din 1918, Octavian Goga nu fusese un „minoritar“ printre cetăţenii Ungariei habsburgice, deoarece românii erau majoritari printre unguri, iar în Transilvania habsburgică nu erau doar „majoritari“, ci deţineau o pondere covîrşitoare faţă de maghiari. Apoi, cum i-a „împilat“ Octavian Goga pe minoritari?! Prin faptul că a încercat să facă ordine în ţară şi să se opună invaziei jidăneşti, depistîndu-i pe cei intraţi ilegal în ţară, fiindcă fugeau de măsurile luate contra lor – pe deplin întemeiate! – de guvernele tuturor ţărilor europene şi transatlantice?

Regele Carol al II-lea, care era jidan după mamă (se ştie că toată Casa de Hohenzollern este de origine iudaică-khazară), recunoscuse – de acord cu premierul Octavian Goga – existenţa evreilor intraţi ilegal în ţară: «Într-un interviu acordat în ianuarie 1938 ziarului britanic „Daily Herald“, regele Carol al II-lea şi primul ministru Goga dădeau cifra de 250.000 şi, respectiv, 500.000 de evrei considerați „ilegali“». De cînd apărarea frontierelor şi instaurarea ordinii, controlului şi evidenţei populaţiei înseamnă „împilare“? Orice guvern responsabil caută să împiedice imigraţia ilegală şi îi expulzează pe cei depistaţi ca imigranţi ilegali: S.U.A. au făcut ziduri şi graduri înalte, electrificate, pe o lungime de circa 1.125 de km, la graniţa cu Mexicul, pentru a stopa imigrarea hispanicilor din America Centrală şi de Sud. Arabia Saudită se transformă într-o cetate medievală: ea a început de cîţiva ani construirea celui mai lung zid din lume (9.000 de kilometri, care va costa circa trei miliarde de dolari) pentru a-şi apăra rezervele de petrol. Israelul a construit un zid de beton înalt de 5-6 metri – pe alocuri şi de 10 metri înălţime! – şi lung de cîteva sute de kilometri, pentru a se apăra, în general, de arabii care intră în Israel şi în Teritoriile Ocupate, veniţi din ţările „vecine şi prietene“ ca Egipt, Siria, Liban etc. şi, în special, pentru a se apăra de copiii palestinieni care dau cu pietre în tancurile izraeliene! Dar Israelul a făcut şi mai mult decît ziduri pentru a nu mai intra alţii: de la înfiinţarea sa, în 1948, face epurare etnică. În cadrul războiului de exterminare a poporului palestinian, a distrus toate genurile de arhive ale Autorităţii Naţionale Palestiniene: foile matricole ale elevilor, evidenţa populaţiei, evidenţele cadastrale, fişele autovehiculelor, documentele Poliţiei (inclusiv cele de urmărire a infractorilor) etc. (cf. F. S., „Armata izraeliană distruge arhivele Administraţiei Palestiniene“, în El Pais, nr. 9096, 22 aprilie 2002, pag. 7; vezi şi Mariano Aguirre, “Buscan terminar con la Autoridad Palestina“, BBC Mundo, 2 aprilie 2002). Aceasta, ca să demonstreze, cum pretindea Golda Meir (o jidancă venită din Polonia), că „palestinienii nici nu există!“ – după cum relevă Roger Garaudy într-una din cărţile sale. Iar această politică de epurare – practic, de exterminare – etnică, începută de primul prim-ministru al Israelului, David Ben Gurion (jidan venit din Polonia), supranumit „marele epurator“, şi preluată de Golda Meir, se aplică şi acum (vedeţi şi articolul „Israelul evacuează cu forţa o tabără palestiniană instalată pe locul unde ar urma să fie construită o colonie evreiască“, 13 ianuarie 2013, pe http://blackopssecurity.blogspot.ro/2013/01/israelul-evacueaza-cu-forta-o-tabara.html). Exterminarea palestinienilor comisă de Israel este o formă a conflictului arabo-izraelian, a cărui origine se află în Declaraţia  Balfour, făcută la presiunile sioniştilor Lionel Walter Rothschild, Nahum Sokolow şi Chaim Weizmann (care va deveni primul preşedinte al statului Israel). Dedesubturile escrocheriei numite „Declaraţia Balfour“ au fost denunţate de evreul onest Benjamin Freedman.

Ca atare, Octavian Goga era – cum se spune azi – „un mic copil“ în comparaţie cu acţiunile Israelului, considerat stat terorist, dar aflat sub oblăduirea Uniunii Europene (în care „am intrat“ noi, „de bună voie“) şi sprijinit militar, financiar şi politic de S.U.A. (vezi Alexandru Urzică, „SUA oferă Israelului arme avansate în schimbul amânării atacului asupra Iranului“, Capital, 9 martie 2012, inclusiv comentariile)! Ca să-i descurajeze pe palestinieni, la 30 ianuarie a.c., aviaţia Israelului a început să bombardeze Siria! Atunci, să nu zici, ca preşedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, că „Israelul este o insultă la adresa Umanităţii“? Sau, mai grav, de la tribuna O.N.U.: „Israelul va fi în curînd eliminat“! „Allah!, Allah!“ 

Octavian Goga – model de patriot

Dar România nu avea voie să-şi apere graniţele nici în anii ’60 ai secolului XIX, nici în anii ’30 ai secolului XX. Pe vremea lui Alexandru Ion Cuza sau a lui Octavian Goga, jidanul care încălca legea se sustrăgea pedepsei pe motiv că „e supus austriac“ – chiar dacă venea din Polonia, Rusia ţaristă etc. –, iar acum se sustrage arestării şi întemniţării pe motiv că este cetăţean sau spion izraelian, sau, mai făţos şi ameninţător, cetăţean american: vezi cazurile Radu Ioanid-Sperjurul, Marco K. Katz-Vameşu’, Sorin Beraru, Omar Hayssan, Tzipi Livni, Marc Rich ş.a. [vezi şi: Iuliana Enache, Israelul refuză ca cetăţenii săi să fie judecaţi pentru crime de război“, Mediafax, 12 oct. 2009; Ioana Ardelean, „Personajele cheie ale afacerilor israeliene în România: Bernard Shraer, Sorin Beraru (Samuel Bergovici), Liviu (Alfred) Mandler, Dan Fischer, Vladimir (Vova) Cohn“, 17 iulie 2012, pe http://www.rostirea.ro/news/personajele-cheie-ale-afacerilor-israeliene-in-romania-bernard-shraer-sorin-beraru-samuel-bergovici-liviu-alfred-mandler-dan-fischer-vladimir-vova-cohn]). 

Consecinţa tratării cu menajamente sau chiar în mod privilegiat a acestor indivizi – în loc să fie declaraţi persona non grata, cum s-a mai propus – este că au devenit tot mai impertinenţi, ba chiar un pericol pentru securitatea naţională. Dovada o constituie comportamentul lui Radu Ioanid, care, în ianuarie a.c., a revenit în România să ne acuze, din nou, de antisemitism: „Istoria României moderne nu poate fi despărţită de antisemitism“ (vezi Vlad Stoicescu, Andrei Crăciun, „INTERVIU Radu Ioanid:…“ în adevărul, 27 ianuarie 2013). Adică repetă acelaşi clişeu propagandistic exhibat de Leon Poliakov, escrocul internaţional Elie Wiesel, mincinoasa Hannah Arendt, dezinformatorul Teşu Solomovici şi ceilalţi jidani antiromâni – clişeu lansat încă de Encyclopaedia Britannica, 10th Edition, 1902, page 482!

Dar România nu are voie să-şi apere graniţele, bogăţiile, valorile spirituale şi morale nici acum. S-a ajuns la situaţia din 1939, cînd circa două milioane de evrei alcătuiau minoritatea etnică cea mai numeroasă şi mai înstărită din România, care domina şi controla comerţul, finanţele şi industria din ţară. Acum, în România este mai rău decît pe vremea lui Octavian Goga, care încercase să îi expulzeze măcar pe cei ilegali: sunt peste două milioane de evrei (în cvasitotalitate jidani), intraţi ilegal în ţară, dar cu acoperire legală, căci guvernele postdecembriste au manifestat o slugărnicie deplină faţă de finanţa iudaică mondială (vedeţi studiul „Slugărnicia pierde România“) şi au cedat şantajului conducerii Uniunii Europene, care a condiţionat intrarea României în U.E. de primirea a sute de mii de evrei din Israel! Ministerul de Interne şi Institutul Naţional de Statistică refuză să publice orice informaţie cu privire la imigraţie, în general, şi la aceea a „evreilor“, în special. Culmea „realismului“, a falsificării şi slugărniciei, după recensămîntul din noiembrie 2011, „evreii“ au dispărut şi din viitorul Anuar Statistic, în curs de publicare! O atestă, cu seninătate academică, însăşi revista ACADEMICA, într-un tabel în care enumeră nu naţionalitatea, cum ar fi normal, ci „etnia“: „română, maghiară, rromă, ucraineană, germană, turcă, tătară, rus-lipoveană, alte etnii, nedeclarată“ (cf. Vasile Gheţău, „Recensământul populaţiei din octombrie 2011. Rezultate provizorii şi semne de întrebare“, ACADEMICA, nr. 10, 2012 pag. 30; vezi facsimilul). 

Academia Română, în „inteligenţa“ şi „ştiinţificitatea“ sa, face două greşeli impardonabile. Primo: afirmă că românii nu mai sunt o naţiune în ţara lor, ci doar o etnie. Secundo: a doua greşeală, cu mult mai gravă, este că îi anihilează pe evrei: ei sunt pe nicăieri. Cum de „poporul ales“ nu a fost ales în Anuar, încît a dispărut ca măgaru-n ceaţă? Cum şi-au permis sinecuriştii din Academia Română şi din Institutul Naţional de Statistică să-i treacă în tabel pe ţigani, dar să-i treacă sub tăcere pe jidani?! Tot din cauza lui Octavian Goga i-au anihilat pe evrei din tabel? S-au molipsit, cumva, de la Mahmoud Ahmadinejad? E-adevărat că, în textul de sub tabel, autorul, prof. univ. dr. Vasile Gheţău – care e şi directorul Centrului de Cercetări Demografice „Vladimir Trebici“ –, încearcă „să dreagă busuiocul“, explicînd: „Numărul persoanelor din grupa Alte etnii nu diferă semnificativ faţă de cifra de la recensământul anterior şi este posibil ca(,) în spatele acestei stabilităţi(,) să se afle continuarea scăderilor anterioare (s.n. – V. I. Z.) la unele etnii tradiţionale, nemenţionate în datele provizorii (sârbi, slovaci, bulgari cehi, evrei, polonezi)…“ etc. În realitate, evreii din România nu numai că nu dispar – nu „scad continuu“ –, ci, dimpotrivă, se înmulţesc continuu, mai mult ca ţiganii. Căci ţiganii se înmulţesc prin procreare din cauza promiscuităţii, dar le şi mor mulţi copii din cauza condiţiilor de trai (cu excepţia celor care trăiesc în palatele ţigăneşti), pe cînd „evreii“ se înmulţesc prin imigraţie: primesc cetăţenia română, la grămadă, cu sutele lunar! Situaţia reflectată – fals! – de statistică e cu atît mai bizară, mai suprarealistă, iar paradoxul e cu atît mai inexplicabil cu cît Academia Română are mai mulţi membri evrei decît români!

25 Martie 2013, Buna Vestire

Voicu TUDOR

Vasile I. ZĂRNESCU

Titlu pentru link:  Octavian Goga – 132 de ani de la nastere

Tag-uri: Octavian Goga, A. C. Cuza, Constantin Prezan, Nichifor Crainic, Carol al II-lea, Academia Română, Israel, Mahmoud Ahmadinejad

O hartă uimitoare a Orientului Mijlociu, a zonei din jurul Mediteranei cu modificările fascinante si instabilitatea lor continuă.
Cele 90 de secunde ale hărții dinamice descriu schimbările constante în imaginea politică a regiunii și ilustrează modul în care diferite "imperii" au crescut și căzut în ultimii 3000 ani.

http://www.mapsofwar.com/images/EMPIRE17.swf

Dan Culcer. Gestiunea divergențelor legitime

Propun o ipoteză explicativă privitoare la exacerbarea actuală și viitoare a tensiunilor inter-etnice la noi și în Europa. Nu pot comenta situația din alte zone.

O explicație sau mai multe ar fi necesare, fiindcă simpla constatare, fără încercarea de a realiza o analiză cauzală nu generează decât indignări, de un sens sau altul. Cred totuși că o astfel de reacție, de indignare, poate fi acceptată ca normală fiindcă avem de-a face cu un domeniu al valorilor simbolice, dar nu e utilă pentru explicații și soluții.

Gestiunea divergențelor legitime

Am ascultat cândva, pe France Culture, un post de radio câteodată foarte interesant, o dezbatere despre unificarea Germaniei. Unul din participanți, fost ministru de externe al Franței, excelent diplomat, Hubert Vedrine, om de o inteligență acută, apropiat de François Mitterand, fostul președinte al Franței, a utilizat o expresie de mare interes pentru analiza unor situații și evenimente actuale : «gestiunea divergențelor legitime».

Speram că diplomația română va ști să realizeze această gestiune în relațiile cu vecinii noștri din exterior și din interior. Cu Rusia, cu Ucraina sau cu Ungaria, pentru a face publice pretențiile acestor state față de România actuală, atunci când ele exprimă divergențe legitime mascate de discursuri ilegitime dar legitimiste. 

Și nu doar cu vecinii. Ci cu state unde trăiesc mulți foști cetățeni români. De pildă cu statul Israel, pe tema gravă a găzduirii de către acest stat al unor criminali din aparatul de represiune comunist, din anii 45-55, emigranți care nu au fost niciodată cercetați pentru faptele lor pe teritoriul românesc. Se cuvin formulate cereri de extrădare și judecare în România sau la Tribunalul internațional a «criminalilor de război civil», adică a celor emigrati din România in Israel sau alte țări, protejați de o imunitate bazata pe lipsa oricărui demers juridic în acest sens în ultimii 20 de ani, care trebuie să fie încununarea justițiară a acțiunii numite Procesul comunismului.

Sau pe tema cercetării comparate a datelor demografice de emigrare și imigrare din perioadă 1939-1965, pentru a clarifica contribuția autorităților române la salvarea populației de origine iudaică în timpul războiului ca și contribuția demografică a României la stabilizarea și dezvoltarea economică a statutului Israel, prin aflux de populație și de cadre de înaltă calificare produse de învățământul din România. Teme de cercetare pentru oamenii de știință din cele două țări, care pot contribui la gestiunea pașnică și lucidă a divergențelor legitime.

Dar în așteptarea rezolvării pe cale diplomatică a unor divergențe legitime, în calitatea mea de cetățean al României, de român, de ardelean, de scriitor, de ziarist de traducător, de vorbitor trilingv, al românei ca limba maternă, al maghiarei ca o doua limbă de conviețuire, de prietenie și de colaborare, al francezei ca limbă de adopție, îmi exprim aici, maleabil dar ferm, opiniile cu privire la politică unor cercuri maghiare care sunt văzute de mine ca iredentiste. Problema nu este tendința aceasta ci lipsa de înțelegere și inexistența dialogului dintre români și unguri ca și incapacitatea guvernelor bucureștene de a evita electoralismul și de a dezactiva etnicismul politic a cărui acceptare a fost o gravă greșeală în 1990, din ambele părți de altfel, adică și din partea celor care au nădăjduit că astfel pot gestiona corect frica, panică de asimilare, de dispariție, care domină comunitatea maghiară, dar și din partea celor care nu au prevăzut limitele mișcătoare ale revendicărilor maghiare, tot mai radicale. 

Nu cred că atitudinea convenabilă este escamotarea contradicțiilor ci dimpotrivă deplasare discuțiilor spre aspectele practice, analiza concretă a consecințelor unora dintre revendicările acestor cercuri și definitiva integrare în discuție a aspectului divergențelor legitime, contextualizate nu doar în cadrul etnic ci și, mai ales, în acela social, economic.

Repet : Nu cred că Ardealul (de Nord, integral sau doar județele Harghita, Covasna și Mureș) gestionat de maghiari ar fi mai prosper ca Ardealul actual. Unde sunt probele bunei gestiuni? În pădurile exterminate pe coastele Carpaților ardeleni, recuperate de foști baroni ardeleni unguri, desțărați ? În nivelul scăzut al salariilor locuitorilor din județele sus-pomenite, în raport cu salariile din restul României? Sunt informații publice, nu interpretările mele. Fondurile cu care s-a făcut ceva bine sunt fonduri dirijate politic din exterior și rareori produse ale prosperității generate de comunitate maghiară ardeleană muncitoare. 

Regionalizarea pe criterii etnice este un anacronism. Înțeleg foarte bine, pe baza rezidualei nostalgii, fără să aprob, desigur, mentalitatea și visurile acelora pentru care Ardealul este, istoric, un teritoriu unguresc în care românii sunt considerați venituri. Dincolo de faptul că astfel de ipoteze nu au fost niciodată demonstrate științific. Dar e prea tîrziu și inutil să mai discutăm în astfel de termeni. De la finele secolului al XIX-lea statistica demografică oficială maghiară a recunoscut predominanța românilor în Ardeal și Banat. Această situație, alarmantă pentru politica demografică, pentru politica asimilaționistă a statului maghiar, explică campania de »maghiarizare« agresivă care a fost lansată prin Legea Apponyi, prin reforma învățământului și prin colonizarea maghiară a Văii Mureșului, pentru a asigura un coridor spre Scaunele secuiești.

Se va recunoaște poate, în fine, că situația nu este reversibilă, dincolo de orice visuri de reconstituire a Imperiului dual sau de regionalizare pe temeiuri istorico-etnice. 

In fața fluxurilor migratorii actuale, ungurii și românii sunt frunze în vînt. Se poate că secuii să realizeze regiunea autonomă la care unii manipulatori visează. Vor putea aplica eventual un numerus clausus pentru a se feri de o ipotetică revărsarea demografică românească, cu atît mai ușor cu cît prin emigrare și prin scăderea natalității, creșterea morbidității globale și a mortalității infantile, românii nu mai au aceiași dinamică demografică ca acum patru decenii. Dar poate că nimeni nu va putea opri revărsarea sudică sau estică. Așa că, e dezirabil ca, în fața unui pericol comun, să găsim mijloacele de a gestiona pozitiv divergențele legitime.

Și acum, ipoteza explicativă a exacerbării etnismului. Una din cauze este chiar reacția de auto-apărare la presiunea vestitei globalizări, cu efectele ei de uniformizare, a liberalizării pieții ca soluție supremă. Față de astfel de presiuni, de uniformizare, reacția de apărare anti-entropică este normală. Ideologia care o subîntinde este declarație a drepturilor omului, ieșită din terorismul revoluționar francez. Se presupunea și se mai presupune că omul este o entitate abstractă, definibilă rațional, fără diferențieri acceptabile și naturale. Se ignoră, în numele raționalismului zeificat, că organismele biologice ca și cele sociale trăiesc și se dezvoltă prin diferențiere și specializare, că devălmășia este entropică, atât în interiorul cât și în exteriorul comunităților etnice, popoarelor și națiunilor. Nu se pot crea, defini și aplica legi general valabile, unor entități care au o istorie foarte diferită și nivele de dezvoltare socială și politică imposibil de echilibrat în timpi de marș forțat. Asta a fost și una din sursele terorii comuniste, adoptarea ritmului istoric de marș forțat ca regulă de construcție socială experimentală, necruțătoare față de bolnavi, rezistenți, nesupuși.

Mi se pare firesc să dorim să ne menținem ceea ce suntem, într-o continuitate a generațiilor fără de care am fi niște dezrădăcinați duși de vânturile pustiului. Cercetările psihiatrului Devereaux, descins dintr-o familie de evrei maghiarofoni din Banat, ca și ale ucenicului său, Toby Nathan, au tratat eficient manifestări maladive inexplicabile, prin metodele etnopsihiatriei, o specialitate care include în psihanaliză diferențierea etnică, ignorată anterior de adepții «omului fără calități». Este o probă indirectă a importanței identității etno-culturale. 

Sistematica refulare a chestiunii identitare în numele Umanității nediferențiate, menținerea majorităților în poziție de inferioritate, în numele tratamentului nediscriminatoriu, suprapozitiv al fostelor minorități imperiale, nu pot decât produce noi manifestări reactive de rezistență la uniformizare și la supralicitarea gestiunii prioritare a minoritarilor, atunci când nu există nici o prevedere constituțională, în Europa, referitoare la drepturile majorităților constitutive ale statelor naționale. (vezi aici textele în franceză ale tuturor constituțiilor europene, cu trimiteri și spre originale : http://mjp.univ-perp.fr/)
Dan Culcer

Partidul Popular Maghiar din Transilvania: Cea mai bună formă de regionalizare ar fi întoarcerea la fostele principate româneşti: Moldova,Transilvania şi Muntenia.

Ar putea fi evident și pentru orbi și idioți, adică pentru conducerea politică actuală a României, și sursă dogmatică pentru ideologia slugilor actuale și viitoare, faptul că programul strategic al «partidelor» etnice maghiare, de fapt organe de coordonare a mișcărilor iredentiste, în colaborare cu guvernul Ungariei, este dezmembrarea României. 

Idioții utili vor spune că regionalizarea se face în cadrul federalizării Europei, că Ungaria și ungurii ardeleni sunt europeni până în măduva oaselor și pro-occidentali, că nu există o forță militară amenințătoare la vest de Oradea, că deci nu este nici un pericol, că este naturală dezmembrarea statelor naționale, formulă politică desuetă în perspectiva marii entități superioare și protectoare care este Uniunea Europeană. Doar că se uită, ignoră sau ascunde față de opinia publică din România că toate acestea sunt minciuni și că unicul program politic care asigură coeziunea națiunii maghiare este anularea pactului trianonic și recâștigarea teritoriilor pierdute de Ungaria Mare. Că aceste teritorii erau și sunt locuite de alte națiuni și că în ele maghiarii au fost cuceritori minoritari, nu are importanță. Nu opun mitului maghiar dogma românească ci demografia ungurească care nu era secretă pe vremea monarhiei dualiste, când monarhia ungară nu se simțea în pericol și publica marea sa enciclopedie, unde toate cifrele arată situația demografică reală, românimea fiind majoritară în Ardeal, Banat, Maramureș. 

E vorba deci de un mit de folosință internă pe care Ungaria l-a vrut transformat în program politic după 1919. Pentru asta toate mijloacele sunt bune. Se contează până și pe ignoranța majorității populației României și pe incultura istorică și politică a celor care ne conduc de două decenii, pentru a strecura astfel de idei perverse de un iredentism mascat dar vizibil pentru orice privire lucidă și cultivată. 

Că Revista 22 susține un astfel de program nu mai e de mirare, fiindcă face parte din programul său de intoxicare cu discursuri antinaționale a păturii de cititori derutați și disponibili. Faptul că știrea Mediafax este dată fără comentarii, este o dovadă în plus.

De multă vreme aveam intenția de a mă adresa celor câțiva prieteni sau amici maghiari, cunoscuți pe «baricade» sau bănci anti-totalitare, pentru a-i întreba dacă evoluția opiniei publice maghiare nu-i neliniștește. Tăcerea lor față de toate fenomenele expresiei violente a rasismului din Ungaria sau din Ardeal, față de manifestările iredentiste din ce în ce mai vizibile și extinse nu doar că mă îngrijorează, dar mă convinge că presiunea mitului și a comunității de destin este prea mare pentru ca mulți dintre acești intelectuali, despre care altfel știu că nu sunt decât niște naționaliști normali, neiubitori de excese și pacifiști,să mai aibă forța de a reacționa prin delimitări tranșante. Unii sunt prea bătrâni. Eu însumi simt presiunea comunității mele și devin din ce în ce mai radical naționalist, revoltat față de incapacitatea guvernanților români de a rezista la presiunea globalizării, de a rezolva criza economică și de a prezerva astfel independența și integritatea țării pe care o conduc altfel spre prăpastie.

Apropierea unor inși ca mine, naționaliști, adică patrioți normali, de mișcările românești actuale obsedate de ordine și forță, marcate de idealuri de militarizare a societății civile, similare cu cele maghiare din Ungaria și din Ardeal, de care mă despart toate rezervele mentale și morale acumulate din tinerețe până acum, este un semn că partenariatele de odinioară nu mai sunt valabile. 

Am încercat să semnalez aceste falii și alunecări de teren, propunând soluții probabil utopice pentru alții, plauzibile și organice pentru mine. Prietenul Cseke mi-a tradus mesajele în maghiară. Dar lipsa de comentarii, de reacție, deși textele au fost expuse în locuri vizibile în termeni de comunicare, o interpretez simplu. Puținii maghiari care sunt eventual de acord cu mine nu au curajul să facă public acordul lor, ceilalalți sunt atît de convinși de adevărul lor încât prezența unor mesaje de tipul celor emise de mine le indică doar prezența unei mărunte falii în discursul dominant al globalizării. Ei ignoră prezența unui singular partener de discuție care îi cunoaște, deci nu poate fi păcălit, care nu e dispus să negocieze nimic în termeni teritoriali, ci doar în termeni politici.

Data viitoare mă voi adresa probabil nominal prietenilor și foștilor mei amici, provocîndu-i la o reacție clară. Nu se mai poate aștepta.

Dan Culcer

Ultimele stiri | Revista 22 Editie online 27.03.2013

27.03.2013

Partidul Popular Maghiar din Transilvania: Cea mai bună formă de regionalizare ar fi întoarcerea la fostele principate româneşti: Moldova,Transilvania şi Muntenia

48 vizualizari | 1 comentariu

Partidul Popular Maghiar din Transilvania (PPMT) propune, ca formă de regionalizare, o împărţire în trei regiuni istorice mari - fostele principate Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, divizate în 14 regiuni integrate, a afirmat, marţi, preşedintele formaţiunii, Toro T. Tibor, informează MEDIAFAX.

Preşedintele PPMT, Toro T. Tibor, a declarat, marţi, într-o conferinţă de presă la Miercurea Ciuc, că grupul de lucru al partidului, coordonat de Szilagyi Ferenc, lector la Universitatea Partium din Oradea, a elaborat o concepţie care se bazează în primul rând pe marile regiuni istorice, fostele principate Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, în cadrul acestora urmând să se înfiinţeze regiuni mai mici, eficiente şi fezabile, care pot fi şi regiuni de dezvoltare şi regiuni administrativ-teritoriale, centrate pe marile aglomerări urbane.

"În Transilvania, de exemplu, ne-am gândit la şase regiuni, începând cu Banatul, cu centrul regional la Timişoara, Partium, centrat pe Oradea, Transilvania de Nord cu centrul pe capitala Transilvaniei, la Cluj, Transilvania de Sud cu centrul regional la Sibiu şi rămâne Ţinutul Secuiesc centrat pe Târgu Mureş, centrul tradiţional al său. Mai rămâne o mare aglomeraţie urbană, în jurul municipiului Braşov, care are toate condiţiile să primească un statut special în această construcţie", a explicat Toro T. Tibor.

Potrivit propunerii PPMT, Ţara Românească ar urma să includă regiunile Oltenia,Muntenia de Sus, Muntenia de Jos, Dobrogea şi zona metropolitană Bucureşti, iar fosta regiune istorică Moldova ar cuprinde Moldova de Jos, Moldova de Sus, Bucovinaşi marea aglomerare urbană la Gura Dunării - Galaţi şi Brăila - care prin proiectul "Dimitrie Cantemir" poate deveni, conform proiectului de regionalizare propus de PPMT, "motorul de dezvoltare în regiune".

Grupul de lucru al PPMT care a elaborat propunerea de regionalizare consideră că este nevoie în continuare de judeţe, dar graniţele acestora ar trebui revizuite, în paralel cu "crearea de noi judeţe şi desemnarea noilor reşedinţe ale acestora".

"Judeţele încă nu şi-au terminat misiunea istorică, deocamdată judeţele au o anumită identitate politică, chiar şi locală, dar nu sub acea forma sub care au fost încropite în 1968 de reforma lui Ceauşescu. Cred că acum avem posibilitatea de a face acele corecţii prin care judeţele să devină într-adevăr nişte subregiuni care ajută şi care nu împiedică dezvoltarea", a spus preşedintele PPMT.

Un exemplu îl constiuie "recomandarea" grupului de lucru al PPMT potrivit căreia judeţul Maramureş nu ar trebui să fie menţinut în forma actuală, partea vestică a acestuia, inclusiv municipiul Baia Mare, urmând să fie integrată în regiunea Partium, partea Maramureşului isoric alipindu-se judeţului Cluj, "cu care are legătură de cale ferată".

Întrebat ce şanse are proiectul de regionalizare propus de PPMT, Toro T. Tibor a afirmat că are mai multe "instrumente" pentru a impune acestă reformă.

"Nu suntem partid parlamentar, deci nu avem acele mijloace pe care le are un partid parlamentar, dar, deşi poate pentru unii e paradoxal, principalul nostru aliat poate fi UDMR, care are monopolul reprezentării parlamentare a comunităţii maghiare actualmente, şi ceea ce mă face să fiu relativ optimist este faptul că aceste concepţii, ale noastre şi ale UDMR, nu sunt foarte departe", a declarat Toro.

El a detaliat că aceste două formaţiuni maghiare se gândesc la o regiune administrativă şi de dezvoltare Ţinutul Secuiesc şi ca zona Partium să aibă un statut special, spunând că PPMT şi UDMR au o serie de puncte comune ca să formeze o concepţie pe care Uniunea ar putea să o folosească "în luptele de la Bucureşti", prin lupte înţelegând "acele aranjamente care sunt caracteristice politicii româneşti".

Liderul PPMT a susţinut că în politică "se fac şi se desfac coaliţii de la o zi la alta" şi că nu poate fi exclusă posibilitatea ca, în cazul destrămării USL, premierul Victor Ponta să realizeze o nouă majoritate "chiar cu ajutorul UDMR", aspect care ar conferi "suficiente mijloace pentru a impune anumite principii şi considerente în această reformă".

Toro T. Tibor a adăugat că PPMT mai are "o armă", şi anume forţa comunităţii, care a dovedit în 10 martie, la mitingul pentru autonomie de la Târgu Mureş, că se poate afirma ca actor politic, atunci când clasa politică "nu-şi face treaba".

"UDMR, cu toate că are monopolul reprezentării parlamentare, că este principala forţă politică a comunităţii maghiare, că a câştigat concursul maghiar în mod covârşitor, cu toate acestea nu a reuşit să împiedice o asemenea manifestare, deşi a încercat, n-a reuşit să demobilizeze. Comunitatea are o forţă deosebită şi orice partid politic sau formaţiune politică trebuie să ţină seama de forţa comunităţii", a spus el.

Potrivit sursei citate, al treilea instrument pe PPMT îl va utiliza în încercarea de a-şi impune punctul de vedere îl constituie relaţiile internaţionale.

"Şi din acest punct de vedere, 10 martie a arătat că există o solidaritate în întreaga lume pentru aceste tendinţe autonomiste ale noastre, pentru acest proiect autonomist al nostru şi asta i-a făcut pe factorii decizionali din Europa şi de la Bucureşti să se gândească în mod serios că poate avem noi dreptate şi să ne ia în considerare atunci când iau decizii", a conchis Toro T. Tibor.

Sursa: MEDIAFAX

Cuvinte cheie: regionalizare, PPMT, Moldova, Muntenia, Transilvania