Propun o ipoteză explicativă privitoare la exacerbarea actuală și viitoare a tensiunilor inter-etnice la noi și în Europa. Nu pot comenta situația din alte zone.
O explicație sau mai multe ar fi necesare, fiindcă simpla constatare, fără încercarea de a realiza o analiză cauzală nu generează decât indignări, de un sens sau altul. Cred totuși că o astfel de reacție, de indignare, poate fi acceptată ca normală fiindcă avem de-a face cu un domeniu al valorilor simbolice, dar nu e utilă pentru explicații și soluții.
Gestiunea divergențelor legitime
Am ascultat cândva, pe France Culture, un post de radio câteodată foarte interesant, o dezbatere despre unificarea Germaniei. Unul din participanți, fost ministru de externe al Franței, excelent diplomat, Hubert Vedrine, om de o inteligență acută, apropiat de François Mitterand, fostul președinte al Franței, a utilizat o expresie de mare interes pentru analiza unor situații și evenimente actuale : «gestiunea divergențelor legitime».
Speram că diplomația română va ști să realizeze această gestiune în relațiile cu vecinii noștri din exterior și din interior. Cu Rusia, cu Ucraina sau cu Ungaria, pentru a face publice pretențiile acestor state față de România actuală, atunci când ele exprimă divergențe legitime mascate de discursuri ilegitime dar legitimiste.
Și nu doar cu vecinii. Ci cu state unde trăiesc mulți foști cetățeni români. De pildă cu statul Israel, pe tema gravă a găzduirii de către acest stat al unor criminali din aparatul de represiune comunist, din anii 45-55, emigranți care nu au fost niciodată cercetați pentru faptele lor pe teritoriul românesc. Se cuvin formulate cereri de extrădare și judecare în România sau la Tribunalul internațional a «criminalilor de război civil», adică a celor emigrati din România in Israel sau alte țări, protejați de o imunitate bazata pe lipsa oricărui demers juridic în acest sens în ultimii 20 de ani, care trebuie să fie încununarea justițiară a acțiunii numite Procesul comunismului.
Sau pe tema cercetării comparate a datelor demografice de emigrare și imigrare din perioadă 1939-1965, pentru a clarifica contribuția autorităților române la salvarea populației de origine iudaică în timpul războiului ca și contribuția demografică a României la stabilizarea și dezvoltarea economică a statutului Israel, prin aflux de populație și de cadre de înaltă calificare produse de învățământul din România. Teme de cercetare pentru oamenii de știință din cele două țări, care pot contribui la gestiunea pașnică și lucidă a divergențelor legitime.
Dar în așteptarea rezolvării pe cale diplomatică a unor divergențe legitime, în calitatea mea de cetățean al României, de român, de ardelean, de scriitor, de ziarist de traducător, de vorbitor trilingv, al românei ca limba maternă, al maghiarei ca o doua limbă de conviețuire, de prietenie și de colaborare, al francezei ca limbă de adopție, îmi exprim aici, maleabil dar ferm, opiniile cu privire la politică unor cercuri maghiare care sunt văzute de mine ca iredentiste. Problema nu este tendința aceasta ci lipsa de înțelegere și inexistența dialogului dintre români și unguri ca și incapacitatea guvernelor bucureștene de a evita electoralismul și de a dezactiva etnicismul politic a cărui acceptare a fost o gravă greșeală în 1990, din ambele părți de altfel, adică și din partea celor care au nădăjduit că astfel pot gestiona corect frica, panică de asimilare, de dispariție, care domină comunitatea maghiară, dar și din partea celor care nu au prevăzut limitele mișcătoare ale revendicărilor maghiare, tot mai radicale.
Nu cred că atitudinea convenabilă este escamotarea contradicțiilor ci dimpotrivă deplasare discuțiilor spre aspectele practice, analiza concretă a consecințelor unora dintre revendicările acestor cercuri și definitiva integrare în discuție a aspectului divergențelor legitime, contextualizate nu doar în cadrul etnic ci și, mai ales, în acela social, economic.
Repet : Nu cred că Ardealul (de Nord, integral sau doar județele Harghita, Covasna și Mureș) gestionat de maghiari ar fi mai prosper ca Ardealul actual. Unde sunt probele bunei gestiuni? În pădurile exterminate pe coastele Carpaților ardeleni, recuperate de foști baroni ardeleni unguri, desțărați ? În nivelul scăzut al salariilor locuitorilor din județele sus-pomenite, în raport cu salariile din restul României? Sunt informații publice, nu interpretările mele. Fondurile cu care s-a făcut ceva bine sunt fonduri dirijate politic din exterior și rareori produse ale prosperității generate de comunitate maghiară ardeleană muncitoare.
Regionalizarea pe criterii etnice este un anacronism. Înțeleg foarte bine, pe baza rezidualei nostalgii, fără să aprob, desigur, mentalitatea și visurile acelora pentru care Ardealul este, istoric, un teritoriu unguresc în care românii sunt considerați venituri. Dincolo de faptul că astfel de ipoteze nu au fost niciodată demonstrate științific. Dar e prea tîrziu și inutil să mai discutăm în astfel de termeni. De la finele secolului al XIX-lea statistica demografică oficială maghiară a recunoscut predominanța românilor în Ardeal și Banat. Această situație, alarmantă pentru politica demografică, pentru politica asimilaționistă a statului maghiar, explică campania de »maghiarizare« agresivă care a fost lansată prin Legea Apponyi, prin reforma învățământului și prin colonizarea maghiară a Văii Mureșului, pentru a asigura un coridor spre Scaunele secuiești.
Se va recunoaște poate, în fine, că situația nu este reversibilă, dincolo de orice visuri de reconstituire a Imperiului dual sau de regionalizare pe temeiuri istorico-etnice.
In fața fluxurilor migratorii actuale, ungurii și românii sunt frunze în vînt. Se poate că secuii să realizeze regiunea autonomă la care unii manipulatori visează. Vor putea aplica eventual un numerus clausus pentru a se feri de o ipotetică revărsarea demografică românească, cu atît mai ușor cu cît prin emigrare și prin scăderea natalității, creșterea morbidității globale și a mortalității infantile, românii nu mai au aceiași dinamică demografică ca acum patru decenii. Dar poate că nimeni nu va putea opri revărsarea sudică sau estică. Așa că, e dezirabil ca, în fața unui pericol comun, să găsim mijloacele de a gestiona pozitiv divergențele legitime.
Și acum, ipoteza explicativă a exacerbării etnismului. Una din cauze este chiar reacția de auto-apărare la presiunea vestitei globalizări, cu efectele ei de uniformizare, a liberalizării pieții ca soluție supremă. Față de astfel de presiuni, de uniformizare, reacția de apărare anti-entropică este normală. Ideologia care o subîntinde este declarație a drepturilor omului, ieșită din terorismul revoluționar francez. Se presupunea și se mai presupune că omul este o entitate abstractă, definibilă rațional, fără diferențieri acceptabile și naturale. Se ignoră, în numele raționalismului zeificat, că organismele biologice ca și cele sociale trăiesc și se dezvoltă prin diferențiere și specializare, că devălmășia este entropică, atât în interiorul cât și în exteriorul comunităților etnice, popoarelor și națiunilor. Nu se pot crea, defini și aplica legi general valabile, unor entități care au o istorie foarte diferită și nivele de dezvoltare socială și politică imposibil de echilibrat în timpi de marș forțat. Asta a fost și una din sursele terorii comuniste, adoptarea ritmului istoric de marș forțat ca regulă de construcție socială experimentală, necruțătoare față de bolnavi, rezistenți, nesupuși.
Mi se pare firesc să dorim să ne menținem ceea ce suntem, într-o continuitate a generațiilor fără de care am fi niște dezrădăcinați duși de vânturile pustiului. Cercetările psihiatrului Devereaux, descins dintr-o familie de evrei maghiarofoni din Banat, ca și ale ucenicului său, Toby Nathan, au tratat eficient manifestări maladive inexplicabile, prin metodele etnopsihiatriei, o specialitate care include în psihanaliză diferențierea etnică, ignorată anterior de adepții «omului fără calități». Este o probă indirectă a importanței identității etno-culturale.
Sistematica refulare a chestiunii identitare în numele Umanității nediferențiate, menținerea majorităților în poziție de inferioritate, în numele tratamentului nediscriminatoriu, suprapozitiv al fostelor minorități imperiale, nu pot decât produce noi manifestări reactive de rezistență la uniformizare și la supralicitarea gestiunii prioritare a minoritarilor, atunci când nu există nici o prevedere constituțională, în Europa, referitoare la drepturile majorităților constitutive ale statelor naționale. (vezi aici textele în franceză ale tuturor constituțiilor europene, cu trimiteri și spre originale : http://mjp.univ-perp.fr/)Dan Culcer
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu