Adrian Papahagi. Cu Holocaustul ne-am lămurit; cum rămâne cu comunismul ?

De şaizeci de ani ni se repetă până la saţietate refrenul unicităţii shoa. În Franţa, unde am trăit vreme de opt ani, nu trece o zi să nu auzi de Holocaust: un film, o dezbatere, un documentar, o comemorare, un articol de ziar. Evreii ne aduc aminte obsesiv de suferinţa neamului lor, şi au tot dreptul să o facă. Oricât ne-am ascunde după deget, Europa n-a făcut nimic pentru a opri industria morţii, iar statele mai mult sau mai puţin ocupate de Germania au contribuit la convoaiele cu destinaţia Auschwitz, Birkenau, Treblinka.

Dimensiunile ororii naziste au fost redate în mii de lucrări savante, în sute de opere de memorialistică sau ficţiune, unele recompensate prin Nobeluri, în toate manualele de istorie de pe glob. A existat un proces la Nürnberg, a funcţionat justiţia paralelă a lui Simon Wiesenthal. Nazismul este interzis în lumea întreagă, antisemitismul şi negaţionismul sunt incriminate penal în întreaga Europă, inclusiv la noi.


Papa Ioan-Paul II, preşedinţii şi şefii de guverne ai statelor europene, printre care şi Traian Băsescu de curând, şi-au cerut în mod solemn scuze poporului evreu pentru tolerarea sau săvârşirea genocidului. Preşedintele României şi-a inaugurat politica externă, fie şi printr-o coincidenţă calendaristică, prin participarea la comemorarea a şaizeci de ani de la distrugerea lagărelor de exterminare naziste. Timp de şaizeci de ani, istoricii, tribunalele, presa, oamenii politici şi-au făcut datoria faţă de memoria tragică a Holocaustului.

Dar iată că la doar şaisprezece ani de la prăbuşirea comunismului în Europa de Est, în anul de graţie 2005 în care mii de oameni mor de malnutriţie în Coreea comunistă sau se îneacă încercând să fugă din Cuba, Rifondazione Comunista sau Partidul Comunist Francez sunt partide onorabile, ultimul ieşit de curând de la guvernare. În Est, comuniştii, torţionarii şi securiştii conduc destinele ţărilor pe care le-au asuprit timp de cincizeci de ani. Kaghebiştii Putin, Iliescu, Gregor Gysi, trotzkiştii Lionel Jospin, Joschka Fischer, maoistul Daniel Cohn-Bendit sunt preşedinţi, şefi de partide, miniştri, europarlamentari. Elevii francezi, pe care o lege recentă îi exmatriculează dacă poartă o cruce vizibilă la gât, pot în schimb — şi o fac până la greaţă — să poarte tricouri cu mutra de mardeiaş nespălat a teroristului Ernesto Che Guevara.


În România proaspăt ieşită din comunism, numeri pe degete memorialele victimelor comunismului din anii 50-60 sau din 1989. Elevii de gimnaziu intervievaţi într-un documentar recent ("1989: Sânge şi catifea", despre care am mai scris în ziarul Averea), consideră că Ceauşescu şi comunismul au fost buni pentru că preţurile erau mici şi nu era şomaj. Marii stalinişti ca Nicolschi au murit în casele lor cu tablouri de patrimoniu pe pereţi sau dau lecţii poporului ca Brucan.


Intelectualitatea română, rezistentă prin cultură sub Ceauşescu, este ocupată de ani buni cu denunţarea legionarismului lui Nae Ionescu, Cioran şi Eliade. Voi mărturisi că Nae Ionescu nu mi-a plăcut niciodată; publicistica lui polemică îmi pare mediocră, gândirea lui filozofică — neoriginală, prezenţa lui publică — lamentabilă. Cioran a fost un exaltat de geniu, dar cine citeşte cu atenţieSchimbarea la faţă a României va vedea că totalitarismul lui avea să fie pus în practică ad litteram de comunişti: naţionalizări, urbanizare forţată etc. Eliade a scris trei-patru articolaşe mai compromiţătoare, ceea ce l-a costat cariera în Franţa controlată intelectual de stânga. În ce-i priveşte pe legionari, ei au plătit mai toţi cu viaţa credinţa şi excesele lor. Cum să nu-ţi fie însă greaţă văzând cum vânătorii noştri de bursuliţe, voaiaje şi stipendii stângiste se năpustesc ca hienele asupra memoriei singurilor români cu adevărat cunoscuţi în străinătate, a singurei generaţii cu adevărat mari — în mod omogen mari! — a României? Fiii staliniştilor de ieri sunt corifeii progresismului stângist şi detractorii interbelicilor care au plătit cu viaţa sau cu cariera naivitatea unei rătăciri juvenile.


Îmi exprimam de curând tristeţea de a vedea generaţia de mâine căzând în laţul progresismului ghiftuit şi schimbând zgarda ruginită a comunismului, pe care o regretă părinţii lor, cu zgarda catifelată a consumismului, unde capitalul şi ideologia secularist-libertină îşi dau mâna pentru a îneca în fumul bienpensisme-ului orice urmă de discernământ.


Dar astăzi îmi dau seama că singurul semn de normalitate din partea noastră, a celor care — nu din virtute, ci datorită binecuvântatei noastre tinereţi — nu am făcut compromisuri sub comunism şi nu ne-am turnat fratele, este să fim revoltaţi, neiertători, jusquauboutişti ca Simon Wiesenthal. Pentru ca generaţia de mâine să nu fie mai rea decât cea de ieri trebuie ca mai ales noi, cei care eram suficient de tineri pentru a nu ne ticăloşi, dar suficient de maturi pentru a înţelege ce se întâmpla în jurul nostru în ultimii ani de comunism, să fim justiţiari. Procesul comunismului trebuia făcut în 1990: acum e prea târziu pentru a asana viaţa politică şi publică din România. Dar nu e prea târziu pentru a ne angaja, ca generaţie, în publicistică, în politică, în universităţi, în arte pentru demascarea comunismului şi a derivatelor sale stângiste (anticlericalismul, poliţia gândirii, delaţiunea intelectuală, internaţionalismul multiculturalist, etc.).


Dacă momentul istoric al procesului comunismului a fost ratat, nu e niciodată prea târziu pentru a împiedica revenirea lui sub alte avataruri. A fi tolerant nu înseamnă a-ţi oferi creierul spre spălare, a fi creştin nu înseamnă a fi o oaie tâmpă si inertă în faţa bestiei galopante a masificării, ateismului şi imoralităţii. Imitatio Christi înseamnă şi să pui mâna pe bici pentru a alunga vânzătorii de deşertăciune şi falşii prooroci din templul Adevărului!

Adrian Papahagi*

* Adrian Papahagi este doctor în anglistica la Sorbona, specialist în engleza, franceza şi germana medievale.