BISERICA DIN ETER. Corneliu Leu către Dimitrie Grama

Corneliu LEU

126,Bd. Dacia, Bucuresti 020064
tel/fax 0311045047
e-mail: leuc@upcmail.ro
www.cartesiarte.ro

 

 

BISERICA DIN ETER

Corneliu Leu către Dimitrie Grama

Dimitrie Grama este un reputat poet stabilit în strainatate, cu care autorul publică de mai multă vreme un dialog

                            despre responsabilitatea gândirii omului modern.                  

Ca să mă adresez numelui tău bizantin, aşa cum se adresează Apostolul către încă neelucidatul personaj Teofilos căruia îi dedică „Faptele”, eu cred, prea alesule Dimitrie, că judecând religia doar prin prisma unei raţionalităţi secularizate, omitem ceea ce au descoperit literaţii şi psihologii mai frumos în inefabilul existenţei omenirii: Permanenţa umană. Cea ale cărei trăsături nu mai au nimic din evoluţionismul rudimentar, ci îl înnobilează chiar şi pe acesta cu certitudinile transcendenţei ce îmbogăţeşte sufleteşte persoana umană dându-i tridimensionalitate. Adică o dimensiune trinitară care-o reprezintă ca volum întreg şi nu ca simplă imagine pe suprafaţă; care face din ea acel vas, cum spuneau anticii, ce se umple pe parcursul vieţii cu simţire, cu trăire, cu legături metafizice, cu învăţătură bună şi înţeleaptă.

Că această învăţătură vine sau nu vine din inspiraţie divină este o problemă secundară, de care au făcut prea mult caz exact cei care voiau să nege această inspiraţie din ambiţia gândirii lor foarte terre-á-terre, adică lipsită tocmai de sentimentul înălţării pe care îl dă omului gândirea.  Procedeu defectuos prin faptul că nu se poate desprinde de teluric şi, totodată, neproductiv scopurilor care-l pun în mişcare; pentru că, insistând a-şi impune negaţia, încercând a scoate din circuit divinitatea fără a pune altceva transcendent în loc, îl face pe om să simtă cum este rupt tocmai de această a treia dimensiune care-i împlineşte personalitatea prin faptul cert al conştiinţei unei existenţe metafizice. Conştiinţă datorită căreia el se împlineşte şi se dezvoltă pe drumul spre perfecţiune. Conştiinţa necesităţii căutării modelului superior de care să te apropii. Aşa că n-aş vedea nici un dezavantaj pentru omenire dacă tot mai mulţi oameni ar fi preocupaţi, chiar şi printre altele, de căutarea modelului ideal.

În ce priveşte viziunea strictă, a unei raţionalităţi fiziologice, mă tem că, simţind imperativ nevoia să se opună unei asemenea operaţiuni dureroase care vrea să-i extirpe o parte din personalitate, exact ca-n simbolul martirajului pentru credinţă, omul se îndârjeşte şi nu se lasă smuls din tridimensionalitatea sa care-i asigură legături transcendente apte de a-i perfecţiona persoana fizică, a depăşi precaritatea acesteia, a-i arăta calea spre un ideal superior. Pentru că această atracţie, această aspiraţie, această tendinţă spre inefabil a devenit o permanenţă umană care, fie că ia sau nu calea credinţei religioase, oricum aşează omul pe direcţia unui ideal superior. Ceea ce este şi s-a dovedit a fi esenţial pentru evoluţia lui în bine, evitând celălat instinct cu care, iarăşi trebuie să recunoaştem că este dihotomic dotat: autodistrugerea. Sau distrugerea sa concomitent cu cea a naturii permanente, în scopul iraţional al unui egoism al dominării timpului prezent. Desigur, şi aceasta este o permanenţă umană; dar inversă, de natură malignă, provocând mereu efecte negative cu care plătim foarte greu preţul unor satisfacţii trecătoare.

Consider că ar fi împotriva naturii să negăm sau să încercăm să distrugem acea permanenţă umană care este căutarea modelului ideal reprezentat pentru cea mai mare parte a populaţiei lumii prin Dumnezeire.  Este drept că, în majoritatea duratei existenţei sale, omul neglijează existenţa în sinea sa a acestui har care face parte dintre atributele superiorităţii sale, fiind cea mai limpede şi mai evidentă formă de aspiraţie spre exemplul ideal către care, tinzând, omul se perfecţionează. În păcătoşenia-i zilnică, el neglijează existenţa în sinele său  a acestei salvatoare permanenţe umane; dar putem constata cu satisfacţie că, de uitat, n-o uită. Nu are cum s-o uite pentru că se întoarce la ea în momentele cele mai grele, cele mai grave sau decisive: momentele când evocă Dumnezeirea, indiferent sub ce formă şi-o imaginează sau a moştenit-o de când i s-a spus că a fost făcut ca om după chipul şi asemănarea Ei. Sunt momentele când îşi aminteşte în păcătoşenia sa că ar trebui să tindă a nu-şi dezminţi această asemănare, adică ar trebui să mediteze la înţelepciunea şi perfecţiunea pe care, după chipul şi asemănarea Celui de Sus, ar putea-o atinge şi el.

Şi, atunci, te întreb, prea alesule Dimitrie: Există lucru mai frumos şi mai încurajator în această existenţă trecătoare a noastră (despre care fiziocraţii ar spune că este programată a fi trecătoare dar tac atunci când vine vorba de Marele Programator) decât să ştii că omul poate medita la propria-i perfecţiune iar uneori, tocmai prin această meditaţie, chiar a face paşi spre înţelepciunea ei?! Nu este aceasta o permanenţă umană care nu se demodează, nu se alterează, nu se demonetizează pentru că oricând omul are nevoie de ea, iar ea oricând se adaptează la elementele noi care constituie existenţa?

Eu am văzut lucrul acesta la unchiul meu, Episcopul Grigorie care, istoriceşte privind lucrurile acum, se ştie prea bine că şi-a săvârşit viaţa ca un martir; dar ca premoniţie sufletească şi bună dotare cărturărească a personalităţii sale, pot spune că din tinereţe a avut vocaţia martiriului căpătată prin transcendenţa pe care ţi-o dă tocmai meditaţia spre perfecţiunea care ne face să devenim tot mai noi înşine, pe măsură ce încercăm să ne imaginăm cum ar arăta sufleteşte, ca dorinţă şi faptă, chipul Lui. Unchiul meu era un asemenea caracter: Atent cu sine însuşi şi cu toate reacţiile fiinţei sale pentru ca şi fapta şi sentimentele şi comportamentele sale să fie aşezate pe calea prin care să-şi găsească corespondenţa necesară cu Fiinţa Divină a Credinţei sale. Şi nu pot spune nici că trăda, nici că depăşea prin aceasta trăsăturile sale omeneşti. Pentru că încerca şi ştia să fie cât mai drept, cât mai sincer, cât mai înţelegător,cât mai onest, cât mai neclintit în convingeri, cât mai recunoscător faţă de bucuriile pe care i le dădea viaţa. Era şi bun părinte duhovnicesc şi mare patriot; şi cetăţean dăruit, ştiind ce-nseamnă afirmarea ţării lui, şi bun gospodar, ştiind şi învăţându-i pe ceilalţi ce-nseamnă bunăstarea prin muncă; şi conducător ascultat, îndemnându-i pe oameni la afirmare şi la faptă productivă, şi ierarh binecuvântat, ştiind ce-nseamnă grija creştină faţă de semen; şi părinte grijuliu la nevoia altuia, şi om tolerant cu concepţiile altuia, dacă acestea nu deveneau agresive nerespectându-i-le pe ale lui. Credinţa lui, argumentată într-o aprofundare permanentă a dogmaticii avea şi convingerea simplă a ţăranului, şi hotărârea curajoasă a soldatului, şi înţelepciunea temeinică a misionarismului cărturăresc întru luminarea celor din jur, dar şi amplificarea acestora printr-o ştiinţă deosebită a pastoraţiei. Cu cât era mai plecat în faţa Dumnezeului său, cu atât avea o şiră a spinării mai dreaptă întru rostirea convingerilor sale patriotice şi ale iubirii de neam; cu cât era mai adâncit în studiul şi decriptarea trăirilor metafizice, cu atât avea mai directă vorbire şi înţelegere cu orice categorie de fiinţă umană. Îl simţeam drept şi auster în tăria credinţei sale, dar foarte apropiat sufletelor din jur prin omenia acestei credinte... Şi, tocmai fiindcă i-am cunoscut asemenea virtuţi, nu pot să nu mă-ntreb ce poate fi rău în asta şi nici nu pot accepta ideea că sentimentul dreptei credinţe poate deveni un lucru demodat sau căzut în derizoriu, de vreme ce el căleşte fiinţa umană într-o demnitate a simţirii şi a trăirii faptelor sale.

Recunosc: Din păcate, această fermitate  nu există în tot omul şi nici în toate momentele vieţii lui. Iar slujitorii Credinţei sunt şi ei oameni. Supuşi fiind păcatului cel dihotomic cu aspiraţia spre bine, poate că în ei şi în limitele lor trebuie să căutăm şi fundamentalismul care vine şi demodează până la absurd credinţa, şi ascunzişurile omeneşti ale unor fariseice ambiţii şi interese seculare care o alterează, şi accentele formale, demagogice, habotnice, ipocrite, bigote care o demonetizează, ca şi preocupările accentuat materiale şi numai materiale care o coboară în derizoriu făcând-o să se confunde cu marfa sau cu prestarea de servicii. Ştiind toate acestea, avem dreptul să ne întrebăm ritos: Nu cumva, lăsând la o parte atacarea credinţelor adevărate care sălăşluiesc în suflete facându-le, în ori ce caz, bine, ar trebui ca, mai întâi, să căutăm motivele nemulţumirii noastre intelectuale, uneori foarte sincere şi chiar cu convingătoare aparenţe de raţionalitate, nu în slujire, ci în slujitori? Nu în universalitatea ei, ci în situarea limitată la cele lumeşti a acestora; nu în aprecierea ei atunci când o vedem că reînvie în omenire după orice fel de atac, ci în deprecierea acestor slujitori care nu ştiu să-şi depăşească tarele umane sau, uneori, chiar nici nu cred că ar trebui să vrea aşa ceva?!...  Iar, dacă s-a demonstrat că ambiţiile omeneşti pot fi compatibile cu Credinţa şi interesele meschine se pot bucura de atenţie sub lumina ei, înseamnă oare că de la ea vin acestea, sau de la cei care-şi asumă ministeriatul slujirii fără a se ridica la valorile ei şi chiar fără a le înţelege pe toate? Influenţabil fiind, omul e făcut prin fiinţa sa să fie şi schimbător. Cel primitiv are instincte dihotomice, care-l trag într-o parte sau în alta; cel evoluat are interesele care sunt de aceeaşi natură şi i se impun în balanţa dintre bine şi rău; iar cel pervertit în concentrarea numai pe tot ce poate să-ţi placă imediat, ajunge să aibă foarte dezvoltat instinctul interesului imediat, strict secularizat, fără a-i mai păsa de perspectivă. Din păcate, slujitorii binelui se aleg dintre oameni şi sunt şi ei oameni supuşi acestor instincte chiar dacă, prin formaţia lor, se presupune că au învăţat cum să le depăşească. Studiindu-i atent ne dăm uneori seama că nu vedem binele nu pentru că nu ar exista, nu pentru că nu ar fi posibil, ci pentru că ei nu-l slujesc cum trebuie.

Binele nu poate fi decât bine. El nu se poate tranforma în ceva care face rău, pentru că ar însemna să se aneantizeze. Dar binele poate să fie îndepărtat în întregul lui dacă este slujit prost. Pentru că binele nu poate fi decât un întreg. De asta credinţa e universală, iar Biserica ajunge a o scrie cu literă mare: Pentru că este formată din sufletele tuturor credincioşilor şi nu doar din cinul slujitorilor ei. Credinţa nu poate fi niciodată de stat, cum şi-au dorit-o sau şi-au făcut-o imperiile ca să le fie instrument în guvernare impunând slujitori pretabili întru aceasta. Dar credinţa poate fi naţională, în măsura în care serveşte la afirmarea obştei acelei naţiuni prin ea. Credinţa nu poate fi nici colectivă, adică impusă din afară ca să dea omogenitate unei colectivităţi ne omogene numai prin înregistrarea în registrele slujitorilor ei; dar credinţa poate fi comunitară pentru că vine să exprime duhul unei comunităţi de trăiri şi idei şi pentru că îşi găseşte slujitorii printre cei mai dedicaţi din interiorul ei. Sociologia credinţei nu este totuna cu organizarea ei administrativă, cu toate că ambele se ocupă de acelaşi domeniu; tot aşa cum harisma duhovnicească nu este totuna  cu cariera tehnocratică. Şi nu pentru că nu s-ar asemăna formal, de vreme ce ambele se bazează pe transmitere de învăţăminte în comunicarea cu cei pe care îi păstoreşte; dar la una este vorba de transmiterea trăirii fierbinţi, în vreme ce la alta este de ajuns transmiterea cunoştinţelor reci.

Recunosc faptul că nu-mi este deloc uşor să explic toate acestea, şi chiar mă văd nevoit să fac apel la unele exemple pe care aş fi dorit să nu le amintesc; să le păstrez în mine şi să le duc cu mine, pentru că eu nu le gândesc spre a întina memoria cuiva şi n-aş vrea să dau altora prilejul s-o facă. Eu le dezvălui şi le discut aici, numai şi numai pentru a avea exemple prin care să-mi susţin ideile. Fiind autor de proză, eu lucrez cu personaje în a căror gestică, mişcare, vorbire şi atitudine descopăr simbolurile filosofice ale vieţii. Disecarea personajului îmi dă mai multă îndemânare decât mânuirea termenilor abstracţi şi astfel înţeleg să-mi fac pledoaria privind imperiosul comandament moral al persoanei umane: Acela de a medita măcar, dacă nu a tinde spre perfecţiunea pe care datele creaţiei sale, posibilităţile dotării sale iniţiale, o deţin.

*

*                                                *

Se găseşte deseori scuză pentru slujitorii bisericeşti care au conlucrat cu securitatea în faptul că ei au ajutat să nu se ia măsuri mai dure în legătură cu credinţa, iar eu spun că nici comuniştii, nici securiştii lor nu erau vreodată complet convinşi de lipsa de nevoie a credinţei, numai că o doreau a se practica cu slujitori supuşi lor. Pentru că, pe de o parte, erau oameni şi, vrând-nevrând, purtau această năzuinţă omenească în datele eului lor iar, pe de altă parte, în ori ce caz aveau inteligenţa de a nu o neglija, consemnând-o ca pe o realitate în sânul populaţiei. Aşa că, dacă privim lucrurile chiar şi numai din punct de vedere socio-politic, tot trebuiau să-i dea atenţie. Această lipsă de convingere în combaterea religiei, ezitarea lor dintr-un motiv sau altul în faţa anihilării unui Adevăr pe care omenirea îl poartă dintotdeauna, a cultivat teama lor de a se implica total, o parte din credinţă rămânând chiar şi în sufletele lor păcătoase. Alături de credinţa totală, a tuturor dreptcredincioşilor, aceasta a constituit majoritatea sentimentelor omenirii îngenunchiate de comunism şi, astfel, s-a dovedit mai puternică, triumfând. În asemenea condiţii, ea nu avea nevoie de slujitori care să facă pactul cu diavolul ca s-o salveze, acest concept demonstrându-se a fi o aberaţie, o scuză lipsită total de sens. Pentru că a face pact cu cel ce reprezintă însăşi distrugerea ta, înseamnă să te autodistrugi.

Spre a-i evalua real, trebuie să precizăm că aceia care s-au pretat la aşa ceva nu erau slujitori în adevăratul înţeles al cuvântului. Erau, de fapt, racolaţi ca agenţi ai securităţii sau ai intereselor de partid marxist-leninist printre credincioşii Bisericii şi specializaţi a face diverse slujbe în interiorul ei. Îi putem ierta, dar nu le putem inversa identitatea. Am un exemplu chiar din dosarul de urmărire al tatălui meu; urmărire care a funcţionat atât de mulţi ani după eliberarea sa din lagărul de la Canal, încât, obţinând documentele de la CNSAS m-am minunat cu câtă prostie îndârjită consuma dictatura fondurile publice pe acţiuni inutile rămase din inerţia ruginită a  unei birocraţii dictatoriale şi din nevoia de a se da salarii unor profitori ai regimului. Pentru că, bătrân şi total inofensiv, tatăl meu era încă urmărit, la mai bine de zece ani după ispăşire, cheltuindu-se pe această suspiciune bani publici, indiferent dacă mulţi sau puţini. Astfel, când i-am mutat pe părinţii mei bătrâni într-un loc unde aveau o îngrijire mai bună, aflu acum că a început un circuit teribil de corespondenţă, informări, transfer de date, actualizări de date, culegere de date noi, rapoarte şi confirmări, ordine şi răspunsuri la ele, nu numai între securităţile  judeţelor din care plecau şi-n care se stabileau, ci şi între acestea şi centrul din minister care dirija evidenţa supravegherilor şi confirma măsurile propuse. Până când au fost bine puşi în atenţia securiştilor din zonă, unul preluându-i cu toată răspunderea sa secretă şi începând zelos a-şi dirija informatorii şi a trimite, unul după altul, rapoarte şefilor faţă de care voia să se afirme.

Ei bine, în unul dintre aceste rapoarte, el se laudă că poate şti totul despre cei supravegheaţi deoarece a descoperit că ei sunt credincioşi şi s-au integrat activ practicant în ceremoniile, acţiunile şi ritualurile bisericii din localitate, aşa că informatorul lui cel mai dibaci, cu numele conspirativ de „Soare”, îi dă rapoarte chiar mai des decât săptămânale şi a fost instruit să-i viziteze şi să stea de vorbă cu ei pe temele ce se vor stabili în biroul local de securitate sau la judeţ. Spre proasta calificare a acelui lucrător de securitate, ca şi a şefilor lui care au arhivat documentul intern, necifrat şi nici redactat în limbaj conspirativ, fiindcă nu se aşteptau ca vremurile să facă să ajungă în mâinile altcuiva, raportul se încheie cu autolaudativa informare: „Sunt convins că vom avea rezultate bune deoarece informatorul nostru local Soare este preot”.

Cum preot în perioada aceea era unul singur acolo, evident că deducţia noastră nu a mai fost pusă la încercare. Întrebarea care se pune este, însă, alta: Într-o asemenea situaţie, îl putem considera pe acesta preot, sau agent informator de securitate?... Şi, cum unui păstor duhovnicesc nu i-ar accepta nimeni trădarea turmei, ne resemnăm cu gândul că acesta poate fi calificat doar ca agent al securităţii, specializat în a se infiltra printre credincioşi. Povestea că acela ar fi salvat astfel credinţa, nu ţine. Şi când e vorba despre cea scrisă cu literă mare, prin liantul căreia se întruneşte Biserica, şi când e vorba de cea obişnuită, cotidiană, prin care omul îşi disciplinează şi îşi configurează comportamentul, credinţa este o permanenţă umană, poate cea mai benignă şi cea mai drept făcătoare de caractere omeneşti, care nu se salvează cu compromisuri, ci cu intensitatea trăirii ei acolo, în acel loc al sufletului omului pe care nu i-l poate lua nimeni. Dimpotrivă, aflarea de către credincioşi a faptului că păstorul lor a fost un ticălos care i-a turnat la securitate manipulându-le credinţa, îi poate face să se blazeze şi să piardă mult din intensitatea acesteia.

Mutatis mutandis, prea alesule Dimitrie, nemulţumirile pe care le exprimi tu la adresa credinţei propagată fundamentalist şi ca ameninţare către restul omenirii, cred că se poate rezolva logic prin acelaşi raţionament: Ce este un fundamentalist?... Este el un drept credincios care doar greşeşte punând unele accente false asupra credinţei sale, sau vine şi reprezintă încăpăţânarea nocivă a trecutului perimat care, cramponându-se  de funcţii şi influenţă, ameninţă cu perimarea această permanenţă umană care este credinţa?!... Nota Bene: Este vorba de o permanenţă umană în evoluţie, menită a se înnoi necontenit laolaltă cu sufletul şi persoana umană, în ascensiunea pe care i-o conferă fenomenul creaţiei permanente... Aşa că ajungem astfel la concluzia că fundamentalistul este un factor rău, format a acţiona împotriva succesului credinţei, a progresului ei; un element nociv, care poate duce la anihilarea acesteia. Deci fundamentalistul este în slujba altcuiva, identitatea sa fiind alta decât cea a slujitorului care are misiunea de întărire a credinţei; şi n-are cum să fie confundat cu acesta.

Cât despre misiunea de întărire a credinţei, îmi amintesc de modul cum păcătosul de mine îmi permiteam uneori să-l tachinez pe Părintele Patriarh Teoctist, care mi-a acordat prietenie. Discutam împreună despre faptul că Duhul Credinţei are nevoie de duhovnici dăruiţi şi cu mare vocaţie ca să-l menţină la cotele lui înalte ridicate de majoritatea populaţiei în acei primi ani de după evenimentele din 1989. Şi constatam că se simţea nevoia accentuării misionarismului slujitorilor, scoaterea lor din rutina de a face numai slujbe, servind liturgica şi strângând bani pentru înflorirea lăcaşurilor de cult, dar neglijând acţiunea duhovnicească a catehizării permanente şi a ridicării nivelului de cinste, activitate productivă şi conştiinţă a populaţiei prin acţiuni misionare şi prin model de faptă, de iniţiativă, de comportament. Chiar am preluat atunci, din ideile sociale ale lui Jacques Maritain, conceptul „misionarismului laic” pentru extinderea şi diseminarea acestui model, iniţiind o mişcare social-educativă largă, în afara problemelor religioase pe care rămâneau să le cultive preoţii.

Şi, întrucât în anii când îndeplinise funcţia de vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, Părintele Teoctist fusese şi rector al Institutului Teologic de pe atunci, faptul că avem preoţi care se rezumă la liturgică neglijând misionarismul, mă făcea pe mine obraznicul să-i spun: „Păi, Prea Fericite, aceştia sunt foştii teologi cărora le-aţi fost rector. I-aţi învăţat bine să dea cu cădelniţa, dar să bată străzile înglodate aducând cu ei frăţeasca grijă în casele oamenilor, să aducă la casa parohială copii îngrijindu-i şi catehizându-i, să ajungă la patul bolnavilor, la atelierul patronului care mai poate angaja un nevoiaş, la ghişeul funcţionarului care poate ajuta şi nu jecmăni cetăţeanul, sau la cei pierduţi şcolii, care pot fi alfabetizaţi cu scriptura... asta nu i-aţi prea învăţat!”... Cam aşa încercam eu să spun în glumă, dar el îmi răspundea apăsat de amintirea acelor vremi: „Ei, n-ai dumneata de unde şti!... Noi eram bucuroşi că ne lăsau să transmitem şi învăţătura asta; să nu ne-o desfiinţeze şi pe asta, nu s-o împlinim cu altele!”... Rămâneam pe gânduri, ne putând să mă împac cu ideea unui propovăduitor pe jumătate, a unui mărturisitor pe jumătate, a unei credinţe pe jumătate. Adică a unui tehnician în materie de ritual bisericesc, format spre a presta serviciile respective şi a-şi vedea apoi de cu totul alte treburi. Întrebat dacă a lucrat cu securiştii, arhimandritul Tatu care era stareţ la o mănăstire bucureşteană şi parlamentar FSN, răspundea ritos: „Ei au lucrat cu mine! Ei veneau la mine ca să-i cunun pe ascuns sau, tot aşa, să le botez copiii, sau să le fac diverse slujbe la modul secret, ca să nu se afle; de asta mă cultivau!”...Era aceasta o formă de a te manifesta bigot şi cu partidul marxist-leninist căruia îi jurai credinţă, şi cu biserica în care, pentru orice eventualitate, lăsai un semn că nu te-ai rupt de tot, o mică punte de a te putea întoarce la o adică. La asemenea sentimente care meschinizau omul din toate punctele de vedere cultivându-i perfidia până şi la relaţiile cu ”Dumnezeul ce vede toate” prestarea de servicii religioase, eventual şi cu posibilitatea alegerii după gust, a unui decor cu flori sau cu lumânări, a răspunsurilor date de tenor sau de bas, a vinului sfinţit din molan sau din viile bisericeşti, devine o meserie; poate bănoasă, dar lipsită de har. Pentru că se poate practica şi cu jumătate de normă, mergând ca pentru cealaltă jumătate de normă să te duci să faci altceva, în cu totul alt domeniu. Ca şi cum ai putea trăi cu jumătate de suflet, cealaltă jumătate folosind-o pentru altfel de trăiri!... Părerea mea este că a sluji cu adevărat, orice pe lumea asta, înseamnă trăire şi are nevoie de tot sufletul!

Iar întrebarea este: Poate, oare, cea mai duhovnicească peocupare a omului şi cea mai duhovnicească preocupare faţă de persoana umană, să se limiteze doar la atât?... Nu cred. Lucrarea aceasta are nevoie de bărbaţi puternici în spirit şi puternici în faptă, conştienţi de menirea spre binele omului şi a omenirii pe care o are credinţa lor, adânc dedicaţi mărturisitori ai ei şi în cuvânt şi în comportament propriu, dotaţi cu conştiinţa că nu practică o rutină, ci servesc o misiune de la care s-au jurat să nu dea niciodată înapoi şi să-i fie model de virtute.

*

                                                                    *                     *

Episcopul Grigorie era un asemenea om. Şi prin vocaţie, dar şi prin temeinica sa cultură teologică şi filosofică. Atunci când a fost consacrat în cea mai mare taină ortodoxă – aceea a arhieriei,  el şi-a manifestat bucuria şi recunoştinţa în faţa Sinodului arhieresc ce-l primea ca tânăr ierarh ridicat în rang şi har, punându-şi următoarea întrebare: „...Putea-voi duce austeritatea persoanei mele după pilda Prototipului nostru, măcar până la drumul arzător al apostolatului zilnic, cu resemnare la auzirea vorbelor de ocară şi chiar la primirea de lovituri şi scuipări pentru învăţătura Evangheliei?... Căci de o încoronare cu spini şi de întinsul mâinilor pe cruce... e prea greu să mai vorbim noi, muritorii de astăzi!...”

Dar destinul a vrut să fie contrazis, iar el, muritorul de atunci, din cea mai cumplită perioadă ateistă, a avut parte şi de încoronarea cu spini şi de întinsul mâinilor pe cruce. Destin dramatic din care sufletul omului se salvează numai prin credinţă. Discutam acestea şi găseam argumente de mărturisire întru ele cu vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist care, peste diferenţa de vârstă ce i-l făcea model despre care vorbea şi scria cu admiraţie, îi era asemănător şi prin apropieri geografice şi prin împrejurări ierarhice, chiar dacă în perioade diferite: Ambii moldoveni făcându-şi studiile la Bucureşti, ambii trecuţi prin ierarhii de-a dreapta şi de-a stânga Oltului, ambii reveniţi ca mari ierarhi în Moldova natală, arhimandritul Teoctist de pe atunci, slujindu-i ca vicar la Iaşi chiar slujba de trecere la Domnul, iar patriarhul Teoctist din vremuri mai noi evocându-l la reîntemeierea Episcopiei sale anihilată de comunişti odată cu el, după exemplul păgânilor care au pus să se şi are locul de unde înlăturau, cu teamă de nemurire, ruinele templului. Prin toate acestea, Teoctist a fost întâistătătorul ortodox care, atunci când s-a putut, a scris şi mărturisit despre fapta unchiului meu de perseverentă înfruntare a guvernării atee şi l-a numit „Episcopul martir Grigorie Leu”. Am, deci, toate motivele şi-i sunt recunoscător plecându-mă în faţa memoriei lui, tot aşa cum el s-a plecat în faţa memoriei martirului.

Am avut de multe ori prilejul să mă aflu în preajma acestui om cu multă harismă, făcut prin blândeţe, tact, aleasă vorbire, ştiinţă a existenţei publice în modestie şi a celei ierarhice ca datorie a înţelegerii celor păstoriţi, să aibă cu adevărat o simplitate măreaţă de patriarh. O prezenţă care aduce linişte şi cumpătare cum alţii nu reuşesc să aibă. El a fost cel care m-a invitat şi mi-a atras atenţia că îi fusese apropiat unchiului meu prin care mă ştia de când umblam copil anagnost prin palatul episcopal vorbindu-mi-se cu diminutiv. Ba chiar m-a alintat şi dânsul uneori spunându-mi la vârstă matură „domnul Corneluş” cu acel diminutiv de odinioară. L-am vizitat în toate eparhiile prin care a trecut după vicariatul de la Bucureşti: şi la Arad şi la Craiova şi la Iaşi, iar în anul în care ierarhia lui se întindea asupra a două mari mitropolii româneşti – cea a Moldovei şi Bucovinei unde era titular şi cea a Ardealului unde a girat locotenenţa îndelungă vreme, împlinindu-se o cifră rotundă de pomenire a Episcopului Grigorie, cu binecuvântarea sa, martirul despre care nu trebuia să se spună că a fost martirizat chiar de regimul încă la putere, a fost pomenit în bisericile din aceste trei mari provincii româneşti. Precizez aceasta pentru că e vorba de anul 1981, când s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Gheorghe-Grigorie Leu (n. 2 mai 1881).  I-am făcut special viitorului patriarh o vizită la Iaşi, unde  ne-am sfătuit cum se poate organiza mai bine pomenirea, în aşa fel încât să avem o comemorare care să nu fie obstrucţionată de oficialităţi. Am căzut de acord ca, în cele ce va trebui să fie informate oficialităţile, să punem accentul pe rezistenţa episcopului la ingerinţele sovietice, lucru care convenea politicilor de atunci şi, după ce, pesemne, a discutat cu anumite foruri sau cu Patriarhul Justin, P.F.Teoctist mi-a comunicat că pomenirea se va face monahiceşte şi, ca să nu stricăm aceasta, dacă vreau să dau vreun anunţ sau vreo comunicare publică, să nu insist asupra termenului de „martiriu” pe care eu îl foloseam în discuţiile noastre, ci să folosesc formula « mort în condiţii neelucidate » . M-am conformat şi, astfel, a reuşit să apară anunţul centenarului Vlădicăi Grigorie iar, sub binecuvântarea Părintelui Teoctist, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei şi locotenent al Mitropoliei Ardealului, s-au făcut pomeniri în biserici, mănăstiri, catedrale din Argeş, Huşi şi Iaşi şi s-a restaurat mormântul de la Huşi, Dumnezeu ajutându-ne astfel, chiar sub apăsarea păgână a ateismului, să marcăm o continuitate a memoriei acestui episcop martir.

Cu Prea Fericirea Sa am avut de atunci lungi discuţii despre sfinţenia şi personalitatea de ierarh-luptător a unchiului meu, discuţii amplificate după 1989 în dezbateri publice şi emisiuni radiodifuzate sau televizate, el oferindu-mi chiar amănunte mai bine ştiute decât de noi, în familie, pe care le-am folosit apoi în ceea ce am scris. Întotdeauna, când în tipăriturile pe care le primea apărea ceva despre Episcopul Grigorie mă chema şi mi le dădea, chiar exemplare cu dedicaţie către Prea Fericirea Sa fiind. Iar, când descopeream eu un document nou, sau aveam vreun ecou din diaspora românească în care se ştia câte ceva, sau descopream vreun cărturar străin  interesat, mă bucuram când accepta să fie primul care afla de acestea. Astfel, multe dintre acţiunile fundaţiei care poartă numele Episcopului Grigorie au avut binecuvântarea  lui, ca şi cercetarea comună cu Institutul internaţional ce poartă numele filosofului creştin Jacques Maritain. Iar când, punându-se cap la cap informaţiile şi mărturiile, a devenit evidentă existenţa în primii ani ai regimului comunist a unui grup de rezistenţă a ierahilor noştri ortodocşi, spre inima lui duhovnicească m-am dus să-mi mărturisesc mândria că în Biserica noastră au existat asemenea caractere, printre care şi unchiul meu. Iar el mi s-a alăturat în  mândria de a fi avut asemenea înaintaşi căliţi în Biserica pe care o păstorea şi mi-a confirmat: Avea ştiinţă de unele acţiuni, cu toate că pe vremea aceea era încă tânăr, plecat din Bucureşti după terminarea studiilor teologice. Dar îi cunoscuse pe ierarhii vechi, care fuseseră mutaţi sau li se luaseră eparhiile, precum Nifon Criveanu,Tit Simedrea, Nicolae Popovici, Partenie Ciopron, Policarp Moruşca; fusese ca ieromonah sub ascultarea cărturarului izolat de comunişti Irineu Mihălcescu, a cărui dispariţie a fost pusă la cale înaintea celei a Episcopului Grigorie şi, mai înainte, ca monah seminarist, a lui Chesarie Păunescu; îi cunoscuse pe arhipăstorii păstraţi în scaun, veniţi din tradiţia temeinică a ortodoxiei române pe care mai reuşise să o păzească Patriarhul Nicodim : Nicolae Bălan de la Sibiu, Valerie Moglan, de la Cluj, Vasile Lăzărescu de la Timişoara, Firmilian de la Craiova, Antim Angelescu de la Buzău şi pe sacrificatul Şarpe de la Curtea de Argeş; ca şi pe diriguitorii Departamentului Cultelor prin mâna cărora trebuiau făcute acţiunile de ateizare al căror efect întârzia supărând stăpânirea: preotul Burducea şi laicii Radu Roşculeţ, Mihai Ralea, Stanciu Stoian. Fusese, în calitate de vicar patriarhal, chiar în străinătate la mitropolitul Visarion Puiu, ca să-i comunice din partea guvernării comuniste că nu va fi pusă în aplicare condamnarea la moarte care i se dăduse şi să-l convingă să nu treacă la catolicism, revenind în ţară. Cât despre familia preoţească Trifa, legată ca şi a mea de mişcări de afirmare ortodoxă precum „Oastea Domnului” care înflorise cândva aici, şi „Vatra românească” întărindu-i pe fraţii noştri din America, el avea mâhnirea despre care nu prea vorbea, că a fost respins de americanii ataşaţi încă arhiepiscopului Valerian Trifa, când a fost propus să meargă să-l înlocuiască pe acela…

În discuţii liniştite, lipsite de orice grabă sau precipitare, aşa cum impunea blândeţea cugetării sale monahiceşti, cu aplecare şi calm alimentate de o memorie fascinant de vie, Prea Fericitul Teoctist îşi găsea timp pentru mine ca să mi-i evoce pe toţi aceştia. Şi, acceptându-mi căutarea pe care o mărturisesc şi o descriu în „Cartea episcopilor cruciaţi”, străduiam a deduce împreună care dintre ei avusese  rol activ alături de Episcopul Grigorie, în acel grup de rezistenţă al ierarhilor faţă de legile şi metodele prin care se instaura puterea comunistă la noi. Este drept că, printre aceştia, el nu uita nici o dată să-l evoce şi pe Justinian Marina, fostul patriarh despre care eu aveam o cu totul altă părere, uneori simţindu-l cum se abţinea de la vreun gest de supărare pe dezaprobarea cu care eu marcam păcătoşeniile veneticului impus de comunişti, dar atrăgându-mi atenţia că acela era ierarhul care-l crescuse şi pe care îl slujise nemijlocit. Ne-am contrazis pe tema meritelor celui bine cunoscut ca patriarhul roşu, bolşevizat. Prea Fericirea Sa pleda pentru meritul patriarhului Justinian Marina de a fi luat asupra sa conlucrarea cu comuniştii pentru a apăra Biserica, nepăsându-i de riscul ca aceia s-l suspecteze (ceea ce era perfect adevărat deoarece comunismul cultivă suspiciunea universală) ; eu însă acuzam că a făcut şi alt joc, acela al conlucrării cu interesele KGB-iste ale politicii cultelor practicată de Moscova împotriva întregii lumi creştine, lume menită a cultiva contrariul care tinde spre dragostea universală. Dar, până la urmă, printr-un reciproc respect intelectual pentru părerea fiecăruia, am căzut amândoi de acord că : „eu, ca urmaş de sânge şi conştiinţă al episcopului Grigorie, iar Prea Fericirea Sa ca demn discipol al patriarhului Iustinian, avem fiecare obligaţia să facem elogiul Patronului nostru spiritual şi ne respectăm reciproc pentru asta”. În acest mod, rafinata, constanta şi temeinica lui harismă duhovnicească a făcut să trecem peste cele lumeşti ale sentimentelor noastre contrarii şi să continuăm o comunicare spirituală benefică, bazată pe convingerea că ortodoxia română a avut stâlpi zdraveni de rezistenţă sub comunism, care au făcut-o să înflorească atât de frumos după 1989, devenind instituţia cea mai de încredere a naţiunii. Îi simţeam sentimentele de sinceră pioşenie faţă de mărturisitorii neînfricaţi în faţa sentinţelor capitale, precum cei din familia mea şi cei despre care căutam să aflăm cât le fuseseră de aproape : Acel puternic eşalon de ierarhi români care au acceptat mai degrabă hulirea decât abaterea de la calea naţională a Bisericii lor şi nu şi-au precupeţit sacrificiul întru salvarea ei de diavolul comunist, tocmai pentru că ştiau şi credeau în valorile acestei permanenţe umane care ne caracterizează. Pentru că, prea alesule Dimitrie, trebuie să recunoaştem că Biserica din sufletele noastre este o permanenţă umană care ne apropie şi ne adună întrunind ca structură socială Biserica sufletelor noastre, cea în care se realizează înţelegerea semenului pe drumul ideal al dragostei pentru acesta.

Şi, totuşi, de câte ori discutam cu Prea Fericirea Sa, despre canonizarea martirului declarat în public dar nu consacrat în Biserică, îi simţeam unda tristă cu care încerca să ocolească subiectul: „Ehe, e cale lungă, domnule Corneluş; căile ierarhiei cereşti sunt mai complicate!” – îmi spunea el în vreme ce calendarul făcut sub patriarhatul lui se înnoia cu alte nume de noi sfinţi români. Fapt pentru care nici astăzi, încă, nu s-a deschis mormântul unchiului meu ca să i se cunoască rămăşiţele pământeşti frumos mirositoare întru Duh Sfânt.

*

*                              *

În fapt, lucrurile stau cam aşa: Printre documentele dosarului condamnării la moarte în anul 1954 a fiului Episcopului Grigorie, vărul meu Vasile-Victor Leu, preot militar pe frontul de est, apoi consilier general la Ministerul Cultelor, apoi transfug în occident ajuns arhiepiscop al emigraţiei române şi răpit de KGB,  se află mai multe declaraţii vorbind deespre un asemenea grup de rezistenţă din ţară şi o scrisoare din anul 1951către preotul Moraitakis, fost paroh al bisericii greceşti din Bucureşti ajuns consilier la Patriarhia Ecumenică din Fanar, în care îl informează despre următoarele: „...În urma hotărârii tatei şi a grupului de rezistenţă a Vlădicilor ce pe acea vreme se opuneau politicii lui Justinian...ascultând porunca arhierească ce mi se dăduse la plecarea din ţară,  în 1949 am organizat o Eparhie Ortodoxă Română din Europa Apuseană”... Cazul lui  Vasile-Victor Leu a creat multă vâlvă în epocă, iar predicile care le adresa în limba română de la posturile de radio străine pomeneau mereu de această rezistenţă a clerului românesc şi luau apărarea celor pe care bolşevismul îi înlănţuia. Însă, în ancheta la care este supus după răpire, atât la Moscova unde multe întrebări i le pune personal Beria, cât şi la Bucureşti unde întrebările securiştilor se repetă mai formal, doar pentru ca tribunalul-marionetă să aibă dosarul propriu pentru pedeapsa capitală dictată de la Kremlin, vărul meu evită să dea nume tocmai pentru ca să-i apere pe cei care mai sunt în libertate. El uzează de orice, de la refuz în numele tainei duhovniceşti la mimarea pierderii memoriei şi aglomerarea unor amănunte sau nume nesemnificative faţă de ce caută anchetatorii, folosind întregul arsenal al celor care vor să-şi ferească prin chinul lor fraţii de idei care le pot duce mai departe. Din acest motiv, până vor mai apărea şi alte documente din epocă, acest „grup de rezistenţă a Vlădicilor” cunoscut ca implicare prin perseverenţa sinodului şi cinurilor întru nealterarea crezului şi salvarea tradiţiei naţionale, ne rămâne necunoscut ca nume şi acţiune personală, înafara mitropolitului Irineu Mihălcescu, a cărui izolare s-a încercat încă de mai înainte, a unchiului meu şi a Episcopului Tomisului Chezarie Păunescu pe care i-am văzut eu plecând împreună spre mănăstirea de la Tekirghiol unde, sub pretextul băilor, în vara lui 1948 îi aşteptau ceilalţi prelaţi, a Episcopului Oradiei Nicolae Popovici scos din scaun mai târziu şi trimis în surghiun, a parohului de cartier muncitoresc Şarpe care, înălţat arhiereu şi membru al Sinodului sub influenţa guvernului Groza, a produs guvernanţilor o mare deziluzie spunând că nu-i va lăsa pe muncitori în braţele satanei ateiste. Fapt care m-a făcut ca, în cartea mea citată să pun următoarea concluzie valabilă la momentul apariţiei, menţionând, bine înţeles, toate numele de prelaţi evocate pe lângă cei de mai sus, dar ne având elemente suficiente pentru a configura dintre toţi aceşti mărturisitori întru nevoia de opoziţie faţă de antihristul bolşevic şi utilizându-şi ca atare votul din Sinod, nucleul cu adevărat activ şi implicat în toate acţiunile grupului de rezistenţă sinodală: „...Simţămintele cu adevărat patriotice rânduite atuncea în taină de câţiva bărbaţi de conştiinţă care s-au simţit datori a acţiona, au dat tărie şi rezistenţă Bisericii în îndatorirea ei faţă de neam şi au condus la posibilitatea de reînnodare a celor mai sfinte tradiţii chiar sub apăsarea vechii orânduiri, aflându-şi slujitori care au dus destinul românesc mai departe.Cine sunt ei cu toţii, este mai greu de aflat de vreme ce anchetatul refuză categoric să spună vreo vorbă în legătură cu aceasta. Prin actul său el i-a salvat şi de la pedeapsă, salvând şi continuitatea ideii; dar le-a adus unora şi dezavantajul de a nu putea fi cunoscuţi astăzi. Cunoscuţi nominal, vreau să spun, deoarece, categoric lucru, ca entitate colectivă de oameni ai unei înalte conştiinţe, ei sunt, clar, unii dintre cei citaţi mai înainte. Ca animator al lor, ca făclier al lor, cum spunea un înalt ierarh, rămâne cunoscut Episcopul Grigorie care, însă, a avut de plătit cu viaţa pământească pentru această notorietate publică, asemenea înaintaşului său întru jertfire Irineu Mihălcescu şi, după cum se bănuieşte, chiar a Patriarhului Nicodim. Din acest motiv, dacă el tot a devenit cunoscut şi a plătit cu viaţa încheiată prin martiriu, fiul său refuză categoric a divulga numele celorlalţi, oricât de dură  ar fi fost ancheta la care a fost supus şi aici şi la Moscova din momentul răpirii lui din lumea liberă. Fapt important pentru noi, astăzi, este adevărul de necontestat că, în sânul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române, a existat un grup puternic de ierarhi care s-au opus cât au putut bolşevizării ţării şi descreştinării populaţiei, unii până la sacrificiul suprem, alţii rămânând cel puţin mărturisitori neabătuţi, al căror exemplu s-a continuat la celelalte generaţii în aşa fel încât, chiar sub apăsarea dictaturii atee, conştiinţa Ortodoxiei ca Biserică Naţională a Românilor s-a perpetuat întru salvarea Credinţei şi a tradiţiei strămoşeşti”...

Cartea a apărut la sfârşitul mileniului trecut şi cuprinde toate documentele pe care reuşisem să le strâng privind rezistenţa din ţară şi din afară în acea perioadă, demersurile vărului meu pentru misiunea ce i s-a dat de către acest Grup Sinodal de Rezistenţă spre a organiza o Eparhie Ortodoxă Română sub girul libertăţilor din Europa Apuseană şi toate emisiunile religioase sau de propagandă a rezistenţei prin religie pe care le-a organizat el la posturile de radio libere, făcând pe unde radio legătura cu populaţia  şi păstorii ei care rezistau în interiorul ţării. Ea demonstra că, peste graniţele crunte şi neiertătoare ce stăvileau accesul spre lumea liberă,  păzind dincoace puterea malefică a terorii comuniste simbolizată prin Zidul Berlinului unde cădeau cei ce voiau să-l treacă, opozanţii dinafara şi dinăuntrul ţării reuşiseră să clădească, întru apărarea credinţei strămoşeşti, Biserica lor fără graniţe, care îi întrunea pe toţi: BISERICA DIN ETER, care-i aduna sub cupola libertăţii ei pe toţi credincioşii despărţiţi vremelnic. O Biserică ce s-a dovedit mult mai puternică decât cele de piatră, tocmai pentru că era formată aşa cum fusese forma ei iniţială, din  suflete care au purtat şi au transmis Credinţa, făcând-o să reapară în toată lumina şi răspândirea ei atunci când a venit şi momentul eliberării politice. Menţionez că, în cazul de faţă, este vorba de credinţa Bisericii, cea care se scrie cu literă mare însemnând „Credinţa în Cuvântul Sfânt”. Dar, prea alesule Dimitrie, apelul tău la a gândi modern care m-a condus spre conceptul de permanenţă umană, îmi dă curajul să vorbesc şi despre credinţa în tot ce este curat, ca o obligaţie de conduită adresată persoanei umane. Pentru că este vorba de credinţa care dă o dimensiune mai sigură acestei persoane umane. După cum încrederea o poţi avea în oricine, dar reuşeşti dacă o ai în cine trebuie, credinţa o poţi avea în orice ca să ajungi la efectul mobilizator de act uman al sentimentelor, dar triumful ei îl realizezi atunci când reprezintă Adevărul. Pentru un asemenea adevăr militează cartea mea.
Este de înţeles faptul că, luând din tipografie primele exemplare ale acestei cărţi. Am urcat cu ele Dealul Patriarhiei şi scările Palatului Patriarhal spre a le depune dinaintea harismaticului duhovnic care nu numai că mi-a însoţit cercetarea adăugându-i generos amănuntele cunoştinţelor sale, dar era şi întâistătătorul întregului aparat ierarhic, administrativ şi academic bisericesc, monahic şi clerical, prin care de abia de acum înainte se putea începe cercetarea pentru a aşeza, bine studiat, pe locul său martiric sau mărturisitor, pe fiecare cleric ortodox român ce avusese vreo contribuţie în acel binecuvântat Grup al rezistenţei din vremuri grele, contribuind la păstrarea pe cerul existenţei româneşti căruia nu i se puteau pune graniţe, a acelei Biserici din Eter, întrunind sufletele noastre în vremuri grele.
Şi am aşteptat lucrul acesta îndelungă vreme, fără ca să ajung să se întâmple. Prea Fericirea Sa ocolea din ce în ce mai des răspunsul la întrebările mele. Şi era foarte ocupat cu problemele materiale ale catedralei de piatră pe care voia să o construiască neamului. Ceeace, spre cinstirea lui, nu era doloc un lucru neobişnuit de vreme ce i-a preocupat pe mulţi întâistătători de Biserici, în foarte multe momente ale istoriei omenirii. Pe mult mai mulţi decât cei care au avut harul de a întări Biserica clădită de Mântuitor în sufletele oamenilor, acolo unde poate căpăta veşnicia care nu se clatină precum zidurile.
Faţă de tine, care exprimi fireştile îndoieli omeneşti, eu Aceleia îi ridic slava!
*
*              *
Ca să înţelegem cum s-au întâmplat lucrurile, trebuie să revenim la concepul nostru de permanenţă umană. Pentru că tot o permanenţă umană este şi acerba coborâre la cele stict materiale. Şi, mai ales, la puterea de care beneficiezi prin ele. Este faţa cealaltă, malignă a permenenţelor umane în tendinţa spre rău, spre ascunderea faptei ruşinoase. Un bătrân ierarh, din prima generaţie a celor crescuţi şi ajutaţi de Episcopul Grigorie să se afirme teologic, pe care l-am vizitat după 1989 la patul unde-şi ducea boala, ca să-i cer amănunte despre crima comisă cu unchiul meu căruia chiar îi slujise la înmormântare şi îi preluase o jumătate din eparhia desfiinţată, s-a albit atât de tare la întrebarea mea şi mi-a răspuns tot cu întrebare de glas stins că: „De ce mai e nevoie să răscolim acel trecut? Ce relevanţă ar avea aceasta de vreme ce tot am ajuns la libertatea credinţei?”... Şi doar când a simţit indignarea din glasul meu spunând că mormântul martirului are nevoie de o candelă care să lumineze Adevărul şi de asta apelez la memoria tuturor celor care l-au cunoscut, s-a speriat şi a încercat să mă liniştească spunându-mi nişte  banalităţi flatante. Am renunţat să-l mai intervievez, punându-l în categoria altor apropiaţi ai familiei mele care, în timpul dictaturii trăiau o justificată teamă chiar de a se apropia de noi, darămite de a arăta că ţin minte amănunte neconvenabile regimului.

Totuşi, când m-am ocupat de cercetarea activităţii misionare a vărului meu, Arhiepiscopul Vasile-Victor Leu în cadrul emigraţiei române din occident, am ajuns la personalitatea Mitropolitului Visarion Puiu, pe care acesta l-a găsit îmbătrânit, bolnav şi speriat, împins a trece la catolicii care-i dăduseră găzduire, pesemne şi din recunoştinţă pentru faptul că, astfel, era ferit de condamnarea la moarte în contumacie pe care o primise în ţară. Şi atunci, adâncind lucrurile, am ajuns la comparaţii cu condamnarea la moarte, mai târziu, a vărului meu, pentru că KGB-ul nu-i putea ierta împotrivirea la politicile ruseşti şi împiedicarea acţiunilor lor de infiltrare a ortodoxiei cu interesele Kremlinului. Mai exista şi precedentul condamnării la moarte a lui Alexianu alături de mareşalul Antonescu. Acesta era un demnitar de rang mic, faţă de alţi guvernanţi, dar rangul acela fusese de Guvernator al Transnistriei, iar sovieticii cereau pedepsirea exemplară a duşmanilor direct implicaţi în posesia teritoriului lor. Era un avertisment la ce-l aşteaptă pe oricine ar tenta spre aşa ceva. Or, Mitropolitul Visarion Puiu fusese în timpul războiului întâistătătorul Misiunii Patriarhiei Române la Odesa şi de abia după aceea a reuşit să ajungă în occident intrând în guvernul de exil pe care îl făcuse Horia Sima la Viena. Faptul că se dusese să reinstaureze creştinismul la Odesa îl acuza pentru lumea condusă de Stalin, mai grav decât participarea la un guvern în exil, fapt pentru care el era printre cei care primise condamnarea la moarte alături de capii legionari. Dar Misiunea Patriarhiei Române la Odesa nu l-a avut în fruntea ei tot timpul pe Visarion Puiu. Ea a fost organizată în aşa fel încât să poată avea mereu în frunte şi în slujbele care trebuiau să atragă marea populaţie ieşită la credinţă, un ierarh reprezentativ, aşa că se schimbau la câte şase luni cei care aveau şi ranguri de îndeplinit în ţară. Primul a fost unchiul meu care păstorind la Huşi, pe Prut, a înaintat odată cu trupele făcând mari slujbe soborniceşti la Chişinău, la Tighina, la Tiraspol şi ajungând la Odesa chiar de Paşti, unde s-a adunat în juru lui luând lumină o mulţime uriaşă,venită din toate locurile eliberate de armata noastră. După el, care venise direct, neorganizat, cu suită mică şi completată pe parcurs cu preoţii locali ieţiţi din ascunzători, în scopul de permanentizare a Misiunii şi de stabilire a rolului ei eclesial, au venit pe rând foştii Mitropoliţi ai Bucovinei Visarion Puiu şi Tit Simedrea, episcopii Policarp şi Antim. În total cinci ierarhi, acoperind toată perioada când au putut sluji la Odesa şi sfidând, bine-nţeles, alungata putere Sovietică . Adică alungând-o şi mai mult cu aghiazma sfinţită de ei.

Ca şi în cazul Alexianu, sovieticii nu au putut ierta aşa ceva. Fiind plecat din ţară, Visarion Puiu a fost condamnat la moarte doar în contumacie; unchiul meu, însă, a fost de-a dreptul ucis. Tit Simedrea a fost decăzut din rang şi urmărit continuu, peregrinând prin mănăstirile care-l ascundeau, Policarp a rezistat doar o vreme ca locotenent la scaunul de Episcop al Maramureşului, apoi a fost dezis. Antim Nica, însă, uimitor negăsit de mâna răzbunătoare a KGB-ului, a fost avansat de la locotenenţa Dunării de Jos ca episcop vicar al noului patriarh, girând multă vreme administraţia patriarhală, secretariatul noului Sinod, relaţii cu instituţii centrale de stat, politicile de cadre cu preoţimea, etc.etc. A murit în scaun de Arhiepiscop la vârstă venerabilă, ajungând a trăi în aceşti ani ai marilor libertăţi. Dar nu chiar până la înfiinţarea CNSAS, fapt care mă face să nu comentez, ci doar să mă întreb: Ce legătură poate avea o asemenea carieră cu ceea ce înţelegem adevărat prin Credinţă, sau Mărturisirea Cuvântului?!
*
*                                                *

Înţelegerea pe care am simţit-o întotdeauna apropiindu-mă de harisma Prea Fericitului Teoctist venea din monahiceasca smerenie mângâietoare cu care fusese binecuvântat sufletul său. Dar, cum spuneam la început, acestea nu sunt date pentru întregul vieţii unui om, iar marea învăţătură a fiecăruia dintre noi este să ştie cum să şi-o păstreze cât mai multă vreme. Pentru că sărmanul om e sub vremi, iar când vremurile aduc în jurul tău păcătoşi faţă de care ai neîndoielnic meritul de a te purta cu mai mult bun simţ şi mai cinstită judecată decât ei, atunci spune-mi şi mie cum rezistă bietul suflet omenesc la tentaţiile puterii?!!... Imediat după aşa zisa revoluţie din 1989, un grup de oameni  (unii, în ori ce caz nu mult mai curaţi decât el ci, cel mult dăruiţi cu insolenţa de a nu-şi vedea sau recunoaşte păcatele, de vreme ce, mai târziu, când au apărut dosarele securităţii, informaţii provenite din diaspora sau alte amănunte dubioase ne-am dat seama ce hram purtau) s-au constituit într-un aşa numit „grup de meditaţie sau reflecţie” şi l-au hulit de parcă el ar fi fost patriarhul roşu şi nu înaintaşul său Justinian.  Pe care, e drept, l-a servit; dar n-a avut nici o dată o prezenţă publică exagerat partizană ca a aceluia, care a acceptat funcţie directă de lider laic şi într-un partid satelit comuniştilor şi în organizaţii de dizolvare naţională care serveau direct măreaţa uniune sovietică, tirania stalinistă, kgb-ul, etc. adică ascensiunea puterii Moscovei în omenire. Spăsit, poate mai mult decât alţii care ar fi trebuit să o facă, părintele Teoctist a coborât din tron anunţând că se retrage într-o mănăstire . L-am vizitat în acele zile la spitalul unde se internase şi l-am găsit liniştit, fără ranchună, conştient de crucea pe care trebuia să o ducă ieşind din joc spre prestigiul Bisericii sale. Dar cum nu el era cel care făcea jocul politic, nu a trecut nici postul rugăciunilor de iertare pe care şi-l impusese şi făcătorii acelui joc l-au adus înapoi, spre norocul ortodoxiei române de a fi ferită de convulsiile unor vanităţi şi veleităţi ce mijeau destul de periculos, chiar revendicativ demagogic după părerea mea. Cu funciara sa modestie omenoasă, bine exersată sau strunită în smerenia monahicească şi întărită de încercarea prin care trecuse, el a cârmuit cu înţelepciune anii de cea mai frumoasă reafirmare a ortodoxiei române. Şi pot mărturisi din câte l-am bine cunoscut în această perioadă, că a făcut-o fără ranchune, chiar cu acea creştinească bucurie de a se ruga pentru hulitorii şi duşmănitorii săi.

Prin aceasta, pe lângă prestigiul Bisericii în viaţa oamenilor, a crescut şi al său personal, Prea Fericitul Teoctist ajungând a căpăta o platformă pe care el chiar că nu şi-o construise. Îşi construiseră alţii în jur, având nevoie să o ridice şi pe a lui, tocmai pentru că se simţeau dependenţi şi nu aveau cum să neglijeze influenţa Bisericii la populaţie, ceea ce însemna şi electorat. I s-au acordat onoruri lumeşti, adularea, concesiile şi onorarea promptă a cerinţelor adresate guvernării. Satisfacţiile a ceea ce câştiga pentru cinul său de la penibilii politicieni erau atât de mari încât, într-o asemenea situaţie, cine n-ar vrea să evalueze şi să se bine convingă cât de temeinice sunt acestea?!
Ştiam bine cât era de fericit când, la poalele Dealului Patriarhiei, s-a trasat şi s-au făcut toate formele cadastrale ale locului în care urma să se ridice noua Catedrală şi mi-a mărturisit de mai multe ori această bucurie de ctitor pe care o avea implantând acolo, conform tradiţiei, crucea care marca locul viitorului altar. Eu, care îl  văzusem şi în anii urbanismului cu demolări de biserici de sub dictatură, când îmi vorbea cu resemnare despre faptul că Ceauşescu îl trimitea cu tot cu palat patriarhal la Văcăreşti spre a şterge aici, în centru, urmele bisericeşti ale întemeierii Bucureştilor, îi simţeam acum trăirea înălţată şi fierbintea recunoştinţă pe care o adresa Dumnezeului său ştiind că sub pastoraţia sa, alături de  vechea catedrală, se va ridica cea nouă, visată acolo de mai mulţi patriarhi, dar căreia el îi sfinţise în aceste zile piatra de altar ce avea să-i stea la temelie. Şi, de câte ori coboram de la el, treceam pe lângă crucea care mai marchează şi astăzi locul viitorului lăcaş în parcul de la poale, bucurându-mă pentru satisfacţia sa de gospodar cu vocaţie.

Pentru ca, pe neaşteptate, cândva, să apară un joc întreg de refuzuri privind locul acestei catedrale, să se găsească altul pe cursul Dâmboviţei pentru care iarăşi să se facă măsurători şi calcule, să se ajungă la un al treilea, la înfruntări cu puterea administrativă, la argumente de neînţeles de oparte şi de alta şi, de abia într-un târziu, după mai multe refuzuri în care simţeai încontrarea pentru încercarea puterii, să se fixeze noul loc, iar discreta expresie de satisfaţie în triumful omenesc să apară pe faţa blajină a omului pe care, atât educaţia monahicească bine deprinsă, cât şi nevoile sau umilinţa cărora li se supusese îl făcuseră să trăiască o bună parte a vieţii în reală smerenie: Triumfa lumeşte.Proştii se fereau din calea sa şi îi făceau toate capriciile.

Atunci mi-a trecut prin minte gândul pentru care-mi cer iertare dacă e cu păcat, că toată tevatura cu locul meritat de catedrală nu fusese decât o încercare a puterii, a muşchilor omeneşti care se voiau evaluaţi în faţa celorlalţi muşchi, ai guvernanţilor care nu erau prea siguri pe ei. Dacă nu ca împotrivire, care nu stă bine blândeţii arhiereşti, măcar ca încercare de a-şi autoconfirma certitudinile influenţei pe care ajunsese să o deţină în noua orânduire. Un cântar strict lumesc prin care se uita tot ce trebuie să fie hieratic în universul credinţei, bazat pe conştiinţa nimicniciei celor lumeşti. Prea Fericitul nu mai era seraficul arhipăstor, ci doar omenescul întâistătător care se alinta şi cu plăcerea de a-şi permite a beneficia şi a uza de puterea lumească. Lucru pe care-l consemnez. Dar, prin comparaţie cu alţii care, în ciuda odăjdiilor ce le dau rangul, rămân toată viaţa doar între aceste vanitoase limite ne atingând nici o dată seraficul despre care am vorbit, nu am dreptul să-l condamn deoarece am avut prilejul să simt cum acest om găsea deseori tăria să se depăşească şi să rămână doar ierarh întru Credinţă, bazat doar pe puterea acestei credinţe, şi nu pe controversatele puteri lumeşti. Poate că îmbătrânise, poate că valul de satisfacţii era prea mare ca să-l mai ferească de trufie, aşa cum vedem la unii că nu se feresc de cel mai mare păcat condamnat în Scriptură, chiar şi când valurile puterii lor sunt mult mai mici. Aceia sunt perseverenţii în rău care trebuie condamnaţi pentru că, prin asta fac cel mai mare deserviciu credinţei simple, a oamenilor de rând, îndepărtându-i de predica lor neconformă cu faptele.

Aş încadra această constatare, deci, doar în neputinţa de a persevera care l-a condus mai întâi la descrisa încercare a forţelor sale cu puterea laică ne lăsându-se până nu a văzut-o că-i face pe plac. Putere ale cărei slăbiciuni şi compromisuri, fie vorba-ntre noi, erau atât de mari încât nici nu ştiu ce satisfacţie mai putea oferi. Dar asta i-a dat un avânt nedorit, adică tocmai pe panta alunecării din hieratic către actul volitiv personal în fapte mai mici sau mai mari, după exemplul înaintaşului său Justinian Marina, căruia recunoştea că îi era dator: „Ca unul care m-am învrednicit să fiu sfinţit de Părintele Justinian Arhiereu, mărturisesc că de la el am învăţat foarte multe lucruri în administraţie. M-a format şi ca ierarh al Bisericii noastre în cei aproape 13 ani de vicariat la Patriarhie...Părtaş şi martor al atâtor lucrări importante, m-am străduit clipă de clipă să nu zdruncin încrederea  Prea Fericirii Sale Justinian...”. Şi, astfel, îndatorirea aceasta de a-ţi lăuda mentorul trecând peste ce are el nedemn, omeneşte apreciată dar, în cazul sfinţeniei unei confesiuni, foarte discutabilă, a pus stăpânire pe vârstnicele sale preocupări încurajate de înclinarea celorlalte capete. Şi, astfel, facultatea de Teologie din Bucureştiul eliberat de comunism ca şi alte lăcaşuri, au primit întru cinstire numele patriarhului roşu. Acţiuni propagandistice iscusite au început a vorbi despre meritele aceluia şi nu mai exista loc pentru alţi salvatori ai Bisericii. Figura sa a început a fi descrisă ca providenţială pentru ortodoxia română căreia îi alungase mulţi ierarhi dreptcredincioşi precum şi toţi preoţii peste 50 de ani împliniţi în anul 1949, aceştia fiind pensionaţi obligatoriu pentru ca parohiile să fie date unor tineri formaţi în spiritul supunerii faţă de puterea comunistă şi gata să slujească colectivizarea care, distrugând familia şi proprietatea ei, servea bolşevismului internaţional şi ca principală armă de smulgere a oamenilor din tradiţia naţională. Acest preot-politician pus a controla aservirea Bisericii, a fos trimis de comunişti la Iaşi concomitent pentru mai multe îndeletniciri: Şi cu titlul bisericesc de „Vasluianul”, ca arhiereu vicar la Mitropolia Moldovei pentru a-l controla, izola şi dubla pe Irineu Mihălcescu, dar şi, dacă e posibil aşa ceva:  pe numele său real de Marina, ca preşedinte al organizaţiei din Moldova a Frontului Plugarilor – partidul lui Groza aservit total stalinismului. El mai deţinea şi funcţia de prim-vicepreşedinte pe ţară al ARLUS, asociaţie chipurile civică, în care se vorbea despre România ca despre încă unul dintre statele Uniunii sovietice. Spun „dacă e posibil aşa ceva”; dar iată că a fost posibil, tocmai pentru că în Moldova se petrecuseră cele mai multe provocări cominterniste, tocmai pentru că, prin foametea ei şi prin familiile împărţite de-o parte şi de alta a Prutului, veghea dictaturii trebuia să fie mai mare, tocmai pentru că înaltul ierarh al locului, cărturarul-patriot Irineu Mihălcescu nu putea fi cumpărat şi trebuia izolat schimbându-i şi preoţii dreptcredincioşi din satele pârjolite de război şi secetă.

Eu nu contrazic nici calificativul de „providenţial” care, ca gest de învăţăcel recunoscător ajuns la a-şi încerca puterea de a face asta, s-a tentat a se lipi de persoana unui om numai pentru faptul că l-a găzduit pe Gheorghiu-Dej la evadare, iar acela l-a făcut mâna lui dreaptă pentru delicata şi influenta categorie socială a preoţilor şi pentru deturnarea Bisericii în serviciul comunismului, cum făcuse şi Alexei pentru Stalin. Pesemne că era un şef care ştia să-şi răsplătească subalternii fideli. Pentru ei era într-adevăr providenţial pentru că, în  ciuda formaţiei clericale pentru care bolşevicii i-ar fi trimis în şomaj, el le-a dat de lucru în slujba acelora şi, astfel, unora chiar le-a asigurat funcţii, privilegii, locuri calde în care să stea cu profit. Dar pentru majoritatea preoţimii care a înfundat puşcăriile şi lagărele?!... Pentru călugării torturaţi sau făcuţi dispăruţi?!... Pentru uniaţii pe care i-a ţinut sub ameninţare şi închişi?!... Pentru mănăstirile şi eparhiile desfiinţate?!... Se pretindea să-i fim recunoscători pentru că la noi s-au păstrat bisericile, în vreme ce în Rusia fuseseră demolate... Fuseseră. Dar când? În anii treizeci, ai marilor deportări şi marilor crime cu ţăranii; sau, la noi, în Basarabia, la începutul războiului, când i-au dus în Siberia. Dar apoi, chiar la ei,chiar sub Stalin, lucrurile se schimbaseră. Ne mai putându-şi îmbărbăta soldaţii cu Komsomolul, Stalin a revenit la ortodoxie, a reînfiinţat Patriarhia Moscovei fabricând repede popi şi, doar resfinţindu-şi cauza războiului, a devenit Tătucul învingător, precum oricare ţar. Când puneau steagul pe Reichstag, ruşii îşi redobândiseră şi libertatea religioasă; aveau o Patriarhie, aveau mitropolii ajutate grijuliu de KGB, se puteau consacra  şi oamenii cu credinţă sinceră dacă acceptau să dea o cădelniţă şi pentru Stalin, îşi deschiseseră din nou bisericile şi căutau ca pradă de război tabla aurită cu care şi-au refăcut cupolele acestora. Când au intrat la noi, cu spiritul lor slav-habotnic erau recreştinaţi complet având în frunte patriarh şi mitropoliţi care trăgeau sfori să refacă la Moscova a treia Romă, ca să slujească din umbră puterea stalinistă. Nici gând să dărâme bisericile noastre, ci să le folosească. Spre această slujire au fost atrase sau obligate să treacă bisericile din statele satelite, aşa că n-a fost vorba de nici o apărare a lăcaşurilor, ci numai de anihilarea slujitorilor care opuneau rezistenţă. Or, această anihilare a avut loc din plin. Până la cea totală a fiinţelor conştiente care propovăduiau dreapta credinţă, pentru a lăsa loc celorlalţi, ce acceptaseră să propovăduiască numai în numele intereselor Moscovei. În şi din aceste condiţii se născuse Grupul Sinodal de Rezistenţă al Vlădicilor care se opuneau politicilor lui Justinian, iar datoria noastră este să descoperim şi să înscriem în marmoră numele fiecărui prelat care s-a angajat întru aceasta!...

Îţi dai seama, însă, că exerciţiile de putere care dădeau satisfacţii lumeşti bătrâneţii vrednicului de pomenire, nu mai lăsau loc şi timp pentru a elucida aceste adevăruri. Îndatorarea faţă de înaintaşul său i se părea şi mai importantă, îi dădea, pesemne, şi mândria puterii de a i se accepta să facă orice, cum voia el, cum credea el, cum decidea el. Era, aş îndrăzni să spun înţelegând exact psihologia lumească a lucrurilor, un exerciţiu de trufie, eşapând zgomotos din aglomerarea anilor de smerenie. Adică exact lucrul de care are cea mai puţină nevoie orice religie atentă la credibilitatea ei.

Iar rezultatul a lovit pe neaşteptate: Aici, în balcanismul nostru, cu politicile noastre corupte şi făţarnice ca şi politicienii care le practică, lucrurile făceau impresia a fi mers, iar bomboana cu „providenţa” părea a fi înghiţită de mulţi naivi. A ales Dumnezeu, însă, să se facă un pas în plus în unirea simţirii româneşti de pretutindeni şi o înaltă delegaţie patriarhală în frunte cu întâistătătorul s-a îndreptat spre locul cel mai vulnerabil pentru noi din America de Nord, cel pe unde se află şi acum tabăra misionară „Vatra românească” slujită cu credinţă de sacrificatul Valerian Trifa, a cărui anihilare a avut în epocă şi sprijinul inconştient al autorităţilor române. Este acolo, ca o rană care nu se mai închide spre a ne putea simţi fraţi cu adevărat, pentru că românii americani care au crezut în obştea creată de Trifa, nu s-au dezmeticit după alungarea lui, iar sentimentul acesta încă se transmite. Ei bine, pe fondul acestui sentiment, mergând să-i unească pe toţi românii ortodocşi din  Canada şi din diferitele lor biserici de pe întinsul Statelor Unite, orbit de orgoliul său, Patriarhul Teoctist şi-a găsit să facă, de la primele întruniri, elogiul înaintaşului său bine ştiut în slujba bolşevismului. Harisma a dispărut, atracţia sentimentelor naţionale s-a pierdut, delegaţia nici n-a mai călcat pe teritoriul Statelor Unite unde se află „Vatra românească”, ci s-a întors mai înainte de termen. Iar unirea bisericilor ortodoxe române din America încă rămâne o problemă de viitor, unii practicanţi chiar preferându-i pe preoţii ortodocşi ai altor neamuri, cu toate că parohii noştri nu au nici o vină. O fi vorba doar de vreo simplă întâmplare neinspirat servită de predicile lui Teoctist, sau de pedeapsa la care trebuie să se aştepte trufia, chiar şi atunci când vine din partea unui muritor cu a cărui smerenie ne-am obişnuit?!

Era a doua oară când America îl devoala, scoţându-i la iveală racilele colaboraţionismului cu puterea comunistă învăţate de la mentorul său a cărui perfidie o prefăcea în merit. Prima dată fusese respins în anii şaizeci când, de la episcopia Aradului fusese propus să plece la cea din Statele Unite; dar românii americani au hotărât că nu au nevoie de un intrus insinuat de guvernarea comunistă. Încă de atunci, l-au taxat şi l-au tratat ca atare refuzându-i venirea în obştea lor. Iar acum, oricât de mieroase ar fi fost şi oricât ar fi mizat pe adresarea către alt public, ce nu ştia istoria însângerată a Bisericii noastre, vorbirile despre patriarhul roşu au indignat. Spre deserviciul ideii de unitate în Credinţă a tuturor românilor.

*
*                           *

Între timp, prin cercetarea aplecată a preotului Nicolae Hurjui care şi-a făcut teza de doctorat cu o vastă monografie asupra personalităţii Episcopului Grigorie Leu, ca şi prin obţinerea de la CNSAS a dosarului de urmărire a episcopului care începe odată cu înfiinţarea securităţii, apar noi documente „incriminându-l”, pentru vremurile de atunci, că nu respectă indicaţiile guvernamentale şi nu permite pe întinsul eparhiei sale înlăturarea preoţilor vârstnici, că se înconjură în Consiliul eparhial de oameni ai vechiului regim, că duce prea multă activitate misionară bătând satele şi organizând slujbe foarte dese pentru enoriaşii acestora, că are o activitate publicistică necorespunzătoare cu propaganda vremii şi scoate tipăriturile proprii într-o tipografie pe care a cumpărat-o special ca să-şi editeze revista, cărţile de cult, scrisorile pastorale, studiile şi predicile unor preoţi dintre cărturarii vechi, fără cenzura oficială care se practică în tipografiile obişnuite, că este foarte implicat în întrunirile bisericeşti cărora nu le lasă, ca în alte eparhii, rolul de a sluji reformele guvernamentale şi că, dimpotrivă, scoţându-se religia din şcoli, el a făcut adunări în  fiecare protoierie insistând pentru alcătuirea unor programe consecvente de catehizare în aşa fel încât, aducând tineretul şcolar la biserică, preotul să-i înveţe în continuare ceea ce se scosese din programa analitică aprobată de Ministerul Învăţământului, că a refuzat scoaterea din funcţie a unor preoţi consilieri care nu sunt ataşaţi regimului de democraţie populară şi Uniunii Sovietice, că toţi refugiaţii basarabeni, monahi şi preoţi, sunt găzduiţi de bisericile şi mânăstirile eparhiei, refugiaţii mireni primesc ajutoare şi hrană de la Episcopie, iar mulţi cântăreţi care au fost la Opera din Chişinău sunt angajaţi în corul catedralei de la Huşi.

Apar multe documente, de la delaţiuni despre ofiţeri deblocaţi din armată găzduiţi secret în chiliile mănăstireşti, la trecerea de literatură religioasă spre Basarabia pe la vadurile Prutului, la instruirea preoţilor de a-i învăţa pe oameni agrotehnică pe terenurile lor mici spre a-i îndepărta de întovărăşiri şi colectivizare, la numirea unui lucrător special de informaţii care să organizeze supravegherea prin cei năimiţi din interiorul episcopiei, până la acte guvernamentale care resping demersurile episcopului de a nu se lua cote ţăranilor loviţi de secetă şi consideraţiuni privind discreditarea hotărârilor de stat prin asemenea cerinţe pe care ierarhul le repetă public. Cel mai elocvent dintre ele îl constitue textul intervenţiei unui parlamentar comunist ales în zonă care, în anul 1947, cere de la tribuna parlamentară aservită regimului care îşi consolidează instaurarea, pedepsirea şi înlăturarea acestui episcop reacţionar care-şi influenţează enoriaşii împotriva măsurilor noului regim şi constituie o piedică prin îndrumarea populaţiei către cele ale bisericii, care vin în contradicţie cu politicile revoluţionare.

Asemenea documente fac lumină în mai multe direcţii, ca şi unele care au început să circule după trecerea la Domnul a vrednicului de fericită pomenire Patriarh Teoctist. Se vorbeşte astfel că semnătura sa monahicească este pusă pe o telegrama de felicitare adresată lui Gheorghiu-Dej,  părând  bizar în acea perioadă de început gestul de legătură de la unul dintre slujitorii unei Arhiepiscopii din teritoriu direct la conducătorul comunist din epocă şi ducând cu gândul spre o înclinare de colaborare. Tot din acea perioadă, periodicul oficial al Patriarhiei Române, revista „Biserica Ortodoxă Română nr. 1-3 din ianuarie-martie 1947 publică Decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a se retrage monahului Teoctist Arăpaşu rangul de arhimandrit în care fusese ridicat numai de către vicarul Justinian Vasluianul, fără a se cere binecuvântarea întâistătătorului titular al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, IPS Irineu Mihălcescu. Celui retras din rang i se reproşau simpatiile pentru regimul nou instalat în România, iar arhiereului-vicar încălcarea ascultării faţă de ierarhul canonic, peste care se vedea evident că voia să treacă nesocotindu-l... Sunt fapte în care, după mine laicul şi păcătosul la gură, ar fi într-un fel vorba de spirit de gaşcă şi de arogare a puterii înainte de a o avea. Spirit existent şi explicabil meschin-omeneşte oriunde, mai ales fiind vorba de sprijinjul deschis al unor forţe oculte comuniste sau sovietice. Dar total neîngăduite în cinul slujitorilor aleşi... Gaşcă e un cuvânt urât, nepotrivit smereniei; însă când e vorba de o gaşcă făcută întru înhăitarea cu antihristul care te încurajează, este imperios s-o spui şi să sancţionezi actul!... Membrii demni ai unui Sfânt Sinod tradiţional, bazându-se numai pe principiile de drept canonic, au sancţionat aceasta, dezicându-se, în ciuda atmosferei politice din ţară,  de cei care sfidau bazându-se pe sprijinul politic al duşmanilor religiei.

Se producea astfel ruptura şi opoziţia care de-abia acum îmi explică de ce, nu descoperirea tuturor numelor ierarhilor din Grupul de Rezistenţă era problema cea mai importantă, ci transformarea lui Justinian Marina în salvator al Bisericii...  Transformare forţând minciuna; pentru că ce fel de salvator poate fi un om care o administrează întru folosul stăpânirii atee şi subscrie la actele criminale făcute de aceasta?!.. Despre ce fel de credinţă putem vorbi la un om impus de regim, când el nu a fost niciodată ierarh adus prin Duh Sfânt, ci doar administratorul pus de comunişti asupra Bisericii de care aveau ei nevoie aici, aşa cum avusese nevoie şi Stalin transformându-şi KGB-iştii în prelaţi?!... Despre el nu se poate spune că a „condus” Biserica, deoarece conducerea trebuie să caute calea cea dreaptă. El doar a administrat Biserica în consens cu interesele guvernării atee. Că a administrat-o bine sau prost, nu e problemă de teologie, ci de administraţie publică. El nu a condus un Sinod ci, cel mult, un aparat poliţienesc pentru clerici şi un Sfat Popular al administraţiei bisericeşti de care avea nevoie comunismul ca să pară a fi cu faţă umană fie pe plan naţional, fie pentru a sprijini demersurile Moscovei comuniste de a deveni o a treia Romă.

După cum arată oficiosul Patriarhiei, se petrecea aceasta la începutul anului 1947. România mai avea un an până să devină republică democrat-populară, puterea comunistă nu era consolidată, ci numai încurajată de tancurile sovietice, patriarh era încă bătrânul cărturar Nicodim Munteanu, Sinodul era format din mulţi dintre cei care începeau sau aveau să înceapă să constituie Grupul de rezistenţă care, deocamdată, se manifesta pe faţă şi prin vot deschis infirmând actul de nesocotire a ierarhului în slujba şi supunerea căruia trebuia să se afle vicarul şi imputând celui retrogradat simpatiile politice pe care îşi bazase ascensiunea. Puterea sinodală funcţiona cu demnitatea de a nu se pleca în faţa politicului, iar această îndatorire a continuat după 1948 când Justinian Marina a fost impus Patriarh, prin Grupul de Rezistenţă unde s-au ales cei mai puternici în Credinţă.

Fapt este că, exact prin acest document, cele două tabere din ierarhie – una a dreptei credinţe prin respectarea canoanelor, iar alta a aservirii la alte scopuri, începeau a marca prăpastia dintre ele pe care, mai târziu, Patriarhul Teoctist o uita, sau nu o recunoştea pe faţă. Pe atunci, conform demagogiei vremurilor, cine avea să câştige, îşi lua şi dreptul de a spune că tot întru salvarea Bisericii a lucrat de vreme ce aceasta încă mai există. Dar oare putem găsi vreo undă de adevăr într-o asemenea afirmaţie?... Eu, care am învăţat să cred în posibilitatea de convertire a păcătosului, nu mă exprim, întrucât nu am decât dreptul de a cerceta. După cum am spus, fiind autor de proză, lucrez cu personaje în a căror gestică, mişcare, vorbire şi atitudine descopăr simbolurile filosofice ale vieţii. Şi cele luminate şi cele întunecate. Fără părtinire, lăsând concluziile la judecata cititorului. Dar dreptul de a cerceta îl am.

Sau obligaţia. La fel cum am obligaţia de a scoate la lumină toate numele vrednice de lauda rezistenţei sinodale.

Numai că rezistenţa sinodală se bazează pe perenitatea Credinţei ce s-a dovedit absolut necesară împlinirii sufletului omenesc, în vreme ce erezia salvării Bisericii prin compromisurile făcute de muritori aparţine unei alte permanenţe umane care este de natura meschinului, a interesului material de putere, a secularului care sfidează Veşnicia. Or, în ce altceva mai frumos s-ar putea întruchipa Credinţa, decât în năzuinţa de a sluji Veşnicia chiar dacă suntem trecători?!

Corneliu LEU

Ianuarie 2012