România — 2011. Procedura legislativă de adoptare a unei legi

Procedura legislativă de adoptare a unei legi


Pentru ca întregul mecanism să se declanşeze este nevoie ca cineva să propună proiecte de legi – care, la capătul unui proces dificil şi, de regulă, îndelungat, să devină legi. Pentru ca un text să ajungă a fi discutat în Parlament el trebuie să îndeplinească unele condiţii.
Au iniţiativă legislativă:
1. Guvernul, ca instituţie, este cel mai îndreptăţit să conceapă şi să propună proiecte de legi – fără de care schimbările pe care acesta şi le-a propus în viaţa societăţii nu pot avea loc.
Proiectele de lege sunt produsele unor echipe de lucru dintr-unul sau mai multe ministere, aprobate ulterior în cadrul unei şedinte în plen a Guvernului. Avizarea în cadrul unei astfel de şedinţe presupune adoptarea câte unei Hotărâri de Guvern, în parte pentru fiecare proiect, privind înaintarea spre dezbaterea de către Parlament a respectivului proiect de lege. Odată şedinţa de Guvern încheiată, Secretarul General al Guvernului trimite proiectul, textul Hotărârii de Guvern şi o scrisoare însoţitoare standard Secretarului General al Camerei Deputatilor sau Senatului – cu rugamintea de a declanşa procedura de dezbatere parlamentară (trimiţând, totodată, proiectul spre informare celeilalte Camere). Până la promulgare, textul cu pricina va purta titlul de proiect de lege.
2. Un parlamentar sau mai mulţi pot depune şi ei propunerea legislativă, împreună cu o scrisoare însoţitoare, la Secretarul General al Camerei de care aparţin, iar acesta îl trimite spre avizare Consiliului Legislativ.
În cazul textelor provenite de la deputaţi sau senatori, acestea se numesc propuneri legislative. Parlamentarii înşişi pot propune amendarea legislaţiei. Este nevoie ca fie şi un singur parlamentar să semneze o propunere legislativă pentru ca ea să fie înregistrată şi să fie luată în discuţie. Fireşte, însă, cu cât ea este semnată de mai mulţi parlamentari, chiar din mai multe partide, cu atât câştigă în reprezentativitate.
3. 100.000 de cetăţeni, care să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare dintre acestea să se strângă minimum 5.000 de semnături, în cazul legilor organice şi ordinare.
Cetăţenii nu pot avea initiaţivă legislativă în probleme fiscale, cu caracter internaţional sau cu privire la amnistii ori graţieri.
4. Preşedintele, doar în cazul legilor de modificare a Constituţiei, la propunerea Guvernului, a cel puţin un sfert din numărul deputaţilor sau senatorilor sau 500.000 de cetăţeni din cel puţin jumătate din judeţele ţării (în fiecare dintrea acestea trebuie strânse cel puţin 20.000 de semnături).
Cine intră în posesia proiectului de lege şi ce face cu el?
Textul proiectului de lege sau al propunerii legislative trebuie să fie depus la Camera care trebuie să îl dezbată prima, în funcţie de domeniul la care face referire propunerea respectivă. Textul este luat la cunoştinţă de către Biroul Permanent al Camerei respective în prima sa şedinţă de după depunerea spre înregistrare. De asemenea, în prima şedinţă a plenului Camerei, reprezentantul Biroului Permanent care conduce şedinţa anunţă titlul proiectului de lege respectiv, numele iniţiatorului sau iniţiatorilor, precum şi comisia sesizată pentru a-l examina în fond şi eventualele comisii care urmează să dea avize la acest text.
Nu există o frecvenţă anume cu care se întruneşte Biroul Permanent al fiecărei Camere – însă, ţinând seama de atribuţiile pe care le are, acest lucru se întâmplă ori de câte ori este nevoie, chiar mai des decât o dată pe zi.
În momentul anunţării în plen a tuturor elementelor care îl identifică, textul care aspiră la titlul de lege are, deja, un număr de ordine, care îl va însoţi până la părăsirea Camerei în care e discutat.
Textul se imprimă şi se distribuie parlamentarilor şi, în acelaşi timp, este trimis spre dezbatere şi avizare comisiilor permanente competente.
Biroul Permanent poate stabili un termen în care comisia sesizată în fond trebuie să-şi depună raportul. În cazul Camerei Deputaţilor, regulamentul său de funcţionare prevede că aceste termene “nu pot fi, de regulă, mai mici de 14 zile sau mai mari de 60 de zile”. Modificarea termenului decis de Biroul Permanent pentru prezentarea raportului comisieiăcomisiilor, odată hotărât, poate fi decisă numai de către plenul Camerei în cauză.
Comisia sesizată în fond poate stabili un termen în care să-i fie remise avizul sau avizele celorlalte comisii care examinează proiectul de lege sau propunerea legislativă – prin consultare cu acestea şi ţinând seama de termenul în care Biroul Permanent i-a cerut să prezinte raportul. În caz de nerespectare a acestui termen, comisia sesizată în fond nu e obligată să aştepte avizul sau avizele celorlalte comisii şi îşi poate redacta raportul.
Pentru ca şedintele comisiilor să aiba loc în mod legal, e necesară participarea majorităţii membrilor care le compun, iar hotărârile se adopta cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Ceea ce numim hotărâri sunt cele două tipuri de produse ale muncii comisiilor – rapoartele şi avizele. Rapoartele finale, în forma în care se înaintează Biroului Permanent, conţin aprecieri generale la adresa proiectului de lege sau propunerii legislative, propuneri motivate, privind admiterea acestora fără modificări, respingerea sau admiterea cu modificări – făcând referire la avizele primite de la alte comisii, la toate amendamentele primite şi la avizul Consiliului Legislativ. În cazul – cel mai frecvent, de altfel – în care comisia optează pentru promovarea iniţiativei legislative cu modificări, raportul va marca într-o anexă fiecare articol sau paragraf dintr-un articol propus spre modificare, alături de versiunea propusă de comisie şi de motivarea acestei versiuni. În fine, rapoartele şi avizele cuprind, obligatoriu, pe lângă opinia majorităţii membrilor comisiei, şi părerea contrară motivată a celorlalţi membri ai acesteia.
Raportul final este înaintat Biroului Permanent. Din momentul în care este înregistrat ca atare, raportul este multiplicat şi distribuit parlamentarilor şi presei, iar iniţiativa legislativă care face obiectul raportului intră automat pe ordinea de zi a Camerei respective.
Proiectul ordinii de zi (lista proiectelor ce vor fi discutate într-o săptămână dată din timpul sesiunii parlamentare, aşezate în ordinea discutării lor), însoţit de proiectul programului de lucru, se întocmesc de către Biroul Permanent al Senatului şi de Comitetul ordinii de zi al Camerei Deputaţilor şi se comunică plenului în ultima zi lucrătoare a săptămânii anterioare celei vizate de respectiva ordine de zi – joia. Comunicarea către plen presupune aprobarea sa de către Biroul Permanent prin votul majorităţii parlamentarilor prezenţi. În cadrul şedinţei Biroului Permanent, reprezentanţii partidelor comunică priorităţile legislative ale fiecărui partid în parte şi încearcă să-şi promoveze iniţiativa legislativă preferată pe un loc cât mai bun pe listă.
Din momentul în care iniţiativa legislativă părăseşte comisia, încep primele negocieri pentru promovarea unui anumit text pe o poziţie fruntaşă a ordinii de zi. Initiaţivele legislative avizate de comisii se înscriu în proiectul ordinii de zi în cel mult 10 zile de la primirea raportului comisiei sesizate în fond, urmând să se decidă locul acestora pe ordinea de zi.
Ordinea de zi poate fi modificată luni, în deschiderea săptămânii de lucru – la cererea Guvernului, a Biroului Permanent sau a unui grup parlamentar. Motivarea cererii de modificare a ordinii de zi se face printr-o singură luare de cuvânt a reprezentantului celor care au cerut modificarea. Dacă există opoziţie, se dă cuvântul unui singur vorbitor care se opune propunerii, după care propunerea de modificare se supune la vot. Fireşte, fiecare din cei îndreptăţiţi poate solicita modificarea ordinii de zi sau a programului de lucru – cu condiţia să nu solicite o modificare deja respinsă prin vot.
Modificarea ordinii de zi sau a programului se aprobă, de asemenea, cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.
Un text care nu comportă probleme deosebite şi are mai mult de două articole trece prin trei etape principale:
* dezbaterea generală,
* dezbaterea şi votul pe articole,
* votul final pe ansamblul legii.
Dezbaterea generală
Dezbaterea generală debutează cu prezentarea, de către iniţiator, a motivelor care au condus la promovarea proiectului, urmată de prezentarea raportului comisiei – de către preşedintele acesteia sau de către un raportor desemnat de comisie. După care, fiecare grup parlamentar are dreptul să înscrie la cuvânt câte un reprezentant. Se face o listă a doritorilor să intervină, iar preşedintele de şedinţă dă cuvântul reprezentanţilor grupurilor parlamentare în ordinea înscrierii. După ce lista vorbitorilor a fost epuizată, iniţiatorul mai are dreptul de a lua cuvântul încă o dată, înaintea încheierii dezbaterilor generale, pentru a-şi apăra proiectul de eventualele obiecţii împotriva proiectului în ansamblu. În această primă etapă, discuţiile se poartă asupra motivaţiilor şi utilităţii generale a proiectului. Dacă prin raportul comisiei se propune respingerea proiectului, preşedintele de şedinţă cere Camerei să se pronunţe prin vot imediat după încheierea dezbaterilor generale.
Dezbaterea pe articole
Dezbaterea pe articole începe în cazul admiterii proiectului. Preşedintele de şedinţă citeşte fiecare articol în parte, urmat de amendamentele care i-au fost aduse (doar cele privind gramatica şi tehnica legislativă). Este discutat şi, ulterior, votat fiecare articol în parte, dar începând cu amendamentele.
Discutarea amendamentelor începe cu cele prin care se propune eliminarea unui text cuprins în articolul care se discută şi continuă cu cele în care se propun modificări sau completări. Plenul Camerei se pronunţă prin vot distinct asupra fiecărui amendament, ca şi asupra fiecărui articol.
Votul în ansamblu
Votul în ansamblu începe după ce textul initiaţivei legislative a fost votat articol cu articol. În toate Parlamentele lumii, votul final asupra unui proiect de lege este, practic, cel mai important moment al procesului – anunţat cu mai multe zile înainte, pentru optima mobilizare a parlamentarilor, mai ales atunci când e vorba de legi importante şi, deci, disputate.
Diversele tipuri de viitoare legi se cer votate de o anume majoritate:
* legile constituţionale (prin care se amendează Constituţia) – de cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor (majoritate calificată),
* legile organice (pentru reglementarea organizării unor instituţii) – de către jumătate din numărul deputaţilor respectiv, senatorilor (majoritate absolută),
* legile ordinare de către jumătate din numărul deputaţilor, respectiv senatorilor prezenţi în sala (majoritate simplă).
Există două posibilităţi de a întoarce din drum initiaţiva legislativă de către:
* Curtea Constituţională,
* Preşedintele României
Înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea rămâne cinci zile la Secretariatele celor două Camere – timp în care Preşedintele ţării, unul din preşedinţii celor două Camere, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau minimum 25 de senatori sau 50 de deputaţi pot cere Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra ei cu privire la constituţionalitatea unor articole din iniţiativa legislativă sau a textului în ansamblu. Curtea Constituţională are dreptul de a se sesiza şi din oficiu asupra constituţionalităţii legilor şi se pronunţă enunţând o decizie publicată în Monitorul Oficial al României. Prin această decizie, Curtea se pronunţă cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate ridicată de cei care au sesizat-o.
Forma revizuită a Constituţiei României din 2003 elimină posibilitatea Parlamentului de a anula deciziile Curţii Constituţionale. Astfel, Parlamentul trebuie să pună de acord dispoziţiile considerate neconstituţionale cu conţinutul deciziilor Curţii în termen de 45 de zile, perioadă în care prevederile respective sunt suspendate de drept. Dispoziţiile din legile în vigoare declarate neconstituţionale prin decizia Curţii îşi încetează efectele în termen de 45 de zile.
Pe baza raportului Comisiei juridice, care cuprinde propuneri pentru eliminarea sau modificarea prevederilor declarate neconstituţionale prin decizia Curţii Constituţionale, camera reexaminează prevederile respective şi face corelările tehnico-legislative necesare. Astfel că, atunci când celor două Camere le vine rândul să se pronunţe, fiecare dintre ele votează în primul rând raportul Comisiei Juridice.
În cazul în care Preşedintele României se decide să ceară reexaminarea textului unei viitoare legi, gest pe care poate să-l facă o singură dată, pentru un proiect de lege, el trebuie să folosească acest drept al său în maximum 20 de zile de la primirea spre promulgare. În această situaţie, cea care se pronunţă asupra solicitării preşedintelui este comisia avizată iniţial în fond, iar cele două Camere votează eventualele modificări cu majoritatea cerută de tipul de lege astfel blocată de la promulgare. După discutarea solicitarii Preşedintelui, noua trimitere spre promulgare îl obligă pe acesta să procedeze la aceasta în maximum 10 zile de la primire.
Sursa textuluide mai sus : http://www.variantacojocaru.ro/?p=6#comment-9