Doina JELA. Sociologul ca om al cetăţii. Interviu cu Zoltán ROSTÁS

Sociologul ca om al cetăţii. Interviu cu Zoltán ROSTÁS
Autor: Doina JELA

Sursa http://www.observatorcultural.ro/Sociologul-ca-om-al-cetatii*articleID_26466-articles_details.html


Zoltán Rostás este sociolog, profesor la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, autor al unui mare număr de cărţi de istorie orală. Cele mai multe dintre volumele din ultimii ani, scoase în colaborare cu mai tineri specialişti, tind să aprofundeze o temă devenită un fel de domeniu al cărui „proprietar exclusiv“ pare să fie. Este vorba despre sociologia interbelică şi despre cel mai important reprezentant român al acesteia, Dimitrie Gusti. Un dialog despre importanţa apariţiei, la Editura Curtea Veche, a cărţii lui Antonio Momoc, Capcanele politice ale  sociologiei interbelice. Şcoala gustiană între legionarism şi carlism.

Domnule Zoltán Rostás, tot citind cărţi – editate, coordonate, supervizate de dvs. – referitoare toate, direct sau indirect, la Dimitrie Gusti şi la Şcoala Gusti, mi s-a trezit o bănuială: Gusti nu e pentru dvs. numai un sociolog, un savant, un militant social insuficient cunoscut, ci şi un model cu care vă identificaţi. Am dreptate şi, dacă da, în ce măsură? Ce vă place şi ce nu la Dimitrie Gusti?

Îmi pare rău că trebuie să vă contrazic de la început. În primul rînd, nu Gusti şi Şcoala Gusti m-au interesat la începutul începutului, ci o sociologie aplicată pe trecut, adică istoria socială, mai ales istoria socială bucureşteană. Atunci cînd, în 1980, am „descoperit“ istoria orală şi istoria socială, am fost fascinat de posibilităţile acestei istorii alternative încă nepracticate la noi. Aproape întîmplător – deşi nu chiar în mod neprevăzut –, am început să mă gîndesc şi să fac interviuri cu reprezentanţii Şcolii sociologice de la Bucureşti. Dar nu în ideea de a corecta ceva, ci pur şi simplu pentru a face un alt tip de istorie a Şcolii. Adică nu pe linia teoriei sociologice, ci a vieţii sociologului, a practicii cotidiene a sociologului, a implicării sociologului în viaţa publică începînd din anii ’20, pe urmă în anii ’30, şi apoi în alte perioade, cînd, practic, sociologia nu exista ca disciplină oficial recunoscută, dar sociologii existau, erau tot sociologi, chiar nevoiţi fiind să se ocupe de altceva.
Acestea fiind zise, trebuie să spun, de la bun început, că pentru mine, Dimitrie Gusti nu a fost un model. Eu pur şi simplu am fost frapat de puterea de mobilizare a acestui om, dar, în acelaşi timp, nu am pierdut din vedere nici un moment că el era un reprezentant al unei perioade, al unei epoci, al unei culturi, ca şi ceilalţi din generaţia sa. Pentru mine, Şcoala Gusti şi perioada interbelică au constituit un domeniu de studiu, nu de evaziune din lumea monotonă a anilor ’80. Nu m-am pierdut în această perioadă, ci doar am încercat să înţeleg liniile directoare discrete ale conduitei lor intelectuale, nu acelea declarate ca „misiune“. Pe scurt, în anii ’80 mi-am inventat un şantier de arheologie socială – ca să folosesc expresia lui H.H. Stahl –, care a oferit un sens în plus vieţii mele în Capitală.
Dacă mă întrebaţi despre Gusti ca persoană, trebuie să amintesc că a fost un om de o rară capacitate organizatorică, un om care avea o charismă aparte faţă de cea a lui Iorga sau a lui Nae Ionescu, deşi era de o labilitate emoţională surprinzătoare. Nu era un mare vorbitor, nu era un orator foarte captivant, dar avea o uriaşă capacitate de convingere, ştia să adune în jurul lui tineri. Sigur că acest tip de universitar m-a atras. Altminteri, numai la profesorii Mihai Pop şi Ion Aluaş am mai descoperit aceste calităţi cînd am început studiul pe aceastei şcoali sociologice într-o manieră necunoscută la Bucureşti.

Aţi scos pînă acum, doar la Editura Curtea Veche, cărţi în colaborare cu cîţiva dintre foştii dvs. studenţi: cu Theodora Văcărescu (Femei povestind. Cealaltă jumătate a istoriei), cu Florentina Ţone (Tînăr student caut revoluţionar), cu Antonio Momoc (Activiştii mărunţi)... Această Şcoală Rostás este chiar mai numeroasă decât pare.

Accept denumirea de „Şcoala Rostás” fireşte doar cu ghilimele, fiindcă evident că nu am nici o şcoală, nici măcar o grădiniţă. Eu am cîţiva tineri prieteni, colegi, foşti sau actuali doctoranzi sau masteranzi, cu care facem planuri, discutăm, participăm la conferinţe şi, din cînd în cînd, mai scoatem şi o carte, dar nu există vreo şcoală de tip Gusti sau de alt tip din istoria sociologiei. Este vorba aici de un lucru mult mai simplu. Sînt conducători de doctorat ca mine, care se ocupă foarte mult de doctoranzi, alţii mai puţin sau deloc. Unii, la fel ca mine, caută doctoranzi-colaboratori pentru un domeniu foarte precis, bine conturat, alţii acceptă propunerea doctorandului. În cazul meu, impresia de şcoală poate provine eventual şi din faptul că, în zona bucureşteană, în mediul universitar, nimeni altcineva nu se ocupă de istoria orală şi de istoria socială a Şcolii gustiene, prin urmare, cei care lucrează cu mine, într-un fel sau altul, au fost implicaţi şi în una, şi în cealaltă. Dar asta nu înseamnă că toţi doctoranzii au avut şi experienţă de istorie orală. Şi sigur că acest cerc este deschis, eu permanent caut tineri deschişi pentru acest experiment de istorie socială în şi prin Şcoala gustiană.
Doctoranzii se ocupă de domenii de cercetare neglijate
Ce apreciaţi la fiecare dintre ei?
E foarte greu să-i diferenţiezi. În primul rînd, fiindcă au stagii de cercetare foarte diferit. Unii au condiţii de viaţă mai favorabile cercetării, alţii mai proste. Unii au publicat fie împreună cu mine, fie separat, alţii sînt la începutul studiilor doctorale sau masterale. În orice caz, cea mai consistentă activitate ştiinţifică o are Theodora-Eliza Văcărescu, ceea ce se reflectă şi în numărul de publicaţii. Ea are propriul ei domeniu de cercetare în jurul studiilor de gen şi de feminism, dar a dezvoltat şi o temă care îmi este apropiată: dimensiunea de gen a Şcolii gustiene, o problemă care nu a fost cercetată deloc. Ea a reuşit să aducă la suprafaţă nişte structuri extraordinar de importante, care modifică în multe aspecte ceea ce se ştie chiar şi despre rădăcinile Şcolii Gusti în ceea ce priveşte intervenţia socială. Antonio Momoc, la rîndul lui, are o activitate foarte bogată şi recunoscută, legată de cercetarea comunicării politice. Cartea lui realmente desţeleneşte o dimensiune, un spaţiu important al Şcolii gustiene, cel al politicului, pe care vechii istorici ai sociologiei, din varii motive, l-au ocolit. După părerea mea, cercetările de microistorie ale lui Ionuţ Butoi cu privire la un „altfel“ de Vulcănescu sau cercetările Florentinei Ţone cu privire la dimensiunea medicală a Şcolii sociologice de la Bucureşti sînt şi ele probleme importante, de o noutate absolută. Se ştia că cel mai mare ecou al sociologiei gustiene în epocă s-a înregistrat în sociologia maghiară, iar cercetările lui Marton Salamon aprofundează dimensiunea de istorie socială a acestor relaţii.
În general, doctoranzii  se ocupă de dimensiuni neglijate de vechea istorie a sociologiei, domenii foarte legate de contextul social-politic al interbelicului. Aşa sînt, de exemplu, dimensiunea cercetării manifestărilor administrative şi politice din satul românesc pe care o realizează Bogdan Bucur sau lămurirea concepţiei lui Gusti despre universitate şi practica universitară a Şcolii gustiene, îmbrăţişată de Agota Szentannai. Şi, desigur, au venit şi noi doctoranzi care se află în perioada de definire a subiectului. În această privinţă, Enache Tuşa este mult mai avansat, el se va ocupa de problema colonizării, a migraţiei, a felului în care Şcoala Gusti a abordat aceste fenomene importante din interbelic, necercetate. De asemenea, cu o nouă abordare va veni şi Alina Juravle, care va cerceta modul de gîndire al ţărănimii actuale, dar în sate care fuseseră cercetate de gustişti, iar Cristina Moraru va aprofunda tipurile de organizare din Şcoala Gusti. Şi se ataşează acestei „cooperative gustiste“ şi masteranda Iulia Kretsch, care se va ocupa de problema fotografiilor şi a filmelor realizate în cadrul campaniilor monografice, în general, de problema imaginii şi a funcţiei pe care i-a conferit-o Şcoala Gusti. În acest context, vom publica, în curînd, împreună cu Theodora Văcărescu, şi nişte culegeri de texte cu adevărat surprinzătoare: scrierile gustiştilor, consideraţi exclusiv rurali, despre Bucureşti şi studiile „uitate“ ale colaboratoarelor lui Gusti.


Mă întorc la Şcoala Gusti. Ştiu că ceea ce urmăriţi aducînd la lumină toate documentele referitoare la acest moment din sociologia românească este echilibrarea imaginii unui interbelic perceput, pînă acum, ca fiind împărţit exclusiv între influenţa de extremă dreaptă a charismaticului Nae Ionescu, în filozofie, şi cea democratică a lui E. Lovinescu. Chiar este Şcoala Gusti suficient de puternică pentru a contrabalansa imaginea rezultată din examinarea doar a acestor două tendinţe?

Au există foarte multe grupuri, grupuleţe în perioada interbelică, au fost personalităţi care au strîns în jurul lor tineri, au funcţionat multe mişcări, cenacluri, cercuri… De-a lungul interbelicului, aceste formaţiuni s-au transformat, s-au minimalizat, s-au amplificat, în orice caz, pe la mijlocul anilor ’30, mişcarea legionară pare-se că avea cea mai mare audienţă printre tineri. Şcoala gustiană, ca organizaţie ştiinţifică, nu putea să contrabalanseze o mişcare politică cum a fost cea a lui Codreanu. Dar sociologii gustieni implicaţi în organizarea echipelor regale studenţeşti reprezentau o alternativă de luat în seamă. Tocmai din acest motiv au fost atacaţi de presa legionară. Această mişcare a echipelor studenţeşti regale, infiltrată de legiune, a fost dizolvată de Vodă Carol în toamna lui 1939 şi din alte motive decît influenţa gardistă. Ca atare, este dificil de stabilit scorul acestei încleştări.
Dar, înainte de această competiţie-confruntare, la începutul anilor ’30, monografiştii gustieni şi eseiştii năişti aveau o evoluţie independentă, fără confruntări, şi în 1932 chiar s-au asociat pentru organizarea celebrelor dezbateri Criterion şi apoi pentru scoaterea revistei cu acelaşi nume. După cum se ştie, această cultură a dialogului s-a stins la mijlocul anilor ’30. Cine nu a fost marginalizat sau voia să-şi păstreze autonomia, dintr-un motiv sau altul, s-a apropiat ori de legiune, ori de carlism. Aceste – astăzi – simple abstracţiuni istorice, în vremea respectivă însemnau afilierea la Germania nazistă şi revizionistă sau la Franţa şi Anglia, garanţii integrităţii României. Şcoala gustiană poate nu avea ponderea necesară echilibrării tendinţelor centrifuge, dar s-a poziţionat în sensul păstrării unei Europe normale.

Cartea lui Antonio Momoc este o premieră
În cartea Capcanele politice ale  sociologiei interbelice. Şcoala gustiană între legionarism şi carlism, Antonio Momoc dezvoltă ideea avansată de dvs. mai demult, cum că echipele monografice aveau drept scop să dubleze şi să contracareze influenţa Mişcării Legionare la sate. Care sînt celelalte puncte forte ale acestei lucrări?
Cartea lui Antonio Momoc, după cum am mai spus, este o premieră prin faptul că abordează în totalitate dimensiunea politică a Şcolii gustiene, ceea ce nu s-a mai făcut nici înainte, nici după Revoluţie. E un lucru pe care-l consider necesar, fiindcă a crede că o şcoală est-europeană putea fi independentă de politică este o inepţie. Şcoala Gusti – o demonstrează şi Antonio Momoc – a avut scopul de a ajuta, prin ştiinţă, politica de modernizare a României. Cît de realistă putea să fie această strategie e uşor de criticat acum, dar era legitimă atunci, în interbelic. Care sînt acele puncte tari? După mine, e foarte important faptul că a arătat că rădăcinile sistemului gustian se găsesc în opera lui Saint-Simon, mai ales că cei care s-au ocupat exclusiv de filiaţii teoretice nu l-au observat pînă acum. Mai mult decît atît, cred că este important că Institutul Social Român înfiinţat de Gusti este aici suficient de bine analizat în perioada sa glorioasă, perioada anilor ’20, cînd a funcţionat ca un adevărat incubator al politicianului român modern, un fel de şcoală postdoctorală informală de pregătire superioară a experţilor în administraţia de stat. Antonio Momoc a arătat că, în spatele unei afilieri sincere la un sistem sociologic – mă refer la cel gustian –, poate exista o diversitate de atitudini, de credinţe şi de ataşamente politice, uneori aceste tendinţe ducînd la rupturi importante. Dar aceste neînţelegeri, pînă la urmă, nu au dus la autodistrugerea şcolii, Gusti reuşind să se ridice deasupra acestor convulsii politice şi să menţină unitatea şcolii ca formaţiune ştiinţifică. După părerea mea, şi analiza ideii unei apropieri a şcolii de carlism în privinţa modernizării satului e un lucru foarte important, mai ales fiindcă niciodată n-a mai fost scoasă la suprafaţă. În general, în această carte se poate observa că viaţa intelectuală interbelică a fost mult mai nuanţată decît s-a arătat prin cîteva publicaţii dinainte şi de după Revoluţie. Adică să crezi că existau doar o stîngă şi o dreaptă şi nimic altceva este o simplificare maniheistă mediocră.

Din cartea lui Momoc am înţeles care fusese, în viziunea mentorului ei, misiunea Şcolii Gusti. Care este în viziunea dvs. misiunea „Şcolii Rostás“?
Să ne înţelegem, Gusti avea multe misiuni, în funcţie de perioada prin care trecea, pe fondul permanenţei modernizării ţării cu ajutorul ştiinţei. Pentru Gusti, în orice situaţie, înainte de revenirea lui Carol II şi chiar şi după căderea lui, ba chiar şi după cel de-al Doilea Război Mondial, erau importante şcoala monografică, cunoaşterea amănunţită a ţării şi, ca o consecinţă, prin această cunoaştere, ridicarea satului şi a ţării. Trebuie să recunosc că ambiţiile mele sînt infinit mai mici. Totuşi, de durată lungă. Scopul meu este, în primul rînd, încetăţenirea metodei şi a spiritului istoriei sociale în istoria recentă a României, prin aplicarea acestei perspective la cunoaşterea zonei de influenţă a Şcolii gustiene. Dar nu numai teritoriul social al sociologiei m-ar interesa. M-aş angaja cu plăcere în coordonarea unor lucrări de istorie socială a Sburătorului, sau a Societăţii Ziariştilor, sau a Şcolii Politehnice din Bucureşti... Acest cerc de prieteni şi de colegi cu care lucrez în acest moment, precum şi alţi tineri cercetători pe care am reuşit să-i reperez vor contribui, în viitor, la reechilibrarea imaginii interbelicului şi a perioadei comuniste, care, în ultimii 20 de ani, a fost realmente distorsionată de o elită maniheistă.
Ceea ce am vrut a fost să strîng în jurul meu un număr de tineri care au acceptat cu bucurie sau cu mirare cîteva condiţii: să ne ocupăm de această istorie socială, să o vedem dintr-o perspectivă modernă şi să ne ocupăm de un lucru de care lumea ştiinţific-culturală actuală nu pare prea interesată. Dacă eu am fost de părere că trebuie să mă ocup de lucruri de care alţii nu se ocupă, se pare că şi ei au acceptat acest lucru, într-un fel după dictonul „Alătură-te celor puţini“. În jurul lui Gusti s-au strîns o duzină-două de tineri şi, practic, ei reprezentau sociologia bucureşteană. Acum, cred că nu exagerez dacă spun că numai în Bucureşti termină, într-un singur an, 1.000 de studenţi sociologia la diverse facultăţi. Nu cred că producţia de doctori într-un an ar fi mai mică decît o sută, tot în Bucureşti. Dacă punem la socoteală Iaşi, Timişoara, Cluj, atunci situaţia este foarte diferită faţă de perioada interbelică. Ca atare, aş fi absolut ridicol dacă m-aş compara cu Gusti. Dar, oricum, în prezent, nimeni nu poate fi un Gusti. Dar sociologi, antropologi, etnologi, istorici recunoscuţi, cu operă originală vor fi. Însă nu crescuţi de un părinte fondator de şcoală.

Şi o întrebare delicată. În ce capcane riscă să cadă tinerii din „Şcoala Rostás“? Ce faceţi să-i feriţi, fiindcă nu-mi închipui că propovăduiţi un absenteism politic de tipul suflatului în iaurt al unei categorii care, cu două generaţii în urmă, s-a fript cu ciorbă…
De la Stahl, dar şi de la Mihai Pop, am învăţat că, dacă cineva se ocupă de cercetare, evident că este şi un om al cetăţii. Dar şi în cercetare, şi în viaţa publică trebuie să fii în primul rînd cercetător. Adică să analizezi situaţiile şi nu să te ambalezi în anumite chestiuni necunoscute îndeajuns de bine. În general, am impresia că studenţii de azi, tinerii de azi sînt mult mai preocupaţi de analiză decît de afilierea din motive emoţionale. Cel puţin tinerii din jurul meu sînt mult mai raţionali şi mai porniţi spre analiză decît să se ambaleze în proiecte politice de moment.
Intelectualii interbelici au spus „lucruri trăsnite“. Şi la dreapta, şi la stînga. Cunoaştem consecinţele. Tinerii intelectuali contemporani s-au manifestat deocamdată puţin. Vom vedea mai tîrziu consecinţele.

Doina Jela