Limba română virtuală
Deseori
am avut acest sentiment, că dincolo de limba română reală, cea vorbită
de tot românul şi descrisă cu minuţie de grămătici, mai există o limbă
română virtuală, deosebită de limba română ideală.
Limba română ideală cuprinde acele enunţuri şi texte care respectă
întocmai regulile limbii române, atât pe cele de funcţionare, cât şi
regulile de frumuseţe, le-aş numi, deşi sunt greu de formulat normele
care stabilesc apartenenţa la o „exprimare frumoasă”, expresivă,
indiferent de stilul abordat. Chiar şi stilul administrativ sau juridic
poate produce plăcere „degustătorului” de texte, de sintagme şi
enunţuri. Ca să nu mai vorbesc de stilul ştiinţific. Pentru stilul
ştiinţific generator de texte lingvistice aş propune ca model de
expresivitate însăşi Expresivitatea limbii române a lui D.Caracostea. Poate şi Limba română a lui Sextil Puşcariu. Dar limba română virtuală este altceva.
Când
vorbesc de o limbă virtuală am în vedere faptul că în fiecare limbă pot
fi identificate două tipuri de „reguli”, de fenomene: unele aflate în
expansiune, altele în pierdere de teren. Ele se adaugă acelor fenomene
care nu dau semne că ar fi afectate de asemenea tendinţe, că ar nutri
„intenţii” într-un sens sau altul. Sunt componentele care dau
stabilitate limbii, în sensul că într-o perioadă relativ concludentă nu
prezintă nici un fel de variaţie în ceea ce priveşte ponderea lor în
economia limbii, în structurile acesteia, frecvenţa cu care sunt
folosite etc… Le lăsăm de-o parte pe acestea şi ne vom referi numai la
primele două categorii. Le putem numi, cum deja s-a făcut, tendinţe: una
este tendinţa de restrângere şi chiar dispariţie, cealaltă este
tendinţa de a se impune, de a-şi lărgi aria, frecvenţa etc. Cauzalitatea
în materie de limbaj este interesată să identifice factorii care
determină apariţia acestor tendinţe. Dar cu acelaşi interes ar trebui să
cercetăm şi factorii care împiedică aceste tendinţe să fie duse până la
capăt. Să se împlinească…
Factorul
care acţionează cel mai mult în acest sens este apariţia/existenţa
limbii literare şi, o dată cu ea, a unor instituţii care acţionează,
uneori programat, pentru conservarea limbii in statu quo nunc est.
Apariţia scrisului a fost, pe lângă altele, şi un factor care a tulburat
evoluţia naturală a limbilor. Înţeleg prin evoluţie naturală acea
evoluţie prin care ar urma să se finalizeze tendinţele existente într-un
sistem lingvistic. Nici o limbă nu este un sistem total închis şi
încheiat. Împlinit! Ci fiecare limbă este pe cale să… Pe cale să-şi
impună dezvoltarea şi finalizarea unor tendinţe de lărgire sau
restrângere a unor modele, a unor reguli.
Cam
toate regulile limbii se bazează pe sau propun organizarea materialului
lingvistic în clase. Clasele între ele contractează relaţii de
compatibilitate, respectiv incompatibilitate, a căror aplicare
guvernează alcătuirea enunţurilor, a sintagmelor. Majoritatea
elementelor limbii rezultă din segmentarea enunţurilor în entităţi
(unităţi), segmentele rezultate fiind validate de posibilitatea de a fi
introduse în clase. Un număr oarecare de situaţii, când e să operăm o
segmentare sau o clasare, nasc însă discuţii (la nivelul grămăticilor)
şi incertitudini, ezitări, la nivelul vorbitorilor. Această fatalitate
dă fiecărui sistem lingvistic instabilitate în măsura în care se vor
găsi vorbitorii capabili să simtă aceste inadvertenţe. De cele mai multe
ori aceşti vorbitori activi vor proceda prin extinderea ariei de
cuprindere a unei clase, a unei reguli, sau prin descoperirea unui temei
(nou) pentru a opera o segmentare inedită.
Aceste
operaţiuni, deşi aceleaşi în toate limbile, duc la rezultate diferite
în limbi diferite. Mai exact spus, limbile diferă între ele tocmai
pentru că ajung la rezultate diferite în „opera” lor de segmentare (a
enunţurilor, a planului sintagmatic al rostirii) şi de clasificare a
segmentelor astfel dobândite, clasele rezultate având o existenţă pur
mentală, psihică, în interiorul codului, în planul paradigmatic, al
competenţei. Iar aceste rezultate dovedesc, fiecare în parte, deopotrivă
(1) un anumit grad de adecvare la realitate şi (2) o anumită
ingeniozitate, variabilă de la un caz la altul. Sentimentul este că
propunând o regulă sau alta, o limbă este mai inspirată, mai interesantă
în anumite momente ale ei decât în altele. Ca orice – şi acesta este
termenul potrivit, creaţie omenească. Nomothetul este mai mult sau mai
puţin inspirat. Dar totdeauna este vorba de inspiraţie, de creativitate,
de geniu, indiferent ce limbă vom lua în seamă.
Unele
„idei” ale nomothetului sunt duse până la capăt, altele sunt abia
schiţate. Acestea din urmă sunt cele care te fac să simţi că, pentru
fiecare limbă, există un aspect virtual. O română virtuală, în cazul
nostru. Chipul acesteia s-ar alege din însumarea unor tendinţe pe care
le consideri interesante, că ar aduce un spor de nobleţe şi acurateţe,
de ingeniozitate! Bunăoară tendinţa limbii române de a distinge între
semnificaţii „concrete” şi „abstracte” a fost dusă până în vecinătatea
instaurării unor norme mai vizibile, mai bine conştientizate de
vorbitori. Grămăticul are voie să viseze la aceste norme, el primul să
le respecte, întristându-se când semenii săi dau înapoi şi neglijează
semnele noilor clase, nefiind capabili să le identifice şi să le
cultive. Nu este uşor propriu zis să spui cine este de vină că anumite
tendinţe, porniri inspirate, sunt părăsite, abandonate. Personal
înregistrez cu amărăciune neglijenţa vorbitorilor şi a manualelor
şcolare, îndeosebi a manualelor şcolare, faţă de tendinţa limbii române
de a distinge între un plural „concret” – rapoarte, vise, nivele, şi un plural „abstract” – raporturi, visuri, niveluri etc.
Sper că această tendinţă, moştenită din latină şi sporită în română, nu
va dispărea, aşa cum, din păcate, pare să se fi pierdut definitiv o
„şansă” extraordinară ivită, la un moment dat, în sistemul articulării.
După
cum se ştie, limba română literară, ca şi multe alte limbi care cunosc
articolul, foloseşte articolul definit mai ales cu două înţelesuri: (1)
pentru a numi o entitate cunoscută, anumită: ceasul arată ora cinci şi un sfert şi (2) pentru a numi o clasă de obiecte: ceasul este indispensabil în ziua de azi. La nivelul limbii române populare a fost însă identificat un articol definit ante-pus, după modelul romanic apusean: ăl, a, ăi, ăle, descendent direct din latinescul ille: ăl cu paie, a bătrână, ăi copii, ăle necazuri. Atestările
acestui articol sunt, cam toate, numai cu valoarea (1), „persoană
cunoscută”. Credem că nu exagerăm dacă vom identifica astfel o tendinţă
(sau, mai corect, o şansă) a limbii române de a folosi articolul definit
prepus ăl, a, ăi, ăle (cel, cea, cei, cele) pentru valoarea nominală mai concretă, ăl prieten al meu, ceea ce i-ar fi permis articolului definit postpus să rămână numai cu valoarea de „nume general”, al clasei: prietenul la nevoie se cunoaşte…
Tendinţă care nu a avut timp sau putere(?) să se dezvolte şi să se
impună. În actualele condiţii în care evoluează limba română nu mai
există nici o şansă ca această tendinţă măcar să se menţină, în
aşteptarea unui moment prielnic. Româna a ratat astfel ocazia de a
propune, probabil, cea mai interesantă distincţie morfologică nominală.
Cea mai „intelectuală”! Dar nimic nu ne împiedică să recuperăm această
pierdere prin ideea de limbă română virtuală. Este o limbă românească
care „n-a fost să fie”! Utilizăm astfel o expresie fără echivalent (uşor
de găsit) în alte limbi, expresie în care unii exegeţi interbelici ai
fenomenului românesc au văzut rezumatul cel mai succint al destinului
românesc… De multe, de prea multe ori n-a fost să fie în viaţa şi
istoria neamului nostru. Ceea ce ne-ar îngădui să vorbim, să visăm şi la
o istorie virtuală a românilor!
Cu
siguranţă putem vorbi despre un suflet virtual, un suflet etnic
virtual, al românilor şi al oricărui alt neam. Subiectul acesta este
unul dintre cele mai „neştiinţifice”… Îl numesc aşa deoarece nu poate fi
cercetat cu vreunul dintre procedeele metodei ştiinţifice!
Limba
virtuală este o limbă în care corectitudinea nu este prima grijă a
grămăticului, a profesorului. LRV nu admite variante libere ca chibrite-chibrituri, ci va distinge net şi consecvent între cele două forme: vise – visuri, rapoarte – raporturi,
preocupându-se să impună ca regulă această „găselniţă” atât de
ingenioasă a nomothetului, întărind astfel tendinţa limbii române de a
crea un sistem întreg de semne pentru distincţia abstract – concret.
Este foarte drept că neglijenţa cu care unii vorbitori încurcă vise cu visuri sau nivele cu niveluri, mai ales când vorbesc cu grija de a nu greşi, pune în pericol reuşita acestui proiect al nomothetului român.
Deunăzi
însă am avut o confirmare amuzantă a forţei cu care se impune totuşi
acest inspirat model: pe stradă, o cuconiţă foarte dichisită vorbea la
telefonul mobil. Probabil că nu ştia că are pe cineva la câţiva paşi în
urmă. Am auzit-o lamentându-se: „Mă grăbesc, dragă, să ajung acasă. Am pe cap o mulţime de căcaturi!…” Cu
scuzele de rigoare şi amintindu-ne că discutăm despre cuvinte, iar nu
despre planul referenţial (obiecte), voi continua comentariul meu: spre
deosebire de pluralul masculin, care, pe lângă sensul propriu, mai poate
avea şi un sens figurat, „oameni de proastă calitate”: nişte căcaţi!, pluralul neutru, în -uri,
cel consemnat mai sus, impune semnificaţiei un caracter abstract
indubitabil: „griji şi probleme mărunte şi sâcâitoare”… (Vezi şi
perechea sinonimă rahaţi-rahaturi.) Dacă la acest nivel socio-cultural se face atât de corect deosebirea între pluralul în -i şi pluralul în -uri, atunci partida este câştigată, înseamnă că această subtilitate a limbii române a căpătat drept de cetate. (Parcă aşa se zice…)
La fel, LRV va distinge sistematic şi ostentativ(sic!) între (1) datorită şi datorată, adeverit şi adevărat, (2) pomenire şi pomeneală, aburire şi abureală, îndoire şi îndoială, ba chiar între (3) sunt şi îs sau mi-s, între este şi e sau îi, între vocativele băiete, băiatule, băiatu etc., stabilind nuanţe semantice diferite şi constante pentru fiecare dintre formele concurente.
Perechea român – românesc ne
va fi de ajutor în discuţia noastră, destul de riscantă, despre
conceptul de limbă virtuală. Nu este uşor să justificăm de ce spunem
literatura română, dar poezia românească, sau guvernul român, dar
sportul românesc etc. Ne este greu de stabilit regula după care alegem
să folosim vechiul sufix -esc, atât de român…esc! Dificultatea vine,
probabil, din aceea că regula respectivă, de distribuţie a acestui
sufix, încă nu există, ci este abia pe cale să se instituie. Aşa cum
mijeşte şi cum o „simt” eu, ar urma să deosebească ceea ce este mai mult
de ordin exterior (fără –esc) de ceea ce priveşte profunzimea domeniului. Poate şi pentru că derivatul cu sufixul -esc este totdeauna un adjectiv – românesc, rusesc, franţuzesc, englezesc etc., în vreme ce cuvîntul de bază este şi substantiv: român, rus, franţuz etc.
De
remarcat că opoziţia pusă în discuţie nu apare la toate etnonimele. La
olandez, japonez, finlandez etc., de pildă. Motivul: sunt etnonime care
denumesc popoare cu care contactul nostru a fost mai redus, ceea ce nu
ne-a permis să sesizăm, să intuim dimensiunea profundă a acelor popoare…
Spunem poporul japonez la fel cum spunem poporul român. Dar despre neam
spunem că este românesc! Sintagma neamul japonezesc sună straniu,
nepotrivit, căci încalcă o regulă a LRV… Este nereperabilă în limba
română. Şi asta dintr-un motiv aparent extralingvistic: vorbitorii
limbii române nu se simt aşa de buni cunoscători ai fenomenului nipon
încât să facă distincţia de mare fineţe dintre „cu şi fără -esc”, adică
între popor şi neam. În schimb avem o mulţime de situaţii în care limba
română ne pune să alegem între chinez şi chinezesc… Între guvernul
chinez şi ceaiul sau zidul chinezesc! Cf. lamentaţia tot mai des auzită
„când vom avea şi noi la Bucureşti un guvern românesc?!” Posibil joc de
cuvinte intraductibil în cele mai multe limbi: guvernul român nu este
totdeauna un guvern românesc…
Românul,
ca vorbitor al unei limbi şi trăitor într-o anumită lume, nu este deloc
echidistant faţă de lumea referenţială. Adjectivele cu -esc pun
o distanţă mai mică între români şi referenţii respectivi. Noi spunem
limba română, dar Eminescu spunea limba românească, căci era interesat
îndeosebi de „partea netraductibilă” a graiului nostru, de componenta sa
neaoşă, exclusiv românească. (Prin sintagma exclusiv românească am
simţit că „comit” un pleonasm, adjectivul exclusiv nemaifiind necesar
devreme ce am folosit sufixul -esc…) Cu ani în urmă am încercat să ţin
un curs special intitulat Ce este românesc în limba română,
în ideea că nu tot ce particularizează româna participă organic la
individualizarea ei. Nu e întâmplător că limba este română, dar graiul,
românesc.
Alt exemplu: în română sunt
trei genuri, masculin: un pom – doi pomi, feminin o casă – două case,
neutru un car – două care. După cum se vede, neutrul este o combinaţie:
masculin la singular – un şi feminin – două la plural. Putem spune că
nomothetul român s-a arătat ingenios şi economicos (economie
paradigmatică, ar zice André Martinet). Din aceleaşi elemente – forma de
masculin singular şi cea de feminin plural, româna obţine un semn
gramatical nou, pentru a treia clasă de substantive, fără să complice şi
să încarce paradigma nominală. Virtual – după soluţia atât de isteaţă a
neutrului, mai rămânea posibilă şi combinaţia feminin singular cu
masculin plural: o – doi. Această „şansă” pur teoretică se pare că
româna nu a ignorat-o, dovadă cele două celebre substantive desagă şi fragă,
care au la singular aspect feminin, iar la plural sunt masculine: o
desagă, o fragă – doi desagi, doi fragi. (La aceste două substantive eu
l-aş adăgua pe crevetă – creveţi, auzit de mine la nişte români din
Germania. Deh, mai mâncători de creveţi decât ceilalţi români…)
Această
timidă încercare de a constitui o nouă clasă de substantive ţine de
româna virtuală? Nu ne grăbim cu răspunsul. Dar credem că, în principiu,
ca să fie aşa, ar trebui ca tendinţa respectivă să aducă limbii române
un spor de spiritualitate, de noimă, de ingeniozitate. De farmec şi de
…românitate. Prin desagă şi fragă româna dovedeşte că a sesizat
posibilitatea de a extinde modelul neutrului prin formula nouă de
combinare a formelor de genul masculin şi feminin, apelând la formele
rămase libere, nevalorificate. Dar ne e greu să vedem ce viitor ar avea
acest vlăstar al morfologiei româneşti, în ce fel ar spori
expresivitatea şi exactitatea textului, ingeniozitatea codului.
Altminteri,
cazul celor două substantive pare că intră în consonanţă cu …atitudinea
pe care deseori o are nomothetul român atunci când este pus să aleagă
între două sau mai multe posibilităţi (forme, cuvinte etc.), urmând să
păstreze una din „variante”, iar pe cealaltă s-o abandoneze uitării şi
scoaterii din uz. Când a avut de ales între vise şi visuri românul
a ezitat şi a găsit cum să le „dea de lucru” la ambele forme de plural,
făcând din alternanţa liberă o opoziţie semnificativă. La fel, când un
neologism a ajuns în limba română să circule sub două forme de adaptare,
operaţie şi operaţiune, chestie şi chestiune, emisie şi emisiune,
depresie – depresiune etc., soluţia cea mai simplă era ca unul din
termeni să dispară. Românul a ales formula mai …împăciuitoare, mai
cumsecade (sic!), păstrând deopotrivă cele două variante şi
transformându-le în invariante, în cuvinte diferite, cu o subtilă
diferenţă semantică, prea subtilă, din păcate, pentru unii compatrioţi,
incapabili să distingă între emisie şi emisiune…. Să sperăm că nu sunt
ei cei mai mulţi, iar acest soi de opoziţii se vor menţine şi se vor
sistematiza!
Probabil
că dubletele de felul timp – vreme, a lucra – a munci, pulbere – praf
şi altele, formate dintr-un cuvînt moştenit din latină şi un sinonim
slav, denotă aceeaşi capacitate de a găsi uşor utilitatea unor cuvinte
şi procedee lingvistice expuse dispariţiei. Mai mult chiar, când, prin
regularizarea paradigmei, a fost să dispară una din formele declinării
imparisilabice – proces general pe plan romanic, româna nu s-a îndurat
şi le-a păstrat, cât a putut, pe amândouă formele: lume şi lumină, oaspe
şi oaspete, jude şi judeci, suroră şi soră, iar acolo unde s-a putut a
introdus o diferenţere semantică justificativă…
Aşa aş explica şi perechea de neologisme tapiserie – tapiţerie.
Relativ
la „ingeniozitatea” care a dus la formula neutrului românesc, prin
combinarea unui singular masculin – timpul nostru, cu un plural feminin –
timpurile noastre, e de luat însă în seamă şi impasul în care ne aduce
câteodată această soluţie ingenioasă: cum e corect? Douăzeci şi unu de
state sau douăzeci şi una de state? Vorbitorii ezită, căci dacă state
este feminin la plural, atunci, prin acord, trebuie spus douăzeci şi una
de state, apariţia lui una intrând
însă în contradicţie cu un, un stat. Mie îmi vine să spun douăzeci şi
unu de state, dar important este să constatăm că ambele secvenţe sunt
folosite, ceea ce pune în evidenţă atât „contradicţia” în care ne aflăm,
cât şi – mult mai interesant, faptul că vorbitorii îşi fac anumite
calcule, nu aplică mecanic nişte norme, ci sunt capabili, prin
comportamentul lor, să „sesizeze” punctul slab al sistemului. În fond,
este vorba de a intui corect „ideea care a predomnit la zidirea limbii
româneşti”. Din păcate ştiinţa de carte deseori dăunează intuiţiei
lingvistice, deformând-o sau chiar anulând-o, lucru uşor de constatat în
multe lucrări de specialitate, academice, ştiinţifice.
*
Nu
trebuie neglijate însă nici argumentele care ne îndeamnă sau ne obligă
chiar să punem frână dinamicii inovatoare în materie de limbă. Unul
dintre aceste argumente vizează literatura, scrisă sau orală, ale cărei
capodopere şi-ar pierde din valoare şi din puterea de seducţie dacă
limba în care au fost concepute, supusă înnoirii sistematice, ar
„expira” ciclic, în câteva decenii sau generaţii. Limbajul, ca
instituţie conservatoare, trebuie susţinut mai ales în acest sens.
*
Dacă
acceptăm ideea de limbă virtuală, avem toate motivele să facem şi pasul
următor, adică să vorbim şi de un suflet etnic virtual. Cele două, grai
şi suflet, sunt de cercetat laolaltă (…”laolăltuţă”, cum se zice în
Oaş!), după o metodologie care nu exclude rigoarea. Subiect vast, de
care ne-am apropiat oareşicât, în paginile ceva mai inspirate ale
acestei cărţi. Într-o discuţie despre sufletul etnic, cu atât mai mult
despre cel virtual, va fi să identificăm nu numai componentele acestei
entităţi gingaşe cum nu se poate mai, ci şi factorii care în epoca
contemporană acţionează spre a determina comunităţile naţionale să se
depărteze de acest sine al lor, să şi-l piardă chiar. Nevrednica acţiune
– nu totdeauna conştient purtată, poate avea pentru fiinţa umană,
pentru omenire, consecinţe mult mai grave decât cataclismele cu care
istoria ne ameninţă în chip vădit: războaie, molimi, crahuri financiare,
crize economice etc. Acestălalt, cataclismul spiritual, se produce
lent, în forme de manifestare mai puţin explicite, sesizabile abia
într-un târziu, post factum, când nu se mai poate face nimic pentru a
evita dezastrul, pentru a anula consecinţele ireversibile ale
dezinteresului public faţă de componenta cea mai specific umană:
spiritul. Atât la nivel individual, cât şi la nivelul comunitar, graiul
şi sufletul etnic sunt ţinta unor acţiuni şi activităţi oficiale sau
quasi, uneori brutale, alteori subtile, dar insistente şi bine susţinute
logistic, cu scopul de a dilua consistența sufletescului din viața
noastră privată sau publică. După 22 decembrie 1989 această vastă şi
nefastă acţiune se produce în România la vedere, cu brutalitate şi
ostentaţie, contând pentru minţile mai rarefiate ale unor compatrioţi ca
fiind un efect colateral sau inevitabil al mondializării. Efect
acceptabil?… Hotărît inacceptabil, dar acceptat deja, de mulţi!
Ion Coja
