Adi Dohotaru. Vestul și REstul. Un caz autohton de auto-colonizare

Refugiații sunt „nasoi” sau nu, that is the question (în cuvintele unui universitar clujean)?

Experiența noastră de refugiați economici și imigranți din ultimele decenii ne-ar fi putut face mai toleranți, dar situația e inversă. Ne identificăm cu vesticii, nu cu refugiații conflictelor din Orientul Mijlociu sau cu imigranții.

Reacția mea este punctuală la un comentariu recent citit pe internet aparținând universitarului Horia Avram, dar se poate extrapola și la alte intervenții mai de centru dreapta, mai ales că perspectiva opinentului este presupus nuanțată, spre deosebire de limbajul sentențios al unor comentatori publici extremiști. În sensul în care, da, avem și noi experiențe de migranți de care putem fi mândri, refugiații se pot integra, avem dubii și dileme, nu tranșăm problema, ceea ce oferă iluzia medierii și înțelegerii celuilalt.

Spre deosebire de alte persoane care reacționează polemic la adresa unor persoane pe care nu le cunosc, eu reacționez invers. De ce? Pentru că posibilitatea rezoluției ulterioare este mai la îndemână în cazul unor polemici amicale ale unor oameni care socializează în aceleași medii, se intersectează la evenimente publice ori beau bere împreună.  I-aș încuraja și pe alții să reacționeze la fel, pentru că spațiile publice locale sunt mult prea afective și tactile și nu dau posibilitatea unui dialog rațional de idei:

„-dar daca e razboi acolo de unde sunt ei, imigrantii, de ce vin mai ales tinerii barbati? Au ramas cumva femeile, copiii si batranii sa infrunte sangerosul dictator?

-sunt ei, acesti bieti imigranti gata sa se integreze, asa cum au facut europenii si alti imigranti la momentul lor?

-dar daca dintre astia care cer acum azil politic vor fi unii care vor pune maine bombe? [temere legitima, daca e sa consideram evenimentele triste din ultimii ani]

-sau poate vor munci, se vor integra si vor contribui la dezvoltarea economica si demografica a Europei [ar fi fain!]

-dar, inca o data, daca astia sunt nasoi?” (mai multe aici)

Problema migrației refugiaților nu este contextualizată, în ciuda evidenței statisticilor. Deși datele arată că doar 3% (peste 300.000) dintre refugiați sirieni au venit spre UE, comentariile în spațiul public sunt rasiste și xenofobe cu privire la o presupusă invazie pentru a profita de sistemul de drepturi civile și de sistemul de asigurări sociale din Europa. Deci, la o populație de 20 de milioane de sirieni, 12 milioane sunt refugiați. 8 milioane sunt refugiați interni, și-au părăsit casele, dar au rămas în Siria. 4 milioane au migrat spre țările vecine. Iar peste 300.000, cei cu resurse, au venit spre UE. În condițiile astea, noi nu mai discutăm rațional despre faptul că nu e o invazie migratoare. Ori că ar trebui să primeze considerațiile civice și umanitare și Convenția de la Geneva la care statele europene și UE au aderat, dar care nu sunt respectate (vezi aici un video cu Hans Rosling), ci dilematizăm dacă refugiații sunt posibili teroriști și dacă vor să se integreze în UE, care sunt considerente ulterioare ce nu se aplică acestui cadru privind refugiații de război.

Un alt aspect este legat de integrarea superioară  a europenilor. Istoria ne arată că europenii au fost, prin liderii lor, cei mai mari criminali ai istoriei, chiar și dincolo de experiența totalitarismelor secolului XX. N-au adus doar „civilizație”, ci au decimat populațiile Americilor, Australiei și ale altor țări din Africa și Asia transformate în colonii. În urma acestui proiect „integrator” care a condus la exterminarea a zeci de milioane de nativi, coloniștii europeni au „integrat” apoi alte populații africane în Americi pentru a face muncile de sclav pe care europenii nu le doreau.

Apoi, pericolul terorist este adus în discuție fără a discerne impactul devastator în Orientul Mijlociu al războiului neoconservator împotriva „terorismului” declanșat de administrația Bush și de aliați. Dacă e să balansăm daunele teroriștilor în rândul europenilor, vom descoperi că efortul războinic al americanilor și europenilor în Orientul Mijlociu, în Irak și Afganistan și în țările învecinate e mult mai mare.

România nu e străină de aceste războaie de „democratizare”, cum au fost numite de americani, căci am cheltuit aproape un miliard de dolari (alte cifre mediatice oficiale sunt de 500 de milioane de  euro în Afganistan și de 100 de milioane în Irak, dar lipsesc calcule amănunțite ale cheltuielilor). Așadar, noi nu ne asumăm nicio responsabilitate, alături de americani, în creșterea influenței ISIS în regiune ca urmare a destabilizării regimurilor anterioare? Suntem capabili să strângem sume similare pentru eforturi de întrajutorare și nu pentru susținerea războiului, așa cum am văzut imagini cu armata germană?

În cel mai bun caz, integrarea sirienilor și a altor refugiați este văzută din perspectivă economică și demografică. Celălalt e redus la stadiul de resursă și de „capital uman”, se poate infera, bună de utilizat pentru joburi pe care europenii vestici le refuză. Ori refugiații sunt integrați strategic din cauza unei presupuse natalități sporite (doar 2,3 și în scădere în Siria) sau ca influx de angajați pentru a menține sistemul european de pensii.

Cam nasol, nu?

Autor: Adi Dohotaru

Sursa http://gandeste.org/general/vestul-si-restul-un-caz-autohton-de-auto-colonizare/57929?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+gandeste-org+%28gandeste.org%29

Problema minorităţilor de Iuliu Maniu (1924)

Din acestea rezultă, că problema minorităţilor are două aspecte, adică ea trebuie rezolvită din două puncte de vedere : Ea trebuie privită şi rezolvită întâiu din punctul de vedere al Statului naţional în înţelesul, că numărul, importanţa culturală, economică şi socială a minorităţilor şi influenţa lor în legislaţia, administraţia, justiţia şi instrucţia publică să nu pericliteze :

a) Existenţa şi integritatea teritorială a Statului ;

b) Dăinuirea perpetuă a neamului şi în acest scop să nu stângenească închegarea sufletească şi naţională a corpului şi a Statului naţional ;

c) Să nu corupă spiritul genuin naţional, tradiţia, gândirea şi aspiraţia naţională şi elementele constitutive ale însuşirilor specifice ale poporului alcătuitor de Stat, adică acele izvoare de bogăţii sufleteşti şi morale, cari singure dau drept de existenţă unei naţiuni.

Trebuie apoi privită şi rezolvită din punctul de vedere al umanităţii şi al respectului faţă de om ca individ şi din punctul de vedere al minorităţilor etnice, de limbă sau de religie, ca personalităţi colective, cari, numai admiţându-li-se anumita drepturi corporative, pot să-şi desvolte însuşirile specifice.

(Extras din Problema minorităţilor de Iuliu Maniu. Conferinţă ţinută la Fundaţia Universitară Carol I în ziua de 11 Mai 1924)

Nicolae Trifon. De la dacopatie la albanopatie

Nicolas TRIFON

Note de lectură pe marginea cărții lui Dan Alexe Dacopatia şi alte rătăciri românesti

„Această patologie”, scrie Dan Alexe în legătură cu obsesia românilor cu dacii, „are rădăcini vechi, crescute din elucubraţiile ocultistului Nicolae Densuşianu, care în Dacia preistorică înşirase toate absurdităţile pe care avea să se bazeze protocronismul, inclusiv aceea că limba latină ar deriva din cea dacă (sau proto-română) şi, în consecinţă, dacii vorbeau latina înaintea latinilor” (Dacopatia şi alte rătăciri românesti, Editura Humanitas, 2015, p. 5). Inutil să insistăm asupra satisfacţiei pe care ţi-o poate procura această „execuţie” a dacopatiei, cea mai spectaculoasă dintre nenumăratele rătăciri trecute în revistă cu umor de autor în capitolele consacrate „Ţiganiadelor”, „Balcaniadelor” sau noilor mituri ale românului precum „Capitalismul lui Putin vs. socialismul UE” sau „Mitologia Vămii Vechi”.

Totuşi, la un moment dat, pornind de la critica unei rătăciri, şi anume a minimizării sistematice a înrudirii structurale între albaneză si română de către lingviştii şi istoricii români, Dan Alexe convoacă la rîndul sau cititorul la un alt soi de rătăcire, cert mai inocentă nu însă şi mai puţin derutantă. „Eliade însuşi nu concepea o adevărată apropiere, o comparare a românilor cu albanezii decît ca pe un lucru ruşinos, de ocară, de care singurii responsabili sînt romînii, prin înapoierea lor cronică. România, scria el retoric într-un moment de autoflagerare, „îşi merită soarta între Paraguay şi Albania” (p. 132). Greu de zis dacă, în asemenea circumstanţe, Eliade făcea ecou dacopatiei, după cum sugerează Dan Alexe (p. 131). În schimb, afirmaţile categorice al acestuia din urmă în capitolul intitulat „Arnăuţi şi vorbe vechi” pot să te pună pe gînduri cu privire la o eventuală albanopatie în germeni: „Prin urmare, tipologic, româna nu este astăzi altceva decît o limbă balcanică al cărei vocabular de origine latină abia dacă-l depăşeşte pe acel al albanezei şi a cărei gramatică a devenit identică cu aceea a albanezei şi al slavei macedo-bulgare” (p. 133).

„O privire atentă ne va arăta însă că româna şi albaneza sînt două limbi care provin dintr-un trunchi comun, separarea producîndu-se în momentul în care latinizarea unei populaţii (strămoşii românilor) a fost împinsă pînă acolo unde ea a cuprins şi sistemul verbal precum şi pronominal, pe cînd albaneza a rămas în stadiul unei masive latinizări lexicale” (p. 136).

Cojocaru Constantin la Estrada TV - 03.09.2015

Intervenția importantă a economistului Constantin Cojocaru, președintele Partidului Poporului. O soluție pentru România.

Peștele nu își dă seama ce este apa

«Peștele nu își dă seama ce este apa (râul, lacul, marea) decât atunci când este scos din ea : nici noi nu știm ce este Patria decât când murim. Sau când simțim că moare ea.» Ion Dezideriu Sârbu, în Jurnalului unui jurnalist fără jurnal, p. 100

Mircea Popescu. Modificare demografică a României

2 Septembrie 2015

Printr-o declarație tranșantă, premierul Victor Ponta încearcă să se detașeze net și să-i invinuiască de populism pe cei care se exprimă fără echivoc pentru închiderea granițelor în fața valului de refugiați din țările lumii a treia (nu numai Siria, dar și Libia sau alte țări africane unde nu este război sau chiar din Sri Lanka).

În acest fel, domnul Victor Ponta ori nu înțelege urmările unei asemenea invazii în Europa și în speță în România, ori își pleacă grumazul fără pic de demnitate ascultând orbește ordinele primite de la „granzii” Europei.

Domnule Prim Ministru, oare chiar vă este greu să înțelegeți că prin aducerea unor populații total străine din punct de vedere mental și cultural, grevați viitorul națiunii, creind baza viitorelor ciocniri dintre civilizații chiar pe teritoriul României?
Vă este frică, sau nu considerați că este corect din punct de vedere politic să afirmați fără echivoc interesul României la reîntregire, dar acceptați fără crâcnire colonizarea impusă de ”superiorii” dumneavoastră din capitalele occidentale a unor populații total străine de caracterul nostru național.
Se pare că vă este extrem de ușor să acceptați schimbarea Istoriei prin ciopârțirea teritorială impusă după al doilea Război Mondial de Imperiul de la Răsărit, iar acum altă schimbare a Istoriei prin modificarea demografică impusă de Imperiul de la Apus.

Oare veți crea și pentru acești nou veniți locuri din oficiu în Parlamentul României?

Victor Ponta de astăzi nu se deosebește cu nimic de fostul președinte Traian Băsescu care ieri declara că România trebuie să renunțe la suveranitatea sa pentru a contribui la întărirea UE. Se pare că „eforturile” celor doi, combinate cu indiferența și inconștiența actualului președinte Klaus Iohannis duce România cu pași uriași în direcția transformării țării într-un fel de județ mărginaș al Europei.

Prin eludarea Art. 3 Par. (4) din Constituție: „Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populații străine.„, cel puțin Președintele României și Primul Ministru al României se află în situația de încălcare a prevederilor Constituției și, conform Art 95, Par (1) „În cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției, Președintele României poate fi suspendat din funcție de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor, după consultarease i Curții Constituționale. Președintele poate da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce impută.„.
Același lucru ar trebui aplicat și Primului Ministru.

Oricum, pentru primirea în masă a mii de refugiați care, printre alte probleme economice și sociale, vor schimba și structura demografică a României și vor transforma statul național într-un stat multinațional (altă încălcare a Constituției Art. 1, Par (1) ” România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil.”, mult mai normal ar fi fost să fie întrebat poporul în cadrul unui Referendum.

Iar dacă politicul de toate nuanțele se complace în acest act de trădare al intereselor țării, poate, înainte de a fi prea târziu, se va coagula o mișcare cetățenească din care să facă și numeroasele organizații românești pentru a cere socoteală unei clase politice rămasă datoare românilor.

Sursa : https://mipopescu.wordpress.com/11-national/modificare-demografica/

Claudiu Târziu. Un autodenunţ al lui Alexandru Florian

Un autodenunţ al lui Alexandru Florian

10 iulie 2014 de Claudiu Târziu

Sursa http://www.rostonline.ro/2014/07/un-autodenunt-al-lui-alexandru-florian/

Alexandru Florian, şeful Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“, face un autodenunţ, în revista 22. Recunoaşte că a cerut eliminarea bustului lui Mircea Vulcănescu din Piaţa Sf. Ştefan, din Bucureşti, dar se plînge că a fost „turnat” pentru asta la „media extremistă” (a se citi presa cu conştiinţă naţională şi demnitate). Recunoaşte că demersul său a fost făcut în baza condamnării lui Vulcănescu de către o instanţă comunistă, care s-a pronunţat în virtutea unei legi abuzive, impuse de regimul sovietic învingător în al doilea război mondial. Mai mult, susţine că un stat de drept trebuie să ţină cont de toate legile, indiferent de contextul în care au fost date şi în care au funcţionat, chiar dacă e vorba despre legile unui stat totalitar, care nu are nimic de-a face cu statul de drept! În opinia lui Florian, condamnările dictate de instanţele obediente regimului totalitar sînt valabile ca şi cele pronunţate în democraţie!

Pe de altă parte, cînd îi vine la socoteală, Alexandru Florian (fiul ideologului marxist Radu Florian, militant comunist din ilegalitate şi apoi susţinător fervent al regimului comunist criminal şi ilegitim – recunoscut ca atare de statul român, prin documente oficiale) condamnă legislaţia unei dictaturi, în speţă cea introdusă de regimul mareşalului Ion Antonescu privitoare la evrei. Pentru aplicarea acelei legislaţii este găsit vinovat şi Mircea Vulcănescu, în calitate de subsecretar de stat la Finanţe. Nu contează că unele dintre legi erau menite să protejeze statul român, ca, de pildă, cele referitoare la românizarea întreprinderilor patronate de evreii condamnaţi pentru sabotaj.

Florian îl acuză pe Mircea Vulcănescu şi că a fixat regulile după care evreii să plătească o taxă pentru că nu executau serviciul militar. Şi ignoră că, în vreme ce evreii din România plăteau şi scăpau cu viaţă, românii mureau cu sutele de mii pe front, fără posibilitatea de a se salva contra unei sume de bani. Aşa o discriminare!…

Dincolo de aceste lamentări nejustificate, Alexandru Florian pare să uite că Vulcănescu nu a fost condamnat pentru acţiuni antisemite, ci pentru participarea la “agresiunea împotriva Uniunii Sovietice”. A fost o condamnare politică, adică în temeiul unei ideologii, dictate de exponenţii unei alte ideologii, învingătoare într-un război!

Alexandru Florian îl mai găseşte vinovat pe Mircea Vulcănescu pentru că “principala sursă a spiritualităţii lui a fost primatul statului etnocratic”. Nu ar vrea cumva acest domn, plătit din banii statului român pentru a desfiinţa personalităţi-reper ale românilor, să acuze şi liderii statului Israel pentru viziunea lor politică eminamente etnocratică?

Nu în ultimul rînd, Florian îndrăzneşte să minimalizeze crimele comunismului, să pună între paranteze martiriul din puşcăriile comuniste şi realitatea că, printr-o suferinţă atroce, asumată şi îndurată creştineşte, mulţi luptători anticomunişti s-au sfinţit. De altfel, să nu uităm că el este cel care a cerut şi a obţinut retragerea titlului de cetăţean de onoare al oraşului Tg. Ocna, acordat post-mortem, lui Valeriu Gafencu, Sfîntul Închisorilor, şi că a încercat să maculeze memoria altor martiri şi eroi, ca părintele Iustin Pârvu de la Petru Vodă şi Ion Gavrilă Ogoranu.

În fine, cu astfel de discursuri croite pe dubla măsură şi izvorîte dintr-o patimă alimentată ideologic, Alexandru Florian lezează mai mult interesele evreieşti în România decît un antisemit veritabil. Antisemitismul este provocat de atitudini ca aceasta, îndreptate contra unor valori româneşti de căpătîi. Nici o naţiune nu poate îndura la nesfîrşit să-i fie batjocoriţi sfinţii, martirii, eroii şi marii intelectuali.

Claudiu Târziu

Jurnalist, scriitor şi editor (n. 1973, Bacău). Preşedinte al Asociaţiei “Rost” din Bucureşti şi director al editurii omonime.

Smaranda Enache. Richard N. Coudenhove-Kalergi PAN-EUROPA

Richard N. Coudenhove-Kalergi

PAN-EUROPA

Prefaţă

Ar fi potrivit, credem, să-l prevenim de la bun început pe cititorul român ca­­re va deschide această carte că are de-a face cu o lectură fundamentală, in­dis­­pensabilă pentru înţelegerea modului cum a luat naştere ideea de unificare europeană.
Pan-Europa, publicată la Viena în 1923, este, cro­no­lo­gic vorbind, cel dintîi manifest pro-european coerent. Pornind de la nece­si­ta­tea reconcilierii istorice a naţiunilor europene şi oferind soluţii concrete de uni­ficare a acestora într-o structură politică stabilă, bazată pe comunitatea de valori şi interese, Statele Unite ale Europei, autorul propune un program de­ta­liat, menit să-i redea Europei strălucirea de odinioară şi capacitatea com­pe­titivă în concurenţa economică mondială, s-o doteze cu instituţii şi alianţe în măsură să pre­întîm­pine un nou război. Deşi nu lipsită de inerente accente uto­pice, judecăţi ca­du­ce şi avînturi romantice, această lucrare de dimensiuni mo­deste, marcînd o cotitură radicală în gîndirea politică europeană, nu şi-a pi­­er­dut nici astăzi din actualitate. Neobişnuită pentru epoca în care a fost scri­­să, ea continuă să-l surprindă pe cititorul contemporan prin pertinenţa ana­lizelor, cutremurătoare premoniţii şi luciditate prospectivă, putînd fi numită, pe drept cuvînt, piatra de temelie a construcţiei europene căreia îi sîntem con­temporani

Este meritul lui Richard Coudenhove-Kalergi, supranumit şi „profetul Eu­ropei”, autorul la 29 de ani al acestei uimitoare lucrări, de a-i fi dat unificării eu­ropene un program concret. El însuşi european şi universal prin ascendenţă şi educaţie, descinzînd pe linie paternă dintr-o veche familie nobiliară din Brabant, unită cu o ramură aristocratică cretană, iar după mamă avînd sînge japonez, avea să primească în castelul copilăriei din Boemia o educaţie pe care, cu un termen actual, am numi-o interculturală. Un preceptor german, un profesor rus şi un altul albanez, o guvernantă franţuzoaică şi o alta engle­zoai­că, o doamnă de companie unguroaică, personalul ceh, confereau domeni­ului familial o dimensiune multiculturală. Pregătirea pentru cariera diploma­tică, la un celebru colegiu vienez, avea să-l aducă în contact cu colegi de toa­te naţiile şi confesiunile: „Printre noi, sînt germani şi unguri, polonezi şi ce­hi, italieni şi români, croaţi şi sloveni, sîrbi şi ucraineni.”, dîndu-i acea extraodinară deschidere spre alteritate pe care o emană întreaga sa operă.
sus

Pan Europa, scrisă după un război (primul) mondial pustiitor, ce a depăşit în oroare pînă şi cele mai sumbre profeţii, apărea într-un moment cînd, în ciu­da lecţiei istoriei, naţiunile europene, animate fie de îngîmfarea victoriei, fie de fierea înfrîngerii, se pregăteau mai mult sau mai puţin conştient de o nouă conflagraţie. Nu proiectele de unire ale unui Dante sau Comenius, nici mă­­car spiritul democratic-umanist al Societăţii wilsoniene a Naţiunilor, ci de­ma­gogia populistă a urii de clasă a unui Stalin sau a urii de rasă a unui Hit­­ler, naţionalismul şi revanşismul, mobilizau masele şi dominau discursul po­litic. În Introducerea Pan-Europei, contele Richard Coudenhove-Kalergi, nota printre altele, cu amărăciune: „Europa stă cu privirea aţintită înspre tre­cut, în loc să scruteze viitorul. Piaţa de carte este invadată de memorii. În dezbaterile publice, consideraţiile privitoare la originea războiului recent încheiat sînt mult mai numeroase decît cele vizînd prevenirea celui următor. Această eternă orientare spre trecut este principala cauză a declinului şi fărîmiţării Europei.” În bătrîna Europă bătea din nou vîntul discordiei cînd Coudenhove-Kalergi, o rara avis, cheamă tineretul la reconciliere şi unire, devotîndu-se el însuşi unei orientări pe atunci extrem de impopulare: „Tineretului european îi revine sarcina de a schimba această stare de lucruri. El este chemat să edifice, pe ruinele vechii Europe, o Europă nouă şi să înlocuiască o Europă anarhică printr-o Europă organizată.”

Debutînd într-un prim articol din 1922 în Neue Freie Presse, sub titlul „Die Europäische Frage (Chestiunea Europeană)”, „utopia europenistă” a lui Coudenhove-Kalergi avea să devină prin Pan-Europa un program concret de acţiune, la care aveau să se ralieze de la bun început, printre alţii, importante personalităţi politice (Thomas Masaryk, Engelbert Dollfuss, Aristide Briand, Karl Renner, Gustav Streseman, Nicolae Titulescu), culturale (Paul Claudel, Selma Lagerlöff, Thomas Mann, Miguel de Unamuno, Ortega y Gasset, Salvadore de Madariaga) şi ştiinţifice (Sigmund Freud, Albert Einstein). Datorită militantismului autorului său, Pan-Europa nu a rămas doar o teorie, ci a devenit în scurt timp o mişcare structurată, avînd comitete naţionale în majo­ritatea statelor europene, între care şi România. Totuşi, vocea echilibrată a Pan-Europei nu s-a putut impune în vacarmul interbelic. A fost necesară experienţa unui nou război, profeţit de altfel de Coudenhove-Kalergi, şi de o nouă generaţie de oameni politici providenţiali — Winston Churchill, Robert Schuman, Charles de Gaulle, Konrad Adenauer, precum şi de un Plan Marshall — pentru ca Pan-Europa să devină realitate.

Pan-Europa este structurată pe unsprezece capitole, simpla lor înşirare fiind edificatoare asupra dimensiunilor şi complexităţii acestui manifest-eseu. Sînt abordate toate „marile teme” care frămîntă încă şi azi reflecţia con­tem­po­rană şi alimentează polemicile asupra Europei: rădăcinile europenismului, limitele sale geografice şi spirituale, adversarii şi aliaţii paneuropenismului, prevenirea unui nou război, naţiunea şi supranaţiunea, majorităţi şi minorităţi, Europa instituţională. Pentru Coudenhove-Kalergi, „conceptul de Europă provine dintr-un amestec de elemente geografice, politice şi culturale”, iar „noţiunea geografică de Europa nu corespunde nici celei culturale, nici celei politice”. Cu alte cuvinte, Europa este, înainte de orice, o comunitate de valori, o cultură şi o civilizaţie comune. Prin urmare, limitele ei geografice coincid cu limitele democraţiei de sorginte antică, ale „civilizatiei de tip creştin, ai cărei poli sînt individualismul elen şi socialismul creştin” .

Pentru Coudenhove-Kalergi, construirea Pan-Europei presupune identifi­ca­rea precisă a adversarilor şi aliaţilor. Deşi geografic parte a Europei, Rusia co­munistă nu este parte a spiritualităţii europene: „Bolşevismul a zguduit din rădăcini civilizaţia europeană importată de Petru cel Mare şi urmaşii săi. Promotorii ei au fost alungaţi sau lichidaţi”, de aceea „frontiera orientală a Eu­ropei cu Rusia constituie totodată limita orientală a comunităţii culturale europene.” De altfel, această opinie revine aproape obsedant, autorul nefăcînd nici un secret din neîncrederea sa funciară într-o Rusie „roşie sau albă” pe care o indică în mod prioritar ca potenţial adversar al unificării Europei: „Între 1915 şi 1919, totul s-a schimbat în Rusia, mai puţin pofta ei de expan­siune. O poftă ce nu e legată de nici un partid, de nici o personalitate. În faţa ei au fost nevoiţi să se închine deopotrivă ţarul păcii, Nikolai, ca şi socialistul Kerenski.” (…) Istoria pune Europa în faţa unei alternative: ori, trecînd peste ostilităţile naţionale, se va uni într-o federaţie, ori va cădea victimă cuceririi ruseşti”.

Cu toate acestea, adversarii cei mai de temut ai unificării europene sînt în interior. „Cea mai mare piedică în realizarea Statelor Unite ale Europei este rivalitatea milenară a celor două naţiuni cele mai numeroase ale Pan-Europei: Germania şi Franţa”, în condiţiile în care „ura franco-germană este aţîţată artificial de secole din raţiuni politico-militare”. Politicii de forţă, inspirată de „aventurieri orgolioşi”, într-un nou război îi vor cădea victime ambele po­poare: ”Din teribila criză în care se zbat acum, Germania şi Franţa vor ieşi ori europene şi aliate, ori, devorîndu-se reciproc, vor sîngera deopotrivă într-o feroce încleştare.” În consecinţă, Coudenhove-Kalergi face un apel dramatic în favoarea reconcilierii franco-germane, condiţie a unificării Europei şi menţinerii păcii. Primul pas, crede autorul în 1923, s-ar putea face printr-o uniune a cărbunelui şi oţelului şi crearea unei siderurgii europene…
Proiectului Pan-Europei i se opun cu înverşunare naţionaliştii-şovini („care vor agita pericolul deznaţionalizării”), comuniştii („care vor cere imposibilul, adică primirea Rusiei sovietice în federaţia europeană”), militariştii („deoarece unificarea europeană va face imposibil un nou război pe care aceştia şi-l doresc cu ardoare”), industriile protecţioniste („care îşi datorează supravie­ţu­irea protecţionismului vamal, deoarece nu ar putea face faţă concurenţei”). De cealaltă parte sînt toţi aceia care, conştienţi de avantajele uni­ficării, văd în aceasta posibilităţi nesperate: prevenirea unui nou război, pro­tecţia împotriva unei eventuale invazii sovietice, dezarmarea, sporirea capacităţii concurenţiale în faţa industriilor americane şi extrem-orientale.
sus

Vederile lui Coudenhove-Kalergi asupra chestiunii naţionale sînt şi ele de actualitate. „Naţiunea, spune el, nu este o comunitate de sînge, ci una spiri­tu­ală”, teoria purităţii de rasă fiind un mit, „dogma naţionalismului european.” Eu­ropa este un spaţiu de metisaj lingvistic şi rasial, frontierele statelor neavînd cum să coincidă cu cele ale limbilor şi etniilor. Pentru pacea Europei, ches­tiunea minorităţilor este primordială. După retrasarea frontierelor prin tratatele de pace de la Paris, toate noile state naţionale includ importante minorităţi. Oprimate de noile majorităţi, acestea se văd împinse „să-şi pună întrega spe­ranţă în prăbuşirea noii lor patrii, în urma unui nou război”. Nerezolvarea chestiunii minorităţilor este o permanentă sursă de instabilitate. S-ar impune deci promulgarea unui „Edict de toleranţă care ar permite fiecăruia să-şi folosească fără îngrădire limba maternă în tribunale şi în relaţiile cu autorităţile, fără ca din această pricină să aibă de suferit vreun prejudiciu”.
Coudenhove-Kalergi concluzionează că prin trecerea de la anarhie, militarism şi naţional-şovinism la reconciliere, cooperare economică şi dezvoltare culturală, Europa şi-ar îndeplini datoria faţă de propriul destin şi ar deveni un pol de stabilitate a lumii. În alianţă cu Pan-America „ar fi pe lungă durată garantele de nezdruncinat ale unei dezvoltări paşnice a civilizaţiei mondiale”. Formarea Statelor Unite ale Europei este urgentă şi ar trebui să constituie prioritatea agendei politice a tuturor partidelor democratice.„Pentru a putea apare într-o zi pe harta politică, Pan-Europa trebuie mai întîi să prindă rădăcini în inimile şi sufletele europenilor.”

Aceste idei şi multe altele asemeni fac din lectura Pan-Europei un exerciţiu de aprofundare a conceptelor legate de construcţia europeană.Chiar dacă a avut soarta ideilor care îşi depăşesc epoca, trebuind să aştepte sfîrşitul celui de-al doilea război mondial pentru a deveni, din utopie, realitate, după căderea comunismului, împlinirea idealului pan-european este mai aproape ca oricînd. Există, în sfîrşit, un consens aproape general privind necesitatea integrării europene. Cu toate acestea, se mai aud, în cele două jumătăţi recent reunite ale continentului, voci care se opun preţului de plătit. Pentru ei, Coudenhove-Kalergi nota într-un capitol din Pan-Europa: „Polonia şi România sunt prea slabe ca să-şi asume în acest secol rolul istoric pe care l-au avut în secolul trecut, Prusia şi Austria, şi anume apărarea contra Rusiei a graniţei europene. De îndată ce Rusia îşi va reveni din catastrofa ei internă, nici Polonia, nici România, nici Cehoslovacia nu o vor putea opri din înaintarea ei spre Apus.”
Publicăm această lucrare în prima ei versiune în limba română cu convin­gerea că mesajul ei poate interesa şi astăzi publicul românesc. Autorul se re­fe­ră în mai multe rînduri expres la România şi la Mica Antantă, conside­rînd-o, pe aceasta din urmă, un posibil sîmbure al Pan-Europei. Ideile lui Cou­den­hove-Kalergi ne pot ajuta să vedem mai clar locul nostru în construcţia europeană, să ne identificăm mai bine aliaţii şi să ne intuim mai bine adversarii. România se află ea însăşi în faţa acestei opţiuni, o opţiune care nu ţine de geografie, ci de un sistem de valori. Reconcilierea cu vecinii, opţiunea istorică pentru democraţie şi pluralism, respectul pentru alteritate, pot aduce României garanţia de a aparţine unui sistem de valori şi de securitate colectivă capabile să-i garanteze nu doar supravieţuirea, ci şi dezvoltarea de durată.
sus

Apariţia, la Tîrgu-Mureş (Marosvásárhely/Neumarkt) a acestei prime ver­­siuni româneşti a Pan-Europei nu este întîmplătoare. În acest oraş transilvan a luat naştere cu şapte ani în urmă prima asociaţie pro-europeană din România post-comunistă, a cărei pledoarie pentru valorile europene a fost, credem, dintre cele mai consecvente. Nici momentul ales nu este întîmplător: se împlinesc în aceste zile 40 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, actul de naştere a Uniunii Europene, pe care o prevestea Pan-Europa şi 75 de ani de la primul manifest paneuropean al lui Coudenhove-Kalergi. România are de făcut faţă, în chiar aceste zile, provocărilor relative la aderarea la sistemul politico-economic şi de securitate euro-atlantic. Polemicile legate de această opţiune istorică sînt abia la început. Pan-Europa poate fi firul Ariadnei de care avem nevoie pentru a ieşi din labirint.

Smaranda Enache
Tîrgu-Mureş, mai 1997

CUPRINS

Prefaţă

Cuvînt înainte
I. Europa şi lumea

1.Declinul hegemoniei mondiale europene
2.Tehnica şi politica
3.Puteri mondiale în locul marilor puteri
4.Situaţia Europei în lume

II. Graniţele Europei

1.Graniţele geografice ale Europei
2.Graniţele istorice ale Europei
3.Cultura europeană
4.Pan-Europa

III. Europa şi Anglia

1.Mica Europă sau marea Europă?
2.Pan-Europa şi Anglia
3.Antanta britanico-europeană

IV. Europa şi Rusia

1.Elada ca avertisment
2.Pericolul rusesc
3.Pactul de garanţie european
4.Echilibru şi dezarmare

V. Europa şi America

1.Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei
2.Pan-America
3.Pan-America şi Pan-Europa

VI. Europa şi Liga Naţiunilor

1.Critica Ligii Naţiunilor
2.Pan-Europa şi Liga Naţiunilor
3.Reorganizarea Ligii Naţiunilor

VII. Pericolul unui război în Europa

1.Pericolul de război
2.Viitorul război
3.Pan-Europa şi pacea

VIII. Europa după războiul mondial

1.Eliberarea Europei de Est
2.Politica europeană şi economia
3.Pan-Europa şi Tratatul de la Versailles
4.Mica Antantă

IX. Germania şi Franţa

1.Problema centrală a Europei
2.Franţa la răscruce
3.Germania la răscruce
4.Şovini şi europeni

X. Problema naţională

1.Esenţa naţiunii
2.Naţiunea europeană
3.Naţiunea şi frontierele ei

XI. Calea spre Pan-Europa

1.Etapele dezvoltării Pan-Europei
2.Pan-Europa şi statele ei
3.Pan-Europa şi Partidele
4.Adversarii Pan-Europei
5.Uniunea Pan-Europeană

Un pionier al Europei

Cezarina Condurache. Memoria Holocaustului interzice memoriile concurente

Memoria Holocaustului interzice memoriile concurente

Am citit zilele trecute un text semnat de dl Alexandru Florian în revista Timpul – „O lege pentru o societate civilă nepregătită?”. Din momentul în care legea 217 a început să fie dezbătută şi comentată în media, dl Florian, dar şi domnii Vainer, Cioflâncă, Climescu etc au susţinut că în ciuda scandalului generat în mod gratuit de către legionari, legea 217 nu este una antilegionară, nu este una antiromânească, nu este una procomunistă şi nu este o lege a cenzurii... Cu toate astea dl Florian face o declaraţie profund antidemocratică, ca să nu mai spun lipsită de inspiraţie.

„Legea a avut şi are ca obiectiv redarea corectă a memoriei Holocaustului în spaţiul public. Pentru aceasta, având în vedere realitatea, legiuitorul a considerat necesar să prevină şi să limiteze, cum altfel prin interdicţii dacă societatea civilă nu are reacţii?, memoriile concurente. Pe acelea care, direct sau indirect, întinează memoria Holocaustului: negaţionismul, eroizarea lui Ion Antonescu, a simbolurilor sau elitei fasciste etc. În 2015, completările au în vedere: definirea instituţională şi a simbolurilor legionare ca fiind fascismul din România. De asemenea, deşi drama evreilor şi romilor din România în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial este parte a Holocaustului european, pentru mai multă precizie acum se defineşte Holocaustul din România.”

Aşadar pentru că societatea românească nu doreşte să integreze în memoria sa publică Holocaustul, la un nivel care să convină INSHR, statul român a acţionat în favoarea memoriei Holocaustului prin interzicerea memoriilor concurente. Incredibil, deşi e clar pentru toată lumea că istoria este scrisă de cei aflaţi la putere, nu mă aşteptam să ni se spună în faţă că ni se falsifică istoria după bunul plac al legiuitorului. Memoria publică este de fapt o memorie corectă politic modelată de învingători în funcţie de interesele de moment.

Acestă acţiune profund antidemocratică este identică cu cea impusă de regimul comunist care a rescris istoria României pe calapod sovietic şi a încercat să îi remodeleze memoria publică. Cum au făcut asta? Păi cum o face şi astăzi legea 217 : istorice, luptătorii anticomunişti, armata română, burghezia şi ţăranii neobedienţi au fost aruncaţi în temniţe sau executaţi în munţi şi pe uliţele satelor. Au fost ponegriţi în fel şi chip din 1944 până în 1989. Au fost scoşi din biblioteci (nu doar din cele publice dar şi din cele personale), le-au fost dărâmate monumentele, au dispărut numele lor din instituţiile publice, le-au fost arestate familiile şi vecinii, le-a fost distorsionată toată viaţa astfel încât oamenii să îi scoată din memoria publică de voie sau mai ales de nevoie.

Le-au fost uneori ascunse trupurile executate fără condamnare ca să nu devină loc de închinare şi ascunse au rămas până astăzi când unii istorici, ca Marius Oprea sau Gheorghe Petrov încearcă să le identifice prin munţi sau gropi comune. Altora le-au dezgropat osemintele şi le-au făcut dispărute – cazul lui Ionel Moţa, Vasile Marin, Corneliu Codreanu. Spunea părintele Calciu „se vor lupta cu noi şi morţi”! Şi iată că avea mare dreptate, ieri au făcut-o comuniştii, astăzi o fac democraţii.

Oponenţii regimului comunist au fost scoşi din memoria publică prin teroare, prin minciună şi prin legislaţia punitivă. Astăzi acceptăm să se reia aceeaşi interdicţie şi mutilare a memoriei publice? Am stat 45 de ani sub întunericul comunist, am bâjbăit 25 de ani în postcomunism încercând să recuperăm câte ceva, răscolind printre minciunile şi resturile lăsate de bolşevici, ca acum să revenim brusc la interdicţie?

Atunci se dorea o memorie publică favorabilă comunismului, astăzi se vrea o memorie publică favorabilă Holocaustului. Cum se face că cei care astăzi trebuie interzişi pentru promovarea memoriei Holocaustului sunt exact aceeaşi oameni care au trebuit interzişi pentru promovarea memoriei bolşevice? Nu vi se pare înspăimântător?

Astăzi se produce o nouă mutilare a memoriei publice prin aceleaşi metode deja testate de comunişti, pe care „democraţii” le îmbracă în forme moderne potrivite secolului XXI. Teroarea nu mai ţine astăzi de duba neagră a Securităţii în care oponenţii regimului dispăreau noaptea fără urmă. Astăzi teroarea se impune prin social media - scrii ceva pe facebook, te vede SRI-ul şi te trezeşti cu dosar penal. Sau se mai poate întâmpla şi aşa: eşti primar la Sighet, primeşti un telefon şi nu îi mai acorzi titlul de cetăţean de onoare lui Aurel Vişovan. Şi ulterior printr-o recomandare corect politică i se dă jos şi placa comemorativă din liceul Dragoş Vodă.

Minciuna s-a tehnologizat şi ea şi se propagă pe internet înveşmântată în ambalaj de adevăr istoric, astfel oricine încearcă să o combată este demascat ca „neolegionar” sau „anticomunist nedemocratic”. Cât priveşte interdicţia, ea nu mai vine în numele socialismului, ci în cel al democraţiei. Interdicţiei i se spune acum „lege a toleranţei”.

Voi face o paranteză. Vreau să vă vorbesc despre un exemplu de minciună acceptată aproape unanim la nivel istoric şi politic. Pe site-ul dedicat Pogromului de la Iaşi (pe care nu îl neg, nu îl contest şi nici nu îl minimalizez, în mod evident) există o serie de fotografii ale „făptaşilor”. Această categorie a „făptaşilor” este împărţită în două subunităţi: „decidenţi” şi „agresori”. Subcategoria „agresori” nu conţine nicio imagine, însă cea a „decidenţilor” are numeroase fotografii. Între ele apare şi Horia Sima şi Nicolae Iorga! Subliniez că vorbim despre un site dedicat strict Pogromului de la Iaşi, nu pogromurilor în general, nu cadrului politico-social premergător acestui pogrom etc. Nu există nicio legendă care să sugereze că fotografiile ar putea reprezenta altceva decât pe „făptaşii decidenţi” ai acestui Pogrom.

Cum puteau Sima şi Iorga să fie decidenţi în cazul Pogromul de la Iaşi care a avut loc la finele lunii iunie 1941?! Horia Sima împreună cu regimul legionar fusese înlăturat de la guvernare de către Generalul Antonescu în ianuarie 1941, legionarii erau fie întemniţaţi, fie vânaţi. O parte din ei părăsiseră ţara, între aceştia şi Horia Sima care se afla în iunie 1941 cu domiciliul obligatoriu în lagărul de la Berkenbrück, Germania. Aşadar, cum putea Horia Sima să fie decident faţă de Pogromul de la Iaşi? (decident = persoană fizică sau juridică înzestrată cu putere de decizie).

Despre Nicolae Iorga ce să mai zic? Era mort încă din 1940, asasinat, aşa cum se ştie, chiar de nişte legionari. Ce caută poza lui Iorga în categoria „făptaşi decidenţi” ai Pogromului de la Iaşi? Şi vedeţi, vă rog, despre ce poză este vorba! Dintre toate pozele lui Iorga a fost aleasă o fotografie a cadavrului său! Pozele nu sunt însoţite nici de nume şi nici de explicaţii suplimentare. Poate Iorga nu e de fapt Iorga, iar Sima nu e Sima şi interpretăm imaginile subiectiv şi nedemocratic.

Domnule Cioflâncă, dacă aveţi dovezi, legaţi-i pe cei doi de alte pogromuri, asasinate, jafuri, agresiuni etc comise împotriva evreilor, dar faceţi astfel încât să se potrivească şi datele istorice, Sima să fie la putere (sau măcar la locul faptei), iar Iorga să fie în viaţă! Sau dacă vreţi neapărat să îi legaţi de Pogromul de la Iaşi, schimbaţi-le încadrarea, numiţi-i „autori morali” aşa cum Alexandra Sidorovici îi considera pe ziariştii naţionalişti autori morali al crimelor de pe front. Mă mir că nu am găsit pe site-ul Pogromului şi fotografia lui Corneliu Zelea Codreanu (mort din 1938) sau de ce nu, a lui Mihai Eminescu în categoria asta de făptaşi decidenţi. (vedeti aici http://www.pogromuldelaiasi.ro/)

Aceasta este o modalitate clară de a deforma memoria publică. Dar să trecem mai departe. Care sunt memoriile care concurează cu cea a Holocaustului şi de ce trebuie interzise? Legea 217 loveşte în memoria eroilor militari, memoria anticomunistă şi în memoria sfinţilor închisorilor.

Memoria eroilor militari este suprimată în mare măsură prin criminalizarea şi interdicţia cultului persoanelor vinovate de „crime de război” şi „crime împotriva umanităţii”. Păi aşa cum am tot scris, vorbim aici despre elita armatei române! Au fost judecaţi pentru aceste delicte, în procese instrumentate de Tribunalele Poporului, generali, colonei, ofiţeri, soldaţi. Numărul generalilor întemniţaţi de comunişti este uriaş: 107 dintre care 47 au fost exterminaţi în temniţe. Acum pot fi scoşi din memoria publică şi din spaţiul public graţie acestei legi. Avem şcoli, străzi, licee, plăci comemorative, busturi închinate acestor oameni. Le vom arunca la gunoi pentru că românii îi cinstesc drept eroi şi prin asta memoria Holocaustului nu stârneşte reacţiile dorite în societatea civilă?

Memoria anticomunistă este acum condamnată la uitare pentru că cei care au luptat în munţii erau în mare parte legionari sau fraţi de cruce. Singurii luptători anticomunişti admişi sunt cei care nu au fost legionari. Ne va da INSHR opinie competentă în acest sens pentru fiecare partizan în parte? Eroismul şi anticomunismul acestor oameni reprezintă o realitate, au luptat împotriva comunismului, au plătit cu viaţa sau cu mulţi ani de temniţă şi tortură, iar astăzi sunt şi ei „anticomunişti nedemocratici” şi trebuie scoşi din memoria publică ca să facă loc Holocaustului? Să îl decupăm pe Ogoranu, pe Nicolae Ciolacu sau pe Spiru Blănaru din galeria rezistenţei anticomuniste ca să facem loc altor eroi impuşi printr-o lege a unei „alte memorii”?

Memoria sfinţilor din închisori este poate cea mai competitivă. Deşi necanonizaţi sunt una dintre categoriile recente ale sfinţilor români din toate timpurile şi toate locurile. Anual numărul pelerinilor care se apleacă asupra mormintelor lor, care le cinstesc moaştele, icoanele şi mai presus de toate mucenicia, creşte necontenit. Mai mult, în ultimii ani unii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe îi consideră şi numesc public drept „sfinţi” pe aceşti foşti deţinuţi politici. Şi aici realitatea este că marea majoritate a acestora sunt legaţi de Mişcarea Legionară: Valeriu Gafencu, Costache Oprişan, Virgil Maxim, George Manu, Pr Iustin Pârvu, Pr Gheorghe Calciu, Pr Ilie Lăcătuşu – provin din rândurile structurilor legionare. Evident că nu asta i-a făcut sfinţi, dar nici nu s-au dezis de Mişcare. Aşadar reprezintă un pericol uriaş pentru memoria Holocaustului care nu poate concura în faţa societăţii civile cu cei consideraţi a fi sfinţi. Aşadar îi aruncăm şi pe ei la gunoi şi încercăm limitarea cultului de care se bucură ca să facem loc memoriei Holocaustului.

Unde sunt valorile democratice? Unde este libertatea de exprimare, de conştiinţă, de libertate religioasă? Unde sunt toate valorile democraţiei pe care dl Florian susţine că le apără şi pe care susţine că legea 217 le promovează? Unde? În interzicerea memoriilor concurente?

Dl Florian s-a exprimat şi anterior în legătură cu memoria publică dezaprobând promovarea patriotismului şi a eroismului în spaţiul public. Iată câteva citate din „Memoria publică și capcanele actului de justiţie. Schiţă pentru o teorie a spaţiului public în tranziţie” - http://www.sferapoliticii.ro/sfera/180-181/art23-Florian.php

„Construcţia memoriei pe spaţiul public este un act deliberat de asumare și promovare a unor valori prezumate a fi purtătoare de legitimitate, continuitate, exemplaritate. Într-un cuvânt, simbolurile construite în acest spaţiu sunt creatoare de modele. Societatea modernă și cea postmodernă au o „poftă crescută“ pentru mobilarea spaţiului public cu obiecte care să performeze valori precum patriotismul, valorile naţionale, eroismul statului-naţiune, exemplaritatea elitei politice, culturale sau știinţifice etc. De la plăci memoriale la ansambluri monumentale, de la studii și cărţi, la conferinţe sau emisiuni media, indivizii primesc mesaje creatoare de respectabilitate cu referire la o persoană sau alta, apreciate ca având o contribuţie semnificativă la identitatea sau etosul societăţii respective. Se construiește astfel o reţea comunicaţională cu rolul de a promova ceea ce instituţii publice, ong-uri sau persoane private consideră ca fiind naraţiuni eroizante, modelatoare de comportamente.”

Mai mult, a dat şi soluţia prin care aceste valori, despre care înţelegem că nu ii sunt pe plac, pot fi eliminate din spaţiul public:

„Există însă perioade în istoria societăţii când mari fracturi generează rescriererea memoriei colective și implicit a celei publice. Revoluţiile, restructurările instituţionale nu răstoarnă numai ierarhii, birocraţii, practici, ci şi valori, mentalităţi sau memorii. Se întâmplă că ceea ce ieri aparţinea memoriei bune astăzi să devină memorie rea și invers.”

Ce face dle Florian legea 217? A existat o mare fractură în societatea româneacă în 2013 când s-a iniţiat acestă modificare legislativă? A existat vreo revoluţie sau vreo restructurare instuţională majoră a statului român care să justifice modificarea radicală a memoriei publice? Ogoranu, Gafencu, Vulcănescu care ieri erau în memoria bună au fost mutaţi cu de-a sila în memoria rea. Legea 217 este o lovitură aplicată statului de drept din România, lovitură pe care dvs. o consideraţi normală şi afirmaţi în scris că este necesar să interzicem unele memorii în favoarea altora! Că unele suferinţe trebuie promovate în detrimentul altora. Asta nu este un atac asupra democraţiei? Asta nu este de fapt o revoluţie prin care încercaţi dărâmarea unei memorii peste care să ridicaţi o alta? E o revoluţie făcută din pix, o asasinare morală a celor deja asasinaţi fizic de comunism.

„În societăţi democrate mature, cu reguli asumate şi funcţionale, memoria expusă pe spaţiul public este, în cea mai mare parte, un discurs care se structurează pe valorile democraţiei: libertatea de expresie, respectul diversităţii şi al principiilor umaniste etc. Cu alte cuvinte, valori sau persoane ce au slujit sub ideologii şi regimuri politice antiumane, arbitrare, totalitare nu îşi găsesc contextualizări triumfaliste pe spaţiul public. În același timp, memoria oficială a statului, cea a grupurilor sociale sau a individului, în expresia lor publică, se rescrie cu fiecare ocazie, impulsionată sau timorată de politic, legislaţie, reglementări sau norme. Dar şi de decizii ale justiţiei.”

Aşadar valorile democraţiei: libertatea de expresie, respectul diversităţii şi al principiilor umaniste sunt valabile doar atâta timp cât respectă o corectitudine politică impusă. Şi dacă oamenii nu sunt suficient de „educaţi” să înţeleagă că nu este corect politic să cultive persoane sau valori dintr-o anumită ideologie îi supunem interdicţiilor legislative. Vi se pare normal şi necesar ca oamenii să fie timoraţi prin politică, legislaţie şi justiţie atâta timp cât memoria Holocaustului îşi poate înlătura concurenţa?

Ceea ce dl Florian pare să nu ştie, sau nu doreşte să ştie, este faptul că au existat evrei în România şi după Holocaust (definit temporal prin lege între anii 1940-1944). Şi că o parte dintre aceştia au suferit cumplit în temniţele comuniste. Aceşti evrei fac parte din memoriile concurente pe care legea 217 le-a înlăturat. De ce alegeţi să îi condamnaţi la uitare pe aceşti evrei şi să îi protejaţi doar pe cei care au suferit strict între 1940 şi 1944? Suferinţa evreilor de după 1944 nu a fost suficient de puternică?

Memoriile considerate astăzi concurente Holocaustului nu i-au eliminat pe foştii deţinuţi politici evrei. Dimpotrivă, numele evreilor exterminaţi de regimul comunist nu au fost şterse de către deţinuţii politici legionari, ţărănişti etc. Aceştia nu judecă după calapodul dvs., dle Florian, şi nu doresc să monopolizeze suferinţa eliminând abuziv nişte fraţi cu care au împărţit un turtoi amărât şi un prici de închisoare.

Poate dvs. nu stiaţi că pe inscripţia Troiţei foştilor deţinuţi politici de la Târgu Ocna se află înscris şi numele lui Max Mozes şi că sub lista de nume stau scrise următoarele cuvinte „lor şi tuturor celor împreună cu ei neidentificaţi de noi”. Asta scriau „concurenţii” memoriei Holocaustului în 1991 când au înălţat troiţa. Poate dvs. nu stiaţi că în Aiud au suferit şi Louis Blank, Ovisei Felman sau Samuel Drescher; în Jilava au suferit şi Eduard Kaner, David Bernstein sau Seinhorn Rubi; la Mislea au pătimit şi surorile Annie şi Bopsi Samuelli etc.

Domnule Florian noi ştim aceste nume evreieşti şi multe altele alături de cele menţionate, şi stim că toţi aceşti oameni au suferit enorm de pe urma comunismului şi unii au plătit cu viaţa. Noi ştim asta nu de la INSHR, care nu s-a ocupat de memoria acestor oameni, ci ştim asta de la foştii deţinuţi politici legionari care i-au pomenit cu drag şi admiraţie în cărţile de memorialistică, cărora legea 217 doreşte acum să le impună un aparat critic.

Vedeţi ce ironică este situaţia? Dvs. consideraţi că toţi legionari sunt vinovaţi in corpore pentru crimele făcute de câţiva membri ai Mişcării Legionare. La polul opus legionarii îi consideră pe evreii cu care au împărţit celulele comuniste nişte fraţi ai lor, egali în suferinţă. Păi la Piteşti o parte din aceşti legionari au fost torturaţi în chip barbar de evreii Iosif Fuchs şi Ioan Steier. După logica dvs, ca pedeapsă pentru ce au făcut Fuchs şi Steier, legionarii ar fi trebuit să îi şteargă din memoria suferinţei carcerale in corpore pe toţi evreii. Iată că nu au făcut asta şi că îi pomenesc şi le promovează memoria. Şi atunci dle Florian, cine este anti-democrat şi cine duce politici anti-umane?

Niciodată nu am văzut la comemorările foştilor deţinuţi politici să participe şi evrei. De ce? Şi ei au avut morţi şi pătimitori în temniţe. De ce nu li se aduce cinstirea cuvenită de către comunitatea din care făceau parte? De ce nu s-au ridicat monumente dedicate memoriei lor? De ce nu participaţi alături de noi anual la comemorările deţinuţilor politici în faţa temniţelor şi a monumentelor închinate lor?

Domnule Florian, eu şi mulţi alţii ca mine „neo-legionari şi anticomunişti nedemocratici” demascaţi cu mare pompă de legea 217, noi vă cinstim morţii şi îi comemoram anual în public, chiar dacă dvs. uitaţi să o faceţi. Poate că facând şi dvs. acest efort de a străbate ţara şi de a vă pleca genunchi în faţa jertfei pe care au dat-o şi evreii în temniţele comuniste nu aţi mai fi avut nevoie de o lege care să încerce să impună forţat respect pentru memoria Holocaustului. V-aţi gândit vreodată că societatea civilă căreia legea 217 încearcă să îi amputeze memoria ar fi fost mult mai receptivă la suferinţele provocate de Holocaust dacă dvs. şi alţii nu aţi fi încercat să monopolizaţi suferinţa şi dreptul la memorie?

Mă opresc aici. Mai sunt şi alte aspecte interesante în articolul dlui Florian, dar despre ele voi scrie într-un articol ulterior. Tot atunci vom vorbi şi despre posibilităţile dlui Florian de a „impulsiona” ştergerea memoriilor concurente dincolo de actuala literă a legii 217.

Cezarina Condurache

CONFERINTA EXCEPTIONALA Virgiliu Gheorghe.

Liviu Vălenaș, MOCANITA DE PE VALEA VASERULUI. Munții Maramureșului

România pitorească: MOCANITA DE PE VALEA VASERULUI din Munții Maramureșului

​Locomotiva "Elvetia" produsa la Resita in 1954, cu o putere de 150 CP, in dreapta o alta garnitura, tractata de locomotiva "Mariuta", produsa in Germania in 1910.

Trenul forestier pe ecartament ingust de 760 mm de pe Valea Vaserului este in prezent cea mai lunga linie de acest gen din Romania, cu o lungime de 46,4 km. Pe primii 21,6 km, pana in gara Paltinu, este foolosita si ca tren turistic. Datorita uriasei afluente turistice, care poate sa ajunga la 1.500 (!) de calatori pe zi, pornesc zilnic din gara CFF (Caile Ferate Forestiere) Viseul de Sus pana la 4 garnituri de tren, fiecare garnitura avand 8-10 vagoane de pasageri (unele importate din Elvetia - cele produse in Romania au luat, cu mai multi ani in urma, calea fierului vechi). CFF de pe Valea Vaserului dispune de 5 locomotive functionale, cea mai veche este produsa in Germania imperiala in 1910, iar cea mai noua este produsa in Romania in 1987, an in care s-a sistat la Resita si Reghin productia locomotivelor cu abur forestiere. In afara de aceste 5 locomotive linia mai dispune de alte cateva, care sunt in conservare in depou.

​Locomotiva "Mariuta", produsa in Germania in 1910.

Calea ferata ingusta de pe Valea Vaserului este relativ recenta, fiind creata in Romania Mare in 1932 exclusiv pentru transportul lemnului. La origine a stat calea ferata ingusta dintre Borsa (unde se termina calea ferata cu ecartament normal de 1460 m) si Iacobeni din Bucovina. Aceasta linie, o mare performanta tehnica, a fost inaugurata de austrieci in 1915. Datorita pantelor extrem de mari (trenurile inguste trebuia sa escaladeze Pasul Prislop, la 1416 m alt.) trenurile au fost putin adecvate transportului materialului lemnos, iar traficul de pasageri s-a dovedit nerentabil, asa ca statul roman a decis, la inceputul anilor 1930, demontarea acestei linii si transportarea sinelor si a materialului rulant pe un nou traseu, cel de pe Valea Vaserului. Mocanita de pe Vaser transporta ocazional, pana in prezent, si lemne, de la capatul liniei pana la Viseul de Sus, fiind, din acest punct de vedere, singura linie de acest gen din Europa inca in functiune.

Reamintim ca Valea Vaserului, cu o lungime de 60 km, impreuna cu Valea Ruscovei, sunt cele mai mari vai interioare ale Muntilor Maramuresului, in prezent Parc Natural.

Interesul absolut urias, inclusiv in strainatate, pentru o calatorie cu trenul ingust de pe Vaser, demonsteaza inca o data iresponsabilitatea criminala a guvernantilor Romaniei de dupa 1989, care au gestionat direct distrugerea tuturor cailor ferate inguste din tara si trimiterea sinelor si a materialului rulant direct la fier vechi! In decembrie 1989 mai existau in Romania inca 3.000 km de cale ferata ingusta functionala. Trebuie totusi sa precizam ca distrugerea pretioaselor linii inguste a inceput inca de pe vremea comunismului, comunistii au declarat ca "dusmani ai regimului" nu numai calul, ci si micile locomotive si liniile ferate aferente. In prezent in Romania s-a repus in functiune adevarata mocanita (de la care a derivat, pe nedrept, numele si pentru celelalte cai ferate inguste) dintre Abrud si Campeni, in ideea prelungirii liniei pana la Campia Turzii, adica pe toata Valea Ariesului din Apuseni, iar in judetul Covasna secuii au pus in exploatare turistica, pe o lungime de numai 5,1 km, trenul ingust de pe Basca Mare de la Comandau. Toate aceste realizari au fost posibile exclusiv unor fundatii din Vestul Europei, guvernele de la Bucuresti demonstrand in continuare un dezinteres total fata de acest potential turistic urias al Romaniei.

​

In prezent calea ferata ingusta de pe Vaser este clasată monument istoric, cu cod LMI MM-II-a-B-21017.

text si imagini: LIVIU VALENAS

Virgiliu Gheorghe şi Andrei Dârlău. Conferinţa "Tulburarea identităţii de gen şi viitorul omenirii"

Miercuri, 18 februarie, la Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti, a avut loc conferinţa „Tulburarea identităţii de gen şi viitorul omenirii”. Cu această ocazie, a fost lansată şi cartea „Faţa nevăzută a homosexualităţii” scrisă de Virgiliu Gheorghe şi Andrei Dârlău. Alături de cei doi autori a mai vorbit şi prof. univ. dr. Pavel Chirilă, care semnează prefaţa cărţii apărute la editura Christiana.

Liviu Vălenaș. Vechiul cimitir evreiesc din Ieud, Maramures

Vechiul cimitir evreiesc din Ieud, Maramures

Foto: Liviu Valenas, 2015

In frumoasa localitate Ieud de pe Valea Izei din Maramures, o comuna atat de plina de istorie, pe dealul care domina Biserica din Deal (monument istoric din sec. XIV) se afla vechiul cimitir evreiesc, datand de aproape trei secole. El se afla in grija comunei, fiind imprejmuit cu un gard, o localnica, custodele cimitirului, deschide poarta oricarui curios. Ca toate vechile cimitire evreiesti din Bucovina si Maramures si cimitirul din Ieud nu este pazit (gardul fiind mai mult decat permisibil), insa nimanui din aceasta parte a tarii nu i-a trecut si nu-i trece prin cap, idem tuturor vizitatorilor de pretutindeni, sa profaneze acest loc de veci - o mare deosebire fata de situatia din Franta de pilda - inca o dovada in plus asupra caracterului tolerant al poporului roman, strain in general de sentimente antisemite.

​
Pentru a vizita acest interesant cimitir se poate urca poteca de la Biserica din Deal din Ieud sau traversa puntea pe Valea Ieudului de langa pensiunea Casa Traditiilor (str. Principala 794 A, Ieud, tel. 0040-763-768648), un veritabil (si) muzeu al artei populare maramuresene din Ieud. Din pacate cimitirul este neingrijit, fiindca Comunitatea Evreiesca din Romania este mai interesata sa se razboiasca cu un mort, maresalul Ion Antonescu, decat sa se ocupe de propriile cimitire istorice. Foto: Liviu Valenas, 2015Evreii au fost colonizati din Galitia de catre administratia austriaca a Maramuresului si Bucovinei, in prima jumatate a secolului al XVIII-lea, respectiv sfarsitul secolului al XVIII-lea. In aceasta perioada au ajuns si la Ieud, pe Valea Izei, unde au constituit o comunitate relativ prospera, de modesti comercianti, carciumari si mici camatari. Ei s-au integrat in viata Ieudului si au convietuit in bune relatii cu majoritatea romaneasca a comunei, conflicte cu nuanta antisemita neexistand. Insa aceasta viata, aproape idilica, s-a terminat brusc odata cu Arbitrajul de la Viena din 1940, cand intreg Maramuresul istoric (cu majoritate de 85 % romaneasca) a trecut sub administratia maghiara. In 1944, dupa debarcarea, de facto, a amiralului Horthy de la putere, noul guvern maghiar, al "Crucilor cu Sageti", a luat decizia funesta sa-i trimita pe toti evreii din Ungaria, inclusiv cei din Transilvania de Nord, anexata in urma arbitrajului  din 1940 (in istoriografia romaneasca cunoscut impropriu sub numele de "Dictatul de la Viena"), inclusiv cei din Maramures, direct la Auschwitz si astfel a disparut pentru totdeauna si o comunitate locala ieudeana.

​Elie Wiesel, la 17 ani, proaspat eliberat de la Auschwitz.

Un evreu maramuresean, din Sighetul Marmatiei, este si laureatul premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel (n. la 30 septembrie 1928, Sighet), a carui familie a fost arestata si deportata la Auschwitz in 1944 de autoritatile maghiare. Singurul supravietuitor a fost copilul Elie. Multi nu cunosc faptul istoric ca, mai multi localnici maramureseni l-au contactat pe tatal lui Elie Wiesel (capul unei respectate familii evreiesti din Sighet) si i-au propus sa salveze familia lui in intregime, ascunzand-o in muntii din jur. I-au spus: "Domnule Wiesel, autoritatile maghiare o sa va aresteze in curand, cu toata familia impreuna si o sa va expedieze in Germania, iar de acolo nu veti mai avea scapare. Noi insa avem un plan, bine pus la punct, va ducem toata familia la o stana ascunsa in munti, pe care numai noi o cunoastem si va tinem acolo, cu toate cele necesare traiului, pana se termina razboiul. Germania deja a pierdut razboiul, mai mult de un an nu va mai dura, va rugam deci sa acceptati propunerea noastra". Insa batranul Wiesel a refuzat categoric sa fie salvat de romani. Le-a declarat maramuresenilor ca, "La urma urmelor el este maghiar, nu evreu, ma rog, maghiar-evreu si are toata increderea in autoritatile maghiare". Degeaba au incercat sa-i explice taranii maramureseni ca a fost poate maghiar pana in 1944, insa de aici incolo, pentru administratia maghiara, este numai si numai evreu si va fi arestat. Ceea ce s-a si intamplat. Poate patriarhul familiei Wiesel s-a gandit ca este mai bine sa se bazeze pe "corectitudinea" administratiei maghiare, decat pe niste valahi imputiti (büdös oláh), poate mancarea de la stana i s-ar fi parut putin kosher (un an de zile sa mananci numai mamaliga cu branza, slanina, cas si urda ar fi fost poate de nesuportat pentru familie), poate s-a gandit ca va trebui odata si odata sa deconteze intretinerea la stana, cine mai stie acum de ce a fost luata atunci, in acele zile tragice, o decizie atat de gresita, care a costat in final viata intregii familii, cu exceptia copilului Elie Wiesel. Iar el, reputatul savant de astazi, onorat de toate universitatile din lume, manifesta o ciudata amnezie: ataca incontinuu poporul roman si Romania, pentru presupusul Holocaust din Romania, inclusiv pentru tragedia produsa familiei lui, uitand, deliberat, ca familia lui a fost trimisa la Auschwitz de autoritatile maghiare, care ocupau nu numai Maramuresul, ci si toata Transilvania de Nord. Spre deosebire de mult hulitul Ion Antonescu, care nu a expediat absolut niciun evreu la Auschwitz, ramanand surd si orb, pana la sfarsit, la toate apelurile in acest sens facute de Adolf Hitler.

Elie Wiesel, in anii 2000.
LIVIU VALENAS