Memoria
Holocaustului interzice memoriile concurente
Am citit zilele trecute un
text semnat de dl Alexandru Florian în revista Timpul – „O
lege pentru o societate civilă nepregătită?”.
Din momentul în care legea 217 a început să fie dezbătută şi
comentată în media, dl Florian, dar şi domnii Vainer, Cioflâncă,
Climescu etc au susţinut că în ciuda scandalului generat în mod
gratuit de către legionari, legea 217 nu este una antilegionară, nu
este una antiromânească, nu este una procomunistă şi nu este o
lege a cenzurii... Cu toate astea dl Florian face o declaraţie
profund antidemocratică, ca să nu mai spun lipsită de inspiraţie.
„Legea
a avut şi are ca obiectiv
redarea corectă a memoriei Holocaustului în spaţiul public.
Pentru
aceasta,
având în vedere realitatea, legiuitorul
a considerat necesar să prevină şi să limiteze,
cum altfel prin
interdicţii
dacă societatea civilă nu are reacţii?, memoriile
concurente.
Pe acelea care, direct sau indirect, întinează memoria
Holocaustului: negaţionismul,
eroizarea lui Ion Antonescu, a simbolurilor sau elitei fasciste etc.
În 2015, completările au în vedere: definirea instituţională şi
a simbolurilor legionare ca fiind fascismul din România. De
asemenea, deşi drama evreilor şi romilor din România în timpul
celui de-Al Doilea Război Mondial este parte a Holocaustului
european, pentru mai multă precizie acum se defineşte Holocaustul
din România.”
Aşadar
pentru că societatea românească nu doreşte să integreze în
memoria sa publică Holocaustul, la un nivel care să convină INSHR,
statul român a acţionat în favoarea memoriei Holocaustului prin
interzicerea memoriilor concurente. Incredibil, deşi e clar pentru
toată lumea că istoria este scrisă de cei aflaţi la putere, nu mă
aşteptam să ni se spună în faţă că ni se falsifică istoria
după bunul plac al legiuitorului. Memoria publică este de fapt o
memorie corectă politic modelată de învingători în funcţie de
interesele de moment.
Acestă
acţiune profund antidemocratică este identică cu cea impusă de
regimul comunist care a rescris istoria României pe calapod sovietic
şi a încercat să îi remodeleze memoria publică.
Cum au făcut asta? Păi cum o face şi astăzi legea 217 : istorice,
luptătorii anticomunişti, armata română, burghezia şi ţăranii
neobedienţi au fost aruncaţi în temniţe sau executaţi în munţi
şi pe uliţele satelor. Au fost ponegriţi în fel şi chip din 1944
până în 1989. Au fost scoşi din biblioteci (nu doar din cele
publice dar şi din cele personale), le-au fost dărâmate
monumentele, au dispărut numele lor din instituţiile publice, le-au
fost arestate familiile şi vecinii, le-a fost distorsionată toată
viaţa astfel încât oamenii să îi scoată din memoria publică de
voie sau mai ales de nevoie.
Le-au
fost uneori ascunse trupurile executate fără condamnare ca să nu
devină loc de închinare şi ascunse au rămas până astăzi când
unii istorici, ca Marius Oprea sau Gheorghe Petrov încearcă să le
identifice prin munţi sau gropi comune. Altora le-au dezgropat
osemintele şi le-au făcut dispărute – cazul lui Ionel Moţa,
Vasile Marin, Corneliu Codreanu. Spunea părintele Calciu „se vor
lupta cu noi şi morţi”! Şi iată că avea mare dreptate, ieri au
făcut-o comuniştii, astăzi o fac democraţii.
Oponenţii
regimului comunist au fost scoşi din memoria publică prin teroare,
prin minciună şi prin legislaţia punitivă. Astăzi acceptăm să
se reia aceeaşi interdicţie şi mutilare a memoriei publice? Am
stat 45 de ani sub întunericul comunist, am bâjbăit 25 de ani în
postcomunism încercând să recuperăm câte ceva, răscolind
printre minciunile şi resturile lăsate de bolşevici, ca acum să
revenim brusc la interdicţie?
Atunci
se dorea o memorie publică favorabilă comunismului, astăzi se vrea
o memorie publică favorabilă Holocaustului. Cum
se face că cei care astăzi trebuie interzişi pentru promovarea
memoriei Holocaustului sunt exact aceeaşi oameni care au trebuit
interzişi pentru promovarea memoriei bolşevice?
Nu vi se pare înspăimântător?
Astăzi
se produce o nouă mutilare a memoriei publice prin aceleaşi metode
deja testate de comunişti, pe care „democraţii” le îmbracă în
forme moderne potrivite secolului XXI. Teroarea nu mai ţine astăzi
de duba neagră a Securităţii în care oponenţii regimului
dispăreau noaptea fără urmă. Astăzi teroarea se impune prin
social media - scrii ceva pe facebook, te vede SRI-ul şi te trezeşti
cu dosar penal. Sau se mai poate întâmpla şi aşa: eşti primar la
Sighet, primeşti un telefon şi nu îi mai acorzi titlul de cetăţean
de onoare lui Aurel Vişovan. Şi ulterior printr-o recomandare
corect politică i se dă jos şi placa comemorativă din liceul
Dragoş Vodă.
Minciuna
s-a tehnologizat şi ea şi se propagă pe internet înveşmântată
în ambalaj de adevăr istoric, astfel oricine încearcă să o
combată este demascat ca „neolegionar” sau „anticomunist
nedemocratic”. Cât priveşte interdicţia, ea nu mai vine în
numele socialismului, ci în cel al democraţiei. Interdicţiei i se
spune acum „lege a toleranţei”.
Voi face
o paranteză. Vreau să vă vorbesc despre un exemplu de minciună
acceptată aproape unanim la nivel istoric şi politic. Pe site-ul
dedicat Pogromului de la Iaşi (pe care nu îl neg, nu îl contest şi
nici nu îl minimalizez, în mod evident) există o serie de
fotografii ale „făptaşilor”. Această categorie a „făptaşilor”
este împărţită în două subunităţi: „decidenţi” şi
„agresori”. Subcategoria „agresori” nu conţine nicio
imagine, însă cea a „decidenţilor” are numeroase fotografii.
Între ele apare şi Horia Sima şi Nicolae Iorga! Subliniez că
vorbim despre un site dedicat strict Pogromului de la Iaşi, nu
pogromurilor în general, nu cadrului politico-social premergător
acestui pogrom etc. Nu există nicio legendă care să sugereze că
fotografiile ar putea reprezenta altceva decât pe „făptaşii
decidenţi” ai acestui Pogrom.
Cum
puteau Sima şi Iorga să fie decidenţi în cazul Pogromul de la
Iaşi care a avut loc la finele lunii iunie 1941?! Horia Sima
împreună cu regimul legionar fusese înlăturat de la guvernare de
către Generalul Antonescu în ianuarie 1941, legionarii erau fie
întemniţaţi, fie vânaţi. O parte din ei părăsiseră ţara,
între aceştia şi Horia Sima care se afla în iunie 1941 cu
domiciliul obligatoriu în lagărul de la Berkenbrück,
Germania. Aşadar, cum putea Horia Sima să fie decident faţă de
Pogromul de la Iaşi? (decident = persoană
fizică sau juridică înzestrată cu putere de decizie).
Despre Nicolae Iorga ce să
mai zic? Era mort încă din 1940, asasinat, aşa cum se ştie, chiar
de nişte legionari. Ce caută poza lui Iorga în categoria „făptaşi
decidenţi” ai Pogromului de la Iaşi? Şi vedeţi, vă rog, despre
ce poză este vorba! Dintre toate pozele lui Iorga a fost aleasă o
fotografie a cadavrului său! Pozele nu sunt însoţite nici de nume
şi nici de explicaţii suplimentare. Poate Iorga nu e de fapt Iorga,
iar Sima nu e Sima şi interpretăm imaginile subiectiv şi
nedemocratic.
Domnule Cioflâncă, dacă
aveţi dovezi, legaţi-i pe cei doi de alte pogromuri, asasinate,
jafuri, agresiuni etc comise împotriva evreilor, dar faceţi astfel
încât să se potrivească şi datele istorice, Sima să fie la
putere (sau măcar la locul faptei), iar Iorga să fie în viaţă!
Sau dacă vreţi neapărat să îi legaţi de Pogromul de la Iaşi,
schimbaţi-le încadrarea, numiţi-i „autori morali” aşa cum
Alexandra Sidorovici îi considera pe ziariştii naţionalişti
autori morali al crimelor de pe front. Mă mir că nu am găsit pe
site-ul Pogromului şi fotografia lui Corneliu Zelea Codreanu (mort
din 1938) sau de ce nu, a lui Mihai Eminescu în categoria asta de
făptaşi decidenţi. (vedeti aici http://www.pogromuldelaiasi.ro/)
Aceasta este o modalitate
clară de a deforma memoria publică. Dar să trecem mai departe.
Care sunt memoriile care concurează cu cea a Holocaustului şi de ce
trebuie interzise? Legea 217 loveşte în memoria eroilor militari,
memoria anticomunistă şi în memoria sfinţilor închisorilor.
Memoria eroilor militari
este suprimată în mare măsură prin criminalizarea şi interdicţia
cultului persoanelor vinovate de „crime de război” şi „crime
împotriva umanităţii”. Păi aşa cum am tot scris, vorbim aici
despre elita armatei române! Au fost judecaţi pentru aceste
delicte, în procese instrumentate de Tribunalele Poporului,
generali, colonei, ofiţeri, soldaţi. Numărul generalilor
întemniţaţi de comunişti este uriaş: 107 dintre care 47 au fost
exterminaţi în temniţe. Acum pot fi scoşi din memoria publică şi
din spaţiul public graţie acestei legi. Avem şcoli, străzi,
licee, plăci comemorative, busturi închinate acestor oameni. Le vom
arunca la gunoi pentru că românii îi cinstesc drept eroi şi prin
asta memoria Holocaustului nu stârneşte reacţiile dorite în
societatea civilă?
Memoria anticomunistă
este acum condamnată la uitare pentru că cei care au luptat în
munţii erau în mare parte legionari sau fraţi de cruce. Singurii
luptători anticomunişti admişi sunt cei care nu au fost legionari.
Ne va da INSHR opinie competentă în acest sens pentru fiecare
partizan în parte? Eroismul şi anticomunismul acestor oameni
reprezintă o realitate, au luptat împotriva comunismului, au plătit
cu viaţa sau cu mulţi ani de temniţă şi tortură, iar astăzi
sunt şi ei „anticomunişti nedemocratici” şi trebuie scoşi din
memoria publică ca să facă loc Holocaustului? Să îl decupăm pe
Ogoranu, pe Nicolae Ciolacu sau pe Spiru Blănaru din galeria
rezistenţei anticomuniste ca să facem loc altor eroi impuşi
printr-o lege a unei „alte memorii”?
Memoria sfinţilor din
închisori
este poate cea mai competitivă. Deşi necanonizaţi sunt una dintre
categoriile recente ale sfinţilor români din toate timpurile şi
toate locurile. Anual numărul pelerinilor care se apleacă asupra
mormintelor lor, care le cinstesc moaştele, icoanele şi mai presus
de toate mucenicia, creşte necontenit. Mai mult, în ultimii ani
unii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe îi consideră şi numesc public
drept „sfinţi” pe aceşti foşti deţinuţi politici. Şi aici
realitatea este că marea majoritate a acestora sunt legaţi de
Mişcarea Legionară: Valeriu Gafencu, Costache Oprişan, Virgil
Maxim, George Manu, Pr Iustin Pârvu, Pr Gheorghe Calciu, Pr Ilie
Lăcătuşu – provin din rândurile structurilor legionare. Evident
că nu asta i-a făcut sfinţi, dar nici nu s-au dezis de Mişcare.
Aşadar reprezintă un pericol uriaş pentru memoria Holocaustului
care nu poate concura în faţa societăţii civile cu cei
consideraţi a fi sfinţi. Aşadar îi aruncăm şi pe ei la gunoi şi
încercăm limitarea cultului de care se bucură ca să facem loc
memoriei Holocaustului.
Unde sunt valorile
democratice? Unde este libertatea de exprimare, de conştiinţă, de
libertate religioasă? Unde sunt toate valorile democraţiei pe care
dl Florian susţine că le apără şi pe care susţine că legea 217
le promovează? Unde? În interzicerea memoriilor concurente?
Dl Florian s-a exprimat şi
anterior în legătură cu memoria publică dezaprobând promovarea
patriotismului şi a eroismului în spaţiul public. Iată câteva
citate din „Memoria
publică și
capcanele actului de justiţie. Schiţă pentru o teorie a
spaţiului public în tranziţie”
- http://www.sferapoliticii.ro/sfera/180-181/art23-Florian.php
„Construcţia memoriei pe
spaţiul public este un act deliberat de asumare și
promovare a unor valori prezumate a fi purtătoare de legitimitate,
continuitate, exemplaritate. Într-un cuvânt, simbolurile construite
în acest spaţiu sunt creatoare de modele. Societatea
modernă și
cea postmodernă au o „poftă crescută“ pentru mobilarea
spaţiului public cu obiecte care să performeze valori precum
patriotismul, valorile naţionale, eroismul statului-naţiune,
exemplaritatea elitei politice, culturale sau știinţifice
etc. De la plăci memoriale la ansambluri monumentale, de la
studii și
cărţi, la conferinţe sau emisiuni media, indivizii primesc mesaje
creatoare de respectabilitate cu referire la o persoană sau alta,
apreciate ca având o contribuţie semnificativă la identitatea sau
etosul societăţii respective. Se construiește
astfel o reţea comunicaţională cu rolul de a promova ceea ce
instituţii publice, ong-uri sau persoane private consideră ca fiind
naraţiuni eroizante, modelatoare de comportamente.”
Mai
mult, a dat şi soluţia prin care aceste valori, despre care
înţelegem că nu ii sunt pe plac, pot fi eliminate din spaţiul
public:
„Există însă perioade
în istoria societăţii când mari fracturi generează rescriererea
memoriei colective și
implicit a celei publice. Revoluţiile, restructurările
instituţionale nu răstoarnă numai ierarhii, birocraţii, practici,
ci şi valori, mentalităţi sau memorii. Se întâmplă că ceea ce
ieri aparţinea memoriei bune astăzi să devină memorie rea și
invers.”
Ce
face dle Florian legea 217? A existat o mare fractură în societatea
româneacă în 2013 când s-a iniţiat acestă modificare
legislativă? A existat vreo revoluţie sau vreo restructurare
instuţională majoră a statului român care să justifice
modificarea radicală a memoriei publice? Ogoranu, Gafencu,
Vulcănescu care ieri erau în memoria bună au fost mutaţi cu de-a
sila în memoria rea. Legea 217 este o lovitură aplicată statului
de drept din România, lovitură pe care dvs. o consideraţi normală
şi afirmaţi în scris că este necesar să interzicem unele memorii
în favoarea altora! Că unele suferinţe trebuie promovate în
detrimentul altora. Asta nu este un atac asupra democraţiei? Asta nu
este de fapt o revoluţie prin care încercaţi dărâmarea unei
memorii peste care să ridicaţi o alta? E o revoluţie făcută din
pix, o asasinare morală a celor deja asasinaţi fizic de comunism.
„În societăţi
democrate mature, cu reguli asumate şi funcţionale, memoria expusă
pe spaţiul public este, în cea mai mare parte, un discurs care se
structurează pe valorile democraţiei: libertatea de expresie,
respectul diversităţii şi al principiilor umaniste etc. Cu alte
cuvinte, valori sau persoane ce au slujit sub ideologii şi regimuri
politice antiumane, arbitrare, totalitare nu îşi găsesc
contextualizări triumfaliste pe spaţiul public. În același
timp, memoria
oficială a statului,
cea a grupurilor sociale sau a individului, în expresia lor publică,
se
rescrie cu fiecare ocazie, impulsionată sau timorată de politic,
legislaţie, reglementări sau norme.
Dar şi de decizii ale justiţiei.”
Aşadar
valorile democraţiei: libertatea de expresie, respectul diversităţii
şi al principiilor umaniste sunt valabile doar atâta timp cât
respectă o corectitudine politică impusă. Şi dacă oamenii nu
sunt suficient de „educaţi” să înţeleagă că nu este corect
politic să cultive persoane sau valori dintr-o anumită ideologie îi
supunem interdicţiilor legislative. Vi se pare normal şi necesar ca
oamenii să fie timoraţi prin politică, legislaţie şi justiţie
atâta timp cât memoria Holocaustului îşi poate înlătura
concurenţa?
Ceea ce dl Florian pare să
nu ştie, sau nu doreşte să ştie, este faptul că au existat evrei
în România şi după Holocaust
(definit temporal prin lege între anii 1940-1944). Şi că o parte
dintre aceştia au suferit cumplit în temniţele comuniste. Aceşti
evrei fac parte din memoriile concurente pe care legea 217 le-a
înlăturat. De ce alegeţi să îi condamnaţi la uitare pe aceşti
evrei şi să îi protejaţi doar pe cei care au suferit strict între
1940 şi 1944? Suferinţa evreilor de după 1944 nu a fost suficient
de puternică?
Memoriile considerate
astăzi concurente Holocaustului nu i-au eliminat pe foştii deţinuţi
politici evrei.
Dimpotrivă, numele evreilor exterminaţi de regimul comunist nu au
fost şterse de către deţinuţii politici legionari, ţărănişti
etc. Aceştia nu judecă după calapodul dvs., dle Florian, şi nu
doresc să monopolizeze suferinţa eliminând abuziv nişte fraţi cu
care au împărţit un turtoi amărât şi un prici de închisoare.
Poate dvs. nu stiaţi că pe
inscripţia Troiţei foştilor deţinuţi politici de la Târgu Ocna
se află înscris şi numele lui Max Mozes şi că sub lista de nume
stau scrise următoarele cuvinte „lor şi tuturor celor împreună
cu ei neidentificaţi de noi”. Asta scriau „concurenţii”
memoriei Holocaustului în 1991 când au înălţat troiţa. Poate
dvs. nu stiaţi că în Aiud au suferit şi Louis Blank, Ovisei
Felman sau Samuel Drescher; în Jilava au suferit şi Eduard Kaner,
David Bernstein sau Seinhorn Rubi; la Mislea au pătimit şi surorile
Annie şi Bopsi Samuelli etc.
Domnule Florian noi ştim
aceste nume evreieşti şi multe altele alături de cele menţionate,
şi stim că toţi aceşti oameni au suferit enorm de pe urma
comunismului şi unii au plătit cu viaţa. Noi ştim asta nu de la
INSHR, care nu s-a ocupat de memoria acestor oameni, ci ştim asta de
la foştii deţinuţi politici legionari care i-au pomenit cu drag şi
admiraţie în cărţile de memorialistică, cărora legea 217
doreşte acum să le impună un aparat critic.
Vedeţi ce ironică este
situaţia? Dvs.
consideraţi că toţi legionari sunt vinovaţi in corpore pentru
crimele făcute de câţiva membri ai Mişcării Legionare. La polul
opus legionarii îi consideră pe evreii cu care au împărţit
celulele comuniste nişte fraţi ai lor, egali în suferinţă. Păi
la Piteşti o parte din aceşti legionari au fost torturaţi în chip
barbar de evreii Iosif Fuchs şi Ioan Steier. După logica dvs, ca
pedeapsă pentru ce au făcut Fuchs şi Steier, legionarii ar fi
trebuit să îi şteargă din memoria suferinţei carcerale in
corpore pe toţi evreii. Iată că nu au făcut asta şi că îi
pomenesc şi le promovează memoria. Şi atunci dle Florian, cine
este anti-democrat şi cine duce politici anti-umane?
Niciodată nu am văzut la
comemorările foştilor deţinuţi politici să participe şi evrei.
De ce? Şi ei au avut morţi şi pătimitori în temniţe. De ce nu
li se aduce cinstirea cuvenită de către comunitatea din care făceau
parte? De ce nu s-au ridicat monumente dedicate memoriei lor? De ce
nu participaţi alături de noi anual la comemorările deţinuţilor
politici în faţa temniţelor şi a monumentelor închinate lor?
Domnule Florian, eu şi
mulţi alţii ca mine „neo-legionari şi anticomunişti
nedemocratici” demascaţi cu mare pompă de legea 217, noi vă
cinstim morţii şi îi comemoram anual în public, chiar dacă dvs.
uitaţi să o faceţi.
Poate că facând şi dvs. acest efort de a străbate ţara şi de a
vă pleca genunchi în faţa jertfei pe care au dat-o şi evreii în
temniţele comuniste nu aţi mai fi avut nevoie de o lege care să
încerce să impună forţat respect pentru memoria Holocaustului.
V-aţi gândit vreodată că societatea civilă căreia legea 217
încearcă să îi amputeze memoria ar fi fost mult mai receptivă la
suferinţele provocate de Holocaust dacă dvs. şi alţii nu aţi fi
încercat să monopolizaţi suferinţa şi dreptul la memorie?
Mă opresc aici. Mai sunt şi
alte aspecte interesante în articolul dlui Florian, dar despre ele
voi scrie într-un articol ulterior. Tot atunci vom vorbi şi despre
posibilităţile dlui Florian de a „impulsiona” ştergerea
memoriilor concurente dincolo de actuala literă a legii 217.
Cezarina Condurache
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu