Nicolas TRIFON
Note de lectură pe marginea cărții lui Dan Alexe Dacopatia şi alte rătăciri românesti
„Această
patologie”, scrie Dan Alexe în legătură cu obsesia românilor cu
dacii, „are rădăcini vechi, crescute din elucubraţiile
ocultistului Nicolae Densuşianu, care în Dacia
preistorică
înşirase toate absurdităţile pe care avea să se bazeze
protocronismul, inclusiv aceea că limba latină ar deriva din cea
dacă (sau proto-română) şi, în consecinţă, dacii vorbeau
latina înaintea latinilor” (Dacopatia
şi alte rătăciri românesti, Editura
Humanitas,
2015, p. 5). Inutil să insistăm asupra satisfacţiei pe care ţi-o
poate procura această „execuţie” a dacopatiei, cea mai
spectaculoasă dintre nenumăratele rătăciri trecute în revistă
cu umor de autor în capitolele consacrate „Ţiganiadelor”,
„Balcaniadelor” sau noilor mituri ale românului precum
„Capitalismul lui Putin vs.
socialismul UE” sau „Mitologia Vămii Vechi”.
Totuşi,
la un moment dat, pornind de la critica unei rătăciri, şi anume a
minimizării sistematice a înrudirii structurale între albaneză si
română de către lingviştii şi istoricii români, Dan Alexe
convoacă la rîndul sau cititorul la un alt soi de rătăcire, cert
mai inocentă nu însă şi mai puţin derutantă. „Eliade însuşi
nu concepea o adevărată apropiere, o comparare a românilor cu
albanezii decît ca pe un lucru ruşinos, de ocară, de care singurii
responsabili sînt romînii, prin înapoierea lor cronică. România,
scria el retoric într-un moment de autoflagerare, „îşi merită
soarta între Paraguay şi Albania” (p. 132). Greu de zis dacă, în
asemenea circumstanţe, Eliade făcea ecou dacopatiei, după cum
sugerează Dan Alexe (p. 131). În schimb, afirmaţile categorice al
acestuia din urmă în capitolul intitulat „Arnăuţi şi vorbe
vechi” pot să te pună pe gînduri cu privire la o eventuală
albanopatie în germeni: „Prin urmare, tipologic, româna nu este
astăzi altceva decît o limbă balcanică al cărei vocabular de
origine latină abia dacă-l depăşeşte pe acel al albanezei şi a
cărei gramatică a devenit identică cu aceea a albanezei şi al
slavei macedo-bulgare” (p. 133).
„O
privire atentă ne va arăta însă că româna şi albaneza sînt
două limbi care provin dintr-un trunchi comun, separarea
producîndu-se în momentul în care latinizarea unei populaţii
(strămoşii românilor) a fost împinsă pînă acolo unde ea a
cuprins şi sistemul verbal precum şi pronominal, pe cînd albaneza
a rămas în stadiul unei masive latinizări lexicale” (p. 136).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu