Cocuța Vogoride-Conachi, o artizană discretă și eficientă a Unirii Principatelor (titlul redacției noastre)

Unirea și Cocuța Vogoride-Conachi

Col. (r) Marin Neacsu

Duminică, 28 Ianuarie 2018 14:07

Unirea de ieri pe înțelesul românilor de azi Acum trei ani scriam despre Vasile Boerescu, românul care și-a convins colegii electori în 1859 să îl treacă pe Alexandru Ioan Cuza pe buletinul de vot ca propunere,în Muntenia după ce acesta fusese ales în Moldova. Inițiativa și insistența lui au dat acea lovitură de grație dușmanilor unirii din țară și de peste hotare, care ceruseră alegeri separate în ambele țări române, dar nu se gândiseră că poate fi ales același om. Boerescu a găsit această soluție și a insistat la punerea ei în practică, lăsând Europa în fața unui fapt împlinit, respectând condițiile puse de chiar cei care nu voiau unirea. Puțini știu însă cum a fost ales Cuza în Moldova. Și acolo, ca și în Muntenia, erau mai mulți candidați, mai multe curente, partide, împărțite practic în două mari părți: pro și contra unire. Cel mai mare dușman al unirii era însuși Caimacamul Moldovei, Alexandru Vogoride, omul turcilor, dar și cu sprijin austriac, care bineînțeles că nu voiau unirea. Cum el era omul puterii, era clar că avea șansele cele mai mari la alegeri, pentru că era practic reprezentantul puterii. Numai că spre ghinionul lui, era însurat cu Cocuța Conachi, fata logofătului Costache Conachi și a Smarandei Negri, două familii influente din Moldova. Căsătorită cu Alexandru Vogoride, Cocuța cunoștea nu numai simpatiile politice ale acestuia ci și aproape toate contactele și îi citea chiar corespondența cu Înalta Poartă (pe atunci Înalta Poartă era la Istanbul, nu la Washington, iar mica poartă la Moscova, ca și acum) și dușmanii unirii. Casa lui Vogoride urma să joace din nou, ca și în 1857 rolul sufrageriei lui Oprea ca să vorbesc pe înțelesul românilor de azi. Cocuța practic a acționat ca un hacker și i-a violat inboxul lui Vogoride. Aflând ce intenții avea scumpul ei soțior, că voia să propună ca domnitor o persoană ostilă unirii, Cocuța a recurs la șantaj în cel mai pur înțeles (un fel de lobby de azi) atrăgându-i scumpului soț atenția că dacă va propune un candidat antiunionist, ea va divorța și îl va lăsa cu șalvarii în vine, sau în curul gol cum ar veni în zilele noastre, pentru că îi va cere să îi dea înapoi zestrea cu care ea venise în afacere, zestre pe care Vogoride o pierduse deja prin speculații defectuoase (contracte cu Bechtel, investiții la F.N.I. și alte chestii de genul ăsta). Iată cam cum se exprimase Cocuța: „Ai venit în ţară sărac lipit pământului, n-ai altă avere decât zestrea ce ţi-am adus-o eu. Îţi iert risipirea ce ai făcut-o, dar nu-ţi voi ierta trădarea faţă de neamul, faţă de ţara care ar fi trebuit să devie şi a dumitale. Cum nu ai astăzi altă avere decât a mea, aş putea, printr-un divorţ, să te aşez din nou pe paiele de unde te-am ridicat". Vogoride, investitor prost dar nu chiar atât de prost încât să nu știe că nu se poate pune cu Olguța, pardon, Cocuța, a cedat șantajului și nu a mai propus și nici susținut pe nimeni, sau, pe înțelesul românilor de azi, a nominalizat propunerea majorității parlamentare. Bineînțeles că a făcut asta pentru „siguranța statului și stabilitatea leului" dar și pentru liniștea familiei. Din scrierile vremii, se pare că Vogoride ar fi declarat într-o conferință de presă: „Am cântărit toate argumentele și am ajuns la concluzia că asta e varianta pe care trebuie să o accept". Întrebat de un reporter, Vogoride a adăugat că nu i-a fost teamă de divorț. Cocuța nu s-a mulțumit cu promisiunile, că doar știa ea de ce sunt în stare strategicii așa că, pentru a fi sigură că nici manevrele serviciilor secrete ale Partenerului Strategic al vremii (a se citi Turcia, nu altceva) cu sprijinul imperiului Habsburgic (pentru tinerii care nu au citit istorie și nu cunosc termenii „imperiu" și „habsburgic", fac precizarea că e cam ca un fel de O.M.V. și Holzindustrie Schweighofer la un loc bașca alți „investitori" mai mici) nu vor reuși, Cocuța a trimis corespondența dintre Vogoride și aceștia, cu dovezile mânăriilor din 1857, cu ajutorul lui Costache Negri către Bruxelles (același Bruxelles) pentru a fi publicate în ziarul „L'Étoile d'Orient". Avizate de aceste dovezi de amestec în treburile interne ale principatelor, marile puteri au exercitat presiune asupra Înaltei Porți pentru ca aceasta să nu se mai amestece și să recunoască alegerile libere. Hârtiile trimise de Cocuța au făcut deliciul clasei politice europene sub denumirea de „Estract de scrisori secrete trimise caimacanului Moldovei de deosebite feţe politice" (un fel de wikileaks al zilelor noastre). Așa a fost blocat contracandidatul lui Cuza.  Unde ești Codruța, pardon, Cocuța?Dacă pe vremea aia ar fi existat o Codruță, în mod cert Cocuța ar fi stat la Beciul Domnesc pentru colaborare cu cei de la Black Kube," inițierea și constituirea unui grup infracțional organizat în scopul comiterii mai multor infracțiuni, respectiv infracțiuni de hărțuire și infracțiuni informatice, ca și de violarea secretului corespondenței, copierea și transferul fără drept a conținutului acestora". Norocul ei că nu se juca baschet în România pe vremea aia. Ce s-a mai întâmplat cu Cocuța? După alegerea lui Cuza l-a părăsit pe Vogoride și a plecat în lume. (Probabil la fel va pleca și Codruța după alegeri dacă nu va ieși cine vrea Înalta Poartă). În mod cert avea gratuitate pe caleașca ferată și avea și viza Shengen, că a cutreierat cam toată Europa până a ajuns în Italia și, după moartea lui Vogoride de care nu divorțase, dar nici cu el nu a mai stat, s-a recăsătorit cu un principe italian, Emanuele Ruspoli, un apropiat al regelui Victor Emanuel al II- lea. Și în Italia a militat pentru Unire, dar a regatelor italiene cum o făcuse și în Moldova. Așa se face istoria. Boieroaicele zilelor noastre fac altă istorie, o istorie neagră de care nu știu ce vor scrie ziarele peste 100 de ani. Astăzi însă, să ne bucurăm și să fim mândri că am avut și femei care s-au luptat pentru Unire și Ţară, nu doar pentru scaun și președinte. Hai să dăm mână cu mână !

Contemporanul » Polemice » Dan Berindei: Noi şi reaşezarea lumii

Dan Berindei: Noi şi reaşezarea lumii

Scris de Conte în Polemice Din numărul: Nr. 04 / Aprilie 2017 25 aprilie 2017 0 298 Accesări

Fără îndoială suntem cetăţeni ai planetei, suntem europeni, dar înainte de aceasta, suntem români şi se impune să nu uităm acest lucru, nu numai din punct de vedere moral, dar şi pentru că astăzi, în timpuri de reaşezare, mai mult ca oricând avem interesul pentru aceasta

Trăim vremuri frământate şi pe planetă au loc sub ochii noştri mutaţii pe care încă nu le înţelegem pe deplin. Nu ştim cum vor evolua schimbările, dar suntem datori să le facem faţă în primul rând ca oameni dornici ca această planetă a noastră să nu ajungă la o tragică autodistrugere şi să fie găsite pe plan universal soluţiile de echilibru care să asigure un mers înainte şi înainte de toate conservarea unor elemente de civilizaţie fundamentale.

 Cei de astăzi ne găsim sub impactul unor întrebări şi a multor îngrijorări. Jocul marilor puteri şi uneori chiar al unor state „îndrăzneţe” poate să provoace o catastrofă în lanţ, deoarece soarta ne este legată planetar mai mult ca oricând. Umanitatea pentru a se conserva este obligată să găsească formule de coexistenţă şi de echilibru.

Ca români ne găsim într-⁠o poziţie geopolitică care ne impune multă înţelepciune şi vrând nevrând trebuie să ne mai întoarcem privirile şi spre un trecut care ne poate învăţa prin experienţele sale – uneori tragice! – ceea ce se impune să facem şi mai ales să nu facem. Vremurile au evoluat, dar învăţămintele lor, uneori, sunt din nou de acută acualitate.

Armele atomice au căpătat un caracter de o gravitate excepţională. Controlul utilizării lor ridică probleme de o gravitate indiscutabilă. Hazardul, erorile de apreciere, dar şi politica de aventură ameninţă planeta noastră. Trebuie conştientizată în mod unanim – ca o lege fundamentală a conservării – necesitatea de a se ajunge la un acord general pentru menţinerea speciei umane, între altele şi prin fixarea unor reguli de toţi acceptate şi respectate referitoare la folosirea teribilei forţe a atomului.

Imaginea globului este mult schimbată şi evoluţiile care au avut şi au loc au dus la treptata diminuare a polarizării puterii politico-⁠militare pe un continent sau două şi nu suntem departe de momentul în care imaginea planetei va fi din acest punct de vedere mult diferită, neîndoielnic judecând lucrurile în evoluţia lor istorică, dar ţinând seama şi de ritmul istoric accelerat al ultimelor veacuri. Numai întorcându-⁠ne cu un secol în urmă constatăm schimbări majore în evoluţiile ţărilor planetei, în puterea lor economică şi mai ales în deplasarea centrelor de putere.

Deosebit de importantă este şi măsura în care o corelare a existenţei omenirii în ansamblul ei a devenit şi devine o imperioasă regulă generală de supravieţuire. Schimbările climatice ridică noi probleme şi problema energiei ridică şi ea îngrijorătoare semne de întrebare. Dependenţa şi interdependenţa s-⁠au accentuat, reflectate pe planul dezvoltării social-⁠economice şi într-⁠o dezvoltare fără precedent a comunicaţiilor, ceea ce impune o altă viziune – globalizantă – şi necesitatea găsirii unei formule unanim acceptate de coexistenţă şi conlucrare, necesară fiecăruia şi în realitate tuturor.

Dar unitatea impusă pe aceste planuri impune stabilirea şi respectarea unor reguli de fiinţare în toate privinţele, care să îngăduie dezvoltarea pe mai departe, corectându-⁠se treptat dar cu „voinţa de a se face” evidentele discrepanţe. Este vorba de un proces laborios, plin de hăţişuri, în care interesele unora vin în contradicţie cu cele ale altora şi in care cu înţelepciune şi tact trebuie găsite formule şi soluţii care să fie acceptate şi respectate unanim. Din păcate dar poate şi din fericire – căci astfel pot fi până la un punct artizanii propriei lor deveniri! – oamenii nu urmează regulele restului regn animal, care au un caracter imuabil şi care au ajutat aceste fiinţe necuvântătoare să străbată zeci de milenii de existenţă. Oamenii îşi fixează ei singuri astfel de reguli şi acest lucru este departe a de a fi facil, deşi astăzi mai mult ca oricând au devenit indispensabile pentru menţinerea umanităţii în ansamblul ei.

Ne aflăm confruntaţi cu un uriaş joc, însufleţit fără îndoială de inteligenţa şi ingeniozitatea celor care-⁠l practică, dar oricând o scânteie poate declanşa o catastrofă fără limite, dacă nu vom ajunge să înţelegem ca o regulă fundamentală a însăşi existenţei omului necesitatea imperioasă şi absolută a stabilirii şi mai ales respectării pe plan planetar a unor reguli unanim şi obligator acceptate de către toţi pentru conservarea a ceea ce reprezentăm şi a rezultantei ansamblului de civi-
lizaţii.

Situaţi într-⁠o zonă nevralgică, „în calea răutăţilor”, sarcina noastră, a românilor, este dificilă. Experienţa istorică ne aminteşte această realitate. Înainte de toate, trebuie să ne păstrăm identitatea şi să găsim în ea simţămintele de unitate necesare oricărei naţiuni. Mai trebuie să ne păstrăm sentimentul naţional, dorinţa individuală de a fi parte a mersului înainte, educaţia naţională nefiind doar o formulă, ci o absolută necesitate, mai ales atâta vreme cât suntem confruntaţi cu sentimente ale altora care pun sub semnul întrebării evoluţia noastră. Una din regulele de bună convieţuire ale viitorului este tocmai asigurarea unui nivel de civilizaţie mondial lipsit de discrepanţe. Atâta timp cât există inegalităţi fără limite între şi înăuntrul comunităţilor umane echilibrul atât de necesar umanităţii nu poate fi realizat.

Nu ştim care va fi până la urmă viitorul omenirii. Sunt toate probabilităţile că în condiţiile de dezvoltare ale umanităţii în ansamblu se va ajunge la o treptată amalgamare pe toate planurile, dar până atunci drumul este lung şi nu se poate vorbi despre o astfel de evoluţie înainte ca toate condiţiile să nu fie asigurate pentru ca ea să poată avea loc în condiţii de deplină egalitate, de echilibru şi de fraternitate. Până atunci pentru noi – ca pentru toţi – naţiunea rămâne o realitate, neapărat necesară pentru a putea fi asigurate condiţiile necesare ca marea mutare ce se are în vedere să nu fie doar un abandon nepotrivit al unei situaţii de fapt rezultată dintr-⁠o evoluţie milenară.

Nu cred că ar fi potrivit un atare abandon, pe care unii şi – din păcate – tocmai cei tineri sunt dispuşi să-⁠l facă, neţinând seama că beneficiază astăzi de o îndelungată luptă de rezistenţă şi de efectele unei evoluţii asigurate de înaintaşi cu înţelepciune, dar şi cu jertfe. Nu avem dreptul moral de a susţine că nu ne privesc simţămintele generaţiilor anterioare şi să le ignorăm. Fără îndoială, suntem cetăţeni ai planetei, suntem europeni, dar înainte de aceasta, suntem români şi se impune să nu uităm acest lucru, nu numai din punct de vedere moral, dar şi pentru că astăzi, în timpuri de reaşezare, mai mult ca oricând avem interesul pentru aceasta.

Neagu Djuvara. Prefață la o carte de Mihai Băbeanu

Prefaţă

Pe Mihai Băbeanu, din cauza vitregei vremi, nu l-am cunoscut decât la maturitate – adică el aproape de pensionare şi eu… Moş Neagu; căci chiar îi sunt puţin moş, adică unchi, fiind văr (mai depărtat) cu taică-su.

Dar cu taică-su, Alexandru (Baby) Băbeanu şi verii săi primari, cei trei copii ai coanei Lizica Băbeanu, măritată cu Puiu Angelescu, o vreme secretar general al PNL, eram ca fraţii.

Să vă fac o mică lecţie de genealogie şi, mai întâi, o remarcă critică asupra autorului! Când vorbeşte de necazurile pe care le-a avut din pricina „originii sociale nesănătoase”, nu pomeneşte decât de bunicul său matern, marele inginer constructor Emil Prager, al cărui bunic era din nemţii din Sudeţi, adus aici pe vremea regelui Carol I. A fost într-adevăr, cum se zice, în noua patrie a lui Mihai „un grand bourgeois”. Dar, ciudat, Mihai nu pomeneşte nimic de strămoşii săi paterni, care erau din boieri vechi. Nu cumva i-a rămas şi lui, pe undeva, inconştient, ceva din îndoctrinarea comunistă din adolescenţă, un fel de sfială privitor la boieri? Cine cunoaşte Bucureştiul, a intrat poate vreodată în Biserica Icoanei, în plin Centru, pe lângă Grădina Icoanei; acolo, vorba lui Arghezi, „zugrăviţi în tindă / cu acuarelă suferindă”, i-a văzut strămoşii, ctitorii bisericii. Că nu-s chiar frumoşi, ăsta era stilul bisericesc, hieratic, al epocii. Dar iată că am mai apucat eu pe străbunica lui Mihai, văduva generalului Alexandru Băbeanu, născută Lucreţia Răctivanu (recte Rahtivan), care era – ca de altfel toată familia ei – de o urâţenie celebră în „societatea” bucureşteană. Urâţenie distinsă, simpatică şi inteligentă, dar urâţenie, care s-a transmis de atunci şi Băbenilor din generaţiile următoare! E oare răutate din partea mea s-o semnalez? Într-o recentă mică scriere a mea, am evocat întâmplarea unui văr al coanei Lucreţia, Mihai Răctivanu, care s-a căsătorit în 1900 cu fiica unui bogătaş, Alexandrescu-Cafegibaşa, în micul, dar frumosul palat al acestuia din strada Jules Michelet, care găzduieşte acum ambasada britanică. După ce s-a isprăvit spre dimineaţă recepţia cu tot neamul mirelui, bătrânul Alexandrescu i-a spus majordomului, cu toate că era ger de iarnă: „Deschide mari geamurile, să iasă urâţenia din casă!”.

Bătrâna Răctivanu Băbeanu era însă vară de al doilea cu mama, bunica ei maternă fiind o Grădişteancă, soră cu bunicul mamei, marele clucer Iancu Grădişteanu, şi în acea categorie socială, pe vremuri, se ţinea cu sfinţenie legătura de rudenie generaţii de-a rândul. Era însă o mare diferenţă de vârstă între ele, aşa că mama era mai curând de o generaţie cu copiii ei, cu Alexandru, bunicul lui Mihai, multă vreme Director General al Eforiei Spitalelor Civile, şi sora lui, Eliza, soţia lui Puiu Angelescu, secretar general al PNL. La această tante Liselle, am petrecut, în adolescenţa mea, vară de vară, în modestul lor conac de la via din Ciulniţa, lângă Leordeni, luni de zile de vacanţă încântătoare şi instructivă; că aveau o bibliotecă de vreo 5.000 de volume, româneşti şi franţuzeşti, iar jocurile erau aproape toate instructive sau întretăiate de şedinţe de lectură din Caragiale, din Molière, din Eminescu sau Bolintineanu – că mama lui nenea Puiu era nepoata poetului; iar aproape în fiecare după-amiază, o maşină a bătrânei „coana Lucreţia” – pe atunci singura maşină în familie – ne ducea şi la conacul acesteia, la Budişteni, unde iar aşa, se ţineau reuniuni pline de har şi interes. Aceste vremi şi această însufleţită transmitere a stilului de cultură franţuzită a boierimii noastre din veacul al XIX-lea, Mihai nu le-a mai apucat. El a învăţat la şcoală că boierii sugeau sângele poporului şi puneau botniţe muncitorilor de la vie. Atât.

Când mi-a arătat Mihai prima oară manuscrisul său şi mi-a spus că umbla să găsească în ţară un editor, m-am temut ca acest soi de literatură, evocatoare a mizeriilor şi dramelor suferite de sute de mii, de milioane de români, de la opincă la vlădică, toţi cei ce nu s-au putut supune orbeşte „ordinii noi”, să nu mai găsească lectori, dintr-un fel de lehamite şi de politică a struţului. Şi prin urmare, nici editură dispusă să-l publice. Dar când l-am citit şi am descoperit cu câtă inteligenţă, câtă vioiciune, într-un cuvânt, cu cât talent e scrisă cartea, m-am convins că va găsi neapărat un mare editor ca să salveze această bijuterie a genului. Pe mine, ceea ce m-a încântat îndeosebi, a fost umorul neaşteptat şi irezistibil cu care acele drame, ca şi incredibilele stupidităţi ale potentaţilor din „epoca de aur” erau relevate şi povestite. Că nu se bizuie numai pe amintiri, a venit în ţară şi şi-a scos în fine dosarul cu notele Securităţii. Al lui şi al tatălui său, o vreme deţinut politic. Stilul primitiv şi stereotipat al observaţiilor îţi dă literalmente greaţă şi te îngrozeşti retrospectiv că era înghiţit cu sila de sute şi sute de mii de oameni mai şcoliţi, mai subţiri sau, chiar, doar „mai normali”! Căci noi nu ne mai dăm seama, după atâtea zeci de ani şi cu un fel de obişnuinţă a tuturor relelor îndurate îndelung, că masa aceea de torţionari, nu numai fizic, dar şi moral, a tuturor celora care se ridicaseră puţin deasupra mediocrităţii, erau pleava ţării, indiferent de originea lor socială. Îmi revine în memorie o frază scrisă de marele scriitor francez Charles Maurras, rătăcit, spre pierderea lui, în convingeri monarhiste fanatice şi neavenite (întâmplarea face că l-am întâlnit de două ori, în intimitate, când eram la un an de bacalaureat): în plină vâltoare a manifestaţiilor masive provocate de scandalul Stavisky, în februarie 1934, a calificat în ziarul regalist „L’Action Française” pe politicienii de la putere, de „spumă a haznalelor” (l’écume des latrines). Puţin exagerat pentru radicalii francezi de atunci, teribila expresie e de o sută de ori mai potrivită lacheilor care la noi s-au ostenit zeci de ani să impună concetăţenilor lor cu sila – mergând până la tortură şi la crimă – o ideologie şi un sistem politic şi economic care în cele din urmă s-a prăbuşit peste noapte ca o uriaşă şandrama prost concepută şi prost zidită, şi care, de atunci, tot peste noapte, s-au transformat în capitalişti neruşinaţi.

Nu pot să înşir zecile de exemple de ticăloşie şi mai cu seamă de prostie şi de incultură crasă, pe care le dă. Le veţi descoperi, neîndoielnic, cu interes. Să dau, totuşi, barem unul, extras din capitolul unde pomeneşte de corespondenţa pe care a îndrăznit să o ducă cu mama lui, după ce ajunsese, cu câte peripeţii de neînchipuit, la Paris: „Într-una din scrisori, mama îmi scrie despre bunicul său: «e bine şi încă mai lucrează. E ca Meşterul Manole». Scrisoarea e, bineînţeles, fotocopiată la Securitate şi plutonierul-major Iftimie comentează în margine: «Are relaţii cu un oarecare Manole, supranumit Meşterul». Pe nemţeşte aş comenta la rândul meu: kolossal! Pe englezeşte: Incredible but true! Că s-au găsit totuşi la noi sute de mii de indivizi de această teapă, de ambele sexe, e, mărturisesc, îngrijorător. Extrase din cartea lui Băbeanu ar putea figura ca Postfaţă la o re-ediţie critică a cărţii lui Dumitru Drăghicescu, Din psihologia poporului român, pe care intelectualitatea noastră „oficială” o ţine sub obroc de 100 de ani. – Băbeanu, ici colo, îşi mai extinde exasperarea şi împotriva orbeţei generalizate a marilor oameni politici din Apus privitor la „cazul” Ceauşescu, un Nixon, un Giscard d’Estaing, chiar un de Gaulle.

Citiţi-l pe Mihai Băbeanu! Lectura nu e nicio clipă plicticoasă, ba, în ciuda subiectului dramatic, e, în cele din urmă, tonică.

Neagu Djuvara

(Texte difuzat de dl Alexandru Herlea, Casa Română, Paris)

Neagu Djuvara est décédé. Să-i fie țărâna ușoară!

La Maison Roumaine annonce avec grande tristesse le décès, jeudi, 25 janvier 2017, à Bucarest, à l’âge de 101 ans, de son ancien secrétaire général, le diplomate et l’historien Neagu Djuvara.

Né le 31 août 1916 à Bucarest, dans une vieille famille roumaine, il fait ses études secondaires et universitaires en France où il obtient une licence en histoire (1937) et un doctorat en droit (1940). Plus tard, après une vie bien remplie, il passera encore un doctorat d’état ès lettres (1972) avec une thèse portant sur la philosophie de l’histoire, conduite par Raymond Aron, intitulée : « Civilisations et archétypes historiques». Elle sera publiée en 1975 chez Mouton sous le titre : Civilisations et lois historiques, Essai d'étude comparée des civilisations.

Entre  temps N. Djuvara a lutté, lors de la Deuxième Guerre Mondiale, dans l’armée roumaine sur le front de l’est où il a été gravement blessé (1941), après quoi il a intégré le Ministère des Affaires Etrangères roumains (1943) qui l’envoie en poste à l’Ambassade de Stockholm où il négocie l'armistice avec Alexandra Kollontaï, l'ambassadrice sovietique (1944) et où il reste jusqu’en mars 1945 quand les communistes s’emparent du pouvoir dans la Roumanie occupée par les soviétiques.

Neagu Djuvara va se réfugier à Paris où il joue un rôle actif, à côté de Mme Maria Braescu, dans l’association d’aide aux réfugiés roumains « Caritatea Romaneasca – CAROMAN » créée à Paris, par Nicolae Caramfil, en 1947. Il travaillera en parallèle, comme journaliste à la radio Free Europe, jusqu’en 1961 quand il quitte Paris pour le Niger, où il travaille vingt-trois ans comme conseiller juridique et professeur de droit international et d'histoire économique à l'université de Niamey. 

En 1984, à l’âge de 68 ans il revient à Paris où il donne des cours à INALCO et s’engage activement dans la vie de la communauté roumaine de Paris, en devenant notamment secrétaire général de l’association « La Maison Roumaine », créée deux années auparavant par les réfugiés roumains et dont le président est Mme Christina Sturdza. Il y reste jusqu’en 1991 quand il rentre à Bucarest et commence une nouvelle vie en devenant l’une des personnalités les plus connues du Pays. Il publie beaucoup et devient professeur associé à l'Université de Bucarest et membre des instituts d’histoire « Nicolae Iorga » de Bucarest et « Alxandru D. Xenopol » de Iasi. En 1998 il prend sa retraite et se consacre depuis à ses publications ; il est présent à tous les grands salons du livre tels « Gaudeamus » et autres. La liste de ses publications et autres détails de sa vie se trouvent sur internet.

J’ai eu le privilège de bien connaitre Neagu Djuvara et je garde de lui le souvenir d’un homme de grande culture et vitalité, profondément attaché à ses origines, Un homme qui malgré les épreuves traversées gardait son optimisme et analysait avec lucidité et objectivité la réalité du Monde qui l’entourait.

Deux jours avant son décès, étant à Bucarest, j’ai voulu le voir, mais ce n’était plus possible. Sa fille Dominique que j’ai rencontrée la veille de son décès, chez Constantin Erbiceanu où il habitait, me la fait savoir ; elle m’a dit également qu’il est resté jusqu’au dernier moment parfaitement lucide.

La Maison Roumaine et moi-même adressons nos plus sincères condoléances à sa famille, en commençant par sa fille, Mme Dominique Melone et sa petite fille Sandra Djuvara-Melone.

Paix à son âme !

Alexandre Herlea

L’enterrement aura lieu à Bucarest, au cimetière Bellu, dimanche, 28 janvier, avec les honneurs militaires, il sera précédé du service religieux à la Cathédrale gréco-catholique de Bucarest.

En pièce jointe la préface (en roumain), écrite par Neagu Djuvara, du livre de Mihai Babeanu, l’actuel secrétaire général de « La Maison Roumaine » intitulé : "N'am fugit, Am Mers Încet" (traduite en français sous le titre « Une vie, un dossier », parus chez Publibook, Paris, 2010). Mihai Babeanu est un parent de Neagu Djuvara, les deux appartenant à la vieille famille Gradisteanu.

 

Magda URSACHE. Despre „oameni întregi”

Magda URSACHE. Despre „oameni întregi”

„Micşorăm noi înşine valoarea trecutului nostru naţional”, constată Mircea Platon (Elitele şi conştiinţa naţională, Ed. Contemporanul, 2017). Şi culmea este că nesăbuita Lege 217/2015 a fost promovată în Parlament tocmai de un profesor de istorie, Crin Antonescu. Pierdem cu uitare de sine, cum avertiza în şiruri clare Eminescu (Nu suntem dispuşi a reveni, „Timpul, 30 sept. 1878), „razimul moral al personalităţilor”.

„Oamenii de vocaţie” (formula lui C. Rădulescu-Motru), factori de evoluţie etnică, naţionalişti raţionali şi conştienţi, sunt traşi pe dreapta, pe extrema dreaptă, de domnul Alexandru Florian, ca fascişti, rasişti, xenofobi, „personalităţile vinovate” fiind Eliade, Vintilă Horia, Gyr, Crainic, Ţuţea, al căror cult e interzis. Şi-n vremea asta, vreme din nou închisă prin Legea 217, se plânge de mila „marginalizaţilor” de stânga, ca C.I. Gulian, Dodu Bălan, Pavel Apostol, Radu Florian… Dacă, aşa cum pledează domnul Al. Florian, Vintilă Horia trebuie condamnat pentru „activismul jurnalistic”, considerându-se că „prin mesajul său a susţinut regimul Antonescu”, atunci şi domnul Florian, cu tată cu tot, ar trebui condamnat pentru că a susţinut regimul dictatorial ceauşesc. A le aminti că taţii lor au fost dacă nu ilegalişti, atunci kominternişti (cazul Radu Ioanid: tată ilegalist, mamă – profesoară de socialism ştiinţific) n-ar fi – se zice – corect politic. Atunci de ce s-a vrut excluderea lui Nichifor Crainic, în '41 ministrul Propagandei Naţionale, trimis la Aiud în 1947 şi eliberat în 1962 ? Discriminăm, discriminăm, mereu în favoarea stângii. Scrierile horiene, spre a le spune ca Dan Anghelescu, vintilăhorian convins şi convingător, sunt supuse denigrării, dar Dumitru Popescu-Dumnezeu apare în miezul paginilor „României literare”.

Dimitrie Stelaru a fost pus pe un pat de cuie, metaforic vorbind: atacat în „Lupta de clasă” pentru că a scris Odă pentru Mareşal în „Fapta” lui Mircea Demian, unde lucra atunci. Un împrumut modest de la Fondul literar i-a fost refuzat. Dan Deşliu nu-l mai saluta. Sadoveanu, Cicerone Theodorescu, Jebeleanu scoseseră „Cuvântul Mareşalului”, pentru sate. N-au avut probleme pentru asta, dimpotrivă, trecând (din convingere?) pe baricada stângii comuniste ori închinând condace nu lui Dumnezeu, ci Partidului.

Gyr, Crainic, Vinea au scris articole pe linie la „Glasul patriei”, fapt incriminat tocmai de cei care vegheau la respectarea liniei PCR. Noica, om cu „pension”, puşcărizat 6 ani şi cu DO zece, în lotul cu numele său (condamnaţi: Sergiu Al.-George, Al. Paleologu, Dinu Pillat, Arşavir Acterian, Al.O. Teodoreanu, N. Steinhardt) a fost acuzat ca „antrenor de marxism”, scriind „tâmpenii” cu românească în titlu. În ce mă priveşte, şi eu prefer sufixarea cuvântului român cu -esc Sună mai… româneşte; dar guvernul e român, nu românesc.

Blaga a fost şi el taxat pentru „un articol de compromis” în „Contemporanul” (unde Ivaşcu i-a publicat în 15 ani 25 de poezii), reprodus de „Scânteia”. Leonte Răutu îi promisese lui Dorli că va apărea un volum Blaga. Radu Gyr (Demetrescu Ştefan), supus unei detenţii riguroase în '45 pentru „crime care au dus la dezastrul ţării”, condamnat la moarte în '58 pentru activitate legionară (pedeapsa i s-a comutat în '60, fără s-o ştie, în muncă silnică pe viaţă) a fost eliberat în '63. Nu şi-a văzut nici un poem publicat, până a murit.

Balotă, după detenţie, a scris în „Scânteia” ca să poată publica. Trebuia supus oprobriului public pentru că „s-a dat cu regimul”? Am şi eu dreptul, după 13 ani de interdicţie în presa ieşeană, să spun ce cred că merită să spun: dreapta măsură nu e respectată, câştigând iarăşi stânga măsură. Eminescu e blamat ca „protolegionar” (ei, mai greşeşte şi Ion Negoiţescu!), iar Mircea Eliade e blamat ca legionar de o curăţătoare de ţară, care nu-i ştie nici titlul corect (De la Zalmoxis la Genghis-Han, coniţă!).

Ţuţea e bătrânul legionar, ostracizat ca fundamentalist conservator, iar Crainic e acuzat de legionarism (deşi nici măcar n-a fost legionar) şi de fascism corporatist. Ortodoxia, văzută de el ca lege a etniei, nu convine. La moara domnului Al. Florian curge apă destulă contra lui N. Crainic, arestat în '47 pentru „crime de dezastrul ţării”. I-au oferit zile aliturgice, de post aspru, iar Crohmălniceanu,în timp ce se hrănea copios la Capşa, l-a ocărât,în Amintiri deghizate, că a cedat, de foame, gardienilor, visând la coşul hristic cu fărâmituri de pâine.

Voiculescu, un fundamentalist ortodox? Blândul doctor fără arginţi, Vasile Voiculescu, a fost condamnat la muncă silnică şi eliberat, pe moarte, în '63, iar pe Ovid Densusianu, l-au condamnat ca „agent fascist” în '59, la 25 de ani de muncă silnică şi l-au eliberat în '64.

Soţia filozofului Anton Dumitriu, fiu de ţărani săraci din Teleorman, Adalgiza (Giza), nu l-a recunoscut în iulie '64, când a ieşit din închisoare. Nici fiica Monica pe Dinu Pillat, după 6 ani de detenţie pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Lui Anton Dumitriu i s-a strigat în presă „Pa, Toni!”.De ce? Pentru că a apărut în seria scoasă de Editura Eminescu? Nici romanul lui Dinu Pillat n-a avut mare noroc la critica de întâmpinare.

Pe Andrei Ciurunga (Robert Kahuleanu) l-au condamnat în februarie '50 tot pentru „activitate publicistică”. Fusese salariat la Ministerul Propagandei între '41-'44, scrisese articole şi poezii „cu caracter antisovietic”. Când a ieşit, n-a putut fi decât îngrijitor de local, portar, instalator… Mai apuca să semneze cu Radu Calomfir în „Rebus” şi-n „Urzica”. Ca şi cum n-ar fi fost prea destul, în '58 l-au arestat din nou şi l-au condamnat la 11 ani muncă silnică pentru că difuzase poezii scrise în prima detenţie. După graţierea din '64, naveta la 10 km de Bucureşti. Făcea contabilitate cu minus 18 dioptrii.

În '49, Sergiu Dan a fost condamnat la temniţă grea pentru „crime contra umanităţii” şi eliberat în '54. Dar Marcel Petrişor de ce a stat închis 12 ani (1952-1964), cu întrerupere de câteva luni, în '56? Romulus Vulcănescu, etnolog şi folclorist, sociolog, autorul unui fastuos dicţionar de mitologie, a fost arestat şi torturat de Securitate, apoi condamnat într-un proces înscenat numai pentru că aparţinea familiei Vulcănescu. Dar Emil Manu n-a fost condamnat ca prieten al lui Ion Caraion?

Traian Chelariu, doctor în psihologie, poliglot, poet, prozator, a fost exclus din Universitate, puşcărizat şi ajuns, ca eroul lui Marin Preda, la deratizare: pus să stârpească şobolani.

Romulus Dianu a fost arestat în '45 pentru „crimă de război”, egal 20 de ani de detenţie grea. Pe Ion Dezideriu Sîrbu l-au înhăţat în '58 pentru „agitaţie”, ca şi pe Marian Tarangul, arestat la o petrecere unde se citise Mein Kampf. Eliberaţi în '63, respectiv '64, în urma graţierii. Lui Tarangul, într-un proces la fel de înscenat ca toate celelalte, i s-a pus în cârcă organizarea unei societăţi numite Hexagon, care protesta contra abuzurilor regimului comunist. Postsocialist, incriminat ca marxist.

Două destine Petrovici? Slavistul Emil Petrovici a fost suit de Groza rector la Cluj, în locul botanistului Alexandru Borza. Acest Petrovici (cu altă soartă decât Ion Petrovici), omagiator de Stalin şi de limba rusă, „soră cu româna”, l-a lăudat pe lingvistul Marr, ca apoi să se dezică de Marr, după evanghelia Iosif Vissarionovici. Celălalt Petrovici, Ion, ca ministru („Recunosc, mie mi-a plăcut să fiu ministru”) al Culturii Naţionale şi Cultelor în guvernarea Antonescu, a înfăptuit multe şi bune: a înfiinţat editura Casa Şcoalelor (Bucureşti), Filarmonica ieşeană; maiorescian, a comandat statuile Maiorescu, dar şi Conta şi A.D. Xenopol, din Iaşi, apoi rotonda scriitorilor din Cişmigiu (24 de statui). În 2 noiembrie '41, a înfiinţat Radio Moldova, pentru front.

În 30 decembrie '44, Ion Petrovici a fost trecut pe lista criminalilor de război. Groza a vrut să-l scape, dar Iorgu Iordan, atunci ambasadorul României la Moscova, a reparat „eroarea” lui Groza. La Ministerul Culturii, locul lui Ion Petrovici a fost luat de Ştefan Voitec. L-au epurat din învăţământ în noiembrie '44 şi din SSR, unde fusese preşedinte de onoare. În '48, a fost eliminat din Academie, împreună cu Blaga, Crainic, Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu... Şi pentru că Academia se mutase în puşcărie, a trăit în celulă, la Aiud, cu V. Voiculescu, cu D. Stăniloae (fost director al Academiei Teologice din Sibiu) şi cu avocatul legionar Nestor Chioreanu (v. Morminte vii, Ed. Institutului european, Iaşi, 1992). „Agent hitlerist” Ion Petrovici, cum îl „demasca” „Scânteia”, în '44-'45? Când Killinger i-a cerut să scoată din manualele şcolare fraza supărătoare pentru orgoliul german, Petrovici i-a spus că manualele germane conţin pasaje mult mai vexatorii pentru români: „Să le scoată nemţii întâi”. Şi tot Ion Petrovici a refuzat ca germana să aibă prioritate faţă de franceză. Altfel a fost cu rusa, pe care am fost obligaţi s-o învăţăm cântând.

După temniţă grea la Aiud ('48-'58), Râmnicu Sărat şi DO în Bărăgan, având Securitatea pe urme 14 ani, a murit pe stradă, în 17 februarie 1972. N-a făcut cerere de pensie, n-a tipărit nimic. Două destine Petrovici, fără a fi vreo rudenie de sânge între Emil şi Ion.

Şi câţi telemoderatori şi telemoderatoare ne cer să rupem cu orice, dar nu cu regimul comunist! Să preluăm ce-a fost bun din doctrină, ca şi cum valorile înalte româneşti n-ar fi fost împiedicate să-şi împlinească destinele de scriitori, de filozofi, de sociologi, de etnologi. Mai ales de educatori.

În plină anormalitate, Mircea Platon caută şi găseşte multe repere ale „normalităţii naţionale româneşti”, sperând în „posibilitatea unei renaşteri a elitelor naţional-patrimoniale centrate pe ideea şi realitatea rămânerii, a permanenţelor” (lucr.cit., p. 139); nicidecum dintre elita conducătoare, „care nu simte că a locuit, locuieşte şi va locui în România” (p. 138). Numai că am ajuns o naţiune de şomeri şi de emigranţi, cum vede limpede tot M. Platon; de necalificaţi, adaug eu. Ne-am căptuşit, de 28 de ani încoace, cu neprofesionişti. Spune, cu năduf, un pamfletar, Marin Ifrim: „Grădina Maicii Domnului e plină de viermi. Ţara e plină de viermi”.

Avem parte de conducători „nemiloşi cu România şi indulgenţi cu ei înşişi” (M.P., p. 165). Datorie morală la elita politică? Ce le pasă potentaţilor de soluţia junimistului Petru Th. Missir: competenţă şi onestitate? E poporul vinovat de starea sa? Nu. Poporul, subliniază Mircea Platon, şi-l aprob, are putere doar „în momentul şi pe durata votării” (p. 155). Dă cale liberă noii Puteri votând şi suportă consecinţele. „Elita reprezintă adevărul unui popor şi îi reprezintă poporului adevărul, atunci când poporul l-a uitat şi decade” (p. 161). Însă „Cuvântul nu mai este cuvânt ca odinioară”. Ein Man, ein Wort e promisiune absolută. „Oameni întregi” (sintagma lui N. Iorga) s-ar găsi, cu siguranţă, dar treptele spre vârf sunt tăiate.

Îndemnul consecvent al lui Mircea Platon e, pe parcursul a peste 400 de pagini ale cărţii, acela de a penaliza anormalitatea. Una dintre ele fiind argumentarea lui Cătălin Avramescu, şef al cancelariei preşedintelui Traian Băsescu, din Un surplus de populaţie („Cotidianul”, 12 dec. 2006), cum că România n-ar putea suporta o populaţie de 23-24 de milioane şi că ar fi bine ca românii să plece din ţara lor. Şi câte alte afirmaţii bezmetice, ba chiar, cu vocabula lui Eminescu, netrebnice, nu fac cei pentru care patrie a ajuns horrible dictu. Gata, să ne dezlegăm de ţară, de glie, de neam, ba chiar să cultivăm răzbit scârba de identitate!

Spune Mircea Platon (p. 407): „Distrugerea economiei şi şcolii româneşti a fost distrugerea locurilor unde se puteau impune lideri şi soluţii. Blocajul economic şi educaţional e legat de blocaj conceptual şi de elite. În lipsa elitelor organice, scoase la suprafaţă de chiar munca şi piaţa noastre, am rămas cu elita culturală «aclamată» de ea însăşi”.

Soluţia nu-i alta decât să ieşim din ameţeală şi din amorţeala civică. Să ne reconectăm la tensiunea naţională a marilor modele. Altfel, ne risipim şi risipim.

Magda URSACHE

Magda Ursache, Risipitorii

Magda Ursache

Risipitorii

Ne risipim şi risipim. Suntem din ce în ce mai risipitori. Mentalul stabil şi tradiţional e batjocorit în fel şi chip, personalităţile sunt şi ele minimalizate, ţintele fiind elitele cu reală conştiinţă naţională.
Depreciem, depreciem, poate nu mai rămâne nimic. Sub un titlu ambiguu, În silă, dar fără dragoste se poate, europarlamentarul băsesc TRU afirmă de Crăciun, 2017 (25 decembrie, adevărul.ro): „Căci societatea românească nu a cristalizat nicicând şi nu a degajat o  ideologie cu adevărat naţională, o cultură ultimă şi o identitate nenegociabilă.” Iar covârşitorul Patapievici susţine că votul ţăranului a degradat politica României interbelice, mentalul său fiind „arhaic”. „Carurile” (pluralul aparţine filozofului) cu boi pictate de Nicolae Grigorescu i se par temă „răsuflată”, cum ţine să aprecieze pe un canal televizual.
Idealul lui Mircea Eliade? După terminarea Războiului Mondial prim, când se împlinise Unirea Mare, trebuia ca generaţia sa să se jertfească pentru împlinirea spirituală a României: să lupte în alt fel de tranşee, pentru ridicarea ţării. Ca să-l citez pe Petru Ursache, din Prefaţa la antologia Mircea Eliade, Meşterul Manole. Studii de mitologie şi etnologie, ed. a II-a, Eikon, 2008, „linia de rezistenţă a generaţiei lui Eliade era «să fim prezenţi în cultură, făcând mai bine decât ceilalţi». Generaţia anterioară voia să facem ca ei, ca europenii; următoarea îşi propunea competiţia.” Numai că de Eliade se lipesc etichete ca  fascist,  şovin, rasist. Spus net: rasiştii nu agreează alte rase. Nu şi Eliade!
În fapt, nazismul a compromis urât ideea de conservare a rasei, a etniei, ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să ne păstrăm pecetea etnică, aşa cum vor rolerii II (mulţumesc, Paul Goma!), elita de dumping (mulţumesc, Mircea Platon!), care transgresează de la tanc la think tank, de la megafoane sovietice la „megafoane euro-atlantice”, pledând pentru un transnaţional provenit din vechiul internaţional, atunci proletar. Ah, foştii tovarăşi, deveniţi domni, cărora le displace naţionalismul ca salvare a patriei, neamului, statului, lăudând beneficiile regionalizării! O fi greşită ideea lui Eminescu gazetarul: „elementul românesc să rămână cel determinant”, să fie „norma de dezvoltare a ţării”, când elementul autohton se subţiază continuu? Sau clasa politică fără conştiinţă naţională aşează pe prim plan nu interesul pentru naţie, ci interesele proprii, personale, iar noii propagitatori ne mint cu o idilică imagine a UE ( ca altădată „bunăstarea generală” a Ceauşescului), sub direcţia noii ordini: regionalism, multiculturalism, paternalism germanic, cum pune degetul pe multiple răni Mircea Platon, în vol. Elitele şi conştiinţa naţională, cu subtitlul De la naţionalitatea genetică la personalitatea naţională: Despre rolul elitelor în articularea conştiinţei naţionale, Ed. Contemporanul, 2017, 418 pag.
Se vede limpede că reperele absolute (Maiorescu, Eminescu, Iorga, Eliade, Noica, Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Stăniloae, Vintilă Horia) sunt supuse unei intense de-canonizări, iar „publiintelectualii autoelitei”, cum le spune Camelian Propinaţiu, se străduiesc să se promoveze prin supradimensionare. Inşi pe care cultura românească nu putea să-i mai încapă se întrec să constate cât de fragilă, de minoră e cultura noastră, de ţară mică. Numai că nu suntem ţară mică, suntem ţară mijlocie; şi nu avem o cultură minoră, ci mică, pe care o vrem şi mai mică, risipind-o.
Se luptă mult la dezbinarea românilor. Se întreţine harţa continuă între moldoveni şi dâmboviţeni, între moldovlahi şi transilvani, între Banatul bogat şi Moldova săracă (deşi ei, moldovenii au suportat greul plăţilor la ruşi, ”înnăduşirea slavă”).  Centenarul ne găseşte în dezbinare internă maximă, care Centenar e contestat, ca şi Unirea Mare, moment sublim în existenţa noastră etnică. „Elitele” (e pluralul lui Mircea Platon) par a dori nu să articuleze, ci să dezarticuleze conştiinţa naţională, antinaţionalismul fiind cu mult mai agresiv decât naţionalismul progresist. Loaialitatea faţă de neam nu mai e o calitate. Dimpotrivă, mainstream-ul cere să bagi în mintea (redusă) a românului că n-am fi popor , ci populaţie: „Nu e zi de la Dumnezeu (mai degrabă de la Satana, zic eu, Magda U.) în care să nu aud rostită, cu lehamite şi ridicări din umeri, formula «aşa sunt românii»: «leneşi», «hoţi», «neserioşi», «murdari», «buni de nimic».” Şi câţi sâcâiţi de naţie nu adoră serialul Las Fierbinţi, nepierzând nici un episod. Poate pentru că acolo ţăranii toţi nu-s buni de nimic. Nimic. Nimic. Nimic.
Cum să susţii că românii sunt oameni cordiali (asta dacă nu-ţi place cuvântul ospitalier), inteligenţi, (prea) adaptabili, de vreme ce vrei să obţii fonduri de la magnatul american? Interesant de văzut lista cu lucrări finanţate de Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă. Prima pe listă, Firea românilor, coordonată de Daniel Barbu, Ed. Nemira, 2004.
Mircea Platon caută şi găseşte exemple de intelectuali cu acea „iubire de neam, ideală şi darnică”, pe care şi-o mărturiseşte Sever Dan. I s-a spus – copil – că poporul lui e „laş, fricos, anost, umilit, menit să slujească şi să mai primească o fărâmitură din mila Ungurilor”. Liceanul a fost ofensat de maghiari ca „puturos, opincar, urs”. Apoi, cartea l-a dumirit: „când apucasem la carte mi s-au schimbat cu totul orizonturile.” Aflase şi-i scria fratelui său, în 23 iulie, 1906, că „avem şi noi istoria noastră plină de mândrie”.Martiriul său pentru neam? Arestat în ’47, după înscenarea de la Tămădău, re-arestat în ’50, ca „vaidist”şi „naţional-ţărănist”, eliberat în ’55 de la Sighet, a murit repede, după chinurile puşcăriei.Comandantul Vasile Ciolpan îi găsise la percheziţie crucea făcută din două lemne.L-a bătut în cap cu ea, i-a rupt-o, i-a aruncat-o. Iară noi, noi epigonii, cât de uşor ne debarasăm de marile repere morale!
Pentru Adrian Cioflâncă, Valeriu Gafencu e „erou contrafăcut” (în revista „22” a GDS). Alţi oportunişti ne persuadează să sfârşim odată cu „bravii şi celebrii”. Sacrificiul suprem, pentru a-ţi apăra patria („moartea vitează”), e ridiculizat, ca şi rezistenţa anticomunistă. Poporul român să fie „nedemn şi fără caracter”, de vreme ce a dat atâţia martiri? Mă întreb: domnul Florian conduce un Institut sau un Tribunal neokominternist, de vreme ce, cu agresivitate bolşevicioasă, foloseşte argumentele fostului Tribunal al poporului, condamnându-i la pătimiri postume pe Valeriu Gafencu, pe Iustin Pârvu, pe Mircea Vulcănescu, pe Ţuţea, pe Gyr, pe Crainic... Pentru domnul Florian nu există un cetăţean de onoare ca Vintilă Horia, care, în revista „Meşterul Manole”, la fel ca Mircea Eliade mai devreme, expunea crezul intelectualităţii interbelice: „Noi tindem să realizăm fenomenul invers: inocularea Europei cu ser românesc.”
Aleşii, ca Mircea Vulcănescu, ca Iorga, ca Gh. I. Brătianu, care s-au dedicat neamului (şi nu  consumului de Vinul Cavalerului şi alergatului la volanul bolizilor de lux), oameni întregi, incapabili „de veşnica forfecare a propriului popor” (M. Platon) sunt ca şi scoşi din cărţi. În acel nefast Index librorum prohibitorum proletcult, au figurat Origines et formation de l'unité Roumaine şi O enigmă şi un miracol istoric: poporul român de Gh. I. Brătianu, mort martiric în temniţă. Iar aceste cărţi capitale nu se bucură de un tiraj de 15000 de exemplare ca  În jurul Marii Uniri de la 1918, lucrarea demitificatorului Lucian Boia. Îl mai punem pe Brătianu în mâna elevilor? De ce-am face-o când soluţia ghermanilor e stat federativ? După Boia, am avut parte de „statalitate întârziată”. Ce s-o mai păstrăm?
Mircea Vulcănescu, mort martiric în celula îngheţată, se află încă sub sentinţa „criminal de război”. Neadevăr! Nedreptate strigătoare la cer! Iorga, ucis martiric, e văzut în siajul lui I. Ludo, ca „vulcan care scuipă borş”. De ce? Pentru că nu place spusa lui tăioasă din Lupta pentru limba română, 1906, pe care o citează Mircea Platon: „România să nu fie «statul cârpă al unui popor – zdreanţă care nu înţelege să fie stăpân acasă la dânsul».” Şi cum să ne europenizăm cu Doina lui Eminescu, declarată xenofobă, toxică, poluantă, epitete culese de P. Ursache de la detractori. De ce? Pentru că, în absolut toate variantele, Eminescu a păstrat versul „de la Nistru pân' la Tisa”? Nu lipseşte, repet, din niciuna dintre variante, cum subliniază Petru Ursache în prefaţa la ediţia Doina, Timpul, Iaşi, 2000. În cazul ăsta, nu numai poetul, dar România toată  e un cadavru de înghesuit într-un troller căruia trebuie să-i tragem fermoarul, cum propusese un de-sacralizant.
Tot P. Ursache analizează frisonul europenizării, care nu ne-a cuprins de azi – de ieri. Romanticii (generaţia Eminescu) voiau o familie europeană „unită”, pe temei idealist. Se cerea patetic integrarea „de fond şi stil de viaţă” (P. U.) „din Carpaţi în Sicilia,  din Alpi în Pirinei”. Şi mai spune Petru Ursache despre domnitori şi cărturari - movileşti, cantacuzini, cantemiri, brâncoveni – că au trecut prin lumina Italiei „ca la ei acasă”, fără a-şi trata ţara ca pe o bolnavă incurabilă, „altfel” decât ţările normale, aşa cum o fac istoricii „altfel”. Lor nu le mai place cuvântul patrie (spuneţi-i atunci moşie, dar iubirea de moşie e un zid), nu le mai plac cuvinte ca vatră, sat, chit că pe acolo s-a născut veşnicia, nu în satul global planetar. Cât despre ţăran – wow! – el a murit „ca proasta” în războaie, ca să-şi apere, din linia întâi, fâşia de pământ, mica şi marea familie creştină. Iar nouă ni se tot repetă că trecutul istoric e penibil ca şi românul, ca şi limba lui, ca şi cultura lui, tăindu-se predilect firele care-l ţes pe homo sapiens : mitul şi religia.
Mircea Platon cheamă în sprijin „elitele României vechi, de până la 1948 – anul cumplitei Reforme” – pentru că „avem moduri de acţiune, modele de edificare a naţiunii române pe care le ignorăm”. Şi, cu „optimism disperat” (sintagma lui Marian Popa, din interviul luat de Cassian Maria Spiridon în „Convorbiri literare”, nr.5, mai 2000), optimism pe care îl resimt şi eu, notează decis: „România are tot ce trebuie pentru a fi o naţiune bine întocmită. Doar că firele sunt conectate greşit” (lucr. cit., pag.9). Vinovată? Pseudo-elita, care îşi face selfie în jurnale, ignorând „potenţialul identitar moştenit”. Ideea naţională trebuie uitată în debaraua cu lucruri inutile, nefuncţionale. Muncă şi merit, formula eminesciană, se aplică oare sub ghinion Iliescu, sub ghinion Constantinescu, sub ghinion Băsescu sau sub molcomul ghinion Iohannis? „Forme fără fond” sau, cum le numea Eminescu, „forme lipsite de cuprins”, avem din abundenţă. Şi tot înapoi la Eminescu trebuie să meargă politicienii care-i nesocotesc spusa : „Oricât de mulţi oameni răi s-ar găsi în această ţară, nu se găseşte nici unul care ar cuteza să pună numele său sub o învoială prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra strămoşilor noştri”. Postsocialist, s-au găsit.
 A rebours, Mircea Platon s-a întrebat şi se întreabă ale cui sunt „elitele” astea. Ale cărui popor? „Elitele de astăzi sunt caimacul altui lapte”, nemaifiind  „organice”, ci „parazitare şi necinstite”. Nu numai că dau la o parte interesul etnic, dar intră în conflict cu el. Homines novi taie rădăcinile, refuză modelele, sfărâmă statuile, opţiunea pedagogilor de şcoală nouă fiind omul poster, supus la ceea ce sociologul Leo Kuper numeşte „colonizarea minţii” (p. 383).Şi ce face un ins colonizat mental? Îşi denigrează poporul, istoria, cultura. Specific naţional? La el  au dreptul doar naţiunile avansate şi asta  pentru că  ne aflăm în post-naţionalism etnic, aşadar membri ai „naţiunii noţionale, fără popor” (p. 399).
Cum spuneam în altă parte, tânărul eseist a fost acuzat de crypto-fascism; Proust-ul comunismului,Vl.Tismăneanu, care a impus prin Raport viziunea sa nostalgică şi edulcorată asupra stalinismului, l-a persiflat ca pe un soi de „Căpitan”. În criza morală pe care o traversăm, lecţiile de verticalitate sunt înghiţite cu noduri sau violent respinse. Platon s-a văzut ”demascat”, judecat şi condamnat ca reacţionar, conservator, „momit de sloganuri religios-naţionale”; şi colivar, ţinând adică de farfuria cu colivă peste groapa  vechilor naţionalişti „expiraţi”.
„Apostolatul în spiritul etnicului românesc” (formularea lui C. Rădulescu-Motru) a fost lung şi greu, iar M. Platon bine ştie că de-mitizarea elitei adevărate, cu grija trecutului comun, nu-i de-a bună.Că procesul de distrugere întreprins de  risipitorii, deloc puţini,de  patrimoniu nu poate fi stopat, măcar încetinit, decât prin coeziunea celor încă tăcuţi.Tăcuţii cum-se-cade.
Agenţii de dizolvare invită la nation–bulding, adică la de-construcţia şi la re-construcţia naţiunii româneşti, atâta timp cât ea (mai) este.Refuzul lui Mircea Platon e unul ferm.Să-l urmăm.
Magda URSACHE

Academia Română . Completare la programul Academiei Române de sărbătorirea Marii Uniri

Completare la programul Academiei Române de sărbătorirea Marii Uniri 


Academia Română   
Duminică, 14 Ianuarie 2018 21:23

Academia Română a făcut publice, sub formă de completare a programului referitor la sărbătorirea Centenarului Marii Uniri, un număr de zece recomandări pentru opinia publică și pentru clasa politică românească. Sunt de altfel zece reguli de conduită publică necesară în acest moment istoric al existenței noastre, remise presei de Biroul Prezidiului Academiei Române. Le publicăm, integral, mai jos.
1. Pentru Academia Română, anul 2018 stă sub semnul Centenarului. Este obligația morală și profesională a Academiei Române, ca instituție construită în 1866 de promotorii ei vizionari inclusiv în perspectiva unui asemenea moment astral pe care îl reprezintă Marea Unire. Membrii Academiei Române au reprezentat, de la începuturile ei, toate regiunile locuite de români, plus aromânii, chiar dacă teritoriile vizate aveau altă apartenență politică și strategică. Fondatorii ei au fost șapte patrioți din Vechiul Regat, trei din Transilvania, trei din Basarabia, doi din Bucovina, doi din Banat, doi din Maramureș și doi din Macedonia. Cu mai bine de 50 de ani înaintea Marii Uniri, Academia Română ilustra, in nuce, proiectul de la 1918.
2. Academia Română știe că Centenarul nu este și nu trebuie să fie exclusiv despre trecut. Centenarul este despre prezentul României și despre viitorul ei. Performanța strămoșilor noștri de la 1 Decembrie 1918 devine oglinda care ne permite să ne comparăm noi, cei de azi și proiectele noastre prezente și viitoare, cu predecesorii. Centenarul este un bun prilej de a discuta despre România, România pe care am moștenit-o de la bunicii noștri, România pe care o construim noi astăzi și România pe care o vom lăsa moștenire copiilor și nepoților noștri.
3. 1 Decembrie 1918 este un bun prilej de a ne bucura împreună, toți românii, indiferent unde se află ei astăzi, de succesul unui proiect politic și de omagiere a promotorilor săi. A fost clipa astrală a acestui popor, un moment care a încununat un proiect politic amplu, de mare complexitate și urmat cu acribie, indiferent de conjuncturi. A fost un succes. Începând cu anii ʼ30 ai secolului trecut, România a urmat o evoluție ascendentă în dezvoltarea ei socio-economică, dar tocmai când aștepta să culeagă fructele efortului politico-economic depus în favoarea Unirii Unire, a fost brutal împiedicată de război și, ulterior, de ocupația sovietică - ambele au surpat cel mai mare proiect statal pe care România modernă l-a avut vreodată. Dar prin succesul lui 1 Decembrie 1918, românii trebuie să înțeleagă că nici în „gena românească", nici în „psihologia poporului român", nici în geografia sau religia lui nu este înscrisă vreo fatalitate a eșecului și a înfrângerii. Din moment ce același popor a repurtat, mai ales la 1 Decembrie 1918, succese politice sau strategice marcante, interne și internaționale, înseamnă că se poate. Iar dacă acum nu se poate, eșecul este exclusiv al nostru, al celor de astăzi, care nu mai pot, la 100 de ani de la Unire, să se ridice la înălținea înaintașilor. 1 Decembrie 1918 este semnul explicit al faptului că pentru eșcurile de astăzi nu putem da vina decât pe noi înșine. Centenarul ne reamintește, intempestiv, că nu avem, în realitate, nicio scuză.
4. Academia Română va deveni unul dintre forurile cele mai active în a găzdui și organiza dezbateri pe această temă. Este misiunea și menirea ei. Dar Academia Română nu va deveni vehiculul prin care și acoperișul sub care, sub pretextul relativismului total, totul se va pune în discuție. Nu totul este discutabil, nu totul este „de discutat".
5. O televiziune de la estul României ne îndeamnă de fiecare dată, sub camuflajul sloganului ei insidios - „Ask more!" („Întreabă mai mult!") - să punem totul în discuție și sub semnul întrebării - mai ales apartenența noastră la UE, apartenența la N.A.T.O. sau parteneriatul strategic cu America. Nu e vorba însă despre nicio discuție critică, ci despre un proiect politic și geopolitic explicit. Același slogan îl promovează și unii din vestul României, care ne sugerează tot mai insistent, în anul Centenarului, să punem în discuție premisele și fundamentele acestuia - mai exact, 1 Decembrie 1918 și Tratatul de la Trianon. Strategia e clasică: ni se cere să acceptăm a dezbatere oficială, pentru a arăta lumii că ar exista o problemă de dezbătut. Și dacă există o problemă, ea trebuie „rezolvată", evident în alți termeni decât cei de atunci. România nu are însă nicio problemă: nici cu 1 Decembrie 1918 nici cu Tratatul de la Trianon, nici cu vecinii săi, nici cu minoritățile care trăiesc pe teritoriul României. În aceste condiții, o asemenea „discuție" nu poate exista și nu va fi admisă. Pentru că nu despre o discuție onestă și inocentă este vorba, ci despre pretextul unei insidioase campanii de relativizare a întreg contextului Primului Război Mondial care, pentru români, a fost Războiul de Întregire. Tratatul de la Trianon, democraţia liberală, principiile wilsoniene care au stat la baza reconstrucției europene, pax americana sunt pentru România reperele esențiale ale devenirii ei ulterioare.
6. Academia Română constată că aceste invitații la „dialog", care se întețesc pe toate canalele, și dinspre Est și dinspre Vest, vin din partea unora care astăzi propovăduiesc pe față iliberalismul și sunt în prima linie a contestării normelor de funcționare a Uniunii Europene. Nu poți fi iliberal intransigent la tine acasă și să te transformi, credibil, în „liberal" atunci când ești în afara frontierelor tale. Nu poți promova iliberalismul la Moscova sau Budapesta și „liberalismul" la București. Regimurile iliberale care se întețesc în preajma României, și la Est și la Vest, devin tot mai vizibile în lumina Centenarului, căci unele dintre cele mai nocive consecințe ale războiului mondial au fost regimurile (inițial) iliberale care, ulterior, s-au transformat, nefast și explicit, în regimuri fasciste și naziste. Acestea, alături de omologul lor sovietic/comunist, au fost năpastele secolului XX și nu vrem să le mai vedem niciodată.
7. Iliberalismul încurajează astăzi iredentismul. Pe de-o parte, ideologic, forțează false „dezbateri" menite să pună sub semnul întrebării ordinea europeană post-imperială și post-Trianon, pe de alta, politic, încearcă să impună forme de reorganizare a statului român, forme fără relevanță europenă, și să declanșeze „referendumuri" pentru a pune pe harta separatismelor potențiale ale Europei și regiunea noastră, inclusiv sau în primul rând România.
8. Academia Română, așa cum a făcut-o de fiecare dată, respinge asemenea abordări. Nu poate fi vorba despre tensiuni sau confruntări interetnice într-o Românie care, din acest punct de vedere, este model în regiune și dincolo de ea. Într-o România care a făcut Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 1918 fără să existe niciun război civil sau confruntare violentă pe teritoriul Transilvaniei. Românii, maghiarii sau germanii nu s-au luptat în 1918 pentru sau contra Unirii. Pentru cei care astăzi vor să pescuiască în ape tulburi, lecția istorică a Unirii și a consensului supraetnic de atunci este mai vie ca oricând.
9. Academia Română face apel la clasa politică din România să fie la înălțimea misiunii sale, mai ales în anul Centenarului. Clasa politică nu are voie să se joace cu principii sacrosante sau să deschidă o cutie a Pandorei pe care, mai târziu, nu o va putea închide nimeni. Nu totul este de vânzare, nu orice se poate negocia, nu orice se poate justifica prin jocuri politice sau politicianiste. În anul Centenarului, aceste chestiuni sunt și vor fi și mai sensibile. Iar responsabilitea clasei politice, a intelectualilor publici, a jurnaliștilor – trebuie să fie la cote maxime. Iliberalismul și iredentismul nu trebuie să aibă nicio șansă în România sau în Uniunea Europeană. Răspunsul României și al Europei la iliberalism trebuie să se manifeste prin mai multă Uniune Europeană. Nu trebuie admisă în niciun caz o pactizare cu iliberalismul, indiferent de direcția din care vine.
10. Academia Română năzuiește și va face tot ce îi este în putință ca anul Centenarului să nu devină nici prilej de vrajbă, nici prilej de tensiuni etnice. Cel mai clar semn al reconcilierii româno-maghiare adevărate, nu formale, ar fi o sărbătorire comună, la cel mai înalt nivel politic și dipomatic - Bucureşti-Budapesta - a Centenarului românesc. Suntem conștienți însă că nu ne putem bucura cu toții la fel în 2018. Dar bucuria unora și tristețile altora nu trebui transformate în instrumente de luptă politică. Este vorba, în primul rând, despre respect reciproc. Marele istoric Nicolae Iorga a știut asta cel mai bine atunci când scria, în anii interbelici: „Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calităţi de rasă suntem în stare a le preţui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate şi neputinţa de a se conduce în momente de criză. Şi, oricât ar fi fost de firesc ca la Bucureşti să se facă demonstraţie pentru triumful final al unei oştiri aşa de încercate, care e cea mai mare iubire şi mândrie a noastră, n-a stat în intenţia noastră să ofensăm suferinţa. [...]. Şi am dori ca prin aceasta să fim şi provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizaţiei moderne pe un popor maghiar raţionabil, fără nimic din acel imperialism copleşitor pentru alţii, care exclude până acum pe unguri de la orice colaboraţie folositoare"[1].
-------------------------------------------------------
[1] http://www.acad.ro/com2018/doc/d0115-AcademiaRomana-CentenarulMariiUniri.pdf

O parte a Muzeului de Artă din Cluj-Napoca, retrocedată unor ”escroci cu acte în regulă, conectaţi la mafia imobiliară”

O parte a Muzeului de Artă din Cluj-Napoca, retrocedată unor ”escroci cu acte în regulă, conectaţi la mafia imobiliară”

Sub numele de „restitutio”, la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca se ascunde „o falsă problemă”, afirmă directorul general al instituţiei de cultură, Lucian Nastasă-Kovacs.

„Nu este posibil ca România să se rupă de tot ceea ce este de facto patrimoniu naţional. Alte ţări din Europa de Est, din fostul sistem comunist, au rezolvat diferit de România situaţiile retrocedărilor. La noi, cea mai mare parte a restituirilor a ajuns acolo unde nu trebuia. Pe de altă parte, statul român nu şi-a exercitat în niciun fel dreptul de preemţiune, invocându-se sărăcia, iar portiţa deschisă pentru cumpărarea drepturilor litigioase din instanţă ale proprietarilor, de către speculanţi de rea-credinţă, a fost catastrofală. Cei care au cumpărat drepturile litigioase au fost conectaţi la mafia imobiliară. Sunt escroci cu acte în regulă”, afirmă, cu indignare, managerul muzeului. O cotă parte din clădirea Muzeului de Artă din Cluj-Napoca, Palatul baroc Banffy, a fost retrocedată, printr-o decizie judecătorească, şi nu edificiul în întregime, asigură Lucian Nastasă-Kovacs.

Potrivit acestuia, „Palatul Banffy, fostă reşedinţă guvernamentală, este alcătuit din corpul în care se află acum Muzeul de Artă şi din corpul din spate, de unde, eventual, se putea revendica ceva. Palatul nu a fost niciodată împărţit pe apartamente, nu există nicăieri menţiuni de acest fel. Persoana căreia i s-a retrocedat parte din Palat putea obţine spaţii doar din corpul din spate, unde era găzduit, pe vremuri, personalul administrativ al reşedinţei guvernamentale. Ultimul Banffy, un scorţos elegant, nu a fost niciodată căsătorit, nu a avut urmaşi, iar după 1950 a locuit undeva pe strada Donath. Nu a avut de pătimit din punct de vedere politic. Testamentul său olograf, din 1958, este făcut pe un petec de hârtie, cu creionul ! Nu cred că s-a făcut vreo expertiză grafologică. Testamentul nu a fost prezentat la un notar. Palatul fusese naţionalizat în 1948, deci ultimul Banffy nu putea să lase moştenire ceva ce nu îi aparţinea. Retrocedarea este cusută cu aţă albă. Universitatea „Babeş-Bolyai” a avut un proces identic în cererea de restituire a unui imobil Banffy de pe strada Brătianu, lăsat moştenire prin testament mult după naţionalizarea din 1948, şi a câştigat irevocabil acţiunea din instanţă”.

Totuşi, Consiliul Judeţean a recunoscut situaţia impusă Muzeului de Artă, fostul Palat Banffy, prin sentinţa judecătorească : o cotă parte din Palat a fost retrocedată unei persoane ce a revendicat-o; altă cotă parte aparţine Consiliului Judeţean. „Subliniez că este vorba de o clădire-monument ce aparţine patrimoniului naţional, în care nu se poate face nicio modificare de structură, nu se poate nici măcar bate un cui în perete. Apoi, persoana care a revendicat şi câştigat în instanţă o cota parte din Palat nu este înstărită, nu poate participa la întreţinerea curentă a clădirii. Vă pot pune la dispoziţie facturile pe care le plăteşte Muzeul cu întreţinerea, care sunt de ordinul miilor de euro pe lună. Revendicatorii ar trebui, în mod firesc, să participe la cheltuieli. Important pentru situaţia actuală a instituţiei este că revendicatorii cotei parte din clădire sunt obligaţi, conform legii, să o lase în folosinţă Muzeului pentru o perioadă de zece ani, începând din 2017”, afirmă directorul general al instituţiei de cultură clujene.

El a explicat, pentru cotidianul Făclia, în ce condiţii a ajuns Consiliul Judeţean să recunoscă situaţia impusă de justiţie: „Prelungirea unei stări litigioase ar fi produs un blocaj general, fără nicio investiţie cu bani de la buget, respectiv de la Consiliul Judeţean”. Directorul muzeului subliniază că toată lumea din Cluj-Napoca – mediul academic, prestigioşi intelectuali, publicul avizat şi fidel instituţiei de artă – a fost contrariată de decizia că un muzeu de tradiţie, de notorietate naţională, ajunge să fie retrocedat unui revendicator anonim, care, pe deasupra, vine în instanţă cu acte ce ridică nenumărate semne de întrebare, pentru că nu există absolut nicio legătură de rudenie cu familia contelui Banffy.

„Nu e corect că un foarte valoros monument în stil baroc a ajuns într-o astfel de situaţie. Deocamdată, noi recunoaştem starea de coproprietari. Consiliul Judeţean poate debloca bani pentru a renova clădirea. În 2017 s-au votat 2 milioane de euro pentru refacerea faţadelor. În cei zece ani pe care îi avem la dispoziţie, se pot face multe alte lucrări menite să confere aspectul pe care îl merită o casă a artei europene. Dacă moştenitorii cotei parte vor dori să intre în posesie, va trebui ca ei să participe la cheltuielile pentru lucrările de întreţinere care s-au realizat aici”, a specificat managerul general al Muzeului.

Totodată, acesta a precizat că problemele juridice ale instituţiei ţin exclusiv de Consiliul Judeţean. Lucian Nastasă-Kovacs este convins că fondurile care se alocă de la buget pentru lucrări menite să stopeze degradările clădirii sunt justificate prin documente absolut legale.

„Intenţia preşedintelui Consiliului Judeţean, Alin Tişe, este de a salva monumentul, de a-l pune pe picioare, de a-i da aspectul corespunzător unui muzeu de artă. Consiliului Judeţean a făcut investiţii apreciabile. Ştiu că se convenise, la un moment dat, ca Fondul Proprietatea sau Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să despăgubească revendicatorii pentru cota lor parte, iar Palatul să rămână în proprietatea Consiliului Judeţean. Fiind vorba de un muzeu de importanţă naţională, restituirea în natură nu ar fi trebuit să fie posibilă. Între timp, demersurile au fost sistate din cauza neregulilor de la Fondul Proprietatea, cu binecunoscutele despăgubiri exorbitante pentru terenuri virane supraevaluate, sau pentru speculanţii care au cumpărat drepturi de proprietate litigioase, devenind milionari în euro peste noapte”, spune directorul Lucian Nastasă-Kovacs.

Fondul Proprietatea (FP), singurul de acest gen din Europa de Est, a fost înfiinţat de Guvernul României în decembrie 2005, pentru despăgubirea persoanelor ale căror bunuri au fost expropriate de regimul comunist iar restituirea în natură nu era posibilă. La scurt timp, s-a creat o bresă inexplicabilă în acest sistem de despăgubiri: cumpărarea drepturilor litigioase de la proprietarii cu procese în instanţă. Speculatorii care au ţintit profituri uriaşe au fost cu sutele. În paralel, Fondul s-a transformat într-un organism cu control extern, iar Elliott Asociates a devenit cel mai mare acţionar al Fondului şi a aprobat listarea la Bursa din Varşovia a Fondului, şi nu la Bursa de la Bucureşti. Elliottt Associates a iniţiat vânzarea unor pachete din activele Fondului Proprietatea şi distribuirea sumelor astfel obţinute către acţionari. În paralel cu FP a funcţionat Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), care a gestionat, tot din 2005, procesul de despăgubire a persoanelor ale căror proprietăţi au fost naţionalizate. La ANRP s-au constatat mari nereguli.

Mai multe interioare ale Palatului Banffy au fost revendicate, în instanţă, de Maria Gomboş. Magistraţii nu i-au dat câştig de cauză. Gomboş s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului. Acţiuni în revendicare au fost formulate şi de Silvia Letiţia Miclea şi Paraschiva Roşca, cauze în care judecătorii s-au pronunţat pentru acordarea de despăgubiri. Paraschiva Roşca, nonagenară din Săliştea Sibiului, a motivat în instanţă că este legatară universală a cumnatului său, Nicolae Roşca, negustor care ar fi cumpărat o parte din Palatul din Cluj de la Dionisie Banffy, fiul lui Albert Banffy. În prima instanţă, Paraschiva Roşca a optat pentru despăgubiri, dar ulterior a cerut restituirea în natură a cotei parte a imobilului.

Reprezentanţii Consiliului Judeţean consideră că în instanţa nu s-a dispus punerea în posesie a Paraschivei Roşca. Pe de altă parte, negustorul Nicolae Roşca nu a întăbulat părţile din Palat posibil cumpărate de la Dionisie Banffy în 1947 şi 1948. Ciudat este faptul că în anul 1958, Dionisie Banffy, care i-ar fi vândut lui Nicolae Roşca părţi din Palatul Banffy, a redactat un testament în care îl desemna pe Nicolae Roşca unic moştenitor al unor cote părţi din Palatul Banffy. Palatul din Cluj fusese naţionalizat în anul 1948, aşadar, în 1958 Dionisie Banffy îi lasă moştenire lui Nicolae Roşca un imobil care nu îi aparţinea în mod legal.

***

Din 1951, Palatul Banffy adăposteşte Muzeul de Artă. Edificiul baroc din Cluj-Napoca, construit între anii 1774 şi 1785, după planurile arhitectului german Johann Eberhard Blaumann, pentru guvernatorul György Banffy, are nevoie de o restaurare a faţadelor. În epocă, Palatul îmbina interesul public cu cel privat : aici au venit mari personalităţi ale vremii, aici a concertat Franz Liszt.

În 2017, încasările din acţiunile culturale organizate de colectivul muzeului au fost cele mai mari din istoria instituţiei. Din banii astfel obţinuţi, au fost realizate reparaţiile curente la Expoziţia permanentă, igienizarea spaţiilor şi zugrăvirea interioarelor – operaţie care nu se mai efectuase de 30 de ani. A fost reparat, raşchetat şi lăcuit parchetul, de asemenea, a fost modernizat sistemul de iluminare în Galeriile muzeului.

„Totul s-a făcut din fonduri proprii, într-o lună şi jumătate. Şi totul arată acum impecabil. În interior, muzeul este acum bine pus la punct. Amintesc că în urmă cu doi ani am igienizat subsolul clădirii. Şi subsolul este la fel de interesant ca şi Palatul în sine. Regizori de renume din Japonia au fost interesaţi de atmosfera în oglindă din subsolul Palatului şi au venit să filmeze aici. A fost o sursă de venit pentru muzeu”, evidenţiază directorul Muzeului.

„Mulţumesc echipei mele din muzeu pentru tot ce am realizat până acum împreună în instituţie”, afirmă Lucian Nastasă-Kovacs.

Autor: Carmen Fărcașiu

Sursa: Ziarul Făclia

Vasile LECHINŢAN . “Monumentul libertăţii religioase” de la Turda – prima victorie din acest an a UDMR contra Centenarului românesc

La 13 ianuarie 2018 a avut loc la Turda dezvelirea – într-un spaţiu public - a aşa-zisului “Monument al libertăţii religioase”, care s-a vrut marcarea hotărârii Dietei ţinută la Turda acum 450 de ani (13 ianuarie 1568), unde s-a proclamat libertatea religioasă în Transilvania pentru patru confesiuni: catolică, reformată (calvină), luterană şi unitariană, nicidecum şi pentru religia ortodoxă a majorităţii locuitorilor Transilvaniei. 

UDMR a calculat că este prilejul unei sfidări la adresa sărbătoririi Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, prin acordarea unei străluciri şi a unei importanţe de talie ...europeană unei înţelegeri între tiranii feudali şi ecleziastici (în Dietă erau şi capii bisericilor recepte) ai poporului român din epocă, fără a ţine cont de adevăratul sens nobil al cuvântului Libertate şi chiar de respectul vieţii şi demnităţii celuilalt. Ceea ce-i şi mai jignitor astăzi este interpretarea cinică a UDMR privind raportarea tiranilor de atunci la românii ortodocşi, scuzând retroactiv că în Dietă s-ar fi “tolerat, în sens pozitiv, tacit”, şi religia ortodoxă. Adică, noi, ca români, suntem trecuţi la categoria “tacit” de către UDMR şi de către regizorii Centenarului românesc de la Budapesta. 

În loc ca UDMR şi Budapesta să-şi exprime regretul pentru tirania feudală asupra românilor în epocă, proclamată încă la 1437 cu Unio Trium Nationum şi legiferată prin Tripartitul lui Werbötzi la 1514, se încearcă a da măreţie unui pact de înţelegere între tirani, care de fapt nici n-a durat mult, devreme ce după numai 35 de ani, la 1603, unitarienii din Cluj în frunte cu episcopul lor, Thoroczkay Máthiás, năvălesc asupre Bisericii şi Colegiului Latin catolice iezuite din strada Lupului (azi str. M. Kogălniceanu), le distrug prin jaf şi incendiere şi omoară şi pe un profesor, pe nume Emanuel Niger). Acea “toleranţă” jignitoare pentru români înseamnă de fapt excluderea lor de la viaţa politică, fapt extrem de grav, care are urmări negative şi astăzi în viaţa noastră, a românilor. Cu ocazia dezvelirii monumentului, s-a cerut Parlamentul României “să adopte o Rezoluţie Solemnă privind însemnătatea istorică a Edictului de la Turda emis de către Dieta Transilvaniei în anul 1568”, argumentându-se cu cinism că această hotărâre a Dietei “exprimă năzuinţa spre pacea interconfesională, iar convieţuirea naţiunilor coexistente din Transilvania este o realitate istorică importantă”, astfel că acest pact dintre tirani ar fi de “o valoare socială şi spirituală de importanţă fundamentală” şi că ar fi necesar să se “statueze data de 13 ianuarie ca Zi a Libertăţii Religioase”. 

Niciun semn de căinţă pentru soarta istorică a românilor din epocă nu răzbate din această poziţie oficială a conducătorilor bisericilor maghiare şi a UDMR, ceea ce exprimă faptul că totul este o sfidare la adresa Centenarului românesc. Se uită că noi sărbătorim Centenarul actului Marii Uniri şi nu centenarul existenţei noastre istorice în această vatră a Transilvaniei, unde tirania a durat cel mai mult în Europa. Adevărata Zi a Libertăţii Religioase şi etnice în această parte a României şi a Europei este de fapt 1 Decembrie 1918.

Trist este faptul că această regizare reuşită a UDMR contra Centenarului a fost făcută cu concursul autorităţilor române inconştiente, care nu s-au consultat cu istoricii români, cu Universitatea din Cluj, cu Academia Română. Are perfectă dreptate Kelemen Hunor când a zis, cu această ocazie, că “Viitorul nostru depinde de modul în care percepem trecutul”. Adică, dacă îl percepem cu paşivitate, pe de-o parte, şi cu iresponsabilitate, de alta, viitorul va fi strălucit. Orwell a prevăzut cu claritate această turnură a perceperii istoriei, încă din 1949. Aşteptăm, în continuare, ca UDMR să facă programul Centenarului şi să îmbrace cu o aură extrem de strălucită şi actul de la 16 septembrie 1437 al acelui Unio Trium Nationum, cu concursul strălucit al autorităţilor române şi cu considerarea că Unio-ul a fost o minune a politicii europene a epocii şi că şi românii au fost de fapt acceptaţi “tacit” în Unio, contra ...românilor, bineînţeles. Atunci celebrarea Centenarului românesc va fi completă, ţinând cont că avem astfel de oameni de stat în fruntea administraţiei şi politicii naţionale.

O direcţie trebuie însă reinstaurată în România: aceea a respectului faţă de Academie (foarte mulţi infatuaţi ridicoli se cred mai deştepţi decât Academia), faţă de universităţile noastre, faţă de ştiinţa istorică românească. 

Vasile LECHINŢAN