Prefaţă
Pe Mihai Băbeanu,
din cauza vitregei vremi, nu l-am cunoscut decât la maturitate –
adică el aproape de pensionare şi eu… Moş Neagu; căci chiar îi
sunt puţin moş, adică unchi, fiind văr (mai depărtat) cu
taică-su.
Dar cu taică-su,
Alexandru (Baby) Băbeanu şi verii săi primari, cei trei copii ai
coanei Lizica Băbeanu, măritată cu Puiu Angelescu, o vreme
secretar general al PNL, eram ca fraţii.
Să
vă fac o mică lecţie de genealogie şi, mai întâi, o remarcă
critică asupra autorului! Când vorbeşte de necazurile pe care le-a
avut din pricina „originii sociale nesănătoase”, nu pomeneşte
decât de bunicul său matern, marele inginer constructor Emil
Prager, al cărui bunic era din nemţii din Sudeţi, adus aici pe
vremea regelui Carol I. A fost într-adevăr, cum se zice, în noua
patrie a lui Mihai „un
grand bourgeois”.
Dar,
ciudat, Mihai nu pomeneşte nimic de strămoşii săi paterni, care
erau din boieri vechi. Nu cumva i-a rămas şi lui, pe undeva,
inconştient, ceva din îndoctrinarea comunistă din adolescenţă,
un fel de sfială privitor la boieri? Cine cunoaşte Bucureştiul, a
intrat poate vreodată în Biserica Icoanei, în plin Centru, pe
lângă Grădina Icoanei; acolo, vorba lui Arghezi, „zugrăviţi în
tindă / cu acuarelă suferindă”, i-a văzut strămoşii, ctitorii
bisericii. Că nu-s chiar frumoşi, ăsta era stilul bisericesc,
hieratic, al epocii. Dar iată că am mai apucat eu pe străbunica
lui Mihai, văduva generalului Alexandru Băbeanu, născută Lucreţia
Răctivanu (recte
Rahtivan), care era – ca de altfel toată familia ei – de o
urâţenie celebră în „societatea” bucureşteană. Urâţenie
distinsă, simpatică şi inteligentă, dar urâţenie, care s-a
transmis de atunci şi Băbenilor din generaţiile următoare! E oare
răutate din partea mea s-o semnalez?
Într-o recentă mică scriere a mea, am evocat întâmplarea unui
văr al coanei Lucreţia, Mihai Răctivanu, care s-a căsătorit în
1900 cu fiica unui bogătaş, Alexandrescu-Cafegibaşa, în micul,
dar frumosul palat al acestuia din strada Jules Michelet, care
găzduieşte acum ambasada britanică. După ce s-a isprăvit spre
dimineaţă recepţia cu tot neamul mirelui, bătrânul Alexandrescu
i-a spus majordomului, cu toate că era ger de iarnă: „Deschide
mari geamurile, să iasă urâţenia din casă!”.
Bătrâna
Răctivanu Băbeanu era însă vară de al doilea cu mama, bunica ei
maternă fiind o Grădişteancă, soră cu bunicul mamei, marele
clucer Iancu Grădişteanu, şi în acea categorie socială, pe
vremuri, se ţinea cu sfinţenie legătura de rudenie generaţii de-a
rândul. Era însă o mare diferenţă de vârstă între ele, aşa
că mama era mai curând de o generaţie cu copiii ei, cu Alexandru,
bunicul lui Mihai, multă vreme Director General al Eforiei
Spitalelor Civile, şi sora lui, Eliza, soţia lui Puiu Angelescu,
secretar general al PNL. La această tante
Liselle,
am petrecut, în adolescenţa mea, vară de vară, în modestul lor
conac de la via din Ciulniţa, lângă Leordeni, luni de zile de
vacanţă încântătoare şi instructivă; că aveau o bibliotecă
de vreo 5.000 de volume, româneşti şi franţuzeşti, iar jocurile
erau aproape toate instructive sau întretăiate de şedinţe de
lectură din Caragiale, din Molière, din Eminescu sau Bolintineanu –
că mama lui nenea Puiu era nepoata poetului; iar aproape în fiecare
după-amiază, o maşină a bătrânei „coana Lucreţia” – pe
atunci singura maşină în familie – ne ducea şi la conacul
acesteia, la Budişteni, unde iar aşa, se ţineau reuniuni pline de
har şi interes. Aceste vremi şi această însufleţită transmitere
a stilului de cultură franţuzită a boierimii noastre din veacul al
XIX-lea, Mihai nu le-a mai apucat. El a învăţat la şcoală că
boierii sugeau sângele poporului şi puneau botniţe muncitorilor de
la vie. Atât.
Când
mi-a arătat Mihai prima oară manuscrisul său şi mi-a spus că
umbla să găsească în ţară un editor, m-am temut ca acest soi de
literatură, evocatoare a mizeriilor şi dramelor suferite de sute de
mii, de milioane de români, de la opincă la vlădică, toţi cei ce
nu s-au putut supune orbeşte „ordinii noi”, să nu mai găsească
lectori, dintr-un fel de lehamite şi de politică a struţului. Şi
prin urmare, nici editură dispusă să-l publice. Dar când l-am
citit şi am descoperit cu câtă inteligenţă, câtă vioiciune,
într-un cuvânt, cu cât talent e scrisă cartea, m-am convins că
va găsi neapărat un mare editor ca să salveze această bijuterie a
genului. Pe mine, ceea ce m-a încântat îndeosebi, a fost umorul
neaşteptat şi irezistibil cu care acele drame, ca şi incredibilele
stupidităţi ale potentaţilor din „epoca de aur” erau relevate
şi povestite. Că nu se bizuie numai pe amintiri, a venit în ţară
şi şi-a scos în fine dosarul cu notele Securităţii. Al lui şi
al tatălui său, o vreme deţinut politic. Stilul primitiv şi
stereotipat al observaţiilor îţi dă literalmente greaţă şi te
îngrozeşti retrospectiv că era înghiţit cu sila de sute şi sute
de mii de oameni mai şcoliţi, mai subţiri sau, chiar, doar „mai
normali”! Căci noi nu ne mai dăm seama, după atâtea zeci de ani
şi cu un fel de obişnuinţă a tuturor relelor îndurate îndelung,
că masa aceea de torţionari, nu numai fizic,
dar şi moral, a tuturor celora care se ridicaseră puţin deasupra
mediocrităţii, erau pleava ţării, indiferent
de originea lor socială.
Îmi revine în memorie o frază scrisă de marele scriitor francez
Charles Maurras, rătăcit, spre pierderea lui, în convingeri
monarhiste fanatice şi neavenite (întâmplarea face că l-am
întâlnit de două ori, în intimitate, când eram la un an de
bacalaureat): în plină vâltoare a manifestaţiilor masive
provocate de scandalul Stavisky, în februarie 1934, a calificat în
ziarul regalist „L’Action
Française”
pe politicienii de la putere, de „spumă a haznalelor” (l’écume
des latrines).
Puţin exagerat pentru radicalii francezi de atunci, teribila
expresie e de o sută de ori mai potrivită lacheilor care la noi
s-au ostenit zeci de ani să impună concetăţenilor lor cu sila –
mergând până la tortură şi la crimă – o ideologie şi un
sistem politic şi economic
care în cele din urmă s-a prăbuşit peste noapte ca o uriaşă
şandrama prost concepută şi prost zidită, şi care, de atunci,
tot peste noapte, s-au transformat în capitalişti neruşinaţi.
Nu
pot să înşir zecile de exemple de ticăloşie şi mai cu seamă de
prostie şi de incultură crasă, pe care le dă. Le veţi descoperi,
neîndoielnic, cu interes. Să
dau, totuşi, barem unul, extras din capitolul unde pomeneşte de
corespondenţa pe care a îndrăznit să o ducă cu mama lui, după
ce ajunsese, cu câte peripeţii de neînchipuit, la Paris: „Într-una
din scrisori, mama îmi scrie despre bunicul său: «e bine şi încă
mai lucrează. E ca Meşterul Manole». Scrisoarea e, bineînţeles,
fotocopiată la Securitate şi plutonierul-major Iftimie comentează
în margine: «Are relaţii cu un oarecare Manole, supranumit
Meşterul». Pe nemţeşte aş comenta la rândul meu: kolossal!
Pe englezeşte: Incredible
but true!
Că s-au găsit totuşi la noi sute de mii de indivizi de această
teapă, de ambele sexe, e, mărturisesc, îngrijorător. Extrase din
cartea lui Băbeanu ar putea figura ca Postfaţă la o re-ediţie
critică a cărţii lui Dumitru Drăghicescu, Din
psihologia poporului român,
pe care intelectualitatea noastră „oficială” o ţine sub obroc
de 100 de ani. – Băbeanu, ici colo, îşi mai extinde exasperarea
şi împotriva orbeţei generalizate a marilor oameni politici din
Apus privitor la „cazul” Ceauşescu, un Nixon, un Giscard
d’Estaing, chiar un de Gaulle.
Citiţi-l pe Mihai
Băbeanu! Lectura nu e nicio clipă plicticoasă, ba, în ciuda
subiectului dramatic, e, în cele din urmă, tonică.
Neagu Djuvara
(Texte difuzat de dl Alexandru Herlea, Casa Română, Paris)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu