Treceți la conținutul principal

Neagu Djuvara. Prefață la o carte de Mihai Băbeanu


Prefaţă

Pe Mihai Băbeanu, din cauza vitregei vremi, nu l-am cunoscut decât la maturitate – adică el aproape de pensionare şi eu… Moş Neagu; căci chiar îi sunt puţin moş, adică unchi, fiind văr (mai depărtat) cu taică-su.
Dar cu taică-su, Alexandru (Baby) Băbeanu şi verii săi primari, cei trei copii ai coanei Lizica Băbeanu, măritată cu Puiu Angelescu, o vreme secretar general al PNL, eram ca fraţii.
Să vă fac o mică lecţie de genealogie şi, mai întâi, o remarcă critică asupra autorului! Când vorbeşte de necazurile pe care le-a avut din pricina „originii sociale nesănătoase”, nu pomeneşte decât de bunicul său matern, marele inginer constructor Emil Prager, al cărui bunic era din nemţii din Sudeţi, adus aici pe vremea regelui Carol I. A fost într-adevăr, cum se zice, în noua patrie a lui Mihai „un grand bourgeois”. Dar, ciudat, Mihai nu pomeneşte nimic de strămoşii săi paterni, care erau din boieri vechi. Nu cumva i-a rămas şi lui, pe undeva, inconştient, ceva din îndoctrinarea comunistă din adolescenţă, un fel de sfială privitor la boieri? Cine cunoaşte Bucureştiul, a intrat poate vreodată în Biserica Icoanei, în plin Centru, pe lângă Grădina Icoanei; acolo, vorba lui Arghezi, „zugrăviţi în tindă / cu acuarelă suferindă”, i-a văzut strămoşii, ctitorii bisericii. Că nu-s chiar frumoşi, ăsta era stilul bisericesc, hieratic, al epocii. Dar iată că am mai apucat eu pe străbunica lui Mihai, văduva generalului Alexandru Băbeanu, născută Lucreţia Răctivanu (recte Rahtivan), care era – ca de altfel toată familia ei – de o urâţenie celebră în „societatea” bucureşteană. Urâţenie distinsă, simpatică şi inteligentă, dar urâţenie, care s-a transmis de atunci şi Băbenilor din generaţiile următoare! E oare răutate din partea mea s-o semnalez? Într-o recentă mică scriere a mea, am evocat întâmplarea unui văr al coanei Lucreţia, Mihai Răctivanu, care s-a căsătorit în 1900 cu fiica unui bogătaş, Alexandrescu-Cafegibaşa, în micul, dar frumosul palat al acestuia din strada Jules Michelet, care găzduieşte acum ambasada britanică. După ce s-a isprăvit spre dimineaţă recepţia cu tot neamul mirelui, bătrânul Alexandrescu i-a spus majordomului, cu toate că era ger de iarnă: „Deschide mari geamurile, să iasă urâţenia din casă!”.
Bătrâna Răctivanu Băbeanu era însă vară de al doilea cu mama, bunica ei maternă fiind o Grădişteancă, soră cu bunicul mamei, marele clucer Iancu Grădişteanu, şi în acea categorie socială, pe vremuri, se ţinea cu sfinţenie legătura de rudenie generaţii de-a rândul. Era însă o mare diferenţă de vârstă între ele, aşa că mama era mai curând de o generaţie cu copiii ei, cu Alexandru, bunicul lui Mihai, multă vreme Director General al Eforiei Spitalelor Civile, şi sora lui, Eliza, soţia lui Puiu Angelescu, secretar general al PNL. La această tante Liselle, am petrecut, în adolescenţa mea, vară de vară, în modestul lor conac de la via din Ciulniţa, lângă Leordeni, luni de zile de vacanţă încântătoare şi instructivă; că aveau o bibliotecă de vreo 5.000 de volume, româneşti şi franţuzeşti, iar jocurile erau aproape toate instructive sau întretăiate de şedinţe de lectură din Caragiale, din Molière, din Eminescu sau Bolintineanu – că mama lui nenea Puiu era nepoata poetului; iar aproape în fiecare după-amiază, o maşină a bătrânei „coana Lucreţia” – pe atunci singura maşină în familie – ne ducea şi la conacul acesteia, la Budişteni, unde iar aşa, se ţineau reuniuni pline de har şi interes. Aceste vremi şi această însufleţită transmitere a stilului de cultură franţuzită a boierimii noastre din veacul al XIX-lea, Mihai nu le-a mai apucat. El a învăţat la şcoală că boierii sugeau sângele poporului şi puneau botniţe muncitorilor de la vie. Atât.

Când mi-a arătat Mihai prima oară manuscrisul său şi mi-a spus că umbla să găsească în ţară un editor, m-am temut ca acest soi de literatură, evocatoare a mizeriilor şi dramelor suferite de sute de mii, de milioane de români, de la opincă la vlădică, toţi cei ce nu s-au putut supune orbeşte „ordinii noi”, să nu mai găsească lectori, dintr-un fel de lehamite şi de politică a struţului. Şi prin urmare, nici editură dispusă să-l publice. Dar când l-am citit şi am descoperit cu câtă inteligenţă, câtă vioiciune, într-un cuvânt, cu cât talent e scrisă cartea, m-am convins că va găsi neapărat un mare editor ca să salveze această bijuterie a genului. Pe mine, ceea ce m-a încântat îndeosebi, a fost umorul neaşteptat şi irezistibil cu care acele drame, ca şi incredibilele stupidităţi ale potentaţilor din „epoca de aur” erau relevate şi povestite. Că nu se bizuie numai pe amintiri, a venit în ţară şi şi-a scos în fine dosarul cu notele Securităţii. Al lui şi al tatălui său, o vreme deţinut politic. Stilul primitiv şi stereotipat al observaţiilor îţi dă literalmente greaţă şi te îngrozeşti retrospectiv că era înghiţit cu sila de sute şi sute de mii de oameni mai şcoliţi, mai subţiri sau, chiar, doar „mai normali”! Căci noi nu ne mai dăm seama, după atâtea zeci de ani şi cu un fel de obişnuinţă a tuturor relelor îndurate îndelung, că masa aceea de torţionari, nu numai fizic, dar şi moral, a tuturor celora care se ridicaseră puţin deasupra mediocrităţii, erau pleava ţării, indiferent de originea lor socială. Îmi revine în memorie o frază scrisă de marele scriitor francez Charles Maurras, rătăcit, spre pierderea lui, în convingeri monarhiste fanatice şi neavenite (întâmplarea face că l-am întâlnit de două ori, în intimitate, când eram la un an de bacalaureat): în plină vâltoare a manifestaţiilor masive provocate de scandalul Stavisky, în februarie 1934, a calificat în ziarul regalist „L’Action Française” pe politicienii de la putere, de „spumă a haznalelor” (l’écume des latrines). Puţin exagerat pentru radicalii francezi de atunci, teribila expresie e de o sută de ori mai potrivită lacheilor care la noi s-au ostenit zeci de ani să impună concetăţenilor lor cu sila – mergând până la tortură şi la crimă – o ideologie şi un sistem politic şi economic care în cele din urmă s-a prăbuşit peste noapte ca o uriaşă şandrama prost concepută şi prost zidită, şi care, de atunci, tot peste noapte, s-au transformat în capitalişti neruşinaţi.
Nu pot să înşir zecile de exemple de ticăloşie şi mai cu seamă de prostie şi de incultură crasă, pe care le dă. Le veţi descoperi, neîndoielnic, cu interes. dau, totuşi, barem unul, extras din capitolul unde pomeneşte de corespondenţa pe care a îndrăznit să o ducă cu mama lui, după ce ajunsese, cu câte peripeţii de neînchipuit, la Paris: „Într-una din scrisori, mama îmi scrie despre bunicul său: «e bine şi încă mai lucrează. E ca Meşterul Manole». Scrisoarea e, bineînţeles, fotocopiată la Securitate şi plutonierul-major Iftimie comentează în margine: «Are relaţii cu un oarecare Manole, supranumit Meşterul». Pe nemţeşte aş comenta la rândul meu: kolossal! Pe englezeşte: Incredible but true! Că s-au găsit totuşi la noi sute de mii de indivizi de această teapă, de ambele sexe, e, mărturisesc, îngrijorător. Extrase din cartea lui Băbeanu ar putea figura ca Postfaţă la o re-ediţie critică a cărţii lui Dumitru Drăghicescu, Din psihologia poporului român, pe care intelectualitatea noastră „oficială” o ţine sub obroc de 100 de ani. – Băbeanu, ici colo, îşi mai extinde exasperarea şi împotriva orbeţei generalizate a marilor oameni politici din Apus privitor la „cazul” Ceauşescu, un Nixon, un Giscard d’Estaing, chiar un de Gaulle.
Citiţi-l pe Mihai Băbeanu! Lectura nu e nicio clipă plicticoasă, ba, în ciuda subiectului dramatic, e, în cele din urmă, tonică.

Neagu Djuvara
(Texte difuzat de dl Alexandru Herlea, Casa Română, Paris)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

26 februarie 2014 Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană!

Editorial Porumbacu a scăpat porumbelul: Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană! Posted by on 26 februarie 2014 Partajare99 Constituţia României nu-i permite lui Iohannis Klaus Werner să ocupe funcţia de ministru, prim-ministru şi nici preşedinte al României, fiindcă are dublă cetăţenie!
  Lui Crin Antonescu i-a scăpat, în data de 23 februarie a.c., la emisiunea „După 20 de ani” a unei televiziuni private, o afirmaţie foarte gravă: „(…) câtă vreme şi Traian Băsescu vorbeşte despre faptul că, în condiţiile în care nu intrăm în Schengen din cauză că nu vrea Germania, prezenţa unui om, nu doar etnic german, ci şi cu cetăţenie germană, cum este Klaus Iohannis (…)” (http://www.romaniatv.net/crin-antonescu-arunca-in-aer-usl-mai-devreme-sau-mai-tarziu-klaus-iohannis-va-fi-premier-in-locul-lui-ponta_128519.html#ixzz2u8L8UnT0) Mai clar decât atât nu se poate: Klaus Werner Iohannis are cetăţenie germană! Păi, atunci cum…

Biblioteca Digitala a Bucurestilor Colecţii > PUBLICAŢII PERIODICE

Biblioteca Digitală a României, DACOROMANICA,

Charta documentară
După o prea îndelungată risipire a energiilor, timp de un deceniu, în 20 septembrie 2009, a fost inaugurată Biblioteca Digitală a României, DACOROMANICA, apelativ inspirat din modelele francez şi spaniol: GALLICA și HISPANICA.

DACOROMANICA este singura bibliotecă digitală românească organizată profesional şi accesibilă gratuit în INTERNET. Dezvoltarea ei prin îmbogățire cu documente digitale se face continuu, în fiecare săptămână, astfel încât să reprezinte un veritabil instrument în cadrul rețelelor de cooperare națională și internațională, precum și un partener credibil al Bibliotecii Virtuale Europene, EUROPEANA.

DACOROMANICA este singura bibliotecă digitală din România capabilă să răspundă în timp real provocărilor contemporane ale revoluției cunoașterii:
Solicitarea de a avea acces la documentele unicate sau dificil de cercetat; Cererea de consultare a textelor integrale sau a corpusurilor importante îmbogățite prin valoarea adăugată a asocierii im…