Petre Țuțea, 1988: „Noi vom avea probleme cu Budapesta și cu Kievul, nu cu Moscova!”

Petre Țuțea, 1988: „Noi vom avea probleme cu Budapesta și cu Kievul, nu cu Moscova!”

BUNII NOSTRI VECINI…UCRAINENII
1. In 1918 au dorit anexarea Basarabiei si doar prezenta militara a românilor a forțat retragerea acestei cereri;
2. în 1945 au dorit anexarea Basarabiei si doar presiunea lui Stalin a forțat eliminarea acestei pretenții;
3. în 1992 au participat cu trupe la războiul de pe Nistru, alături de trupele ruse împotriva celor românești, pentru a desprinde regiunea transnistreană, pe care și-o doreau atât de mult pentru ei;
4. din 1992 până în prezent au fost parte activa din formatul de negociere pentru regiunea transnistreană;
5. în mod permanent au susținut poziția Rusiei si au făcut tot ceea ce este posibil ca negocierile sa fie formale si sa eșueze;
6. cea mai mare parte a mafiei ce a condus Republica Moldova după 1991 este reprezentata de ucraineni si nu de ruși; aceștia aveau rolul clar dat dela Kiev ca Republica Moldova sa eșueze pe toate planurile;cei care au condus regiunea transnistreana, care promovează separatismul la Bălti, Cahul si Gagauzia sunt ucraineni sinu ruși; ucrainenii au dus o politica de distrugerea identității românești din teritoriile ocupate, mai dura chiar decât Stalin în restul imperiului;
7. in mod arbitrar, Ucraina deține următoarele teritorii românești: patru cincimi din Maramureșul istoric (ținuturile Apsei de Sussi de Jos, Barjavei, Izvoarele Tisei), nordul Bucovinei istorice, Bugeacul (Ismail, Cetatea Alba), Insula Șerpilor,cu toate dăruite lor de foștii sovietici.
8. timp ce câțiva ani ne-am certat pe la Haga, iar acum ei sunt foarte suparăți pe noi pentru pierderea platformei continentale;
9. una din problemele principale cesta în calea reunirii celor doua state românești este tocmai Ucraina, ce manifesta o opoziție mai mare chiar decât Rusia;
10. ea vede în aceasta reunire eventuale pretenții teritoriale ale tarii noastre asupra teritoriului ucrainean;
11. prima măsura luata de ”europeniștii ucraineni” a fost aceea dea interzice limbile regionale, inclusiv limba româna;
12. Crimeea nu a aparținut niciodată Ucrainei, iar ucrainenii sunt minoritari acolo; ea a fost dăruita în semn de prietenie de către Nikita Hrușciov în perioada sovietica, un gest mai mult formal si niciodată efectiv;
13. În Crimeea prezența ucraineană era mai mult formală. Putin vrea de fapt înapoi ceea ce îi aparține, adică bunurile pe care le avea înainte de căsătorie. Cererea Rusiei este una normală (din perspectiva dreptului istoric si nu a celui internațional) din moment ce aceasta era un inel de nunta;
14. sper ca nu ați uitat cazurile Canalul Bastroe si nava Rostok.

UCRAINA nazistă
Documentele declasificate recent de către Rusia la cererea reprezentanților Consiliului Popoarelor Rusiei (Consiliul Federației Rusiei) au început sa apară deja pe situl Ministerului Apărării al Federației Ruse. Președintele Putin a ordonat Arhivelor Ruse de Război sa ridice secretul de stat impus asupra lor de pe vremea lui Stalin. Documentele descriu crimele si atrocitățile săvârșite de către naționaliștii ucraineni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial cu sprijinul larg al populației ucrainene si sunt înfricoșătoare în adevăratul înțeles al cuvântului. Ele arata un naționalism ucrainian cu adevărat subuman, plin de o ferocitate si o ura bestiala fata de tot ce înseamnă ”altceva” decât ucrainian. În comparație cu Ucraina, Germania nazista a fost un stat de drept. Pe lângă ucrainianul Stepan Bandera, Hitler a fost un copil naiv. Daca Hitler urmarea doar exterminarea evreilor, țiganilor și handicapaților, ucrainenii exterminarea tuturor naționalităților conlocuitoare, în primul rând exterminarea rușilor. Si nu oricum, ci în chinuri cât mai cumplite.
Documentele despre atrocitățile săvârșite de ucraineni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost închise de Stalin care a impus secretul de stat asupra lor de teama ca nu cumva rușii sa se revolte aflând conținutul lor si sa ceara exterminarea întregului popor ucrainian, fapt care ar fi dus la un cutremur în interiorul URSS. De fapt încă din 1944 mareșalii ruși i-au cerut lui Stalin formarea unui tribunal militar care sa-i judece pe criminalii ucraineni vinovați de genocid si sa-i execute. Ei l-au atenționat pe Stalin ca ucrainenii erau un popor criminal care indiferent ce vremuri ar fi trăit si sub ce regimuri, nu puteau trai fără sa ucidă. Stalin, ca marxist-leninist nu a fost de acord cu o astfel de teorie si a refuzat sa ia masuri punitive de amploare împotriva ucrainenilor, mulțumindu-se sa aprobe doar cercetarea criminalilor ucraineni cu adevărat odioși, care au fost judecați si spânzurați.
După moartea lui Stalin, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice si Hrușciov au menținut regimul de documente secrete asupra arhivelor de război de teama ca Israelul sa nu ceara URSS-ului despăgubiri pentru genocidul ucrainian. Pe atunci Ucraina făcea parte din URSS si responsabilitatea pentru eventuale despăgubiri cerute de Israel ar fi căzut în sarcina Moscovei care, firește, nu voia sa plătească Israelului 300 de miliarde de dolari pentru crime pe care nu le săvârșiseră rușii.Astăzi, însă, Ucraina este un stat independent si poporul ucrainian poate să-și asume responsabilitatea propriului trecut. Dar astăzi trecutul este falsificat pe scara larga, așa ca președintele Putin a ordonat Ministerului Apărării al Rusiei sa ridice secretul de stat de pe documentele privind genocidul ucrainian.Documentele sunt terifiante si arata ca Ucraina anilor1940-1945 a fost mai nazista decât Germania nazista si mai odioasa si mai fanatica decât SS-ul german si decât Gestapoul.
Armata Ucraineană avea regimente întregi de calai care se ocupau numai cu uciderea la ordin a populației civile de alte naționalități. Se exterminau sate si orașe întregi de ruși. Voluntarii erau extremiști de dreapta si cruzimea lor era înfricoșătoare. Când prindeau ruși ori evrei îi schingiuiau înainte de a-i omorî. Asta în numele apărării Ucrainei. Cele mai multe atrocități au fost comise de naziștii ucraineni în Ucraina de Sud-Est(Donețk, Lugansk, Harkov etc). Adică taman în locurile unde astăzi actuala Armata Ucraineană trage cu tunurile în satele si orașele rușilor, așa cum făcea înanii 1941-1943.
Opinia publica indusa azi în eroare de o propaganda mincinoasa nu știe ca rușii din Republica Populara Donețk si Republica Populara Lugansk si-au declarat independenta în acest an si cer ajutorul Rusiei tocmai de teama ca evenimentele din 1941-1945 sa nu se repete si rușii sa fie exterminați de ucraineni. Fasciștii ucraineni au ucis înanii 1941-1943 un număr de 5 200 000 (cinci milioane doua sute de mii) de civili din Ucraina (naționalități conlocuitoare, mare parte din ei de etnie rusa) si au omorât aproape 900 000 (noua sute de mii) de evrei.Numărul polonezilor uciși a fost de 200 000 (doua sute demii). Au fost executați peste 400 000 (patru sute de mii) de militari sovietici care fuseseră luați prizonieri de germani sau se predaseră. În acest fel omorurile săvârșite de bandele naționaliste ucrainene întrec cu mult numărul victimelor nazismului german si plasează Ucraina pe locul I între statele naziste.
Cuprinși de fanatism si de admirația pentru Hitler, aproape trei milioane de bărbați ucraineni în putere au cerut sa plece în Al Treilea Reich ca sa muncească voluntar pentru nemți, în fabricile si pe ogoarele nemților, numai ca Armata Germana sa poată extermina tot poporul rus. La 30 iunie 1941 batalionul fascistLvov sub comanda lui R. Sukovici a executat cu glonț în ceafa trei mii de polonezi ucraineni, inclusiv trei oameni de știința cunoscuți pe plan mondial. În zilele care au urmat batalionul a mai executat un grup de șapte mii de ruși compus din femei, bătrâni si copii. În timp ce femeile si copii erau executați prin tăierea gâtului cu cuțitele, în curtea ”Catedralei Metropolitane Sfântul Andrei” mitropolitul catolic ucrainian ținea un serviciu divin de mulțumire rugându-se pentru ”victoria armatei sfinte a lui Adolf Hitler”. Biserica Catolica Ucraineană a binecuvântat toate crimele si masacrele diviziei naziste ucrainene ”Galicina”. Aceasta a comis în septembrie 1941 masacrul si genocidul de la Babi Yar, o râpa din apropierea Kievului. Aici au fost aduși în septembrie 1941 peste 50 000 (cincizeci de mii) de evrei din clasa de mijloc, trei mii de tigani si circa 40 000 (patruzeci de mii) de civili ruși (mare parte femei si fete) pe care SS-iștii ucraineni i-au dezbrăcat la pielea goala apoi au început sa violeze femeile si fetele neținând cont ca părintii si rudele lor erau de față. După violuri s-au dedat la scene de coșmar. Rusoaicelor si evreicelor le tăiau sânii si le presărau sare pe râni, iar pe bărbați îi castrau pe viu. Unora dintre prizonieri li se tăiau brațele care apoi erau fripte pe grătar. Atrocitățile au atins o asemenea culme abominabila ca soldații germani, revoltați, au refuzat sa mai participe la masacru si s-au retras, lăsându-i-i pe călăii ucraineni sa ducă la capăt genocidul. Prizonierii au fost omorâți la modul cel mai bestial cu arme de foc descărcate în gât sau stomac (ca sa moara în chinuri) sau loviți în cap cu topoarele ori cu sapele. După terminarea masacrului trupurile au fost aruncate în râpa si râpa acoperita cu pământ. Batalionul de masacru condus de fascistul ucrainian Vojnovski a omorât 350 000 (trei sutecincizeci de mii) de ruși în marea majoritate femei si copii si peste 160 000 (o suta șaizeci de mii) de evrei.
La aceste omoruri au dat o mâna de ajutor țăranii ucraineni fasciști si muncitorii ucraineni fasciști care aveau o ura atât de mare fata de evrei si ruși încât s-au dedat la acte de canibalism. Pentru faptele lor ei au primit medalii si ranguri naziste iar Vojnovski a primit gradul de maior în Armata Germana. Ucrainianul Sutnevici care ucisese si el circa trei mii de evrei a primit doar gradul de căpitan în Armata Germana.
În satele Lipniki, Certozi, Mikulici, Vladimir, bandele de ucraineni ucideau copii rușilor si polonezilor luându-i de picioare, învârtindu-i si dându-i cu capetele de pereți. Daca erau prea mulți copii, aceștia erau aruncați de vii în fântâni si părinții erau aruncați după ei, apoi fântânile acoperite cu pământ. Au fost ucise în acest fel numai într-un singur județ 15 000 (cincisprezece mii) de persoane. Ura ucrainenilor împotriva rușilor si a evreilor era așa de mare încât daca o fata ucraineană se căsătorise cu un evreu sau cu un rus, atunci tatăl sau fratele ei o violau. Zeci de tinere nesuportând o astfel de umilință au alergat si s-au înecat în Nistru. Cele care nu se sinucideau erau prinse si spintecate de cei care le violaseră (adică de tații si frații lor) în felul următor: li se baga vârful cuțitului în vagin si erau spintecate de jos în sus.
Toate aceste lucruri se petreceauîn anii 1941-1945 în Ucraina Socialista. Adică în mijlocul unui popor care deși trăise 20 de ani în ideea prieteniei între popoare promovata de socialism, a uitat într-o noapte toate aceste idei si a devenit la fel de primitiv si sălbatic precum oamenii cavernelor. Astăzi, după 20 de ani de existenta sub deviza valorilor europene si în spiritul european al promovării minorităților naționale, pe care ei singuri le clamează, ucrainenii si-au reluat marșurile naziste pe străzile din Kiev, se mândresc cu genocidul săvârșit asupra evreilor, polonezilor si rușilor, iar Armata Ucraineană trage cu tunurile în blocurile de locuințe, în școlile si spitalele din orașele rusești din sud-estul Ucrainei. Este limpede ca indiferent sub ce deviza ar trai poporul ucrainian, nazismul si fascismul nu pot fi eradicate din Ucraina.
Este interesant sa vezi ca român, ca întreaga noastră clasa politica si toți conducătorii noștri fraternizează azi cu clasa politica ucraineana fără sa vadă ca Ucraina tine azi între granițele ei teritorii românești care totalizează încă o Republica Moldova pe care ea, Ucraina o ocupa în mod nejustificat si cu binecuvântarea politicienilor din București, aserviți Occidentului. Oare de ce nu sufla politicienii noștri români nici o vorbulița despre acest teritoriu?
În al treilea rând, citind aceste documente nu trebuie sa crezi ca Israelul nu va cere Ucrainei despăgubiri pentru crime si genocid. În mod normal, aceste despăgubiri ar trebui sa ajungă la circa 200 de miliarde de euro. Israelul va cere aceste despăgubiri, dar așteaptă ca apele sa se limpezească în Ucraina. Adică sa vadă cine va rămâne între granițele Ucrainei. Deocamdată, numai Crimeea, Donețk si Lugansk si-au declarat independenta si au devenit republici ruse libere. Acestea nu se considera parte a statului ucrainian si, evident, nu vor plăti despăgubiri. Aici e vorba de clasele conducătoare, care au fost la putere si nu de oamenii de rând, care nu au nicio legătură cu politica. Ei au reprezentat, întotdeauna, o masa de manevra pentru politicienii din trecut ca si din prezent. Ucraina ar trebui să se mute la ea acasă ia rnoi ar trebui să fim mai hotărâti cu cei care ne umilesc.

Petre Țuțea, 1988: „Noi vom avea probleme cu Budapesta și cu Kievul, nu cu Moscova!”

Ion Coja Agenţia Valahia – proiect pentru sporirea legăturilor dintre români, indiferent în ce ţară locuiesc

Agenţia Valahia – proiect
Numele proiectului poate fi altul, mai potrivit.
Scopul acestui proiect este să sporească legăturile dintre români, indiferent în ce ţară locuiesc.
Pornim de la premisa, atât de reală, că vreo zece milioane de români trăiesc în afara graniţelor României, ceea ce îi pune pe aceşti români în situaţia de a fi expuşi unui proces de deznaţionalizare extrem de păgubitor pentru România.
Globalizarea este un proces pe care nu-l vom putea ocoli, iar a ne opune acestui proces nu este soluţia cea mai productivă. Considerăm că strategia supravieţuirii şi dăinuirii noastre ca popor (cu o identitate distinctă) trebuie gândită în aşa fel ca din procesul globalizării să tragem toate foloasele posibile. (Nu numai ponoasele!)
Or, e mai mult ca sigur că românii, care deja circulă mult în străinătate, vor circula şi mai mult în viitor, iar această circulaţie înseamnă un număr tot mai mare de români care vor încerca să se stabilească în străinătate pentru o anumită perioadă de timp sau pentru totdeauna. Aceşti români nu trebuie lăsaţi la voia întâmplării, ci faţă de ei trebuie gândită o politică prin care să-i păstrăm ca purtători ai identităţii româneşti.
În termeni similari se pune şi problema românilor care trăiesc ca autohtoni în ţările învecinate.
La un loc este vorba de peste 10 milioane de români pentru a căror soartă guvernanţii noştri, de ieri şi de azi, au făcut prea puţin în ultimii 100 de ani. După 1989 s-au creat în acest scop câteva instituţii, în cadrul guvernului, dar activitatea acestora este insuficientă faţă de ceea ce trebuie făcut. Iar cadrul exclusiv oficial anulează mult din efectele dorite.
Toată lumea este de acord că mult mai eficientă ar fi activitatea unor organizaţii civile, gen ONG, fundaţii sau asociaţii. Deja există câteva, care şi-au propus câte în lună şi în stele, dar mare lucru nu au făcut, punând prea mult accentul pe latura spirituală şi culturală, mulţumindu-se cu editarea unor cărţi sau fiţuici, organizarea unor comemorări etc.
Noi propunem o strategie care vizează aspecte mai practice din viaţa propriu-zisă a românilor din diasporă, ţinând seama de nevoile curente, în primul rând economice, ale existenţei lor. Îi avem în vedere pe românii stabiliţi în străinătate (în Occident, în primul rând), pe românii din ţările învecinate, dar şi pe românii, în număr tot mai mare, care circulă prin Europa şi America, care nu au lăsat mare lucru în ţară, dar nici nu reuşesc să-şi facă un rost în străinătate, aşa cum le este în intenţie. Categoria acestor tineri români este tot mai numeroasă.
Pe toţi aceşti români, expuşi procesului de deznaţionalizare, trebuie să-i ajutăm să-şi păstreze sentimentele româneşti, de apartenenţă la naţionalitatea română. Trebuie să le oferim motive concrete, palpabile, ca să fie direct interesaţi în a-şi păstra această identitate. Iar aceste motive înseamnă o cointeresare materială care să nu încarce bugetul Ţării prin burse, subvenţii, sponsorizări etc., ci se poate obţine prin proiecte bine gândite, inspirate, isteţe, şi printr-o bună organizare pe câteva idei clare.
Structura organizatorică ( numită în continuare Agenţie) prin care vom aplica această strategie trebuie să fie independentă din punct de vedere politic şi fără coloratură ideologică. Scopul ei, declarat şi în public, nu poate deranja pe nimeni, pe nici unul dintre guvernanţi: să împiedice deznaţionalizarea românilor care trăiesc în afara graniţelor ţării.
Strategia noastră, unitară prin scopul urmărit, se compune din mai multe proiecte. Iată câteva dintre ele, sumar schiţate ca ipoteză de lucru și ca punct de plecare;
1. Proiectul Reţeaua Valahia se va materializa într-o primă fază sub forma unei cărţi de adrese ale unor români din străinătate care, prin îndeletnicirea lor, pot prezenta interes pentru românii aflaţi în călătorie de afaceri sau de plăcere: români proprietari de hotel, restaurant, cabinet medical sau de avocatură, farmacie, notar, traducător oficial, reparaţii auto, video etc., editură, birou de turism ş.a.m.d. Aşadar, adrese ale unor români care îşi oferă serviciile altor români, cu un rabat oarecare, cât de cât atrăgător pentru posibilii clienţi români. De exemplu, proprietarul unui restaurant care foarte rar are toate mesele ocupate, are de câştigat dacă va avea tarife ceva mai mici pentru clienţii români, iar aceştia îi vor umple localul. La fel, un medic stomatolog care nu are pacienţi tot timpul. Clienţii pot fi români din ţară, dar şi români din ţara respectivă, din străinătate, turiști, rezidenți etc., pe care îi vom ajuta astfel să ştie unii de alţii.
În cadrul acestui proiect se poate dezvolta şi un birou de plasament al forţei de muncă româneşti, în care românii patroni să angajeze pe alţi români. Bunăoară, pentru munci sezoniere în timpul verii, patronii români din străinătate să fie ajutaţi să angajeze din ţară tineri recomandaţi de Agenţie, iar aceşti tineri pot fi selecţionaţi şi pregătiţi ca să devină veritabili „activişti” ai românismului. Activişti discreţi şi eficienţi.
Se impune şi o activitate gen agenţie matrimonială, care să mijlocească pentru românii din străinătate căsătorii cu persoane potrivite, de origine română, din ţară sau tot din străinătate, pentru a micşora numărul căsătoriilor mixte, ştiut fiind faptul că aceste căsătorii mixte sunt primul pas pe calea deznaţionalizării.
2. Proiectul de turism Acasă ar urma să promoveze schimburi turistice între români, pentru persoane cu venituri mai modeste, tineri îndeosebi. Proiectul se adresează românilor din ţară şi din străinătate dispuşi să găzduiască alţi români, cărora să le întoarcă apoi vizita, evitând astfel costul hotelului. Agenţia s-ar ocupa cu întocmirea unei liste a celor care ar agrea asemenea contacte, întocmirea unei bănci de date privind onorabilitatea persoanelor implicate, potenţialul lor ospitalier, vârstă, preocupări, hoby-uri etc., ajutându-i pe cei interesaţi să-şi găsească parteneri potriviţi.
Un program special se poate concepe pentru vacanţa elevilor români din străinătate, în tabere din România, cu program adecvat, inclusiv cu lecţii de limba română, de istorie românească etc.
3. Reţeaua Capital Românesc ar urmări să faciliteze contactul între oamenii de afaceri români din străinătate, stimulându-i să se prefere unii pe alţii ca parteneri în afaceri profitabile pentru ambii parteneri. Fireşte, intră în discuţie şi încurajarea afacerilor între românii din Ţară şi românii din străinătate. Agenţia şi-ar asuma în acest caz anumite obligaţii de a da referinţe exacte, garanţii chiar, cu privire la onorabilitatea firmelor pe care le recomandă.
Bunăoară, ar putea fi o preocupare chiar şi pentru autorităţi ca exportul de produse româneşti să se facă prin importatori români din străinătate. În timp, participanţii la această reţea pot fi invitaţi să cotizez ori să sponsorizeze activităţi de interes românesc.
În timp, Agenţia poate deveni un soi de guvernămînt al românilor transfrontalieri, scopul final fiind acela de a-i ajuta pe români să reuşească în carieră, în viaţă, să se impună printre străini şi să nu-şi piardă conştiinţa de români, legăturile cu ceilalţi români şi mai ales legăturile cu Ţara.
Nu se ştie ce ne rezervă viitorul. Prezenţa unui mare număr de români în străinătate este un fapt împlinit, asupra căruia nu mai e de discutat pentru a reveni şi a întoarce lucrurile aşa cum au fost cândva. Depinde de noi ca aceşti români să nu se piardă, plecarea lor să nu fie o hemoragie care să ne ia din vlagă, ci să devină o sursă de putere şi prestigiu pentru români în general. Ar fi cazul să preluăm din experienţa şi practica exersată de state precum China, Israel, Ungaria, Grecia, Turcia şi altele. Desigur, va fi să continue politica oficială, a guvernelor ce se vor succeda, a statului român, exercitată prin instituţiile sale: Ministerul de Externe (prin ambasade în primul rând), Departamentul de relaţii cu românii din străinătate şi altele. La fel, va fi să continue şi să se dezvolte acţiunea Bisericii Ortodoxe Române ( poate că şi a celorlalte culte). Dar e nevoie şi de o activitate, cât mai diversă, care să nu se dezvolte sub egida unor autorităţi, ci să aibă un caracter civic şi spontan, non-guvernamental, pe care să n-o controleze autorităţile guvernamentale, dar s-o cunoască și, l nevoie, să o sprijine. Aceste autorităţi e bine să cunoască întru totul această activitate, s-o susţină financiar şi logistic cu discreţie, fără să pună condiţii politice, mulţumindu-se cu beneficiile care în mod logic şi firesc vor decurge pentru societatea românească, pentru interesele româneşti majore, neconjuncturale. Aceste beneficii vor fi cu atât mai mari cu cât vor rezulta dintr-o activitate în care sunt angajaţi cât mai mulţi oameni care nu sunt plătiţi de stat pentru ceea ce fac, câştigul şi răsplata lor provenind din însăşi activitatea prestată. Iar această activitate îi va pune mereu în legătură cu alţi români şi cu România.
Eventuale greşeli, gafe etc. săvârşite de cei angrenaţi în această activitate nu ar afecta cu nimic imaginea autorităţilor româneşti care se vor putea astfel delimita, în mod diplomatic, de excesele sau excentricităţile săvârşite de unii.
Practic, primul pas este să se înfiinţeze agenţia respectivă, ca fundaţie sau ca asociaţie, cu un statut care să-i asigure stabilitatea şi continuitatea. Unele asociaţii (cum ar fi Vatra Românească) au avut de suferit de pe urma unor structuri prea democratice, care au permis infiltrări şi crearea unor grupuri de presiune, iar prin asta au paralizat activitatea propriu-zisă.
Agenţia poate fi creată şi prin transformarea unei fundaţii deja existente, schimbându-i statutul şi, eventual numele. Începutul activităţii este greu de conceput, dar nu imposibil!, fără un anumit sprijin financiar şi logistic din partea autorităţilor. Dar nici nu trebuie amânat până când acest sprijin se va produce.
Ion Coja
PS Persoanel interesate să participe la demararea și susținerea acestui proiect sunt așteptate să-și declare implicarea scriindu-ne pe site http://ioncoja.ro/agentia-valahia-proiect-in-atentia-guvernantilor-si-nu-numai/, la comentariile textului de față.

Ion Varlam. NOUL TERORISM INTELECTUAL

NOUL TERORISM INTELECTUAL


Ion Varlam, București, “Căminul Românesc“, publicație a românilor din Elveția*

VARA trecută, o serie de organizații din țară (LICAR, UMRL, AFDPR, AVMR, AC, etc.) s-au adresat Justiției române pentru a deschide procesul comunismului și un grup de parlamentari europeni au lansat un apel cerând statelor ex-comuniste să nu mai întârzie judecarea crimelor totalitarismului marxist. Acestor inițiative, puterea de la București le-a răspuns prompt, ca deobiceiu printr-o nouă diversiune, creând „Comisia privind Holocaustul și consecințele lui în România”. După 1989, de fiecare dată că în România este vorba de a face procesul comunismului, românii sunt supuși șantajului cu antisemitismul. Deși este insinuat și nu declarat, scopul acestor campanii de propagandă – culpabilizarea colectivă a românilor – nu este mai puțin evident. Cum evident este și caracterul indiscutabil rasist al acestui demers.

Acuzația difuză și confuză de antisemitism este folosită de putere, întotdeauna solidară cu acuzatorii împotriva românilor, pentru a-i reduce la tăcere prin intimidare pe cei cărora nu le mai poate interzice prin teroare, deopotrivă, să ridice o privire critică asupra totalitarismului marxist, comparându-i crimele cu ale celui hitlerist, și să revendice închiderea complectă și eliminarea definitivă a parantezei totalitare, fără de care România nu va fi nici independentă, nici democrată. Dar stabilirea adevărului și restabilirea continuității statale întrerupte de ocupația sovietică implică lichidarea pozițiilor hegemonice deținute de către oligarhia creată de Stalin prin atribuirea mandatului de administrator colonial unui grup alogen – „minoritatea imperială”, cum o numesc unii sovietologi, – care nu acceptă nici să renunțe la privilegiile constituite prin crimă, jaf și fraudă, nici să-i fie date în vileag nelegiuirile.

În mod scandalos, cei care au instaurat la noi acest regim de natură criminală și de obârșie străină, trăgând un folos personal din crimă, pe care au erijat-o în mod de a guverna, pretind acum că, în România, ei, organizatorii terorii și beneficiarii persecuțiilor politice, ar fi fost prigoniți, ba, culmea, că și totalitarismul instaurat de ei ar fi avut conotații antisemite!
 Recursul sistematic la șantajul cu antisemitismul, ca mijloc de a preveni și împiedica tragerea ei la răspundere, îi aduce oligarhiei coloniale sovietice solidarizarea evreimii internaționale și sprijinul formidabilului aparat propagandistic al mass-media controlate de evrei. De aceea îl și folosește. Dincolo de scandalul pe care, din totdeauna, îl produc neadevărul și nedreptatea, este ciudat că cercurile evreiești care se solidarizează împotriva românilor cu minoritatea colonială la putere nu înțeleg că, procedând astfel, îi cauționează pe cei responsabili de crimele totalitarismului marxist și recunosc implicit că acest regim politic a fost agreat de ei – ceea ce este de natură să acrediteze teza că a fost dorit de evrei sau chiar întemeiat de ei. Or, susținerea călăilor nu poate decât să aducă ostilitatea victimelor, iar simpatia pentru totalitarismul marxist nu poate decât să îmbogățească argumentarul antisemiților.

Nucleul intelectual al oligarhiei coloniale sovietice, care-i asigură acesteia păstrarea hegemoniei ideologice acaparând structurarea discursului politic ti asumându-și rolul de politie a gândirii – prin decretarea a ceea ce este politically correct și fulminarea de excluderi sociale la adresa celor care se abat de la normele post-marxismului oficial -, este în continuare format din membrii grupului mandatat în 1945 de Kremlin pentru a concepe și elabora strategia de distrugere a României și a exercită acest magister nu sunt alții decât apropiații (rudele și acoliții) celor care au planificat la noi genocidul marxist, adică dezumanizarea persoanei (îndobitocirea omului prin distrugerea conștiinței și a demnității) și eradicarea identității naționale (destructurarea și obliterarea factorilor determinanți ai specificului românesc).

Principalii responsabili ai cortegiului de orori generate de realizarea acestui proiect – exterminarea în massă, sistematizarea torturii, reeducările, lagărele de muncă silnică, etc. –, nu sunt executanții acestor crime – securiștii – ci autorii lor, cei care le-au imaginat, le-au programat și le-au justificat. Locul tainic în care mandatarii Moscovei, inițial numiți de Stalin, pregăteau lichidarea României și anihilarea românilor, secția ideologică a CC. al PCR, era domeniul rezervat al străinilor, Internaționala marxistă ne putând încredința unor români distrugerea propriei lor țări și a propriului popor. Un veteran al acestei oculte, care și astăzi semnează cu numele conspirativ de agent sovietic (Pavel Câmpeanu), scrie în oficiosul establishmentului intelectual marxist – gazeta „22” (nr. 9/2001) – că, până la mijlocul anilor ’80, în acest departament al partidului unic nu pătrunsese încă „niciun etnic român” (acest lucru fiind adevărat și pentru conducerea Securității, cât a durat marea teroare, din 1948 până în 1955). Iată deci, din sursă autorizată, confirmarea explicită a naturii implicit rasiste (anti-românești) a dictaturii impuse și menținute de o armată de ocupație, camuflată în haine civile sub Gheorghiu-Dej și în straie țărănești de distrugătorul satului românesc – Ceaușescu.

Mizând pe faptul că, de frica șantajului cu antisemitismul, presa românească nu va îndrăzni să publice nicio dezmințire sau punere la punct, precum și pe lipsa de memorie și de informare a opiniei publice, cei care au preluat de la marii preoți ai marxismului misiunea distrugerii specificului românesc – nu prin teroare, ci prin prin culpabilizare, denigrare și ridiculizare, și nu în numele marxismului, ci al ideilor astăzi politically correct – încearcă să-și construiască o legitimitate socială și să-și refacă o virginitate morală plângându-se c-ar fi fost persecutați de către regimul instaurat de propria lor familie, sub care s-au bucurat numai de privilegii, unii din ei mergând până la a poza în victime ale unui pretins antisemitism.

Spre pildă, mai recent, dl. Andrei Oisteanu (tot un nume conspirativ) – fiul și nepotul unor notorii agenti sovietici, frații Oigenstein, amândoi membri ai ocultei menționate mai sus, și unul din post-marxiștii care vrea să-i învețe pe români ce este democrația, după ce familia lui i-a pus capăt și i-a „lichidat moral și fizic” pe democrați. De altfel, în melodramatica prosopopee pe care i-o publică „22”-ul, dl Oișteanu recunoaște fără să vrea privilegiile de care se bucura în momentul „prigoanei” pe care o descrie. Într-adevăr, cine în România, în afara odraslelor de nomenclaturiști și a agenților în misiune putea, până în 1989, pleca să studieze în Occident (mai cu seamă în SUA și când era vorba de materii supuse strictului control al politiei gândirii, exercitat până atunci de propriul său unchi, Leonte Răutu)?

În fruntea Institutului pentru Studierea Holocaustului în România, creat ca mijloc de a contracara procesul comunismului, Președintele Iliescu i-a numit pe niște străini, ceea ce denotă lipsa oricărui simț al demnității naționale, care sunt și niște verificați dușmani ai românilor. Este vorba de dnii Radu Ioanid (tot un nume conspirativ), director la Muzeul Holocaustului de la Washington – deja însărcinat de dl. Iliescu cu culpabilizarea Armatei române, căreia îi ține prelegeri despre pretinsa ei implicare în Holocaust -, Elie Wiesel, laureat al premiului Nobel, și Jean Ancel de la Institutul Yad Vashem. Cel dintâi este fiul unui agent sovietic, recrutat și format la Moscova în aceeași perioadă cu Ion Iliescu, și a unei nomenclaturiste de rang înalt (din învățământul politic al PCR), deci un privilegiat și un beneficiar maxim al totalitarismului marxist. El însuși a fost un important complice al puterii comuniste, fiind principalul colaborator al altui mare dușman al românilor – Rabinul Mozes Rosen, plenipotențiarul lui Ceaușescu în relațiile cu SUA, care a declarat în 1990 că „pentru evrei, o Românie comunistă este mai bună decât una democrată”. Dl. Ioanid este legat de Președintele Iliescu prin nevoia de a-si proteja părintii și a se proteja pe sine de tragerea la răspundere care ar decurge din darea în vileag a rolului pe care l-au jucat până în 1990 (și chiar după) și cunoașterea adevărului despre activitatea lor antidemocratică și antiromânească.

Dl. Elie Wiesel s-a afirmat ca dușman al românilor prin insistența cu care perseverează să atribuie autorităților române arestarea sa și a familiei sale, la Sighet, după ce în multiple rânduri i s-a atras atenția că, în acel moment, Maramureșul depindea de guvernul de la Budapesta, Transilvania de Nord fiind anexată la Ungaria în septembrie 1940. Nici credibilitatea dlui Ancel nu este mai puțin îndoielnică, respectul dsale pentru adevăr ne fiind mai prejos decât cel de care dă dovadă laureatul Premiului Nobel. Cifrele pe care le înaintează (după 1984) – atribuind regimului Antonescu răspunderea pieirii a 410.000 evrei români – țin de imposibilitatea practică, vădita lor „umflare” denotând intenții clar inamicale față de România. 

Din coroborarea datelor furnizate de sursele cele mai autorizate – conducerea laică și religioasă a comunităților evreiești și Institutul național de Statistică din România – reiese că totalul populației evreiești a teritoriilor rămase sub autoritatea statului român după 30 august 1940, cca. 330.000 de persoane (la care s-au adăogat cei aproximativ 100.000 de evrei care s-au refugiat în timpul războiului din țările vecine – numai din Ungaria, peste 80.000 în vara lui 1944) era inferior sumei prezentate de dl Ancel. Cum populația evreiască a României era, în ciuda pierderilor din Transnistria, sensibil mai importantă la sfârșitul războiului decât la venirea la putere a lui Antonescu, este clar că niciun om de bună credință nu poate lua în serios afirmațiile dlui Ancel. Iar dacă dsa include în calculele sale populația evreiască a provinciilor anexate de vecinii României în urma Pactului sovieto-nazist de la 23 august 1939, nici statul antonescian, nici românii în genere, nu pot fi ținuți responsabili de soarta ei.

Atitudinile acestor domni ne îndrituiesc să deducem că înverșunarea cu care domniile lor sfidează adevărul susținând niște imposibilități practice – în ciuda dezmințirilor pe care li le aduce materialitatea faptelor – este motivată de ostilitatea fată de poporul român și de voința de a-i dăuna prin calomnie.

Supraviețuitorii universului concentraționar marxist își aduc bine aminte că, în perioada de mare teroare (1948-1955), conotația antisovietică sau/și antisemită a oricărui capăt de acuzație – de la omisiune de denunț și agitație publică până la uneltire contra ordinii sociale și înaltă trădare –, era determinantă pentru calificarea ca „fascist” a inculpatului, aceasta constituind o circumstanță agravantă pe care anchetatorii urmăreau sistematic s’o „dovedească” prin mărturisiri și mărturii smulse de securiști grație metodelor pe care le știm. Ca urmare a acestui lucru, sute de mii de români, din care mulți au pierit în cursul detenției, au fost pe nedrept condamnați.

Respectul față de adevăr și fată de dreptate ar trebui să-i determine pe purtătorii de cuvânt ai unui popor care de la intrarea sa în istorie s-a afirmat prin acuta luciditate a conducătorilor săi și prin setea sa de justiție, să se desolidarizeze de aceia care, colaborând cu ocupantul sovietic și făcându-se instrumentele totalitarismului marxist (nu mai vorbesc de cei direct vinovați de crimele acestuia), s-au discreditat prin caracterul funciar antiromânesc și antidemocratic al activității lor din perioada 1945-1989, indiferent dacă sunt sau nu evrei. De asemenea, este deosebit de important, atât pentru cauza evreiască în genere, cât și spre îmbunătățirea relațiilor dintre evrei și români, ca persoanele însărcinate cu clarificarea unor chestiuni atât de delicate cum sunt proporțiile efective (și exacte) ale suferințelor prin care evreii din România au trecut în timpul ultimului război mondial și a rolului însemnat pe care o serie de evrei l-au jucat în instaurarea și menținerea regimului totalitar marxist, să nu fie recrutate din rândurile celor interesați să ascundă adevărul și să camufleze realitatea.

În fine, orice colaborare cu persoane atât de evident și de grav compromise de rolul pe care l-au jucat până în 1990 (si, cu „mineriadele”, după aceea), cum este d-l Ion Iliescu, are un efect contraproductiv, atât pentru restaurarea democrației în România, cât și pentru interesele evreilor din țară și din străinătate, deoarece oprobriul cu care s-au acoperit membrii nomenclaturii marxiste se răsfrânge inevitabil asupra tuturor celor care se asociază cu ei.

Din păcate însă, membrii cercurilor evreiești care fac presiuni asupra României preferă să adopte poziții duplicitare și să reacționeze în mod discriminatoriu, practicând indignarea selectivă. Astfel, la orice comemorare a lui Antonescu au reacții deplasate (mareșalul este cel care a refuzat să-i predea pe evrei nemților precum și să se alinieze la politica rasială a celui de al III-lea Reich) și ne bombardează cu proteste vehemente, în care românii (ale căror sacrificii din Rusia i-au salvat pe evreii din România de soarta celor din Ungaria) sunt acuzați de antisemitism atunci când unei străzi i se dă numele lui Antonescu, sau i se inaugurează acestuia un bust în curtea bisericii ctitorite de el.

O înțelegere care urmărește să-i impună unui terț un punct de vedere sau o decizie care-l privește direct, fără ca el să fie consultat sau fără ca poziția lui să fie luată în considerație, se numește conspirație. Prin urmare, românii sunt pe deplin îndreptățiți să considere conivența dintre responsabilii totalitarismului marxist și cei care vorbesc în numele evreimii internaționale, pe care o constată de fiecare dată când este vorba de a face procesul comunismului, ca fiind o conspirație îndreptată împotriva aspirației lor legitime la restaurarea democrației – imposibilă fără prealabila stabilire a adevărului cu privire la nelegiuirile din perioada comunistă și fără a face dreptate românilor, spre contopirea ei în imperiul marxist universal și a lor în massa informă a populației acestui stat global.

Ion Varlam

Text re-publicat. 26 septembrie 2010

Revoluția manipulării sau manipuiarea Revoluției?

Textele de mai jos nu spun mai nimic nou. Le rețin pentru caracterul lor de mărturie istorică directă. Am fost eu însumi la București o lună mai târziu și umblând prin Piața palatului mă minunam că nu există gemuri sparte la CC al PCR, nici impacturi serioase de gloanțe pe pereții clădirii deși, teoretic, se trăgea spre aceasta iar emanații din balcon ar fi fost cică în primejdie. Am scris însemnări de călătorie pe această temă și ele fost publicate în 1990. 
Este uimitor că Dinescu se face că nu știe ce-a fost, ca și cum ar fi aflat despre simulatoare acum, în 2017, când despre aceste aparate se scrie deja în presa din ianuarie 1990. Ne ia de proști, fiindcă vrea să dea impresia că el nu ar fi un emanat. A făcut parte dintre cei aleși pentru a juca roluri diverse în scenariul scris de alții. Aici e durerea lui Dinescu. Nu el a scris scenariul. Dar poate face un film după cel scris. Că Revoluție nu a fost. O răscoală populară întărâtată de propaganda serviciilor. Eu o numesc Zaveră. 
Cine-și mai amintește de miile de sate românești și maghiare care ar fi fost rase din ordinul lui Ceaușescu în Ardeal?  Genocid imaginar. Nimic. Zvon difuzat prin radio Europa Liberă și prin presa de tânga, gen Liberation, mai ales, care lăuda solidaritate occidentală prin operația Village Roumains. Tot acest ziar a publicat un interviu cu Dinescu, contribuind la legenda lui. De ce tocmai Liberation și nu vreun ziar burghez gen Figaro? Fiindcă făceau parte din plan. Nu securiștii noștri au scris scenariul. Storrytelling. Bluff. Unii mai cred și azi. Eu am verificat pe teren în Ardeal în ianuarie 1990. Nimic.
Dan Culcer

Octav Fulger
A nu, am fost si eu intre voi. Chiar exact intre voi doi. Acum că ne bucurăm sau vă doare, Revolutia a fost până in 21 Dec. miezul nopții când au spart Baricada. Mai apoi pe 22 seara cand „se trage din toate pozițiile” Revoluția era deja confiscata 100%. Pe domnul Dinescu ne-am dus sa-l luam de acasa, de pe Intrarea Bitoliei. Când am ajuns la TVR au permis accesul doar la 5 oameni, domnul Dinescu sper că-și amintește. Restul erau deja in Studioul 4… Cine stie cum au ajuns.
 Mai țineți minte că noi, cei ce nu am făcut parte din plan, la aprox. 40-50 min. am fost dați afara din Studioul 4 pe motiv că aparatele s-au încins?
Pt. conformitate mă gasiti pe fb Octav Fulger

Puiu
Eu am fost în Piața Palatului pe 22 decembrie când se trăgea. Ar fi trebuit să fie grămezi de cadavre! Nici măcar un rănit! Pe străzile laterale, care dau în Piața Palatului, s-a tras în doi soldați, de la fereastra unei vile. Soldații au fost duși la spital iar în apartamentul din care s-a tras, era o pereche în vârstă, uimită și mută!

Extras din comentariile http://www.catavencii.ro/editorial/poveste-de-craciun/

Home / Editorial / Poveste de Crăciun

Poveste de Crăciun

19 decembrie 2017 Mircea Dinescu

Singurele simulatoare ale Revoluției române de care s-a vorbit pînă mai ieri au fost Ion Caramitru și subsemnatul.
Noi am simulat la televizor că dictatorul a fugit. Noi ne-am prefăcut cînd am îndemnat populația să iasă în stradă.
Iacătă însă că, după îndelungi cercetări, Procuratura ne anunță că n-am fi fost unicii simulanți și că pe acoperișurile unor clădiri din București niște aparate cu foc la gura țevii se prefăceau și ele că trag în mulțime spre a induce „psihoza terorismului”.
Carevasăzică teroriștii n-au existat.
A existat numai o frumoasă psihoză produsă de sculele buclucașe din dotarea armatei:
– imitatoare de foc militar;
– imitatoare ale desantului de parașutiști;
– radio-electronice pentru prostirea radarului.
Bașca trei tentative de asasinare a lui nea Nicu cu ajutorul Dicționarului Limbii Române.
Mai mult decît atît, cică s-ar fi descoperit și sursa sunetului declanșator de panică din Piața Palatului, adică a Big Bang-ului prin care socialismul multilateral dezvoltat s-a făcut praf.
Din toată această poveste de Crăciun lipsesc băieții cu ochi albaștri, care, privind în acele zile de foc prin lunetele puștilor, au întrezărit mai devreme decît alții zorii capitalismului lui nea Ion.

Cum s-a votat bugetul pentru românii de pretutindeni?

Cum s-a votat bugetul pentru românii de pretutindeni? Extrase din dicuţiile care au avut loc în comisiile reunite de buget finanţe în care s-a dezbătut bugetul alocat românilor de pretutindeni pe anul 2018

Luni, 18 Decembrie 2017 București, România/Romanian Global News

Pentru că românii de pretutindeni trebuie să știe cum s-a adoptat bugetul alocat lor, Romanian Global News prezintă o stenogramă a discuțiilor care au precedat adoptarea sumei alocate Ministerului Românilor de Pretutindeni și instituțiilor subordonate. Reamintim că peste o sută și ceva de organizații ale românilor de pretutindeni au propus mai multe amendamente prin care susțineau majorarea bugetului pentru românii de pretutindeni, amendamente preluate de către Președintele Comisiei pentru comunitățile românești din afara granițelor țării, deputatul Constantin Codreanu și de senatorul Eugen-Orlando Teodorovici, președintele comisiei pentru buget, finanțe, activitate bancară și piață de capital din Senatul României.

Şedinţa de joi, 14 decembrie 2017

"Ovidiu Iane (secretar de stat MRP): În ceea ce priveşte amendamentele depuse (care privesc majorarea bugetului n.r.) (...) noi nu le susţinem, (...)."

"Eugen-Orlando Teodorovici, senator PSD, președintele comisiei pentru buget, finanțe, activitate bancară și piață de capital din Senatul României: Propunerea mea, dacă dumneavoastră nu spuneţi şi nu cereţi, e de a vă suplimenta totuşi bugetul."

"Constantin Codreanu, deputat PMP, preşedintele Comisiei pentru comunităţile de români din afara graniţelor ţării: Este inacceptabil ca un minister care gestionează tot ceea ce înseamnă sprijinul pentru românii din afara graniţelor, şi ne referim aici la românii din Republica Moldova, românii din diaspora emergentă, românii din comunităţile istorice, aşa cum bine aţi spus, ajungem la un prag de 12 milioane, să beneficieze doar, şi vorbim aici de proiecte, de 12 milioane de RON, ceea ce ar însemna 2,5 milioane de euro, în condiţiile în care organizaţiile minorităţilor naţionale care reprezintă două milioane de cetăţeni români pe teritoriul României, beneficiază de o sumă mult mai mare, variază, colegii spun 205, eu ştiam tot de 235 (milioane lei n.r.). Şi asta nu înseamnă că noi pledăm pentru diminuarea sumelor alocate lor, ci dimpotrivă, pentru mărirea sumelor alocate românilor din afara graniţelor ţării. Şi vreau să vă spun că informaţia la care a făcut referire domnul preşedinte se regăseşte într-un apel pe care l-au făcut mai multe organizaţii non-guvernamentale din România, din Republica Moldova, din diaspora emergentă şi din comunităţile istorice, vorbim de nu mai puţin de circa 200 de organizaţii. Şi vreau să vă mai spun că acest minister a apărut în urma solicitărilor pe care noi le-am avut de-a lungul timpului şi, culmea, deşi sunt un membru al opoziţiei, în această seară, noapte, vreau să fiu cel mai fervent avocat al acestui minister pentru că într-adevăr suma care le este alocată este una derizorie."

"Ovidiu Iane: Vreau să fac o intervenţie. Sigur că ne-am dori un buget mai mare, evident, dar trebuie să fie şi în concordanţă cu capacitatea noastră instituţională de a-l menegiui pentru că la schema de 64 de oameni, câţi suntem acuma, nu cred că vom putea cheltui foarte mult. Deci, dacă ne măriţi bugetul şi ne daţi bani suplimentari, de acord, dar să ne aprobaţi ulterior şi mărirea schemei de personal şi mărirea ministerului ca atare că altfel nu putem să cheltuim.

Eugen-Orlando Teodorovici: Staţi, staţi, staţi! Cum adică?! Deci cu alte cuvinte, dacă ne daţi bani pentru ăia de afară să ne daţi şi pentru schemă?!

Ovidiu Iane: E vorba de capacitatea instituţională a noastră. Suntem 64 de oameni.

Eugen-Orlando Teodorovici: Vă dau eu un sfat. Punem pariu că dintre românii ăştia 12 milioane de afară, dacă faceţi o structură, lucrează pro bono. Dacă noi ca stat suplimentăm bugetul ministerului românilor de pretutindeni găsiţi oameni sigur care să fie pro bono implicaţi.

Ovidiu Iane: Aveţi dreptate, domnule preşedinte!"

Constantin Codreanu: Cerem aceste fonduri nu pentru a mări personalul ministerului, cerem aceste fonduri pentru a putea finanţa activitatea organizaţiilor non guvernamentale din afara României. Mai ales că avem şi o schimbare a cadrului legal."

"Daniela Pescaru, secretar de stat în ministerul finanţelor publice: Fondul de rezervă s-a terminat. Trebui să ne uităm că pentru proiectele pentru românii de pretutindeni este o creştere de 74%. Deci totuşi e o creştere considerabilă. (...) Domnul secretar de stat a spus că nu are capacitatea instituţională să-i utilizeze. Este o creştere pe total de 45% a bugetului acestei instituţii.

Eugen-Orlando Teodorovici: Păi dacă o comparăm la nimic orice creştere, oricât de mare ar fi, tot nimic înseamnă."

Totuşi suntem Parlamentul României. Stăm să ne rugăm de ministrul de finanţe să găsească bani?! Noi impunem şi dacă nu îi convine, valea Constanţa. Deci, suntem Parlamentul României, vorbim de 12 milioane de români aflaţi în afara ţării. Ne câcâim pe noi să punem nişte bani. Câţi? 20 de milioane de lei care înseamnă nimic - sau 30 de milioane de lei - pentru această ţară."

În continuare, domnul senator Eugen-Orlando Teodorovici a subliniat faptul că România trebuie să ceară condiții de reciprocitate pentru finanțarea acordată românilor din afara granițelor, statelor în care aceștia trăiesc ca minoritari.

"Eugen-Orlando Teodorovici: Chiar suntem caraghioși. Sincer! Și la oamenii cu dizabilități, și la românii din afara țării. Toate zonele astea cu probleme, stăm și efectiv ne batem joc de noi și mai ales de ceilalți. Sincer! Deci haideți să decidem așa, spunem foarte clar cât este și să găsească frumos ministerul de finanțe banii."

La acest moment al ședinței, domnul deputat Viorel Ștefan a propus suspendarea ședinței.

"Eugen-Orlando Teodorovici: Ceea ce ați propus dumneavoastră acuma nu este decât o încercare de a nu trece această propunere. Este un stil pe care îl recunosc, din păcate. (...) Mâine, dacă nu discutăm acuma, părerea mea e că nu o să treacă."

Teodorovici a încercat să supună la vot mai întâi propunerea de majorare a bugetului și apoi pe cea de suspendare a ședinței, insă Viorel Ştefan s-a opus vehement și a cerut mai întâi un vot pentru suspendare, fiind susținut și de către reprezentanții USR. Într-un final s-a votat suspendarea ședinței, dezbaterea pe tema bugetului alocat românilor de pretutindeni desfășurându-se pe parcursul a aproximativ 25 de minute.

Sedinţa de vineri, 15 decembrie 2017

Ovidiu Iane, răspunzând la întrebarea preşedintelui comisiei pentru buget, finanţe şi bănci din Camera Deputaţilor, Viorel Ştefan, privitoare la capacitatea administrativă a minsterului de a utiliza un buget suplimentat cu 30 de milioane de lei pentru programe şi proiecte destinate românilor de pretutindeni:

"Ovidiu Iane: Sigur că putem folosi banii, de altfel este mare nevoie de proiecte, în special pe cursuri de limba română, clase de limba română, atât în diaspora istorică, cât şi în diaspora de mobilitate, sunt foarte multe cereri ale şcolilor alternative, parohiilor, de a înfiinţa aceste clase de limba română. De asemenea, mai avem cereri care n-am putut să le onorăm din diaspora istorică referitoare la presă în limba română şi, în principiu, dacă ne organizăm un pic şi ne luăm şi un soft de gestiune a proiectelor, sigur, putem să gestionăm sumele.

Am avut dificultăţi (în anul 2017 n.r.) şi în ceea ce priveşte execuţia bugetară cu privire la cadrul legisativ pentru că ne-a fost destul de greu să cheltuim bugetul pe proiecte în condiţiile în care noi puteam să acordăm un avans doar de 30%, iar ulterior totul se făcea pe bază de decont, deci trebuia să urmărim beneficiarii respectivi să facă plăţile efective care ulterior trebuia să le acoperim noi prin virarea sumelor. Acuma, cu modificarea legii privind finanţările - 321, cadrul s-a flexibilizat şi suntem convinşi că putem să cheltuim mult mai bine şi mult mai eficient şi să facem execuţie bugetară la timp, aşa cum trebuie."

Viorel Ştefan: Da, domnul ministru Mişa, deci, e clar, ordonatorul doreşte, colegii doresc, mai trebuie ministerul de finanţe să ne spună şi posibilităţile, sursa şi aşa mai departe."

Președintele comisiei pentru buget, finanțe, activitate bancară și piață de capital din Senatul României, senatorul Eugen-Orlando Teodorovici adresându-se ministrului finanţelor care susţine în continuare că nu are surse pentru suplimentarea bugetului şi că ministerul are oricum o suplimentare de fonduri fată de anul anterior:

"Eugen-Orlando Teodorovici: Domnu' ministru, bun, discuţia continuă oarecum, în acelaşi ton ca şi aseară, cu speranţa totuşi că vom găsi o soluţie astăzi. Dar întrebarea se pune în felul următor: de ce aţi mai înfiinţat acest minister? Cred că, şi sper că a fost un argument forte la baza deciziei de a înfiinţa un astfel de minister. Propunerea de aseară, într-adevăr, a fost în zona de finanţe să se facă această reducere având speranţa, la fel, că dumneavoastă fiind cei vizaţi în mod direct, veţi fi şi cei preocupaţi să găsiţi mai departe, până la rectificare, şi banii pentru a vă continua până la final de an existenţa. Dar între cele două ministere, sincer, aş alege ministerul petru românii de pretutindeni, dacă ar fi să aleg între cele două."

"Ovidiu Iane: ... cadrul legislativ era foarte restrictiv în felul în care se puteau cheltui banii. Adică, noi puteam să acordăm doar un avans, iar ulterior, restul sumelor trebuiau să vină doar prin decontare, adică beneficiarul trebuia să plătească banii din buzunar şi noi să îi plătim facturile deja plătite, ceea ce ducea la o decalare foarte mare practic, pe execuţia bugetară pe proiect, având în vedere că doar de la acordarea avansului şi până la închiderea finală a proiectului care trebuia să fie cu plata efectuată de beneficiar şi abia ulterior noi să putem să-i restituim banii, era un decalaj aferent duratei de derulare a proiectului ..."

"Constantin Codreanu: Se impun nişte precizări foarte împortante ca să înţelegem de ce cerem această majorare. În primul rând, vorbim despre un minister care a devenit minister cu portofoliu plin abia în 2016, deci e oarecum inoportună comparaţia cu ceea ce a existat până atunci. ... Spune foarte corect domnul ministru (al finanţelor n.r.) când vorbeşte de aceste majorări care par importante atunci când le exprimăm în procent, dar dacă măreşti de la 2 lei la 8 lei, îmi pare rău, nu este chiar atât de impresionant. Am în mână această hotărâre de guvern prin care minorităţilor naţionale le sunt acordate cele 110 milioane, repet ce am spus şi aseară, nu vreau să le fie micşorate, sub nicio formă, lor fondurile alocate, dar nu este corect faţă de românii din afara graniţelor ţării ca cei din ţară, minorităţile, care reprezintă în jur de două milioane să primească un buget de 235 de milioane ( ...) şi să avem pentru cei 12 milioane de români, un buget pe programe de doar 12 milioane, despre asta vorbim. Şi în acelaşi timp, nu cerem sume exorbitante, cerem o sumă mai mult decât rezonabilă. Şi un ultim argument, (...), mi-a plăcut foarte mult ce a spus aseară domnul preşedinte Teodorovici atunci când a vorbit despre reciprocitate. Noi suntem restanţieri la acest capitol pentru că România, şi din punct de vedere legal, şi din punct de vedere financiar este statul exemplu atunci când vine vorba despre respectarea minorităţilor naţionale. V-am dat cifrele despre tot ceea ce înseamnă acest sprijin financiar, ştim că avem şi această legislaţie, articolul 62 din Constituţie care le asigură distinşilor colegi prezenţa în Parlamentul României. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu românii din afara graniţelor ţării. Vă dau un alt exemplu. Ştiţi câte fonduri sunt alocate, de Ungaria, de exemplu, pentru tot ceea ce înseamnă, ungurii, maghiarii din afara graniţelor ţării? Vorbim de ordinul a sute de milioane de euro care iarăşi, se acordă nu doar prin Oficiul respectiv, dar şi prin diverse ministere. Deci, despre asta este vorba. Despre comparaţie ţinând cont de termeni. Pentru că vorbim de 73 (%) mărire, dar în acelaşi timp să ştim cu ce comparăm. Şi nu în ultimul rând, este modificat cadrul legislativ, deci nu se pune problema absorbţiei pentru că am modificat legea 321, mai vin centrele comunitare, avem în acest moment şi legea-cadru 299 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, deci nu se pune sub nicio formă problema la absorbţie."

Deputatul USR Claudiu Năsui a propus diminuarea sumelor din bugetul de stat care sunt acordate pentru minorităţi naţionale şi partide politice, cu trimitere şi către UDMR, pentru a majora cu acestea, bugetul alocat românilor de pretutindeni.

"Viorel Ştefan: Eu aş vrea să fim corecţi până la capăt. Nu putem compara bugetul ministerului românilor de pretutindeni cu suma alocată pentru minorităţile naţionale. Nu-i relevant. Sprijinul pentru românii de pretutindeni se susţine financiar prin bugetele mai multor ordonatori de credite (...). Noi riscăm să punem căruţa în faţa boilor, cum se spune în limbaj popular. Neavând capacitate administrativă, (...) întâi trebuie pus la punct mecanismul de folosire a banilor şi după aia alocarea bugetară. Pentru că dacă noi alocăm o sumă care nu poate fi cheltuită în condiţii de legalitate, respectându-se procedurile şi toate astea, nu facem decât să blocăm un plafon de finaţare care în loc să producă ceva pe alte destinaţii, va fi blocat acolo până la prima rectificare şi la prima rectificare ministerul de finanţe va constata că nu se folosesc banii şi o să-i retragă şi nu facem bine nimănui. Eu nu spun că trebuie să facem într-un fel sau altul, am vrut doar să spun că evaluarea trebuie să aibă în vedere toate aceste aspecte şi nu una simplistă, domne' am dat douăsprezece milioane la ministerul ăsta şi o sută şi ceva la minorităţi şi uite ce discrepanţă mare este. Nu mi se pare corect să abordăm aşa. Domnule ministru Mişa, v-aş ruga (...) totuşi faceţi o propunere din partea ministerului de finanţe în legătură cu cât ne putem asuma şi avem certitudinea că va fi folosită suma cu această destinaţie în 2018. Vă rog!

Ionuţ Mişa, ministrul finaţelor publice: (...) am căzut de comun acord să suplimentăm la proiecte, o să luăm din bugetul ministerului de finanţe şi o să acordăm 3 milioane pentru bugetul de proiecte, urmând ca la rectificare să vedem care este gradul de execuţie şi care mai este necesarul şi atuncea, dacă mai e nevoie, să putem suplimenta.

Eugen-Orlando Teodorovici: Eu v-aş propune altceva dacă tot sunteţi atât de mărinimos şi suflet mare pentru românii din afara ţării. Bun, 3 milioane, cât aţi spus dumneavoastră. Dar daţi-le şi altceva. Spuneţi-le aşa: puteţi să începeţi să demaraţi proiecte, faceţi în aşa fel încât o formulă legală ca să urmeze să vină la plată şi în funcţie de cum vin ele la plată finanţele să vă plătească. Ca să nu mai poate să fie această falsă problemă că, vezi Doamne, nu veţi putea să cheltuiţi. Dacă nu sunteţi capabili să cheltuiţi la ministerul respectiv trebuie să fiţi schimbaţi! Vorbesc ca principiu! Nu pun în joc sau în discuţie proiecte pentru românii din afară că nu poate cineva să dea sau să cheltuie! (...) Oricât ar fi de mare această contribuţie aşa prin diverse zone, oricum este ruşinoasă, că v-a dat colegul meu puţin mai devreme un exemplu de cât Ungaria alocă pentru etnicii maghiari din alte state, de sute de milioane de euro. Suntem oricum într-o poziţie ruşinoasă, ruşinoasă! Şi bun, un compromis. Domnul ministru spune că 3 milioane. E foarte bine, un pas înainte. Găsiţi această formulă de a lansa proiecte, de a le face din timp cunoscute, de a le pregăti absolut până la final de an să fie şi decontate, iar la rectificare, din timp spuneţi-le celor de la finanţe, uitaţi vine acest val de, ca dănşii să vă prindă şi să vă şi deconteze.

Ionuţ Mişa: Idee foarte bună. Mai mult decât atât, se pot angaja credite de angajament şi atuncea pornesc toate proiectele pe care le au de făcut şi fac dovada că chiar pot cheltui aceşti bani. Deci, e foarte bună ideea şi o susţinem.

Viorel Ştefan: Deci, domnu' secretar de stat, nu aveţi limită în angajare de cheltuieli pe aceste programe pentru diaspora. Cât angajaţi, pe bază de credit de angajament, la prima rectificare primiţi credite bugetare, aşa a spus domnu' ministru de finanţe şi n-avem motive să nu credem că aşa se va întâmpla.

Eugen-Orlando Teodorovici: Adică învăţaţi şi de le americani cum e: România First! Da?!"

Replica senatorului Teodorovici la discuţia susţinută de deputatul USR Claudiu Năsui şi senatorul PNL, Florn Câţu, referitoare la faptul că pentru a se suplimenta bugetul pentru romanii de pretutindeni trebuie tăiat de la "alţi români":

Eugen-Orlando Teodorovici: Aceeaşi situaţie: ura între români. Cu alte cuvinte, vreţi voi (cei) din afară, sunt unii care nu mai primesc. Domnilor, încă odată, e incorect şi imoral să punem problema în felul ăsta.

Claudiu Năsui revine şi insistă cu propunerea de a se tăia de la minorităţi şi de la partide, inclusiv UDMR.

"Tanczos Barna (senator UDMR): Eu revin cu insistenţa de-a vă ruga să lăsaţi în pace bugetul minorităţilor naţionale. Vă rog, cu tot respectul, nu vă pot cere să vă puneţi în pielea unui italian, unui neamţ sau unei alte minorităţi. Noi, ungurii suntem o minoritate puternică, şi am rămas minoritate puternică fiindcă nu am renunţat la limba, la cultura, la şcoala şi la biserica noastră. ........ Deci, nu puteţi declara dumneavoastră, sau stabili dacă politica pentru minorităţi a României este bună sau nu. Ce obrăzinicie!"

"Ovidiu Iane: Aş vrea să fac o precizare. Dacă ne daţi un supliment la bugetul de proiecte, am dori ca partea alocată pentru Institutul Hurmuzachi să fie de 10% din acest buget suplimentar şi nu mai mult."

Într-un final s-a adoptat, cu largă majoritate de voturi, existând doar două abţineri (Claudiu Năsui şi Cosette Chichirău – USR) şi un vot împotrivă Miron Ignat (comunitatea ruşilor lipoveni), un amendament prin care bugetul de programe destinate românilor de pretutindeni se majorează cu 3 milioane lei credite bugetare, prin diminuarea fondului de rezervă (care ulterior a fost reconstituit!) cu posibilitatea de a angaja sume suplimentare fără o limită determinată prin mecanismul creditelor de angajament, ceea ce obligă foarte mult de acum încolo, aparatul administrativ care gestionează aceste resurse.

"Viorel Ştefan: ... bugetul a fost aprobat, vă dorim succes şi cu toate motoarele pornite că aveţi liber, aveţi credite de angajament. Angajaţi! (...) E visul de aur al unui ordonator să i se spună că poate să angajeze cât vrea."

Dezbaterea în jurul temei bugetului destinat romănilor de pretutindeni a durat, în cea de-a doua zi, în jur de 40 de minute.

Vasile LECHINŢAN.Mari personalităţi politice româneşti a căror condamnare şi distrugere fizică şi morală s-a petrecut în numele şi în timpul regelui Mihai I

Regele Mihai I a intrat în grevă regală doar în perioada dintre 21 august 1945 şi 7 ianuarie 1946,  iar la 30 decembrie 1947 a abdicat, în condiţiile cunoscute. Grav  este faptul că a patronat (prin implicarea numelui şi a titlului) condamnarea următoarelor mari personalităţi politice şi patriotice ale României:

 Iuliu Maniu, făuritor al Marii Uniri, cel mai iubit om politic al Transilvaniei în toate mediile româneşti, fie ţărani, fie orăşeni, arestat la 14 iulie 1947, judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947; prin sentința dată la 11 noiembrie 1947 este condamnat la 9 pedepse, însumând 104 ani de închisoare, plus de două ori muncă silnică pe viaţă. Capetele de acuzare au fost: trădare naţională, tentativă de surpare a ordinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată, instigare la trădare prin necredinţă, instigare la trecerea frauduloasă a frontierei. Sentinţa de condamnare începea astfel: „Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, la toţi cei de faţă şi viitori, sănătate”. Urmează enumerarea pedepselor. (Regele Mihai I nu era în grevă regală).  Regele Mihai I nu l-a graţiat pe Iuliu Maniu cât timp a mai fost rege, până la 30 decembrie 1947. Unul dintre cele mai mari simboluri ale democraţiei româneşti interbelice, Iuliu Maniu, s-a stins din viaţă la 5 februarie 1953 la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet. Într-un manifest al „Conducerii interimare” a PNŢ, din 29 octombrie 1947, răspândit în Capitală de tineri studenţi ţărănişti (pentru aceasta au intrat în puşcărie peste 100 de tineri), se spune: „Guvernul bepedist [al Blocului Popular Democrat, Petru Groza fiind forţat de ruşi să comunizeze ţara] a trimis în boxă bărbaţi luminaţi, mari patrioţi şi democraţi, lipsiţi cu desăvârşire de dreptul sfânt de apărare, într-o ţară în care cel puţin 90% din populaţie îi stimează şi urmează”. În alt manifest se spune: „În clădirea de pe un vârf de deal, în clădirea cu trei frontoane a Şcolii Superioare de Război, care întruchipează pe dealul Golgotei cele trei cruci ale răstignirii, iudeii şi fariseii vieţii noastre încep zilele acestea partea finală a celei mai odioase crime, răstignirea unui nou Christos, judecarea martirului neamului, luliu MANIU... Continuăm să trăim, să ne vedem de afaceri, de distracţii şi, în acest timp, în mijlocul nostru şi a celei mai mârşave laşităţi generale, un Om a cărui întreagă viaţă a fost o nesfârşită luptă pentru binele ţării şi al fiecăruia dintre noi e dus spre moarte de un grup de ticăloşi şi vânduţi străinilor. Cum este posibil aceasta?”. Uluitoare este expresia că totul se petrecea în mijlocul „celei mai mârşave laşităţi generale” (se referea, desigur, de la „opincă” până la „vlădică”) şi în timp ce se continua să se vadă de afaceri şi de distracţii. De menţionat că în perioada arestării fruntaşilor ţărănişti, din ordinul Ministerului de Război se încetase lucrul pentru amenajarea pistei de zbor de la aerodromul Vărădia de Mureş (aerodrom improvizat unde urmase lecţii de pilotaj regele Mihai I), precum şi alimentarea cu combustibil a avioanelor din Serviciul Casei Regale. Aceasta în ciuda "înaltei dorinţe a Maiestăţii Sale de a se lua măsuri pentru ca antrepriza să primească de urgenţă dispoziţiuni imediate de execuţie a lucrărilor prevăzute iniţial, precum şi a lucrărilor noi indicate şi cerute ulterior de Majestatea Sa". Deci, regele Mihai I era, de altfel, foarte activ şi luptător. Deosebit de semnificativ este faptul că în ultimul său cuvânt la proces, în 10 noiembrie, Iuliu Maniu a declarat că a trimis „memorii: M.S. Regelui, Comisiei Interaliate şi celor trei miniştri ai celor trei Mari Puteri”, memorii „documentate, pentru că aveam – spune Maniu - răspunderea morală, în care am arătat că guvernul Groza nu respectă tratatele internaţionale şi cele patru libertăţi fundamentale şi, prin urmare, acest guvern nu poate sta în fruntea statului”. Tragic este faptul că memoriile sale nu au avut ecou la niciuna dintre aceste adrese. Iuliu Maniu a ţinut astfel sus demnitatea naţională prin faptul că nu a acceptat mioritic vânzarea României la Yalta şi a căutat să scoată ţara din această stare inacceptabilă pentru ideea de democraţie şi de libertate, de drepturi ale omului.


Ion Mihalache, fondator şi preşedinte al Partidului Ţărănesc, vicepreşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc. La 12 noiembrie 1947, a fost condamnat la temniță grea pe viață, 10 ani degradare civică, confiscarea averii şi 50.000 de lei cheltuieli de judecată. Sentinţa începe cu: „Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, la toţi cei de faţă şi viitori, sănătate”. Regele Mihai I nu l-a graţiat, cât timp a mai fost rege, până la 30 decembrie 1947. Ion Mihalache, mare simbol, şi el, al democraţiei româneşti interbelice, a decedat la 5 februarie 1963, în închisoarea de la Râmnicu Sărat.

Ilie Lazăr, fruntaş al Marii Uniri, membru în delegaţia permanentă a P.N.Ţ. Arestat în 1946 şi deţinut 7 luni, apoi  la 12 noiembrie 1947, în urma procesului grupului Maniu, a fost condamnat la 12 ani de temniță grea, 5 ani degradare civică, confiscarea averii şi 50.000 de lei cheltuieli de judecată. Sentinţa începe cu:  „Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, la toţi cei de faţă şi viitori, sănătate”. Regele Mihai I nu l-a graţiat, cât timp a mai fost rege, până la 30 decembrie 1947. Ilie Lazăr a fost eliberat abia la 9 mai 1964, după 17 ani de închisoare.

Nicolae Haralambie Carandino, ziarist, director al ziarului „Dreptatea” (al PNŢ), cronicar plastic şi dramatic, traducător şi memorialist din România, arestat în 1947, anchetat, judecat în cadrul procesului fruntaşilor Partidului Naţional-Ţărănesc. Condamnat la 6 ani temniţă grea, 2 ani de degradare civică, confiscarea averii şi 1.000 de lei cheltuieli de judecată. Sentinţa începe cu: „Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, la toţi cei de faţă şi viitori, sănătate”. Regele Mihai I nu l-a graţiat, cât timp a mai fost rege, până la 30 decembrie 1947. Nicolae Haralambie Carandino a fost deţinut 9 ani în închisorile din Galaţi, Sighet şi Bucureşti, apoi a avut domiciliu forţat, pînă în 1962, în Bărăgan, la Bumbăcari şi Rubla.

Nicolae Penescu, om politic român, membru al PNŢ, care deţinuse funcţia de ministru al Afacerilor Interne în timpul democraţiei interbelice, era secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc în noiembrie 1947; a fost condamnat, în acelaşi proces, la 5 ani de temniță grea, 2 ani de degradare socială, confiscarea averii şi cheltuieli de judecată de 50.000 de lei. Sentinţa începe cu:  „Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, la toţi cei de faţă şi viitori, sănătate”. Regele Mihai I nu l-a graţiat, cât timp a mai fost rege, până la 30 decembrie 1947.  Penescu a fost  închis la închisoarea Jilava şi eliberat în 1964.

Victor Rădulescu Pogoneanu, diplomat, fruntaş al PNŢ, condamnat tot în lotul Maniu la 2 pedepse de câte 10 ani şi una de 25 de ani temniţă grea, în total la 45 de ani de temniţă grea. Sentinţa începe cu:  „Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, la toţi cei de faţă şi viitori, sănătate”. Regele Mihai I nu l-a graţiat, cât timp a mai fost rege, până la 30 decembrie 1947.  Închis la Galaţi şi Sighet, mutat în 1955 la Râmnicu Sărat, Pogoneanu moare în 1962 în penitenciarul-spital Văcăreşti. Când s-a încercat ca să i se ceară să fie „mai suplu”, el a spus: „Nici sănătatea, nici viaţa mea nu sunt de vânzare”. Iată, un monument de moralitate la români.



Alte mari personalităţi româneşti distruse în timpul regelui Mihai I:

Generalul de armată Gheorghe Avramescu a fost asasinat, la 3 martie 1945, de către agenţii NKVD, în condiţii neelucidate nici pînă astăzi.

Grigore Georgescu, general român, care a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial; la 9 octombrie 1946, Tribunalul Poporului l-a condamnat la 10 ani de temniţă grea. Nu se ştie când a murit la Sighet, familia sa nu a fost anunţată.

Ghiţă Pop, luptător pentru Marea Unire, profesor şi gazetar; om politic ardelean; ministrul Cultelor în guvernul Iuliu Maniu; membru al Delegaţiei Permanente a P.N.Ţ.; secretar general al P.N.Ţ., 1944; membru în comitetul redacţional al „Dreptăţii”; participă din partea P.N.Ţ. la încheierea armistiţiului de la Moscova, la 12 septembrie 1944; arestat în cadrul lotului Maniu; acuzat de implicare, alături de ceilalţi lideri ai P.N.Ţ. „într-un complot contra ţării”, în august 1947; judecat; condamnat la închisoare; detenţie la Aiud şi în alte locaţii.

Corneliu Coposu, secretar al lui Iuliu Maniu, apoi secretar general adjunct al Partidului Naţional Ţărănesc. A fost arestat în 1947, condamnat ulterior la 15 ani muncă silnică.


PS. Când fruntaşii politici din lotul Maniu (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino, Victor Rădulescu-Pogoneanu, colonelul Stoica) erau duşi spre închisoarea de la Galaţi (ulterior au fost duşi la Sighet), la 12 noiembrie 1947, regele Mihai I pleca atunci la Londra pentru a asista la oficierea căsătoriei Principesei Elisabeta a Angliei. Putea fi o ocazie pentru ca Anglia lui Churchill să fie convinsă să se răzgândească şi să se întoarcă cu „toate pânzele sus” în sprijinirea României, a vieţii democratice din ţara noastră?. Desigur că nu, zarurile erau deja aruncate pentru a se mai putea scoate România din „lagăr”. Avea foarte tânărul rege Mihai iniţiativa, autoritatea şi curajul să-i ceară o întrevedere lui Churchill pentru a-i solicita o intervenţie fermă în favoarea celor închişi pe motive politice, chiar în acele momente, pentru a fi salvaţi? Se ştie că şi neimplicarea noastră în anumite momente limită este culpabilă.
Din start, regele Mihai nu trebuia să accepte implicarea numelui şi a regalităţii în acest proces politic odios, care a desfiinţat de facto un mare partid politic românesc. Soluţia era, desigur, o nouă grevă regală (şi aşa regalitatea era şubrezită, ca să nu zicem, într-o stare jalnică, de vreme ce adevăratul „rege” era Stalin), încă de la arestarea fruntaşilor PNŢ, în iulie 1947, până nu se ajungea la proces, şi apoi, după proces, reluarea activităţii şi imediat graţierea celor condamnaţi.
Acest material se vrea doar o cunoaştere limpede a istoriei naţionale, a limitelor unei personalităţi care a avut/ putea să aibă un rol important în acei ani deosebit de periculoşi, când ţara era deja arondată „influenţei sovietice”. A evita o istorie eroizantă este o necesitate impusă de datoria faţă de memoria marilor personalităţi politice româneşti Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi a atâtor altora care au sfârşit atât de tragic şi de nedrept. Şi ne impune inclusiv şi datoria faţă de poporul nostru, care prin înţelegerea de la Yalta a avut enorm de suferit.
Vasile LECHINŢAN