luni, 20 februarie 2017

Les États autoproclamés post-soviétiques, angles morts du voisinage de l’Union européenne. Par Thomas MERLE


Bibliografie suplimentară propusă de Arhiva românilor aici : http://www.transnistria.ro/

Les États autoproclamés post-soviétiques, angles morts du voisinage de l’Union européenne

Par Thomas MERLE, le 26 novembre 2016  Imprimer l'article  lecture optimisée  Télécharger l'article au format PDF

Thomas Merle, professeur agrégé de géographie, professeur agrégé d’histoire, doctorant en géographie politique, Université de Reims Champagne-Ardenne, laboratoire E.A.2076 Habiter.

Pourquoi l’ex-URSS est-elle un terreau fertile à la prolifération des États non reconnus ? Quelles sont les incidences en termes de sécurité pour l’Union européenne ? Le premier temps de cette étude est consacré à la genèse des États autoproclamés post-soviétiques. Une deuxième partie aborde les enjeux, notamment en termes de sécurité, aux échelles européennes et mondiales. Enfin la troisième partie présente les perspectives d’évolution et les possibilités de résolution.
Illustré de cinq cartes rassemblées en deux documents.
AU PRINTEMPS 2014, alors que la Russie vient d’annexer la Crimée, l’est de l’Ukraine s’enflamme. Des sécessionnistes proches de la Russie proclament les Républiques Populaires de Donetsk et de Lougansk dans les oblasts (régions) ukrainiennes du même nom. Aucun État reconnu, pas même la Russie qui les soutient officieusement, ne leur apporte une reconnaissance comme États. Les deux entités restent dans un entre-deux méconnu : ce sont des États autoproclamés. Ces derniers, également appelés quasi-États [1] ou États non/peu reconnus, répondent sans difficulté à trois des caractéristiques majeures de l’État tel que défini à la Convention de Montevideo en 1933. Ils contrôlent un territoire ; ils disposent d’une population permanente ; ils s’appuient sur des institutions. Mais ils sont mis en difficulté par la quatrième et dernière condition, celle de la « capacité à entrer en relation avec les autres États ».
Il n’existe aucune définition officielle des États autoproclamés. Une approche assez stricte conduit cependant à écarter certaines entités dont la reconnaissance fait débat mais reconnues par la plupart des États (Palestine, Kosovo). De la même manière, un gouvernement en exil qui ne contrôle pas son territoire (cas du Tibet, occupé par la Chine) ou un mouvement de guérilla dans une guerre civile (les FARC en Colombie) n’est pas un État autoproclamé. À l’issue de ces remarques, outre les républiques populaires de l’est de l’Ukraine, huit entités peuvent être qualifiées d’États autoproclamés : le Sahara occidental (au sud du Maroc) et le Somaliland (nord de la Somalie) en Afrique, la République Turque de Chypre Nord (tiers nord de l’île de Chypre), la Transnistrie (est de la Moldavie), l’Abkhazie et l’Ossétie du sud (en Géorgie) et le Haut-Karabagh (en Azerbaïdjan) dans la Grande Europe et enfin Taïwan (île revendiquée par la Chine) en Asie.
Les États autoproclamés post-soviétiques, angles morts du voisinage de l'Union européenne
Carte des quasi-Etats post-soviétiques
Cliquer sur la vignette pour agrandir la carte. Réalisation : Thomas Merle pour Diploweb, 2016.
Si l’on s’intéresse à la répartition spatiale, un point attire l’attention dans cette liste : la très forte représentation de l’ex-URSS, avec la moitié des cas. Et plus encore en prenant en compte les entités non reconnues de l’est de l’Ukraine, mais dont la pérennité reste encore douteuse, conduisant à ne pas les considérer ici. Pourquoi l’ex-URSS est-elle un terreau fertile à la prolifération des États non reconnus et quelles sont les incidences en termes de sécurité pour l’Union européenne ? Le premier temps de l’article sera consacré à la genèse des États autoproclamés post-soviétiques. Une deuxième partie abordera les enjeux, notamment en termes de sécurité, aux échelles européennes et mondiales. Enfin la troisième partie présentera les perspectives d’évolution et possibilités de résolution.

I. Des entités issues de la politique du « diviser pour régner » de Joseph Staline ?

Soulignons d’abord combien ces États autoproclamés sont largement issus de la politique stalinienne (A) et ont pris une indépendance non reconnue prise les tensions de la fin de l’URSS (B). Nous nous interrogerons ensuite à propos d’une origine historique plus lointaine de ces entités (C).

A. Des États autoproclamés largement issus de la politique stalinienne


Trois des quatre États autoproclamés post-soviétiques tirent leur origine directe de la période soviétique, ceux du Caucase. Les républiques indépendantes proclamées suite à la Révolution russe de 1917 ont disparu au bout de quelques mois ou de quelques années. L’URSS commence à exister formellement en 1922 mais ses structures sont déjà largement en place en 1921, année au cours de laquelle la Russie s’empare de la Géorgie. Dès cette année est mise en place une République Socialiste Soviétique d’Abkhazie, considérée pendant quelques mois comme l’égale de la Géorgie, avant de lui être intégrée, mais en gardant officiellement ce statut de république fédérée à la création de l’URSS.

En 1922, J. Staline affirme son pouvoir personnel et sous couvert d’une « politique des nationalités », instrumentalise et accentue les divisions et tensions dans de nombreuses régions de l’URSS, lui donnant la main pour arbitrer et décider seul. Géorgien, Staline a pourtant à cœur d’affaiblir la Géorgie, dont il se méfie ; est ainsi créé l’oblast autonome d’Ossétie du Sud. L’Ossétie du Sud a donc un statut d’autonomie inférieur en titre à celui de l’Abkhazie mais qui vient dans les faits saper de la même manière la souveraineté géorgienne. En 1923, Staline arbitre le conflit entre Arménie et Azerbaïdjan à propos du Haut-Karabagh, créant un oblast autonome du Haut-Karabagh peuplé à 90 % d’Arméniens (89,1 % en 1926 selon le recensement soviétique) en Azerbaïdjan… et sans contiguïté territoriale avec l’Arménie. Les Arméniens du Karabagh acquièrent ainsi une autonomie avec un soviet propre qui va affaiblir l’autorité de celui de l’Azerbaïdjan. Mais ils sont enclavés, sans lien physique avec l’Arménie. Dans le Caucase, au milieu des années 1920, la situation qui prévaut sous l’URSS pour l’Abkhazie, l’Ossétie du Sud et le Haut-Karabagh est globalement en place [2].
Dans le cadre de la Transnistrie, l’ancêtre de l’entité actuelle naît également dans les années 1920. À l’issue de la Première Guerre Mondiale, la partie située sur la rive droite du Dniestr dans l’actuelle Moldavie est rattachée à la (Grande) Roumanie ; mais la rive gauche reste dans le giron russe puis soviétique. En 1924 Staline entérine la création de la République Socialiste Soviétique Autonome de Moldavie en Ukraine, qui comprend, outre la partie sur la rive gauche du Dniestr de la Moldavie actuelle, une partie de l’actuelle Ukraine de l’ouest. Sa capitale officielle est Chisinau située rive droite du Dniestr, donc alors en Roumanie … Cela montre les revendications du pouvoir soviétique sur cette ancienne marge de l’empire russe. Cependant, en pratique, la capitale effective dès 1929 est Tiraspol, actuelle capitale de la Transnistrie. À l’issue de la Seconde Guerre mondiale l’URSS « libère » et intègre l’ensemble de l’actuelle Moldavie ; la République Socialiste Soviétique autonome de Moldavie en Ukraine est supprimée. Son tiers occidental est donné à la nouvelle République fédérée de Moldavie, fondée sur les territoires annexés au détriment de la Roumanie. La Transnistrie n’a aucun statut d’autonomie ensuite sous la période soviétique.
JPEG - 998.4 ko
4 cartes pour comprendre la construction territoriale de la Transnistrie
Réalisation : Thomas Merle pour Diploweb.com, 2016

B. Une indépendance non reconnue prise dans les tensions de la fin de l’URSS

Les tensions potentielles sont contenues et instrumentalisées durant l’essentiel de la durée de vie de l’URSS. Mais la situation dégénère à la fin des années 1980 sur fond de glanost et de perestroïka. Les réformes de Mikhaïl Gorbatchev (1985-1991) permettent l’expression de revendications sans qu’elles ne soient écrasées immédiatement par la force. En 1988 dans un contexte de tensions entre Azéris et Arméniens, le soviet du Haut-Karabagh vote son rattachement à l’Arménie, ce dont il a théoriquement le droit ; mais le pouvoir central n’entérine pas la décision. Le soviet d’Arménie accepte le rattachement en 1989. En 1990, le soviet d’Azerbaïdjan dissout celui du Haut-Karabagh au motif qu’il en a la possibilité car la région fait partie de son territoire bien qu’étant autonome. En 1991, l’Azerbaïdjan, le Haut-Karabagh puis l’Arménie déclarent leur indépendance mais celle du Haut-Karabagh, qui n’était pas une République fédérée, n’est pas reconnue internationalement. Deux ans de guerre s’ensuivent entre Arméniens et Azéris de 1992 à 1994, date de signature d’un cessez-le feu. Le Haut-Karabagh n’est plus contrôlé par l’Azerbaïdjan et occupe, avec les Arméniens, une zone deux fois plus vaste permettant d’assurer sa contiguïté territoriale avec l’Arménie, et le mettant en contact avec l’Iran au sud.
Les mécanismes sont très proches pour les autres cas. En 1989, des affrontements ont lieu entre Géorgiens et Abkhazes tandis que des nationalistes ossètes demandent leur rattachement à l’Ossétie du Nord qui relève de la Russie alors que l’Ossétie du Sud appartient à la Géorgie. Abkhazie et Ossétie du Sud affirment leur indépendance en 1990 mais elle n’est pas reconnue, pour la même raison que le Haut-Karabagh : ce n’était pas des républiques fédérées de l’URSS mais des régions avec un statut d’autonomie. Une guerre a lieu entre 1991 et juin 1992 en Ossétie du Sud, à l’issue de laquelle cette dernière confirme de fait son indépendance. Dès le mois d’août 1992 un conflit autour de l’Abkhazie prend le relais ; il s’achève fin 1993 avec une victoire des Abkhazes grâce au soutien russe. La Russie se pose en médiatrice et obtient l’entrée de la Géorgie dans la Communauté des États Indépendants ; son soutien aux séparatistes se réduit dans la fin des années 1990. Les conflits géorgiens se gèlent. Ils se réactivent au printemps 2008, avec de fortes tensions ; en août, le président géorgien M. Saakachvili tente de reprendre l’Ossétie du Sud. La Russie était cependant prête à soutenir les séparatistes ; au bout de cinq jours un cessez-le-feu limite la débâcle géorgienne mais consacre l’indépendance de fait des Abkhazes et des Ossètes. La Russie apporte alors sa reconnaissance à l’Abkhazie et à l’Ossétie du Sud. Moscou obtient, moyennant finance, leur reconnaissance par ses alliés latino-américains (Nicaragua, Venezuela) et par des micro-États du Pacifique (Vanuatu, îles Tuvalu).
En Moldavie, les nationalistes pèsent pour obtenir un rattachement à la Roumanie et dégradent en 1989 le statut du russe. Cela inquiète une grande partie des habitants de la rive gauche du Dniestr : le recensement soviétique de 1989 donne une majorité qui n’est que relative pour les Moldaves (39,9 %), avec 28,3 % d’Ukrainiens et 25,5 % de Russes. Ces derniers ont été privilégiés tout au long de l’URSS car jugés plus fiables puisque plus anciennement intégrés : la région était soviétique dès les débuts de l’URSS tandis que le reste de la Moldavie a relevé de la Roumanie jusqu’à la Seconde Guerre mondiale. La Transnistrie a aussi reçu beaucoup d’investissements industriels tandis que le reste de la Moldavie était cantonné à l’agriculture et plus pauvre : en 1989, la Transnistrie est quasiment deux fois plus riche que la moyenne de la Moldavie, pesant 17 % de la population mais 33 % du PIB [3]. Les minorités slaves, en particulier les Russes, ne souhaitent pas être diluées dans une Grande Roumanie ethniquement différente et sensiblement moins développée. Igor Smirnov, un ingénieur russe qui a fait carrière dans l’industrie de l’armement en Transnistrie, cristallise le mouvement de protestation et demande en septembre 1990 la création d’une république fédérée de Transnistrie en URSS, ce que Gorbatchev refuse en décembre 1990. En 1991, la Transnistrie déclare son indépendance, suivie par la Moldavie. Là encore la reconnaissance de la Moldavie se fait sans difficulté car c’était une République fédérée tandis que celle de la Transnistrie n’est reconnue par aucun État. La Moldavie tente de reprendre le contrôle de la Transnistrie au printemps 1992 lors d’une courte guerre, qu’elle perd car les séparatistes sont soutenus par la XIVe armée russe du général Alexandre Lebed. Au milieu des années 1990, Transnistrie, Abkhazie, Ossétie du Sud et Haut-Karabagh ont donc pris par la force, avec des soutiens extérieurs (russes ou arméniens), leur indépendance.

C. Des entités ayant une origine historique plus lointaine ?

Si la période soviétique est donc décisive dans la naissance des États autoproclamés du Caucase et de Moldavie, ces entités tentent de faire valoir souvent une antériorité plus profonde. Ce sont d’ailleurs des raisons historiques qui ont pu expliquer les statuts spécifiques accordés sous l’URSS. Le Haut-Karabagh est disputé par les Arméniens et les Azéris, qui considèrent cette région comme un berceau de leur civilisation. Les Arméniens se fondent sur les khatchkars, ces croix arméniennes, marqueurs de leur christianisme. Les Azéris, musulmans, se réfèrent notamment au khanat du Karabakh au XVIIIe siècle. Les Ossètes seraient un peuple descendant des Alains, séparé par une frontière internationale (entre Géorgie et Russie). Quant aux Abkhazes, ils font partie des « peuples sans État », au même titre que les Kurdes. Les Abkhazes soulignent en outre leur existence attestée sur des cartes comme royaume médiéval voire antique ; les Géorgiens rétorquent que ce royaume abkhaze était déjà associé à la Géorgie. Les autorités de Transnistrie, ne pouvant pas s’appuyer sur un statut d’autonomie du temps de l’URSS, insistent sur le passé russe (utilisation de l’alphabet cyrillique, importance de Catherine II) tout en se revendiquant comme la continuation de la Moldavie historique. Le nom officiel de la Transnistrie pour ses autorités est République Moldave du Dniestr… Les États non reconnus construisent ou renforcent une identité pour survivre. Pour cela ils s’appuient, comme les États reconnus, sur la création d’un récit national.

II. Des États non reconnus qui posent des enjeux géopolitiques

Les États non reconnus de l’ex URSS constituent ils à l’échelle régionale et européenne, des « trous noirs » ? (A), Comment, à l’échelle mondiale, s’inscrivent-ils dans une nouvelle Guerre froide B)

A. À l’échelle régionale et européenne, des « trous noirs » ?

En l’absence de reconnaissance, les États autoproclamés font l’objet d’accusations dont la réalité est difficile à établir. Les entités caucasiennes et la Transnistrie seraient au cœur de réseaux de trafic de drogue, d’armes, d’êtres humains, voire de matériel nucléaire. Plusieurs nuances doivent être posées. Un premier point à souligner est qu’en l’absence de reconnaissance internationale, les observateurs internationaux ne peuvent entrer officiellement sur le territoire des États autoproclamés. Cela pourrait aller dans le sens d’entités cherchant à sa cacher aux yeux du reste du monde, si le refus venait des États autoproclamés. Mais ils appellent de leurs vœux la venue d’observateurs pour établir le caractère démocratique de leurs élections et pour voir la manière dont les flux de marchandises et de personnes sont contrôlés. Certains observateurs témoignent des relatives bonnes pratiques en matière d’élection de ces entités, mais ne peuvent le dire officiellement.
Afin de maintenir la stabilité, des missions internationales peuvent être déployées et mener des contrôles aux frontières. Les résultats ne vont guère dans le sens de trafic de grande ampleur : l’OSCE n’a décelé aucun trafic d’armes majeur au niveau de la Transnistrie. La mission européenne EUBAM a quant à elle surtout découvert un trafic de poulet surgelé qui pose des enjeux sanitaires, certes, mais qui relève surtout de la fraude fiscale. Les États autoproclamés postsoviétiques ne sont pas des zones de non droit comme peut l’être la zone saharo-sahélienne. Ils ont une structure étatique, avec une police, une justice, des douanes, etc. Des défaillances, des passe-droits et de la corruption ne sont pas à exclure, loin de là. Mais est-ce vraiment le propre des États autoproclamés ou n’est-ce pas plutôt une caractéristique des États faibles de l’ex-URSS ? L’Asie centrale, l’Ukraine mais aussi la Moldavie, la Géorgie, l’Azerbaïdjan et l’Arménie, États reconnus, ne font sans doute pas beaucoup mieux.

B. À l’échelle mondiale, l’inscription dans une nouvelle Guerre Froide ?

Les États autoproclamés postsoviétiques s’appuient tous sur un protecteur qui les soutient de manière très directe (l’Arménie pour le Haut-Karabagh) ou plus lâche (la Russie pour la Transnistrie) mais qui est essentiel pour eux dans un contexte d’isolement. Cette relation asymétrique de dépendance place l’État protecteur dans une situation de force vis-à-vis de l’État autoproclamé, mais aussi, en particulier pour la Russie, vis-à-vis de l’État victime de la sécession. Les États autoproclamés constituent un atout diplomatique pour leur protecteur afin d’infléchir la politique de l’État lésé par la sécession. La menace de la reconnaissance formelle de l’État autoproclamé est une arme majeure. La Russie peut en user à propos de la Transnistrie, vis-à-vis de la Moldavie ; elle a obtenu un relatif éloignement du pays de l’Union Européenne au profit d’un rapprochement avec elle-même. La Moldavie sait que la Russie peut concrétiser sa menace, comme elle l’a montré en 2008 avec l’Abkhazie et l’Ossétie du Sud. Ce faisant, Moscou a obtenu le report sine die de l’adhésion à l’OTAN de la Géorgie alors qu’à l’été 2008 elle semble envisageable. .
L’exemple montre que les enjeux locaux et régionaux rejoignent la géopolitique mondiale. Les États autoproclamés postsoviétiques sont une carte dans le jeu de Moscou pour empêcher l’extension de l’Union européenne et surtout de l’OTAN. L’Ukraine qui partageait avec la Moldavie et la Géorgie la « tentation de l’ouest » a vu en 2014 ses espoirs de rapprochement avec l’OTAN s’envoler pour longtemps avec le soutien de la Russie aux Républiques Populaires de Donetsk et de Lougansk. Même le Haut-Karabagh est utile pour la Russie, qui n’en est pas le protecteur direct. L’Arménie est, en effet, une fidèle alliée de la Russie. Elle accueille sur son territoire des bases militaires russes qui lui permettent en retour de projeter une grande partie de ses troupes au Haut-Karabagh, sur la ligne de front. Moscou, qui fait partie du Groupe de Minsk pour la résolution du conflit du Haut-Karabagh, pèse donc sur l’équilibre des forces entre Arménie et Azerbaïdjan, empêchant ce dernier de se rapprocher trop de l’Occident. L’Azerbaïdjan a, en effet, lui aussi été tenté par la contestation du droit de regard revendiqué par Moscou sur les pays de l’ex URSS que la Russie considère comme son « Étranger Proche ». Comme la Moldavie et la Géorgie, l’Azerbaïdjan appartient au groupe Géorgie, Ukraine, Azerbaïdjan et Moldavie (GUAM) [4], organisation dont le sigle reprend les initiales de ses membres et qui cherche un rapprochement avec l’Occident. En avril 2016, la Russie a montré combien elle reste maîtresse du jeu, en obtenant un cessez-le-feu très relatif entre Azerbaïdjan et Arménie suite à une guerre de 4 jours sur le front du Haut-Karabagh.

III. Quelles évolutions possibles des conflits « gelés » ?

Quatre scénarios semblent possibles (A), mais une évolution est peu envisageable à court terme (B).

A. Quatre scénarios possibles…

Les conflits et difficultés de statut liés aux États autoproclamés postsoviétiques peuvent connaître quatre types principaux de résolution. Un gradient se dessine. Le scénario de la reconnaissance de l’indépendance est relativement improbable, quoique possible en théorie. C’est ce que montre une entité comme le Kosovo, dont le statut en Yougoslavie n’était pas celui de République fédérée mais un équivalent de la république autonome ou de l’oblast autonome : son indépendance proclamée en 2008 est reconnue depuis 2013 par plus de la moitié des États dans le monde. Le Kosovo constitue donc le modèle par excellence pour les États autoproclamés postsoviétiques. Transnistrie et Haut-Karabagh ne sont reconnus par aucun État dans le monde et l’Abkhazie et l’Ossétie du Sud seulement par six, sans progression depuis 2008, contrairement au Kosovo. La reconnaissance n’est pas impossible à terme mais elle reste une éventualité quasiment nulle en l’absence d’un conflit violent qui susciterait une émotion et une réaction fortes en Occident comme avec la guerre du Kosovo.
À défaut d’indépendance, les États autoproclamés postsoviétiques pourraient être rattachés à leur protecteur. C’est un scénario crédible en théorie pour le Haut-Karabagh, peuplé d’Arméniens, et qui avait demandé son rattachement à l’Arménie à la fin de l’URSS. Mais les Arméniens du Karabagh ont une identité propre et, s’ils se sentent arméniens sur le plan de la nation, la plupart sont attachés au Haut-Karabagh comme État. Ils privilégient un modèle « un État, deux nations » comme le Kosovo avec l’Albanie par exemple. La Transnistrie pourrait également être rattachée à la Russie. Mais l’absence de contiguïté territoriale n’aide pas, sans être rédhibitoire (comme le montre le cas de l’enclave de Kaliningrad) ; surtout si Moscou avait voulu rattacher la Transnistrie, cela aurait pu être fait depuis longtemps. En effet, le Soviet Suprême appelle régulièrement de ses vœux la Douma à en faire une région russe, mais en vain. Les séparatistes de Crimée, eux, ont pris leur indépendance en mars 2014 et demandé puis obtenu leur rattachement à la Russie au bout de quelques jours. Le cas est donc possible mais plus le temps passe, plus il semble improbable. Quant à l’Abkhazie, elle n’entend pas quitter la tutelle de la Géorgie pour se retrouver encore plus diluée dans l’immense et puissante Russie ; les nationalistes abkhazes sont assez puissants et s’opposent parfois de manière ferme à la Russie, comme lorsqu’elle a voulu annexer quelques kilomètres carrés de leur territoire pour faciliter la gestion des Jeux Olympiques de Sotchi en 2014. En fait c’est pour l’Ossétie du Sud que le rattachement au protecteur aurait le plus de sens : le peuple ossète est séparé par une frontière et dispose d’une entité autonome en Russie, l’Ossétie du Nord. Cette dernière est plus riche et plus développée que sa consœur du Sud, dont la viabilité comme État indépendant serait limitée.
Un rattachement de fait négocié à l’État légal est une éventualité à ne pas écarter. Une négociation supposerait que l’État victime de la sécession se donne un statut fédéral, voire confédéral. C’est une possibilité régulièrement envisagée, notamment dans le cas de la Transnistrie : les projets se sont multipliés entre la fin des années 1990 et le début des années 2000, en se fondant sur le précédent de la réintégration en 1944-1995 de la Gagaouzie [5], éphémère État autoproclamé qui a dû négocier faute de pouvoir défendre militairement son indépendance. Mais les négociations ont achoppé à chaque fois sur le degré d’autonomie et le poids de l’entité réintégrée dans l’État. Le mémorandum Kozak proposé en 2003 par la Russie donnait un veto puissant à la Transnistrie, qui pouvait paralyser la Moldavie légalement. Le président Vladimir Voronine, communiste [6], a renoncé au dernier moment sous la pression de l’Occident. Une (con)fédération semble plus improbable en Géorgie et quasiment inenvisageable pour le Haut-Karabagh à cause de l’ampleur du ressentiment entre Arméniens et Azéris lié à une guerre qui fit plus de 30 000 morts et des centaines de milliers de déplacés dans les années 1990, sans compter les rancœurs issues de la Première Guerre mondiale.
Le dernier scénario principal est celui d’une réintégration dans un État unitaire, éventuellement avec une autonomie régionale symbolique. Un tel scénario n’a aucune chance de survenir par la négociation, étant inacceptable pour les États autoproclamés et leur protecteur. Le seul moyen de parvenir à une telle issue serait une reprise par la force. C’est ce qui est arrivé à l’Adjarie en Géorgie en 2004. Cette République Socialiste Soviétique Autonome du temps de l’URSS, comme l’Abkhazie donc, était plus moins indépendante de fait depuis 1991, sous la férule d’Aslan Abachidzé. Le président géorgien M. Saakachivili, suite à son arrivée au pouvoir lors de la révolution des Roses (2003), a repris la région par un coup de force en 2004. Cependant il n’y a pas eu de guerre car le leader local, abandonné par ses soutiens, a fui vers la Russie. M. Saakachvili a voulu tenter la même stratégie en 2008 peu après le début de son deuxième mandat, avec l’Ossétie du Sud mais a échoué. Le soutien russe fait qu’une réintégration de force de l’Ossétie du Sud, de l’Abkhazie et même de la Transnistrie apparaît peu probable.
C’est à propos du Haut-Karabagh que le scénario apparaît le plus probable à moyen terme. En effet, l’antagonisme est si fort qu’une réintégration négociée est délicate. En outre le rapport de force entre Arménie et Azerbaïdjan s’est inversé dans les années 2000 au profit de ce dernier. Sur le plan démographique, l’Arménie est tombée » de 3,5 à 3 millions d’habitants entre 1989 et 2015quand l’Azerbaïdjan est monté de 7 à près de 10 millions. Surtout l’essor du secteur pétrolier a permis une forte croissance économique en Azerbaïdjan avec de lourds investissements dans le domaine militaire. Depuis 2011 le budget militaire de l’Azerbaïdjan dépasse le budget total de l’Arménie. L’Arménie a pour elle la situation stratégique du Haut-Karabagh, plateau qui surplombe la plaine azérie, ainsi qu’une armée qui reste globalement plus efficace. Surtout l’Azerbaïdjan ne devrait pas reprendre avant longtemps le Haut-Karabagh par la force car de victime d’une sécession il deviendrait aux yeux de la communauté internationale l’agresseur de populations arméniennes, risquant un scénario à la kosovare, c’est-à-dire la perte définitive du Haut-Karabagh qui pourrait même être reconnu, notamment grâce à l’appui de la diaspora arménienne.

B. … mais peu envisageables à court terme

À court terme le scénario le plus probable reste celui du statu quo, raison pour laquelle ces conflits sont désignés comme « conflits gelés ». Cette expression est absurde puisque le gel du conflit est précaire (ou du moins le dégel peut-il être brutal comme à l’été 2008 en Géorgie ou au printemps 2016 au Haut-Karabagh). C’est la résolution du conflit qui est en réalité bloquée, depuis plus d’un quart de siècle désormais pour les États autoproclamés issus de la chute de l’URSS. La situation actuelle fait en effet le jeu de nombreux acteurs. L’État protecteur garde un atout géopolitique. Les élites de l’État autoproclamé comme de l’État dont ils ont fait sécession peuvent légitimer un état d’urgence permanent et conservent des pouvoirs accrus par rapport à une situation de paix. Certaines personnes (chauffeurs, etc.) profitent de la frontière non reconnue pour de petits trafics (alcool, tabac). Les retraités de Transnistrie, d’Abkhazie et d’Ossétie du Sud qui prennent la nationalité du protecteur russe bénéficient d’un complément de retraite non négligeable. La liste pourrait encore s’allonger. La vraie question n’est pas de savoir qui n’a pas intérêt à la résolution de ces conflits mais qui y aurait vraiment un intérêt, à part les Occidentaux et notamment l’Union européenne qui cherche à stabiliser son voisinage.

*

Les États autoproclamés de l’ex-URSS tirent leur origine de la volonté de l’URSS de diviser pour régner grâce à une instrumentalisation de la « politique des nationalités ». En s’appuyant notamment sur l’histoire, l’URSS a donné des statuts d’autonomie (Abkhazie, Ossétie du Sud, Haut-Karabagh) ou privilégié de fait certaines régions (Transnistrie), au point d’en renforcer l’identité. Le régime autoritaire soviétique a permis de contenir les revendications mais les politiques de M. Gorbatchev ont facilité l’expression, parfois violente, de ces revendications. Des États non reconnus en ont découlé, la communauté internationale suivant implicitement la règle de la reconnaissance uniquement des entités fédérées afin de limiter la balkanisation du monde. Les États autoproclamés sont donc isolés, accusés de tous les maux mais sans preuve évidente. Ils dépendent d’un protecteur, qui peut s’en servir pour peser à l’échelle régionale mais aussi mondiale, réactivant la Guerre froide. Ces conflits, qui n’ont de gelés que le nom, constituent parfois des points chauds de la géopolitique mondiale (Haut-Karabagh).
La reconnaissance de leur indépendance effective s’éloigne jour après jour, le Kosovo restant une exception. Les rattachements au protecteur sont improbables. Les négociations pour construire une fédération ou une confédération semblent passées de mode. L’emploi de la force supposerait une guerre qui desservirait l’État victime de la sécession qui a le droit international de son côté. Beaucoup d’acteurs ont intérêt au statu quo. L’Union européenne tente de stabiliser sa frontière orientale étendue grâce à la Politique Européenne de voisinage, qui couvre l’ensemble du Caucase mais aussi la Moldavie et l’Ukraine. Force est de constater cependant qu’en 2016 les risques de déstabilisation viennent plutôt du Proche et du Moyen-Orient, avec la crise migratoire qui en découle, que des États autoproclamés de l’ex-URSS. Avec la partie nord de Chypre, l’Union européenne a déjà en son sein un État non reconnu dont elle s’accommode. Son investissement fait largement défaut pour régler les conflits du Caucase et de Moldavie, ce qui fait le jeu de la Russie et même d’acteurs extérieurs comme les États-Unis.
Copyright Novembre 2016-Merle/Diploweb.

Références complémentaires
Maurice Bonnot, Des États de facto, Paris, l’Harmattan, 2014, 264 p.

Xavier Follebouckt, Les conflits gelés de l’espace postsoviétique : genèse et enjeux, Louvain : Presses universitaires de Louvain, 2012, 276 p.

duminică, 19 februarie 2017

Interviu cu profesorul Mircea MARTIN, unul dintre semnatarii Apelului Academiei

„O minimă bună-credință ar trebui să funcționeze pe deasupra opiniilor și agendelor diferite“

Interviu cu profesorul Mircea MARTIN, unul dintre semnatarii Apelului Academiei

 

A făcut multă vîlvă Apelul semnat de 84 de academicieni și intitulat „Așa să ne judece viitorul!“. În contextul în care mai multe universități, prin forurile de conducere (Universitatea din București, Universitatea Babeș-Bolyai, SNSPA) s-au arătat de partea protestatarilor și împotriva măsurilor luate fără consultare democratică și parlamentară, în măsura în care mai mulți semnatari și-au retras semnăturile (Mircea Dumitru, Wilhelm Dancă, Mariana Nicolesco), Apelul a părut cumva că dorește să evite comentarea evenimentelor din ultimele săptămîni. Profesorul Mircea Martin, cunoscut ca o personalitate rațională și echilibrată, a semnat acest Apel.

Domnule profesor Mircea Martin, vă întreb direct: de ce, după ce ați publicat chiar în Observator cultural eseul intitulat „Pentru o reconstrucție identitară“, ați semnat recentul Apel academic care nu prea seamănă cu textul dumneavoastră?
L-am semnat pentru că sintetizeză o stare de fapt care este cît se poate de gravă. Dincolo, mai bine zis dincoace, de amenințările de ordin geo-politic, au avut loc în interior fapte de o gravitate extremă, care afectează integritatea și securitatea acestei țări: vînzarea iresponsabilă a terenurilor agricole și a pădurilor, defrișări ilegale masive (care continuă!), vînzarea resurselor naturale, retrocedări ilegale nenumărate, toate acestea sub privirile – interesate să fie îngăduitoare – ale autorităților de toate felurile.
S-a pus întrebarea: de ce n-a reacționat Academia pînă acum? Academia a reacționat – și nu numai în cazul Roșia Montana. Dar nu Academia trebuia să reacționeze în primul rînd, ci Parlamentul României, președinții României și guvernele României: nu numai că n-au reac­ționat, dar au încurajat prin legi permisive și dispoziții speciale această enormă spoliere. Spre a nu mai vorbi despre corupția endemică a agenților și a funcționarilor publici – de la pădurari și polițiști pînă la judecători, consilieri și miniștri.
Reiau întrebarea, domnule profesor: de ce ați semnat acest Apel al academicienilor? Există ceva, în textul Apelului, care să vă fi făcut să vă disociați?
Domnule Șimonca, dacă aș fi scris eu acest Apel, l-aș fi formulat în alt fel, aș fi pus alte accente, aș fi scos anumite pasaje din text și aș fi adăugat altele. Ce cred eu personal în problema identității naționale am spus în articolul pe care l-ați publicat în Observator cultural. Dar cînd ești pus în fața unui apel, nu te-apuci să schimbi sensuri și să faci îndreptări retorice și stilistice, pentru că, dacă fiecare semnatar le-ar face, acesta nu s-ar mai coagula în veci. Am această experiență, am semnat în anii ’90 foarte multe apeluri și proteste. Am decis, de vreo 10-15 ani, să nu mai semnez astfel de texte… Pe a­cesta l-am sem­nat pentru că am fost realmente impresionat de faptul că el a fost conceput și semnat cu precădere de savanți, de matematicieni, fizicieni, biologi, medici, de oameni întru totul respectabili, puțin cunoscuți în România (de vreme ce nu apar la televizor!), dar cu o reputație bine stabilită în cercurile de specialiști din Occident; îi credeam detașați, preocupați exclusiv de cercetările și lucrările proprii, și, iată, au luat această inițiativă…
De ce, domnule profesor, ați semnat acest Apel care nu discută nimic despre protestele din țară, care pare scris departe de frămîntările zilei?
Da, aici e o problemă. Din cîte mi s-a spus, Apelul a fost conceput mai demult, dar, între timp, s-a declanșat un conflict social ce devenea tot mai acut. Am comunicat oral și în scris inițiatorilor Apelului că nu sînt de acord cu publicarea lui în acest moment tensionat, fără ca respectivul text să se refere și la ceea ce se întîmplă în stradă. Am atras atenția asupra riscului de a fi considerați niște autiști sociali dacă ignorăm acest fenomen. N-am fost ascultat, din păcate.
Am crezut și cred în continuare că un semn de simpatie ar fi trebuit trimis acelor tineri cu simț civic și bu­nă-credință din Piața Victoriei și din alte piețe, cu atît mai mult cu cît Apelul subliniază faptul că ei înșiși sînt dezmoșteniți prin iresponsabilitatea (de regulă meschin-interesa­tă) a unor factori politici de la toate nivelurile Statului. Corupția, marea corupție este aici, mai ales aici, și, în ce mă privește, mă aștept ca protestul să se extindă asupra acestei corupții de stat în care sînt implicate toate partidele politice și, din nenorocire, multe instituții de maximă importanță. Nu pentru a scoate PSD-ul din țintă, ci pentru a ținti răul în integralitatea lui și a provoca o reformă reală a întregii clase politice, ca o premisă indispensabilă pentru consolidarea statului de drept. Mi s-ar părea extrem de util pentru însuși viitorul acestor tineri ca ei să utilizeze această extraordinară solidaritate spre a cere depolitizarea reală a instituțiilor Statului și promovarea în funcții pe criterii de competență profesională – nu de servilism sau/și clientelism.
Apelul academicienilor nu a fost conceput ca o reacție la ce se întîmplă în aceste zile. El este o reacție la ceea ce s-a întîmplat și continuă să se întîmple în România de ani de zile, de decenii… Eroarea de a-l fi publicat acum, fără o actualizare necesară, favorizează numeroase interpretări distorsionante, unele de-a dreptul aberante.
Consider, totuși, că o minimă bună-credință ar trebui să funcționeze pe deasupra opiniilor și agendelor diferite. Este în regulă să acceptăm înstrăinarea pămîntului arabil al țării fără nici o condiție protectoare – cum nu se întîmplă nicăieri în Europa? Li se pare normal adepților locali ai globalismului faptul că voluntarii Green Peace sînt mai preocupați de soarta pădurilor din România decît autoritățile românești? Înțeleg că pe unii nu-i deranjează și nu-i îngrijorează marele jaf transpartinic al acestei țări; în schimb, îi deranjează și chiar îi îngrijorează modul în care el e descris în apel, utilizarea unor cuvinte precum „suveranitate“, „unitate națională“, cuvinte care, de vreme ce au mai fost folosite (de știm noi cine), ar trebui scoase din dicționarele limbii române.
Ce se mai poate spune despre caricaturizarea acestui Apel și așezarea lui sub semnul lui Caragiale, mai exact, al unor personaje caragialiene? Vasăzică inițiatorii și semnatarii acestui Apel ar fi niște Cațavenci invocînd, nu-i așa, „țărișoara“, în căutare de voturi și de avantaje! Ne dăm, oare, seama – fie și post-festum – de enormitatea și inanitatea acestei analogii sau ne satisface deplin tristul ei umor?
A consemnat Ovidiu ȘIMONCA

Andrei Pleșu, Patriotismul ca misiune de camuflaj

 E a două oară în săptămâna asta că am dezagreabila ocazie de a vedea cum funcționează mașina de propagandă instrumentată de Andrei Pleșu.
Propagandistul inventează un caz de imbecilitate evidentă, pentru a i se opune în numele spiritului critic și pentru a induce opinia că această formă malignă de «patriotism» ar fi un fenomen «tipic» în România, pentru mentalitatea acelora care se revendică de la o astfel de atitudine civică, numită patriotism.
Chiar dacă specimenul, care prilejuiește propagandistului această diatribă, există în realitate, chestiunea este secundară. Andrei Pleșu își bate joc de patriotism ridiculizând atitudinea însăși, în mod repatat, fiindcă nu ne dă, deși ar avea destul surse, exemple de patriotism real, dintre chiar beneficiarii burselor pe care le distribuie fundația sa, de persoane acționând exact așa cum o cere Andrei Pleșu, adică cu spirit critic, cu luciditate, fără «batiste pe țambal», dar constructiv. De ce nu le evocă, măcar în treacăt existența, pe plaiurile mioritice de a căror descriere mizerabilistă se ocupă Andrei Pleșu, pentru un coltuc de cozonac. Pamfletul sau scrierile umoristice vor fi vocația sa? Sau nu vrea să se spună că se laudă cu propriile sale realizări?

Andrei Pleșu, Patriotismul ca misiune de camulaj
http://adevarul.ro/news/societate/patriotismul-misiune-camuflaj-1_58602a9d5ab6550cb8c33b03/index.html

Patriotismul ca misiune de camuflaj 26 decembrie 2016, 08:22

Citeste mai mult: adev.ro/ois3wf

Zilele trecute, o doamnă de ale cărei bune intenţii nu-mi permit să mă îndoiesc, mi-a urîţit Crăciunul cu o ohtătură ieşită din rărunchii insomniei sale patriotice. Tocmai citise interviul unei angajate a Fundaţiei Humboldt care, după o vizită în România, a dat un interviu, în Germania, despre constatările ei „din teren” cu privire la situaţia cercetării în mult încercata noastră patrie. 
Ce spunea vizitatoarea noastră în interviul cu pricina? Că, mai ales, în ştiinţele umaniste şi sociale se lucrează în condiţii grele, că salariile cercetătorilor sînt insuficiente, drept care unii trebuie să le rotunjească acceptînd, în paralel, şi alte locuri de muncă, că, în sfîrşit, avem de a face cu o clară sub-finanţare a activităţii ştiinţifice în general. Şi că e păcat, pentru că potenţialul cercetătorilor români e foarte mare. Interviul vorbeşte, de asemenea, despre necesitatea unei mai intense angajări a partenerilor occidentali în zona estului european, în beneficiul talentelor locale. Mie unuia toate aceste observaţii mi se par corecte şi utile. În schimb, distinsei compatrioate pomenite la început, lectura interviului i-a provocat agitaţiune şi cearcăne. Domnia Sa consideră că interviul păcătuieşte prin „generalizare”, că ne face un „deserviciu de imagine” (adică oferă o imagine „ciobită” a „realizărilor” noastre), că nu e cazul să ne tot lamentăm, ci să luăm ca model „lupta” patriotică a dînsei pentru a cosmetiza cum se cuvine portretul ţării. Ascultam tristul discurs al interlocutorei mele si mă tot întrebam unde şi cînd mai auzisem genul ăsta de pledoarie. Să nu se supere compatrioata mea, dar era exact discursul ofiţerilor de securitate de dinainte de 1989, cînd îmi interziceau să mă mai întîlnesc cu străini. De ce? Pentru că aveam obiceiul să bombăn: ba că se cam dărîmă biserici, ba că se cam distrug sate şi monumente de patrimoniu, mă rog, tot felul de asemenea critici injuste, de natură să ne „ciobească” imaginea. Or „rufele trebuie spălate în familie”. Şi, în fond, situaţia de la noi e excelentă (e drept, cu unele, mici, lipsuri), iar viitorul nostru e luminos. Patriotismul înseamnă să bagi dificultăţile sub preş, să lupţi împotriva „calomniilor” duşmănoase prin minciună triumfalistă, să arăţi tuturor, ca un activist responsabil, că sîntem mult mai buni decît cred ei, că, oricum, sîntem mult mai buni decît alţii, dacă nu chiar cei mai buni de pe mapamond! E ceea ce numeam pe atunci (şi aş numi şi acum) „patriotism de camuflaj”. A-ţi iubi ţara nu e a semnala deficienţele existente şi a te strădui să le tratezi. A-ţi iubi ţara e a minimaliza orice deficienţă, oricît de evidentă, sau, şi mai bine, a contesta, vitejeşte, eroic, strămoşeşte, orice „aşa-zisă” deficienţă. Sîntem, pe toate planurile, fete mari, sarea pămîntului, zîna zînelor. Cine nu recunoaşte aceste orbitoare calităţi e trădător, pion al „agenturilor”, venetic, pus să ciopîrţească pămîntul străbun. Odată stabilite aceste „adevăruri”, putem aţipi liniştiţi. Totul e minunat, „în cea mai bună dintre lumile posibile”. Nu mai avem nimic de făcut: doar să ducem „pe culmi” „mîndria de a fi român”! Ce trebuia, deci, să spună, în interviul său, doamna de la Fundaţia Humboldt? Că oamenii de ştiinţă români din instituele de cercetare sînt plătiţi foarte bine, că îşi mai iau, uneori, şi alte slujbe din pură hărnicie şi cult al muncii. Că disciplinele umaniste sînt încurajate la cel mai înalt nivel (nu ca, de pildă, în Statele Unite, unde, de cîţiva ani, există o amplă dezbatere privind sub-finanţarea acestora), că e o minciună răutăcioasă să vorbim despre „fuga creierelor”, cînd, în realitate, sîntem asaltaţi de creiere care cer azil la noi, nemulţumiţi de condiţiile pe care le oferă statele occidentale. Ideal ar fi fost ca doamna cu pricina sa spună un nu hotărît şi altor false nereguli vehiculate, necinstit, de exponenţii anti-românismului: să arate că profesorii de liceu, ca şi asistenţii şi lectorii universitari sînt plătiţi generos, că salariile medicilor sînt mai mult decît consistente, că la noi corupţia e ca şi inexistentă, că nu ştim ce e aia un „plagiat” şi că, dacă avem zeci şi zeci de mii de doctori în ştiinţe, nu e pentru că trişăm ca-n codru, ci pentru că sîntem o naţie de genii, o pepinieră amplă de candidaţi la premiul Nobel. S-ar putea adăuga că, pe meleagurile noastre, pînă şi infractorii înţeleg să-şi ispăşească păcatele scriind foarte originale lucrări savante. Din păcate, doamna din Germania căreia i-am oferit ospitalitatea nu ne-a răsplătit cum se cuvine. N-a observat frumuseţea plaiurilor noastre şi nici puritatea de cristal a moravurilor noastre. S-a legat, nedrept, de cîteva fleacuri, ca să ne înnegrească (nu se ştie de ce) imaginea. Dar vom învinge! Interlocutoarea mea româncă ne asigură că „se luptă” (deşi, la cît stăm de bine, nu prea mai e clar cu ce, pentru ce şi cu cine). Deocamdată, n-am prea văzut-o pe scena publică: nici pentru a amenda insuficienţele (şi gafele) guvernărilor post-revoluţionare, nici pentru a reabilita prestigiul ştiinţific al tezelor de doctorat, nici pentru a oferi şanse de reintegrare tinerilor români care, după studii strălucite în străinătate, au curajul să se întoarcă acasă şi nu găsesc de lucru. Dar asta e! Ne indispune patriotismul lucid, ofensiv, lucrător, reparator, critic. Preferăm patriotismul de camuflaj, patriotismul batistei pe ţambal. E mult mai comod să oftezi, lăcrămos, de pe margine, certîndu-i pe alţii. E şi asta o ocupaţie, care ilustrează foarte bine ceea ce Petre Ţuţea numea „aflarea în treabă ca metodă de lucru la români”…
P.S. Nu pot să nu omagiez, sincer, o anumită candoare a vigilentei mele compatrioate. Domnia Sa pare să creadă pios că, dacă nu se publică pe un site răuvoitor din străinătate informaţii la îndemîna oricui, de oriunde, despre unele „aspecte negative” ale peisajului autohton (sîntem, totuşi, în era globalizării şi a comunicării generalizate), ele pot fi ţinute sub cearceaf, fie prin tăcere complice, fie prin retorsiunne tăioasă. E înduioşător.

Citeste mai mult: adev.ro/ois3wf

Redacția RBN Press - George Soros se retrage din România

George Soros se retrage din România

SHARE
, / 565 0
George Soros se retrage din România
Controversatul miliardar George Soros, aflat în mijlocul tuturor conspirațiilor legate de acțiunile civice din România, ar fi decis să își retragă granturile pe care le acordă principalei sale Fundații din România.
Fundația pentru o Societate Deschisă a miliardarului de origine maghiară George Soros, care a finanțat proiecte în România în valoare de circa 160 de milioane de dolari în perioada 1990-2014, își închide filiala locală, iar echipa de management din România urmează să creeze un organism filantropic cu totul nou, potrivit unor surse din piață, informează Newmoney.
În ultimii trei ani, Soros nu a mai acordat niciun grant direct către filiala locală a Fundației pentru o Societate Deschisă, considerând că democrația românească este suficient de dezvoltată. Astfel, după 2014, fundația s-a finanțat din venituri proprii (spre exemplu, prin activități comerciale precum traininguri).
Numele fundației s-a schimbat în cei 26 de ani de când este prezentă pe plan local, de la Asociația Fundația Soros pentru o Societate Deschisă la Fundația Soros și, în prezent, la Fundația pentru o Societate Deschisă.
Puține personalități contemporane sunt mai prezente în centrul teoriei conspirației decât miliardarul de origine maghiară George Soros. O scurtă cercetare pe internet scoate la iveală faptul că Soros a „planificat” o bună parte din crizele majore ale planetei din ultimele două decenii: de la crahul piețelor asiatice din 1997 și revoluțiile colorate din fostele state sovietice (Ucraina, Georgia și Republica Moldova) din anii 2000 până la marele val migraționist din Orientul Mijlociu spre Europa și protestele anti-Trump.
Miliardarul evreu, născut la Budapesta în 1930, a fost creditat și drept organizatorul protestelor de stradă care au explodat în România pe 31 ianuarie. Nu au trecut decât câteva luni de la campania electorală, când lui Soros i se „descoperise” un copil nerecunoscut în persoana fostului premier, Dacian Cioloș. „Domnu’ Soros”, hora așezată și ironică a trupei Taxi, dedicată celui mai mare păpușar global, a adunat în câteva zile peste 50.000 de accesări pe Youtube.
RBN Press / București / 17.02.2017

Moscova. Dorian Theodor. Proiecția avansului Rusiei spre Carpați, între DODON și prostituate rusoaice


Moscova. Proiecția avansului Rusiei spre Carpați, între DODON și prostituate rusoaice

„jumătate din teritoriul actual al României este al Moldovei” (...) „Dacă Imperiul Rus nu s-ar fi oprit la Prut, am fi avut acum o Moldovă întregită” (...) „o singură problemă: încercările de unire a Republicii Moldova cu România”. „Atunci când România declară la nivel politic că trebuie lichidată statalitatea Republicii Moldova, vom riposta” - Igor DODON / „Prostituatele din Rusia sunt cele mai bune din lume!” - Vladimir PUTIN
SHARE
, / 655 1
Moscova. Proiecția avansului Rusiei spre Carpați, între DODON și prostituate rusoaice
Cu ocazia primei vizite oficiale a președintelui Republicii Moldova – Igor DODON, la Moscova, președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, i-a dăruit acestuia o hartă a Moldovei „istorice”,  pe care Dodon a prezentat-o presei ruse într-o conferință de presă susținută marți după întrevederea cu liderul de la Kremlin, informează TASS și Deschide.md. Din păcate această vizită a fost placa turnantă pentru afirmarea intereselor geopolitice Rusești prin reluarea unor narative ceva mai vechi, destrămărea României ca stat și divizarea populației ei prin susținerea atacului mincinos asupra istoriei și identității neamului românesc, reînvierea conceptului statal ale Moldovei mari și a limbii molodvenești, proiectate prin portavocea aflată momentan în serviciu – prezidentul de pe malul Bâcului: Igor DODON.


Putin și Dodon cu harta Moldovei Mari în mâini.


Primirea cadoului de către Igor Dodon, a fost momentul prielnic pentru rostogolirea loviturilor prin „mesajele simbolice” la adresa neamului românesc și a României, pregătite cu siguranță de consilierii de la Kremlin cu mult înainte de vizita „prezidentului moldav”, care a „tunat” în fața jurnaliștilor ruși că „jumătate din teritoriul actual al României este al Moldovei” ( n.r. adică al Republcii Moldova?). Harta Moldovei istorice primită de președintele Republicii Moldova din partea lui Vladimir Putin este conform surselor cea întocmită în secolul al XVIII-lea de către cartograful italian Bartolomeo Borghi, după războiul ruso-turc din 1790-1791 (reproducere foto mai jos), cu granițele între Carpați, Nistru de la Est și Vest adică Moldova istorică în integralitatea sa.


Loviturile directe la adresa integrității României și asupra istoriei neamului românesc au continuat în cadrul unei conferințe de presă susținute la sediul agenției de presă TASS, unde prezidentul de pe malul Bâcului a continuat cu „evlavie” față de nevoile stringente ale geopolitici ruse de atunci și din prezent, acesta exprimându-și regretul că în 1812, Imperiul Rus nu a anexat întreg teritoriul Moldovei, ci s-a oprit la Prut.
„Dacă Imperiul Rus nu s-ar fi oprit la Prut, am fi avut acum o Moldovă întregită”, a spus Igor Dodon
Dodon a mai declarat printre altele că nu are intenția de a pune „un gard de fier” pe râul Prut ( n.r. evident ! pentru că intenția rusească nu se oprește la Prut ci vizeaza în mod clar crearea Moldovei Mari până la Carpați) și a subliniat că programele umanitare pe care Republica Moldova le are cu România sunt benefice și nu ar trebui să li se pună capăt.
De altfel, președintele Republicii Moldova a anunțat în timpul acestei prime vizite oficiale în străinătate pe care o desfășoară la Moscova că a treia vizită oficială o va efectua în România sau Ucraina.
„Știți, nu poți să-ți alegi vecinii. Republica Moldova și România au multe proiecte bune și intenționez să fiu prieten cu România”, a spus Igor Dodon.
Potrivit lui Dodon, Chișinăul și Bucureștiul au „o singură problemă: încercările de unire a Republicii Moldova cu România”. „Atunci când România declară la nivel politic că trebuie lichidată statalitatea Republicii Moldova, vom riposta”, a spus Dodon.
„În România sunt interzise organizațiile care au încercat să facă propagandă cu privire la faptul că o parte din teritoriul românesc înseamnă Ungaria, altă parte — Moldova. Și atunci, de ce la voi acest lucru este interzis, iar la noi nu? La începutul anului trecut i-am scris o scrisoare deschisă președintelui României (Klaus Iohannis), rugându-l să explice poziția pe marginea acestei probleme și nu am primit un răspuns”, a declarat Igor Dodon, potrivit TASS.
„De aceea, ei (România) nu vor să semneze acordul privind frontierele. Ei spun adesea că au recunoscut primii independența Republicii Moldova. De ce atunci nu semnați acordul privind granițele? Vom insista asupra acestei probleme”, a subliniat, la Moscova, președintele Republicii Moldova.
„Sper că a treia mea vizită oficială (prima a fost la Moscova, a doua va fi la Bruxelles) va fi fie la București, fie la Kiev. Sunt gata să merg să discut toate problemele complicate”, a declarat Dodon.
Tot în cadrul aceleiași conferințe de presă, Dodon a lăudat vinurile moldovenești, dar și pe cele românești și ucrainene punctând că cele moldovenești sunt mai bune „Consider că vinul de casă este unul dintre cele mai bune, chiar mai bun decât cel de fabrică. În ceea ce privește alte țări, pentru a nu supăra pe nimeni, voi spune că vinurile românești sunt bune. Există și vinuri ucrainene destul de bune, însă, în general ne plac desigur cele moldovenești”.

La conferința de presă de la Moscova după „Moldova mare”, „1812” a urmat …  Prostituatele din Rusia sunt cele mai bune din lume…

În timpul conferinței de presă pe care susținut-o împreună cu președintele Moldovei, Igor Dodon, Președintele rus Vladimir Putin a făcut o declarație total neașteptată pentru un șef de stat. „Prostituatele din Rusia sunt cele mai bune din lume!”, a spus liderul de la Kremlin, răspunzând la o întrebare referitoare la Donald Trump,  informează observator.tv.
Declarația lui Putin a fost în contextul unei discuții în care i-a luat apărarea lui Donald Trump în scandalul recent izbucnit în Statele Unite, privind suspiciunea că serviciile secrete rusești ar deține informații compromițătoare referitoare la președintele-ales. Reamintesc că un presupus raport al serviciilor americane spunea că, într-una din vizitele sale la Moscova, Trump s-ar fi întâlnit cu prostituate și ar fi fost filat de serviciile secrete rusești.
„S-a spus că Trump a venit și s-a dus imediat să se vadă cu prostituate rusoaice… În primul rând, această persoană e deja un om matur și, în al doilea rând, e un om care de ani organizează concursuri de frumusețe și a stat de vorbă cu cele mai frumoase femei din lume!”, a declarat Putin.
„Știți, mi-e greu să-mi imaginez că s-a dus la hotel să se întâlnească cu… femei care sunt foarte liberale în privința responsabilității sociale, deși, fără îndoială, ele sunt cele mai bune din lume! Dar am îndoieli că Trump ar fi făcut asta!”, a spus liderul rus, în amuzamentul general al audienței și a președintele Igor DODON.
P.S.
La Moscova se râde, … și se rânjește spre dezbinarea noastră nu numai teritorială și „istorică” , iar la București nici o reacție oficială față de declarațiile de mai sus, care ne privesc pe toți. Oare cum și-or fi permis? La Moscova nu se vede ca avem treabă? … Coldea, Ghiță etc.?
Poate vă interesează și…

Semnal! Nicolae Timofti: „Rusia dorește relansarea planului de federalizare a Republicii Moldova”. RBN Press: „Concomitent, Rusia nutrește și destrămarea României”

SEMNAL! Conceptul „Moldova Federală”, o nouă urzeală menită a destrăma România

Publicat de
Dorian Theodor CLENCIU este membru fondator al proiectului de presă România Breaking News - RBN Press. A ocupat pe rând, funcția de editor în perioada 2012 - 2013, redactor-editor 2013 - 2014. Din ianuarie 2014 este redactor șef al RBN Press. Sfera de interes publicistic este orientată în general asupra istoriei, tradițiilor și culturii românești, români în lume și din jurul României, R. Moldova și spațiul geopolitic răsăritean. În perioada 2012 - 2014 a fost parte din colectivul de contributori la blogul RomaniaCarnavalului.com dedicat presei și publicațiilor românești de arhivă din perioada 1854-1944. Este activist al Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina filiala „Pan Hallipa” București din anul 2011.
https://romaniabreakingnews.ro/moscova-proiectia-avansului-rusiei-spre-carpati-intre-dodon-si-prostituate-rusoaice/

Cinci persoane au fost audiate, într-un dosar penal privind folosirea ilegală a unor drone

Filosoful Mihai Șora, cunoscut pentru luările sale de poziție împotriva actualei Puteri și pentru susținerea protestelor din Piața Victoriei, comentează ironic, pe Internet, intenția Poliției de a-i sancționa pe cei care au lansat drone la miting.
"După ce am studiat (din scoarță-n scoarță) codul penal, acum trecem la codul aerian. Pentru 80–100 de ani: dacă nu știți ce este o dronă, aflați de la mine (100+). Este un Boeing fără uși, fără hublouri, fără pasageri, mai mititel-mititeluț, cam cât o acviluță. Când te plimbi cu acviluța prin oraș, riști o pedeapsă de la trei la șase ani. PS: Cu bărcuțe de hârtie pe lacul Cișmigiu avem voie?", a scris Mihai Șora, sâmbătă, pe Facebook.
În ultimele zile, cinci persoane fuseseră duse la audieri, la București, într-un dosar privind folosirea ilegală a unei drone, în timpul protestelor din Piața Victoriei.

Citește și: Continuă represaliile în cazul protestelor din Piața Victoriei. Cinci persoane au fost audiate, într-un dosar penal privind folosirea ilegală a unor drone
Ancheta este efectuată de procurori, împreună cu Autoritatea Aeronautică Română. Astfel, mai multe persoane au fost chemate, în ultimele zile, la secţii de Poliţie din Capitală, pentru a se stabili dacă dronele pe care le deţin sunt înmatriculate şi dacă aveau aviz de la Autoritatea Aeronautică Română pentru a le folosi.

Timeea Teodoru. Şefa Judecătorilor din România desființează referendumul lui Klaus Iohannis

Şefa Judecătorilor din România desființează referendumul lui Klaus Iohannis

Share Button
Dana Gârbovan, președintele Uniunii Naționale a Judecătorilor din România (UNJR), a declarat că intenţia preşedintelui Klaus Iohannis de a face un referendum pentru „continuarea luptei împotriva corupţiei şi asigurarea integrităţii funcţiei publice” relativizează legea şi discreditează lupta anticorupţie, deoarece face din ea dintr-un instrument de aplicare a legii o armă în bătălia politică.


Astfel, într-o scrisoare deschisă șefa UNJR, Dana Gârbovan, atrage atenția că lupta împotriva corupției trebuie să fie una ce ține strict de aplicarea legii.
„Din punct de vedere juridic, lupta împotriva corupţiei trebuie să fie una ce ţine strict de aplicarea legii. Cu alte cuvinte, există un cadru legislativ şi instituţii ce sunt dedicate luptei împotriva corupţiei. Să înţeleg că Preşedintele Iohannis doreşte să întrebe poporul dacă vrea în continuarea respectarea şi păstrarea acestui cadru legislativ? Adică întrebăm poporul dacă legile mai trebuie respectate în România?
Mai departe, conform unei hotărâri a CCR, chiar dacă referendumul este consultativ, rezultatul acestuia este obligatoriu. Prin decizia 682/2012, Curtea a constatat că „reglementarea unor prevederi prin care se tinde la o soluţie legislativă care nu respectă voinţă exprimată de popor la referendumul consultativ menţionat este în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 1, 2 şi 61″- pct.1.12 din decizie”, spune șefa UNJR.
Totodată, preşedintele UNJR mai transmite că, potrivit unei decizii a Curţii Constituţionale, chiar dacă referendumul este consultativ, rezultatul acestuia este obligatoriu.
„În anticiparea consecinţelor referendumului, trebuie pornit de la premisa că rezultatul acestuia este incert. Care atare, poporul poate răspunde la fel de bine DA sau NU.
Pentru că dacă este cert că se va răspunde DA, ce rost are să cheltui din banii publici peste 20 de milioane de euro, cât s-au cheltuit în 2012, o suma echivalentă cu bugetul anual alocat ICCJ?
Iar în ipoteza unui răspuns NU, cum va armoniza Preşedintele voinţă poporului de suprimare a luptei împotriva corupţiei cu obligativitatea respectării legii?
Din păcate, problemele ridicate mai sus nu fac altceva decât să arate că lupta anti-corupţie a devenit un slogan, iar justiţia continuă să fie folosită că armă în bătăliile politice.
Profit însă de interesul arătat de Preşedinte Iohannis pentru apărarea independenţei justiţiei şi îi propun un referendum în care să întrebe cetăţenii dacă doresc să se clarifice implicarea serviciilor secrete în justiţie ori lămurirea modului în care instanţele de judecată au devenit “câmp tactic” pentru SRI.
Iar până când un astfel de referendum va fi iniţiat, reiterez cererea adresată Preşedintelui Iohannis de a face toate demersurile pentru a declasifica deciziile secrete CSAT prin care, într-un mod ce contravine Constituţiei şi legii, serviciilor de informaţii, cu precădere SRI, li s-au dat competenţe extinse, care s-au materializat inclusiv prin acele „echipe mixte operative” formate din procurori şi agenţi SRI, a cărui mod concret de acţiune nu a fost încă lămurit”, a conchis Dana Gârbovan, potrivit Evz.ro.
Parlamentarii au dat aviz favorabil solicitării preşedintelui Klaus Iohannis privind organizarea unui referendum pe Justiţie. Comisiile juridice reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului au dat aviz în unanimitate. Iohannis a declanşat în 24 ianuarie procedura pentru organizarea referendumului privind justiţia şi a transmis Parlamentului o scrisoare pe această temă.
Autor: Timeea Teodoru
Sursa: QMagazine

Miron Manega. Despre sindromul “ordonanță” si estetica sfârșitului de țară

Despre sindromul “ordonanță” si estetica sfârșitului de țară

Share Button
MOTO: „Stăpâne, ai mai văzut un dezastru atât de frumos?”  (Nikos Kazantzakis, „Alexis Zorba”)



Celebra frază a filosofului american de origine spaniolă George Santayana, „Cei ce nu-şi pot aminti trecutul, sunt condamnaţi să-l repete”, a devenit, prin repetiție, aproape un truism. Dar asta nu-i scade cu nimic gravitatea conținutului, pe care-l constatăm zilnic în istoria lumii. În afară de marii manipulatori ai popoarelor, nimeni nu învață nimic din trecut, pentru că nimeni nu și-l mai amintește. „Opinia publică n-are memorie” remarca și Nae Ionescu, iar pe această amnezie a mentalului colectiv se bazează construcția marilor imperii, fie ele teritoriale, coloniale sau, mai nou, economice.
Ceea ce ni se întâmplă astăzi, poate fi gândit, evident, într-o logică liniară, simplă, a cărei coerență poate fi impecabilă. Dar tocmai această coerență ne este fatală, pentru că, de fapt, lucrurile nu se desfășoară într-o reprezentare plană, ci într-una tridimensională, în care ceea ce vedem este doar o fațetă. Uneori, această fațetă e atât de seducătoare, încât nu numai că nu putem vedea ansamblul, dar nici nu vrem. Manifestațiile contra (chipurile) ordonanței de urgență au generat cel mai pașnic și mai frumos spectacol de imagine din istoria mondială a protestelor. Cum să accepți ideea că acest spectacol, care este, într-adevăr, relevant pentru inteligența și creativitatea spontană a unui popor, poate fi, de fapt, o manipulare criminală prin care masele colaborează voluntar la dispariția propriului stat? Și nu orice fel de mase, ci elita intelectuală tânără, care a căpătat deja eticheta nobiliară de „tinerii frumoși și liberi”. E posibil însă ca acest blazon să se transforme în stigmat istoric.
Comportamentul incalificabil al guvernului este rezultatul cutumelor politice de până acum. Toți, toate guvernele, au făcut așa: au dat sute, mii de ordonanțe anapoda, fără să consulte pe nimeni, fără să le pese dacă e sau nu vorba de vreo urgență. Lor nici nu cred că li s-a părut că au încălcat vreo lege (și până la urmă nici n-au încălcat), procedura n-a fost nici ea ilegală, a fost doar incorectă. Dar incorecți au fost TOȚI, până acum, de 27 de ani încoace.
Nu cred în spontaneitate acestor mișcări. Insistența, anvergura, ingeniozitatea, creativitatea, frumusețea demonstrațiilor, toată această risipă colosală de imagine nu se potrivesc cu obiectul cauzei. Disproporția este prea mare. Nu insist, este doar un indiciu, folositor, poate, într-o eventuală analiză mai puțin încordată. Mai este și un aspect de „textură” a manifestației, respectiv implicarea, ca parteneri de „cauză”, a unor entități cel puțin suspecte: DNA, SRI, PNL, USR  și, bineânțeles, capul de afiș al acestei asocieri, președintele Iohannis. Nu deranjează pe niciunul dintre manifestanți această companie? Nu țin minte să se fi disociat cineva de ei, deci sunt îndreptățit să cred că e o promiscuitate acceptată.
De cealaltă parte este electoratul, care așteaptă, totuși, din partea Guvernului, un program de guvernare. Nu interesează pe nimeni? Mie mi se pare că înscenarea se vede de pe Lună. De zece zile, în România nu se vorbește decât despre „ordonanța de urgență”, iar în Piața Victoriei erau, la un moment dat, 50 de agenții de știri și televiziuni din străinătate (CCTV din China, Rai 3 din Italia, PTC TV din Serbia, Rusia 1, CNN, BBC, Cehia TV, Al Jazeera , News 24 din America,  Euronews, B TV, On Air, Bulgaria TV și Nova Tv din Bulgaria etc.). Nu sesizează nimeni, nicio analogie, nicio amenințare, niciun pericol? Nu observă nimeni că această paranoia națională a ordonanței nu a apărut și nu se menține spontan? Nu vede nimeni ce se întâmplă în jurul României, în timp ce noi ne luptăm eroic cu un guvern care nu vrea să-și dea demisia? Nu observă nimeni portavionul?
Ceva asemănător a fost în decembrie 1989. Nici aceea nu a fost revoluție, a fost lovitură de stat. Dar măcar miza era atunci căderea unui regim, a unui sistem, nu o ordonanță de urgență. Am fost unul dintre „revoluționari”, unul dintre „tinerii frumoși și liberi” ai acelui decembrie însângerat… Am fost acolo, sub pânza de gloanțe, simțind, trăind momentul participării la istorie…  N-a fost însă revoluție, ci o colosală manipulare, la care am participat cu tot sufletul. Când am început să aflu adevărul, inițial am refuzat să-l accept, căci mi se confisca cel mai măreț moment din viața mea… Am fost, cu alte cuvinte, complice la situația de astăzi a României.
Nu vreau să spun că, dacă în 1989 a fost manipulare, este obligatoriu să fie și acum. Nu e doar o suspiciune. Am și informații din „zona de competență” a unor servicii. Evident, unii vor spune că mint. Alții, care știu că nu mint, vor spune (au făcut-o deja) că cei care mi-au furnizat asemenea informații, m-au „intoxicat”.
Nu am ce să răspund. Este cuvântul meu împotriva cuvântului oricui. Dar, dacă e adevărat și lucrurile se întâmplă, cine-și asumă asta…? România, cu două manifestații antagoniste, nu seamănă cumva cu Euromaidanul de la Kiev, înainte de izbucnirea violențelor? Își mai amintește cineva cum jumătate dintre ucrainieni erau cu Uniunea Europeană, iar cealaltă cu Rusia? Chiar credem că nu ni se poate întâmpla? Ia cineva în considerare această perspectivă, acest risc?… Cineva, adică vreunul dintre manifestanți…
Dizlocarea Transilvaniei nu e o glumă, e un proiect. Românii din Ardeal (nu toți, dar destul mulți), foarte bine „fezandați” mental (tot prin manipulare, evident), s-au cam săturat de „miticii” din Parlament și Guvern și au început să se simtă îndreptățiți să pretindă, sau chiar să declare, autonomia. Nu mai trebuie decât un pas: România să fie declarată țară neguvernabilă.
Dar, vorba lui Eminescu, „ceea ce are să se’ntâmple se va’ntâmpla, dar e păcat şi nu e demn ca atunci când timpurile sunt foarte serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru”.(TIMPUL, 1 ianuarie 1883). La care adaug, cu mâhnire: dacă, ceea ce se pregătește să ni se întâmple, ni se va întâmpla, ce va rămâne din tot acel spectacol magnific din Piața Victoriei, care a făcut înconjurul lumii? Ce altceva decât amintirea tristă a celui mai grozav cine-verite dintr-o magnifică estetică a crimei organizate sau a dezastrelor? Un cimitir imens, cu toate lumânările aprinse, într-o noapte de Sâmbăta Morților Patriei…
P.S. Manifestațiile stradale constituie, sociologic vorbind, forma modernă a unui reflex tribal. Și totuși… dacă toată această concentrare de forțe antagoniste s-ar uni?… Dacă manifestanții anti-Guvern s-ar deplasa în coloană spre Cotroceni și și-ar da mâna cu manifestanții anti-Iohannis? Dacă s-ar uni și ar rămâne uniți?… Asta, da, știre de făcut înconjurul globului. Ăsta, da, spectacol! Ăsta, da, miracol!…
Visez, desigur… O fi el miracol, dar nu e cool..
Autor: Miron Manega

Paul Cernat. Singurătatea (și curajul) unui gînditor critic : Claude Karnoouh

Claude Karnoouh e un intelectual critic incomod, adesea, chiar pentru apropiați. Radicalitatea gîndirii sale, intim angajată în propria experiență biografică și socială, refuză orice izolare septică, de cabinet. Iar identitatea sa multiplă este în sine revelatoare.

Francez cu ascendență în emigrația evreiască din Rusia, atras irezistibil – fantasmă genealogică? – de Europa de Est, de Ungaria și, în special, de România (printr-o reînrădăcinare tîrzie), protestant agnostic, anticolonial cu stagiu militar în războiul din Algeria, cu studii în științe exacte la Sorbona, dar specializat ulterior în umanioare (antropologie, filozofie, sociologie, lingvistică), profesor la mai multe universități din Franța, Belgia, Italia, Statele Unite, Ungaria și România, el navighează firesc între culturi, discipline, zone ideologice derutant de diferite: de la antropologia socială la istoria artei, de la filozofie la istoria ideilor și literatură. În plus, intelectualul Karnoouh e dublat, în subsidiar, de un scriitor a cărui subiectivitate expresivă, insubordonată, transpare la tot pasul.
Noua noastră cultură critică de stînga – de la gruparea Idea la Criticatac – are în Claude Karnoouh un maestru insuficient recunoscut și, în orice caz, nu foarte urmat. Ne putem întreba chiar în ce măsură avem de-a face cu un om de stînga stricto sensu. Devenit, în ultima vreme, periculos pentru gardienii de serviciu ai cîmpului cultural (deși felul său de a gîndi nu s-a schimbat prea mult din anii ’90 încoace), privit de adversari ca un soi straniu de comunist reacționar și antioccidental rive gauche, Karnoouh este, de fapt, un gînditor heterodox, în răspăr atît cu dogmele progresiste, cît și cu cele conservatoare.
Un spirit eminamente antidogmatic, anticolonial și antihegemonic, structural mefient față de orice formă de ortodoxie ideologică sau filozofică. Tolerat la rigoare, în mainstream, ca occidental excentric și un pic exotic, fostul elev din anii ’70 al profesorului Mihai Pop (cînd studia pe teren cultura tradițională a Maramureșului) a devenit, în ultimele decenii, perfect asimilat spațiului public autohton. Perfect și nu prea, totuși, întrucît nu radicalitatea gîndirii pe cont propriu caracterizează mediul nostru intelectual, ci oportunismul acomodant, plierea pe tendințele profitabile, carierismul de bon-ton și mentalitatea subalternă. Adică exact ceea ce detestă și nu obosește să acuze C.K., a cărui vervă polemică și angajată îl recomandă ca pe un interlocutor deopotrivă captivant și dificil (combinație aparte de dandy, burghez și anarhist bonom), de o franchețe tran­șantă.
Un umanist sceptic
În ultimii ani, autorul a publicat un număr relativ mare de volume, de o diversitate ilustrativă: de la eseistica socio-politică de atitudine (Raport asupra postcomunismului și alte eseuri incorecte politic) la proza autobiografică deghizată (Autoportretul adolescentului îmbătrînind. Scurt roman sociografic) și de la editarea unor savuroase descoperiri etnologice (poemul popular fluviu Odiseea bravului soldat Alexa. O cronică rimată a Primului Război Mondial) la teoria culturală cu suport memorialistic (Inventarea poporului națiune. Cronici din România și Europa Orientală. 1973-2007). Parte a acestor cărți au fost elaborate și publicate, de-a lungul cîtorva decenii, în reviste românești, între care unele îl consideră azi nefrecventabil. Cea mai recentă apariție editorială a sa – Pentru o genealogie a globalizării. Eseuri critico-filozofice ale unui sceptic în acțiune, apărută în a doua parte a anului trecut – reunește cîteva ample eseuri de filozofie și antropologie politică, un excurs despre arta totalitară sovietică și raporturile acesteia cu societatea, plus un număr de abordări critice ale societății (post)moderne. Dincolo de enorma lor diversitate, ele converg în direcția unui proiect ambițios de critică genealogică a globalizării occidentale. Originile fenomenului sînt identificate de Karnoouh în expansiunea a două trăsături definitorii ale mentalității latine, redescoperite de călugării franciscani în Evul Mediu: experimentum și ingenium.
Pe firul unor reflecții antropologice (și abia în al doilea rînd sociologice, politice sau filozofice) despre natura violentă a istoriei, relația dintre război și dezvoltarea tehnologică, una dintre temele majore ale cărții, e abordată într‑un studiu excepțional (Orient și Occident la început de mileniu. Note pe marginea unei interpretări a victoriei franceze din 1515 la Marignan și a urmărilor sale), pornind de la implicațiile victoriei lui François I în bătălia de la Marignan prin folosirea artileriei; un preambul al masificării infanteriei, de fapt, într-o perioadă în care tunurile erau încă fabricate artizanal. O victorie privită de Karnoouh ca posibil punct de plecare pentru o revoluție economico-industrială și pentru o teorie a politicii moderne bazate pe dezvoltarea și perfecționarea continuă ale industriei armamentului. Într-un articol publicat în revista ieșeană Timpul, din noiembrie-decembrie 2016, Emanuel Copilaș a contestat această viziune hobbesian-heidegeriană asupra omului ca ființă-pentru-război, reproșîndu‑i concepția metafizică și implicațiile conservatoare sau reacționare. Nu sînt însă deloc sigur că, invocînd critica lui Lukács asupra lui Heidegger (Din ontologia existenței sociale), Copilaș, face altceva decît să se poziționeze ideologic. Karnoouh nu crede, într-adevăr, în fantasma progresului, ceea ce nu face neapărat din el un conservator (sau un reacționar) cinic, ci un umanist sceptic, nedispus să vîndă iluzii. Multe fragmente intens-subiective depun mărturie: dincolo de terminologia hegeliano-heideggeriană care face, pe alocuri, dificilă lectura, subiectivitatea critică însuflețește paginile volumului și le dă chiar culoare literară (iubitorii de idei preconcepute, de clișee corecte politic și de șabloane comme il faut vor fi, cu siguranță, contrariați și, probabil, scandalizați de libertatea demistificatoare a autorului, care fluieră în aproape toate bisericile posibile).
Critică anticolonială cu substrat antropologic
Un eseu la fel de spectaculos e și „Bunul sălbatic“ și întemeierea politicii moderne. A rezistat ipoteza lui Rousseau despre societatea naturală și omul sălbatic la proba timpului?, unde Karnoouh deconstruiește concepția idealizantă a lui Rousseau despre bunul sălbatic și starea de natură, aflată la baza contractului social și a individualismului modern. Că violența caracterizează, în egală măsură, atît omul modern, cît și pe oamenii societăților primitive, e un fapt care trebuia subliniat, iar C.K. îl documentează cu abundență de exemple, prin intermediul unor surse bibliografice avizate. (Cogito-ul cartezian e și el deconstruit, demistificarea vizînd, practic, întreaga istorie a metafizicii și a filozofiei occidentale moderne. De notat faptul că autorul pare să regrete falimentul progresiv al metafizicii în lumea postmodernă a nihilismului triumfător și al simulacrelor, în care totul sfîrșește prin a fi devorat de logica economică a profitului și de consumerismul tehnologic). E limpede că Occidentul – mai exact spus, paradigma occidentalistă, cu expansiunile sale succesive, de la Imperiul Roman, trecînd prin cruciade și colonialisme, pînă la totalitarisme, războaiele mondiale și globalizarea contemporană – e supus aici unei priviri distanțate, din unghiul unei critici anticoloniale cu substrat antropologic. Dînd jos, una cîte una, „măștile“ idealizante ale filozofiei, Karnoouh ajunge astfel la o altă temă majoră, pe care abia dacă o pot enunța aici: conflictul, mai actual ca oricînd, dintre primatul profitului economico-financiar (propriu, azi, Statelor Unite și UE) și suveranitatea politicului (specifică mai ales Rusiei lui Putin).
În cea de-a doua mare secțiune a cărții (Arta în secolul trecut sau înapoi la clasicii gîndiri critice), autorul întreprinde una dintre cele mai originale analize etiologice ale realismului socialist și a raporturilor sale concurente cu avangarda suprematistă, futuristă sau proletcultistă din perioada NEP-ului. Comparabilă ca anvergură ideatică cu perspectiva lui Boris Groys – la care se raportează destul de critic – și susținută prin texte de epocă nu o dată surprinzătoare sau cvasinecunoscute, analiza se deschide către o genealogie a comunismului sovietic, privit – via Nikolai Berdiaev din Source et sens du communisme russe – nu doar ca aculturare a tradițiilor ortodoxe și rascolnice ale mujicilor ruși, ci și ca o paradoxală victorie a ethosului burghez în URSS, stimulat încă din anii ’20 de concurența cu Statele Unite. Eșecul realismului socialist și al stalinismului asociat – fenomene ținînd, în fond, de dispariția ethosului revoluționar – este explicat ca înfrîngere a „utopiei unei mici elite, pentru care conceptele și formele erau mai veridice decît realitatea pe care credea că poate să o stăpînească și să o domine“. Ar fi fost, poate, util de invocat și reportajul lui Ilf și Petrov, America fără etaje (Vasile Ernu știe bine de ce). Un triumf al realității economice a pieței asupra fantasmelor filozofice.
Căutarea permanentă a puterii
Ajuns în acest punct, simt nevoia să mă opresc asupra realismului sceptic care defineș­te, în cel mai înalt grad, gîndirea lui Claude Karnoouh. Nu marxismul clasic, pe care-l consideră depășit, constituie baza atitudinii sale de sceptic în acțiune, ci – mai degrabă – concep­ția despre pragmatismul puterii a lui Macchiavelli și Hobbes, nihilismul antimoralist al lui Nietzsche, Heidegger cu concepția sa de­spre tehnica modernă ca sfîrșit al metafizicii, Simone Weil (cea din L’enracinement mai mult decît cea din La condition ouvrière) și Carl Schmit, critica raționalismului modern de la Theodor Adorno și Walter Benjamin. Bref: realpolitik-ul, antiidealismul critic și marii demistificatori ai modernității progresiste și tehnologice. Morala istoriei umanității ar fi aceea că natura umană, dacă există una, e înclinată spre violență și crimă. Omul nu este bun de la natură, ci rău. Mai grav: nu e nimic de făcut – putem lua doar act de această realitate. Iar Occidentul și ultimul său avatar, globalizarea, nu fac decît să perfecționeze tehnologic și să exporte financiar, într-o logică fatală a capitalului și a profitului, violența războinică – o violență responsabilă, într-o formă sau alta, pentru cel mai mare număr de victime din istoria umanității.
Într-o profesiune de credință care încheie, intens, volumul de față (Hannah Arendt sau contradicțiile pasiunii pentru adevăr), Karnoouh își afirmă, cu o luciditate care ar putea părea cinică, preferința pentru linia demistificatoare a realiștilor dintotdeauna: „Sigur, există în Europa o tradiție a gîndirii politice care, de la Sfîntul Toma din Aquino […], Bodin, Spinoza și pînă la Rousseau, Kant și Neokantienii tîrzii, gîndește politicul în termenii guvernării ideale. Totuși, există și o altă școală de gîndire, care se pretinde realistă și care scrutează politicul în nuda și violenta sa realitate, ca unică origine a istoriei post-primitive, școală reprezentată de Tucidide, Machiavelli, Clausewitz, Marx, Proudhon, Carl Schmitt, Adorno și, în maniera sa criptică, de Heidegger. Primii s-au pierdut în meandrele idealiste ale unei viziuni irenice asupra societăților sau în speranța unei schimbări pe cît de generoase pe atît de naive (vezi Proiect pentru o pace perpetuă de Kant); ceilalți, în schimb, au încercat să privească în față o realitate percepută și concepută de actorii istoriei, fără ca unii dintre ei – ca Marx și marxiștii sau ca socialiștii precum Proudhon – să abandoneze iluziile asupra naturii pacifiste a omului și asupra construirii unei societăți plenare irenice – cea de la finele necesității“. Și, mai departe: „Mai machiavelic și mai schmittian, eu văd în Politic și în Politică o căutare permanentă a puterii, conservarea și expansiunea acesteia, perfect ilustrată, după mine, de noul război rece postcomunist dintre Rusia și China, pe de o parte, și Statele Unite plus UE, pe de altă parte“. O asemenea concepție deziluzionată nu te poate face, să recunoaștem, simpatic în ochii celor care au nevoie de iluzii. Nu am, din păcate, suficient spațiu să intru în detalii – fiecare text din sumarui acestel cărți provocatoare atît în detalii, cît și în ansamblu, bogată în reinterpretări și plină de idei-forță, ar merita o discuție detaliată. Pentru conformismul intelectual autohton, lectura acestor Genealogii ale globalizării este echivalentul unei terapii de șoc.
Chiar dacă nu-și scrie textele în românește, volumele sale fiind traduse din limba franceză de colaboratori tineri, Claude Karnoou e, în mod categoric, un redutabil intelectual critic român, pe care Estul european și implicit România l-au atras, definitiv, prin autenticitatea și umanitatea unor moduri de viață dispărute, în ultimele decenii, din Apus. Pe de altă parte, libertatea insubordonată a gîndirii sale critice – radicale în sensul cel mai bun al cuvîntului – contrastează cu mentalitatea provincială a intelighenției autohtone, al cărei curaj, cînd se manifestă, e de regulă cu voie de la poliție. Făcînd, în multe privințe, diferența, mă tem că intelectualul Karnoouh e, în a doua sa patrie, nu doar o rara avis, ci și – în ciuda aparențelor – foarte singur.

Claude KARNOOUH
Pentru o genealogie a globalizării. Eseuri critico-filozofice ale unui sceptic în acțiune
Prefață de Adrian-Paul Iliescu, traduceri de Ileana Dascălu, Alexandru Vasiliu, Claudiu Gaiu, Teodora Dumitru, Emanuel Copilaș,
Editura Alexandria Publishing House,
Colecția „Gîndește“, Suceava, 2016, 332 p.
Autor: Paul Cernat
Gandeste.org recomanda cele mai recente volume semnate Claude Karnoouh: ”Pentru o genealogie a globalizării. Eseuri critico-filosofice ale unui sceptic în acțiune” și  “Raport asupra postcomunismului si alte eseuri incorecte politic” , aparute in Colectia Gandeste a editurii Alexandria Publishing House (noiembrie 2014 și octombrie 2016). Volumele  se pot comanda online AICI și AICI.

Eliana POPA. Un pamflet muzical

https://www.youtube.com/watch?v=ruvZnxVKTRg&list=RDruvZnxVKTRg&start_radio=1 28 465 vues 28 déc. 2025 Acesta este un PAMFLET și...