Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu

IsabelaVS-Martiriul7-Boca/11sept 2014/27826 car./4213 cuv.

Sursa:  http://isabelavs.blogspot.com

Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu

Motto: “despre sfinţi, despre o personalitate [ca a Părintelui Arsenie Boca] nu ne interesează câte ore, de ce şi unde a fost închis” (Î.P.S Laurenţiu Streza).

Spusă de un călugăr bătrân (care avea mare evlavie la faimosul stareț de la Sâmbăta de Sus), povestea morţii martirice a părintelui ieromonah Arsenie Boca am putut-o citi pe internet. În mod curios, în nici unul din cele trei volume ale Părintelui Arsenie Boca îngrijite de P.S. Daniil Stoenescu (Cărarea împărăţiei, Deva, 2004 şi 2006;“Cuvinte vii”, Deva, 2006; Biserica de la Drăgănescu –“Capela Sixtină” a ortodoxiei româneşti, Deva, 2005), nici în volumul care are pe cotor trecut (fără sfială) “Episcop Daniil - Părintele Arsenie” (Deva, 2008) nu este menţionată moartea martirică şi nici pătimirea Sfântului Ardealului. Arestat de nenumărate ori întâi de Siguranță apoi de Securitate care „dorea cu orice preț să-l poată acuza de legionarism, dar n-au reușit” (pr. N. Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, 2009, p. 427), ieromonahului Arsenie Boca nu i s-a putut înscena nicicând un proces juridic prin care să fie condamnat cu ajutorul unor martori schingiuiți, cum s-a tot procedat după „Crucificarea României” la Yalta (vezi volumul cu acest titlu scris de avocatul N. Baciu și apărut prima oară în Occident).

  Părintele Arsenie (care prevăzuse cutremurul din 1940, bombardarea Bucureştilor din aprilie 1944 si instaurarea comunismului : „Nu va trece multă vreme până când vor intra secera și ciocanul în țară și nu vor ieși aproape jumătate de veac”) a fost prima oară anchetat în toamna anului 1944 după o slujbă ținută de el la Sălişte, în acea perioadă faimosul stareț de la Sâmbăta de Sus fiind ades invitat de preoții parohi să țină predici pentru întărirea credinței sătenilor. La vremea impunerii „regimului comunist al Anei Pauker” (apud. Virgil Ierunca) s-au succedat aproape an de an „reținerile” si anchetările Părintelui ieromonah, întâi de „Brigada mobilă” condusă la Brașov de J. Kolasek, un fost contabil apropiat al lui Vasile Luca, apoi de către Securitatea înființată în 1948 de trio-ul Ana  Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu și dirijată de la Moscova de NKVD/KGB.

  Hărțuirea concomitentă cu instaurarea noului regim de teroare polițienească l-a determinat pe Mitropolitul Nicolae Bălan să dea pe 14 august 1945 dispoziție ieromonahului Serafim Popescu (locțiitor de stareț) ca Părintele Arsenie Boca „să nu părăsească sub nici un motiv incinta sfintei Mănăstiri”, să nu spovedească și să nu țină slujbe, ca să nu se mai adune mulțimea obișnuită de credincioși. Abia pe 15 octombrie 1945 mitropolitul ridică interdicțiile privitoare la mărturisiri  și la slujbele preoțești („predica dumnezeiește. Nu te mai săturai ascultându-l”, spunea Telu Oancea din satul Breaza, Făgăraș), dar menține opreliștea de a părăsi mănăstirea (pr. N. Streza, op. cit., p. 429).

   Iată puținele informații pe care le-am găsit despre pătimirea Părintelui Arsenie Boca, cel care a fost „ctitorul de frunte al Filocaliei românești” (apud. D. Stăniloae) și starețul de la Mânăstirea Brâncoveanu care și-a pus o amprentă de neșters asupra locurilor nu numai prin „mișcarea religioasă pe care a trezit-o în jurul Mânăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice baze ale tradiției ortodoxe și cu mijloacele celei mai curate duhovnicii” (D. Staniloae, prefața la Filocalia, vol. II, Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, 1947), ci și înființând atelierul cu „cea mai importantă școală de pictură din țară”. "Mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta" îi trezește entuziasmul profesorului de mistică Nichifor Crainic. Directorul „Gândirii”, una dintre cele mai de seamă reviste de cultură din interbelic, consemnează în iarna 1944-1945 următoarele: "Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu!".

   Dintr-o inadmisibilă scăpare, numele fondatorului atelierului de icoane nu apare menționat nici pe pagina de internet a Mânăstirii Brâncoveanu si nici în Ghidul mânăstirilor tipărit de Editura Sophia din București. Date despre inițierea atelierului încă din 6 febr. 1940 se pot afla doar în cartea preotului N. Streza (citată anterior) în care au fost fotocopiate rândurile scrise (la Academia Teologică din Sibiu) de către diaconul Boca Zian pe 19 aprilie 1940 către mitropolitul Nicolae Bălan : „în urma binecuvântării Înalt Prea Sfinției Voastre de-a lua tonsura monahală la Mânăstirea Brâncoveanu și de a deschide atelierul de icoane, cu duhovnicească smerenie Vă rog să binevoiți a-mi aproba ultimele cheltuieli în legătură cu aceasta, în sumă de 32000 lei...” (pr. N. Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Ed. „Credința strămoșască”, 2009, p. 420).

   In cei nouă ani (1940-1948) petrecuți la Sâmbăta de Sus unde a fost tuns în monahism pe „3 mai 1940 cu ocazia Praznicului Izvorului Tămăduirii din Săptămâna Luminată, în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne, de către Mitropolitul Nicolae Bălan, înconjurat de un sobor de preoți și mulțime decvredincioși” (op. cit., p. 412) si unde pe 10 aprilie 1942 a fost hirotonit Ieromonah (preot monah) si tot atunci „instituit ca Duhovnic și Stareț al Mănăstirii Brâncoveanu” (ibid.), Părintele Arsenie Boca a mai contribuit la refacerea clădirilor a căror restaurare începuse în perioada 1927- 1936, când biserica a fost repictată de Zahiu Raiciu : „un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul și singurul călugăr  la Mănăstirea Brânconeanu” – consemnează în 1945 ieromonahul Arsenie în arestul de la Râmnicul Vâlcii. Academicianul Nichifor Crainic scria în 1955 (în temniță fiind) că starețul de la Sâmbăta de Sus  a „desfășurat o mare activitate pastorală, cu răsunet adânc, atât în rândurile țărănimii cât și a intelectualilor”. Antonie Plămădeală își amintea în 2002 cum a „trăit la Sâmbăta cu adevărat sentimente ca în primele zile ale creștinismului”, într-o vreme când „lumea avea o mare credință și o mare evlavie la Părintele Arsenie Boca” (Mitropolit Plămădeală) si când comanda „să fie compromis” (col. Ghe. Crăciun) nu avusese suficient timp pentru a da rezultatele din ziua de azi. În 1948 mânăstirea era încă în reconstrucție : „Sfântul Părinte Arsenie era de multe ori obosit deoarece muncea foarte mult și fizic scoțând pietre din râu” (Sora Aurica Tinca, în vol. Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004, p. 108). Părintele stareț a conceput (după model athonit) înfrumusețarea împrejurimilor printr-o minunată grădină impresionând - chiar după mutarea duhovnicului Arsenie Boca la Prislop-, vizitatorii străini aduși la Sâmbăta de Sus, după cum am citit dintr-o scrisoare de multumire adresată de un vizitator Mitropolitului Nicolae Bălan postată pe site-ul Mânăstirii.

   După arestarea starețului Arsenie Boca din toamna anului 1944, a doua oară se pare că a fost închis la Râmnicul Vâlcei si la București între 17 iulie –30 iulie 1945. A treia oară a fost anchetat în 1946 pentru că a spus că „lupii vor fi sfâșiați de oile atacate”. A patra oară anchetarea s-a prelungit între Sf. Paşti (începutul lui mai) până prinaugust 1948, arestare „scurtată” de un membru CNSAS la „o lună si jumătate”, cum apare trecut și în Wikipedia.ro. 

   Scurtarea perioadei de întemnițare fără motiv din 14 mai până la sfârșitul lunii iunie nu corespunde cu mărturia unui tânăr arestat fără motiv în 1948 și ținut în regim de exterminare vreme de 13 ani de zile. La Siguranța din Brașov elevul Luca Călvărăsan (1925-2010) primeste la sfârșitul lunii iulie 1948 din mâncarea Părintelui Arsenie Boca pe care acesta avea voie s-o împartă „si la cei din beciul Siguranței”. Elevul consemnează peste ani că n-a îndrăznit să-l abordeze atunci „din cauza gardianului”, dar prezența starețului de la Sâmbăta de Sus i-a „făcut bine în plan sufletesc”. Dumitru Stăniloae scrisese că „a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc, adică o personalitate de o înaltă statură monahală, cum n-a mai avut Biserica noastră Ortodoxă Română”.

   A cincea oară Părintele Arsenie Boca a fost arestat de la M-rea Prislop, anchetat întâi în închisoare apoi dus în lagărul de exterminare de la Canalul Dunăre - Marea Neagră („Drumul fără pulbere” al comunistului-oportunist Petru Dumitriu) pentru 14 luni de zile, din 15/16 ianuarie 1951 până pe 23 martie 1952. Anul imediat următor, din Mănăstirea Prislop, găsită în ruină si rectitorită de el, Părintele  este arestat de Rusalii-1953, într-o încercare a securității de a-l amesteca în grupul unor antropozofi clujeni, iar când în 1955 trupe de circa trei sute de securiști condusi de generalul NKVD Al. Nikolschi/Nicolau arestează cam tot atâtea măicuțe de la Manastirea Vladimiresti de lângă Tecuci, Părintele Arsenie Boca este si el anchetat și schingiuit în diverse locuri de detenție vreo șase luni din septembrie 1955 până pe 7 aprilie1956, ocazie cu care a ajuns din nou la Jilava, fiind eliberat de la Oradea. De alte anchetări și arestări (cum trebuie să fi fost una prin 1968, când a fost arestat preotul Spiridon Cândea, parohul Bisericii de la Bogata Olteană) este greu de aflat, căci dosarul de urmărire a Părintelui Arsenie Boca a fost probabil „periat” de dovezile acestor abuzuri ale unui stat polițienesc menținut 45 de ani prin teroare.

   Interesant (chiar memorabil!) este faptul că cei care au putut selecta oarece pagini din cele peste 1200 de file ale celor șase dosare de urmărire a Părintelui Arsenie Boca nu si-au pus problema clarificării perioadelor de detenție (cu precizarea momentului arestării și al eliberării), în volumele tipărite de aceștia arestările fiind imprecis amintite, ca ceva secundar, cum lipsită de importanță le-a părut și problema contrafacerii unor documente menite să ascundă adevărul morții martirice a călugărului iconar ca urmare a unei atroce schingiuiri in noiembrie 1989.

  Ne referim la falsitatea unor documente ce „atestează”, vezi-Doamne, o așa-zisă „scoatere de sub urmărire”, propusă de Cocârlea Constantin pe 29 septembrie 1989, document-„cheie” (citat de toți naivii!) precedat (spre a fi cât mai veridic) de note ale aceluiași maior de la Securitatea din Sinaia, în care Părintele este prezentat ca țintuit la pat și în imposibilitate de a se deplasa, exact la vremea când fusese văzut la Mănăstirea Prislop (în iarna 1988/1989 si la Biserica Drăgănescu de Sfintele Sărbători de Paști ale anului 1989), cum aflăm din diversele mărturii ale celor care îl cunoscuseră pe Arsenie Boca, „cel mai mare duhovnic român din secolul XX”.

  Varianta cu „moartea naturală” a Părintelui, provenită de la slujbașii poliției politice, am regăsit-o în revista „Rost”, an II, nr. 20/2004, într-un articol semnat de Adrian Nicolae Petcu, după ce o mai citisem într-o anexă a unui volum de compilație apărut la Editura Teognost, în 2002. Cu diferența că în volumul scos de editura clujană, moartea nu mai e pusă pe seama infarctului din februarie 1988 și a paraliziei la piciorul stâng, adică a unor suferințe cardio-vasculare, cum lasă de presupus notele Securității din Sinaia : „A avut ceva la rinichi” spunea Teofil Părăian la Mănăstirea „Sub Piatră”. După subiectiva opine a călugărului nevăzător, Părintele Arsenie Boca ar fi stat nouă luni la Canal (p. 205) și ar fi avut multe „nereușite” (p.200) în povețele date celor care îi cereau sfatul. Pe 22 august 2001 el mai venise cu o părere personală, nesusținută de nici un alt credincios care l-a cunoscut, anume că Părintele Arsenie „căuta să facă pe omul care știe multe” (înregistrare din 2001 cuprinsă în vol. : I. Gînscă, O sinteză a gândirii Părintelui Arsenie Boca în 800 de capete, Cluj, 2002, p. 201).

  Arhimandritul Teofil Părăian (a cărui poză tronează la Izvorul făcător de minuni numit „al Părinteleui Arsenie Boca” din apropierea  Mânăstirii de la Sâmbăta de Sus), și-a amintit în 2001 cum Starețul Mănăstirii Brâncoveanu i-ar fi spus că „școala nu mântuie”, tocmai lui, care, deși nevăzător, voia să se țină de carte. Recunoscând că „nu a fost un admirator al Părintelui Arsenie” (op. cit.), Părăian a scos la iveală și două amintiri ceva mai neplăcute, rămase în memorie din tinerețea sa, una de când Părintele Arsenie Boca nu voise a sta de vorbă cu el la Sibiu în 1949 și alta din 1942 când starețul Arsenie Boca îl întrebase dacă i-a venit vreodată în minte să omoare un om (ibidem).

  Cu un temei numai de el știut, Florian Bichir, membru CNSAS, prezintă inversat date despre Părintele Arsenie Boca, furnizate Securității pe 4 iunie 1989 (când Părintele Arsenie Boca se deplasase la domiciliu informatorului Tâmplaru), pentru ca apoi să insereze o notă din 10 aprilie 1989 (evident contrafăcută de maiorul Cocârlea de la Sinaia, poate chiar cu cele mai bune intenții) din care rezultă imposibilitatea de deplasare a Părintelui care ar fi suferit de o paralizie la piciorul stâng. 

Dacă pe 10 aprilie 1989 Părintele era așa de bolnav (cu „paralizie facială si la piciorul stâng” din februarie 1988, apud. Cocârlea), cum de s-a putut însănătoși atât de brusc încât „nedeplasabilul” Părinte Arsenie Boca s-a dus la Drăgănescu pe 30 aprilie 1989 (în Duminica Paștelui, cînd a fost pălmuit de Elena Ceaușescu pentru că nu s-a arătat de acord cu dărâmarea bisericii pictată de el) iar în perioada 18-25 mai 1989 l-a vizitat pe sculptorul  Ion Templaru spre a-i desena modelele sculpturii comandate pentru așezământul monahal de la Sinaia?   

  Si cu prilejul desființării Mânăstirii de la Prislop, Părintele Arsenie Boca întâi a fost arestat (în mai 1959) apoi scos abuziv din preoţie. Maica Zamfira scrisese că „avea darul rugăciunii, își vedea propriul viitor, suferințele și arestarea, dar nu se tulbura prea tare”. Știa că va muri martir și că moartea i se va trage de la o femeie (academiciana cu liceul pe puncte, Elena Ceaușescu), prevăzând din octombrie 1989 că „în vreme ce Nicolae Ceaușescu va pleca din țară, va pierde, la scurtă vreme, conducerea ei”.  Părintele Sofian Boghiu vorbise de „bunătatea inimii și sfințenia vieții Părintelui Arsenie Boca, fiind convins că „rugăciunile și mijlocirile sfinților sînt ascultate și bineprimite de Dumnezeu”.

  „Reținut” și interogat de Securitate trebuie să mai fi fost Părintele Arsenie Boca și când urma să fie sfințită (de ziua Sfintei Parascheva) frumoasa biserică din Bogata Olteană (unde fresca interioară fusese pictată de el în vreo șapte veri, începând din 1961-1962 până în 1968, când parohul bisericii a fost din nou arestat, după cum aflăm din acea selecție a Dosarului de Securitate al lui Emil Cioran, tipărită de Editura Polirom de la Iași.

   Ca să nu se adune lumea care îl venera ca pe un sfânt, Părintele Arsenie Boca a fost oprit în 1983 să vină chiar si la sfințirea Bisericii din Drăgănescu, de pictarea căreia s-a apucat, după ce Securitatea s-a îndeletnicit cu distrugerea cu lovituri de ciocan a picturii interioare de la Biserica Bogata Olteană, sub pretextul că în zidurile bisericii ar fi fost ascunse scrieri ilegale.

   De-a lungul întregii sale vieți petrecută într-un regim de teroare în care ateismul era obligatoriu, Părintele Arsenie Boca n-a lipsit nici o secundă din „vizorul” poliției politice, așa cum n-au fost „neglijați” de Securitate nici unul dintre românii de valoare din țară sau din exil, precum Constantin Noica, Mircea Eliade, Horia Stamatu, Emil Cioran si Relu Cioran, teologul Gheorghe Racoveanu, părintele Galeriu, logicianul Anton Dumitriu, matematicianul Octav Onicescu, etc., etc.

  Hărţuit încontinuu de Securitate la M-rea Sâmbăta de Sus, la Mânăstirea Prislop, la București (la Schitul Maicilor, la Biserica Elefterie cel Nou, la Biserica Boteanu), apoi la Biserica din Bogata Olteană, la Biserica din Drăgănescu si la așezământul de la Sinaia, Părintele văzător cu duhul a fost omorât de securiștii care l-au bătut mai bestial decât obișnuiau ei să-l bată pe Părintele Bejan, căruia abia în decembrie 1989 i-au spus că „e liber” și nu se vor mai atinge de el. În urma acestei schingiuiri de la 79 de ani, Părintele Arsenie Boca și-a dat  duhul pe 28 noiembrie 1989, de ziua Cuviosului Mucenic Ștefan cel Nou, “a cărei mucenicie tocmai o pictase pe absida altarului din Biserica Drăgănescu”.

   Deşi sfinţilor li se povesteşte pătimirea pentru care au primit cunună de martiri, Î.P.S Laurenţiu Streza (Mitropolitul Ardealului si mai marele Comisiei de Canonizare) spunea, la Centenarul Părintelui Arsenie Boca, organizat la Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, că: “despre sfinţi, despre o personalitate [ca a Părintelui Arsenie Boca] nu ne interesează câte ore, de ce şi unde a fost închis”. Desigur, pe 25 septembrie 2010 părerea sa era menită să-mi taie mie avântul de a vorbi despre pătimirile de o viaţă ale Sfântului Ardealului pe care făgărăşenii îl pictează în biserici alături de sfinţii canonizaţi. Falsificările securiste menite să-i scoată basma curată pe cei care au ordonat schingiuirea  Părintelui Arsenie Boca le-am regăsit si în numărul omagial „Arsenie Boca” scos în 2004 de revista „Rost” a lui Claudiu Târziu, într-un articol atât de lipsit de discernământ încât toate documentele oferite de cei interesați să-și ascundă crimele cumulate aproape jumătate de veac erau prezentate ca revelând adevărul adevărat.

   In scurta mea intervenție de la Centenarul Părintelui Arsenie Boca (29 sept. 1910 - 28 nov. 1989), din Aula Academiei de cultură şi religie din cadrul Mânăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, am atras atenţia asupra modului cum în prefaţa albumului Biserica de la Drăgănescu (Deva, 2005, p. 11-13), îngrijitorul volumului a trecut o declaraţie de anchetă poliţienească drept Autobiografie a Părintelui Arsenie, fără specificarea provenienţei, așa cum s-ar fi cuvenit. Declarația fusese dată după arestarea ieromonahului Arsenie Boca, pe când se afla la Mânăstirea Bistriţa (din Vâlcea) unde fusese invitat să ţină prelegeri. Textul Autobiografiei este postat și pe Wikipedia.ro, unde încercasem fără succes (fiind blocată de wikipedistul „Alexandru Tendler”) a-i trece proveniența (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro citită printre rânduri, http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Wikipedia-ro%20citita%20printre%20randuri%20de%20IVS.htm ). În cuvântarea sa din 4 decembrie 1989 de la înmormântarea Părintelui Arsenie Boca, parohul Bisericii Drăgănescu (între 1937-1999) spunea că prelegerile starețului Arsenie Boca, la seminariile monahale, urmăreau (după 1944) să lămurească „adevărurile credinței, dogmele Bisericii și istoria ei” (preot Savian Bunescu).

   Punând cap la cap nişte informaţii din surse diferite, ajunsesem la concluzia că eliberarea ieromonahului Arsenie Boca s-a datorat atunci Patriarhului Nicodim Munteanu (decedat în condiţii suspecte la începutul anului 1948), care a condiţionat prezenţa preotului Burducea (Ministru al Cultelor) în Sinodul din 31 iulie 1945 de eliberarea preoţilor arestaţi. Din păcate nu am reuşit să duc ideea până la capăt fiindcă am fost întreruptă cu fraza: “despre sfinţi, despre o personalitate [ca a Părintelui Arsenie Boca] nu ne interesează câte ore, de ce şi unde a fost închis” (Î.P.S Laurenţiu Streza). Din dosarul de Securitate (contrafăcut în partea lui finală) si intrat în atenţia unor cercetători (de o stupefiantă credulitate) s-a mai fotocopiat prima pagină dintr-o a doua declaraţie semnată pe 23 iulie 1945 care însă n-a mai fost scanată în întregime, spre a se vedea ce informaţii mai fuseseră smulse în urma torturii. La Centenar, neputând vorbi de „reținerile”, adică arestările abuzive ale „ctitorului de frunte al Filocaliei românești” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Din culisele traducerii Filocaliei, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul XIII, Nr. 149, mai 2014, p. 10037, de citit pe www.isabelavs.go.ro ori pe scribd la http://fr.scribd.com/doc/230417806/IsabelaVasiliuScrabaTraduFilocalia ) si nici  despre perioadele de încarcerare (pe care „naivii” le prezintă cumulat, de genul „a fost în total închis cam doi ani”), n-am ajuns nici la pătimirea finală din care i s-a tras Părintelui Arsenie Boca moartea martirică din 28 noiembrie 1989.

   In cele patru volume de mărturii din Ţara Făgăraşului (Ed. Agathon, Făgăraş, 2004, 2005 şi 2008, 2011),  ing. Ion Cişmileanu inserează povestea schingiuirii de către Securitate a “călugărului iconar” Arsenie Boca la 79 de ani, cu precizarea că despre moartea sa martirică vorbeau pe şoptite toţi cei veniţi în 4 decembrie 1989 să-l conducă la Prislop pe ultimul drum. Iată ce spunea călugărul Pantelimon Munteanu (n. 1925), care a fost la Sinaia când a agonizat și a murit Părintele ieromonah Arsenie Boca, prorocul care a prevăzut că după moartea sa “ţara va lua foc” [duhovnicesc] de la Prislop:

« În 1989 părintele Arsenie spunea celor apropiaţi: ‘nu mă mai vedeţi în curând că aştia mă termină’. În ultimii ani celor de la conducere le era foarte teamă de părintele Arsenie. Era ţinut în satul Drăgănescu iar intrările în sat erau păzite zi şi noapte de Securitate [...]. Ultimele momente şi le-a petrecut  la Sinaia. Trebuie neapărat să scrieţi asta. Am fost la el împreună cu părintele Dometie, care a fost ţinut acolo mai mult de o săptămână. Și nu i-au dat voie să vorbească cu el. Maica de acolo ne spunea că e la Drăgănescu. Părintele Arsenie avea însă un căţel mic, flocos, negru. Unde era părintele, acolo era şi căţelul. Când am văzut căţelul, mi-am dat seama că este acolo. În cele din urmă ni s-a spus că este bolnav şi că nu poate vedea pe nimeni. I se poate trimite doar un pomelnic sau o scrisoare… După trei zile ni s-a spus că a murit părintele. L-au adus şi era aşa cum era: TORTURAT şi CHINUIT. Se vedea la degete şi la faţă faptul că a fost torturat. Eu am fost la înmormântare şi am văzut: unghiile de la două degete îi erau pur şi simplu zmulse…Toate acestea s-au petrecut pentru că a prezis căderea şi moartea lui Ceauşescu. Nu mi-e frică să spun adevărul, chiar dacă unii mai vor să ascundă acest lucru. Puteţi fi şi un om trimis de cei care l-au torturat şi acum vor cu orice preţ să ascundă adevărul. Eu spun adevărul pe faţă, pentru că mulţi îl ştiu, dar nu îl spun.” (Părintele Pantelimon Munteanu, M-rea Ghighiu, 2007).

   Transcrierea spuselor părintelui Pantelimon Munteanu figurează ca interviu luat la M-rea Ghighiu în toamna lui 2007 de  Claudiu Târziu, directorul Revistei „Rost”. Numai că spusele dinspre sfârşitul interviului pe care le-am citat mai sus au dispărut ca prin miracol, după ce le-am citat în articolul meu Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns, publicat în rev. „Argeș”, Pitești, oct. 2010. În final ar mai fi de remarcat ceva: când se îndrăzneşte a se ignora consemnul tăcerii asupra martirajului Părintelui Arsenie se invocă imediat lipsa „documentelor de Securitate” care să ateste schingiurea Părintelui de către securiști la 79 de ani, subiectivitatea martorilor care au îndrăznit să mai spună ceva,  precum şi  lipsa de credibilitate a mărturiei celor care au povestit ce au văzut cu ochii lor la înmormântarea Părintelui Arsenie Boca.

  Ca să-mi publice acest articol despre martirajul Părintelui Arsenie Boca o revista literară din Ardeal mi-a cerut  “o documentaţie mai vastă” pentru că textul ar “conţine prea puţină documentaţie, mărturiile prezentate par subiective şi puţin credibile”. La astfel de observaţii oricine s-ar putea întreba: de ce o revistă de literatură la citirea unui text intitulat Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu devine brusc preocupată de probleme juridice, precum credibilitatea martorilor, documentaţie care să ateste un fapt constatat după producerea sa, etc. In ce mă priveşte, răspunsul l-am aflat chiar în cuprinsul revistei „Discobolul” , la citirea următorului pasaj decupat de redacţie dintr-o lucrare de licență tipărită în 2002: “Se fac fel de fel de vorbe, aprecieri de către oameni necompetenţi, de către oameni care nu ştiu realitatea şi care vreau să îl pună pe Părintele în atenţia altora. Că a vorbit cu Ceauşescu, că i-a spus lui Ceauşescu că va muri, şi nu ştiu ce… Nu-i adevărat! Sunt nişte lucruri care nu s-au întâmplat şi pe care le inventează oamenii” (rev. „Discobulul”, Alba Iulia, oct.-nov.-dec., 2010, p.274).

  Ca să fie repetată şi răsrepetată această variantă oficială, nimeni nu se îngrijorează de lipsa documentației, sau de subiectivitatea ei. Si nici de lipsa de credibilitate a unei mărturii prezentate de un nevăzător a cărui chilie poartă o placă cu litere aurite și este oferită spre vizitare la Mănăstirea Brâncoveanu în vreme ce chilia Părintelui Arsenie Boca din stăreția veche de la Sâmbăta e (permanent) „în lucru” si nu poate fi vizitată.

 Chiar dacă este fără îndoială subiectivă, părerea extrem de mediatizată a arhimandritului Teofil Părăian este citată ca singura părere obiectivă. Dacă apare cam ciudată tăcerea „oficială” asupra morții martirice a Părintelui Arsenie Boca (probabil spre a nu se vorbi de comanda Securității care a decis „atenționarea” prin bătaie a bătrânului preot Galeriu în vara anului 1989, maltratarea bestială a Parintelui Arsenie în noiembrie 1989, și schingiuirea teologului Tudor Popescu sau a scriitorului Ernest Bernea la 80 de ani), încă și mai ciudată este colportarea în tot felul de volume a biografiei Părintelui Arsenie Boca în care nu se detaliază perioadele de întemniţare fară vină a Parintelui, aspect neclarificat nici măcar de așa-zișii „cercetători” al miilor de pagini din dosarul său de Securitate.

Bibliografie :

1. Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu şi o profeţie a Părintelui Arsenie Boca, http://www.romanianstudies.org/content/2011/03/miracolul-bisericii-de-la-draganescu-si-o-profetie-a-parintelui-arsenie-boca/
2. Isabela Vasiliu-Scraba, Olga Greceanu şi Părintele Arsenie Boca, http://www.clipa.com/print_a4876-Isabela-Vasiliu-Scraba-Olga-Greceanu-si-Parintele-Arsenie-Boca.aspx
3. Isabela Vasiliu-Scraba, Legile Părintelui Arsenie Boca, legile veacului viitor, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVSLegiArsenieBoca7.htm 
4. Isabela Vasiliu-Scraba, Vedere în duh şi viziune filozofică, sau Părintele Arsenie Boca şi Nae Ionescu, http://www.romanianstudies.org/content/2013/01/parintele-arsenie-boca-si-nae-ionescu-vedere-in-duh-si-viziune-filozofica-de-isabela-vasiliu-scraba/
5. Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie Boca, Zorica Lațcu si Nichifor Crainic în culisele traducerii Filocaliei (I-IV),http://fr.scribd.com/doc/230417806/IsabelaVasiliuScrabaTraduFilocalia
6. Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro citită printre rânduri, http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/ 
7. Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46
8. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu şi alţi cărturari martiri ai temniţelor, publicat în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (105), febr. 2012;http://www2.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=1155
9. Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”,http://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa

După lectura acestui articol, iată e-mailul pe care mi l-a trimis profesorul Ștefan Stoenescu din Statele Unite ale Americii : „E cutremurător ce scrieți [despre Moartea martirică a părintelui Arsenie Boca] si este pilduitoare abnegația și curajul cu care investigați pentru a respecta Adevărul integral, fără subterfugii și alte tertipuri reductive”.

Gheorghe Mocuţa . Herta Müller: scrisul ca anestezie a fricii* Obsesia întoarcerii la copilărie

Herta Müller: scrisul ca anestezie a fricii*
Obsesia întoarcerii la copilărie

Pentru cei mai mulţi dintre noi, copilăria e vârsta paradisiacă, a lipsei de griji, o vârstă din care n-aveam cum să ieşim atunci; vom fi alungaţi mai târziu. În copilărie se întâmplă întotdeauna ceva esenţial, poate ceva premonitoriu pentru existenţa noastră de mai târziu sau, în cazul artiştilor, al gânditorilor, pentru creaţia ulterioară. Copilăria e leagănul creaţiei, dar şi „accidentul” care îl provoacă, îl naşte pe autor. Un prilej de a regăsi fericirea originară şi nefericirea de a ne desprinde de starea de increat şi de a deveni raţionali, pragmatici. Cei mai mulţi dintre noi devin la maturitate vânători, pescari, culegători. Unii însă devin victime, vânatul ideal. Vulpea. In statul poliţienesc în care a trăit jumătate de viaţă, „nu-i nevoie ca urmăritorul să existe tot timpul în carne şi oase pentru a te ameninţa. El e oricum pretutindeni în lucruri, ca umbră a lor; a infiltrat în ele frica: în bicicletă, în coafat, în parfum, în frigider; a transformat cele mai banale obiecte neînsufleţite în nişte ameninţări.”

Cartea Hertei Müller, Regele se-nclină şi ucide (ca şi romanul anterior la care face de atâtea ori trimiteri, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul,2005) e traversată de obsesia întoarcerii la copilărie şi la această frică instictuală, viscerală, a accidentului paradisiac. Ochiul protector al părinţilor şi al divinităţii care ar trebui să vegheze să-i asigure liniştea interioară, s-a transformat, în cazul ei, într-un ochi ţintuitor, al supravegherii nemiloase:

„Am trăit peste 30 de ani, spune ea, într-o dictatură, în România. Unde fiecare individ forma o insulă în sine, iar ţara întreagă, şi ea, un spaţiu etanş în afară, supravegheat în interior. Exista aşadar, pe marea insulă mobilă care era ţara, micuţa insulă rătăctoare care erai tu însuţi. Aşezate una peste alta prin constrângere, două realităţi suprapuse forţat. Deşi oricare dintre ele te-ar fi putut zdrobi ea singură.”

Originalitatea eseurilor provine din unghiul inedit din care copilul de altădată priveşte lumea. Sensibilitatea celui care depistează că „În fiecare limbă sunt alţi ochi” rimează cu „privirea străină” dintr-un alt eseu. E o sensibilitate rănită prea devreme de demonul terorii. Descoperirea fricii în copilărie, provocată de neconcordanţele dintre realitate şi cuvânt e cu atât mai dramatică cu cât ea relevă condiţia dureroasă a mamei, obligată să facă mereu ordine în dulap ca să scape de angoasă. Radiografia fricii capătă dimensiuni delirante, imposibil de controlat:

„Dar această frică imaginată nu este doar imaginară, ci perfect valabilă atunci când eşti silit să lupţi cu ea, fiind la fel de reală ca şi frica ce se justifică din afară. Şi tocmai pentru că e construită în creier, i s-ar putea spune şi frică descreierată. Descreierată pentru că nu are nici punct de plecare precis, nici leac.”

Comunitatea şvăbească din Banat, rănile războiului şi ale deportării nu se închiseseră. Chiar mama şi bunicul Hertei fuseseră deportaţi. Copilul moşteneşte o frică viscerală în fibra trupului şi a creierului, în pigmentul sanguin. O angoasă ereditară la care se adaugă alienarea copilului care nu înţelege „boala” tatălui. Scena rugăciunii e răscolitoare; seara, înainte de culcare, bunica îi cânta o rugăciune şi stingea lumina. În locul efectului de balsam, rugăciunea îi zdruncina simţurile şi îi provoca un coşmar:

„Căci orice rugăciune, oricât de des bolborosită, devenea o paradigmă. Cerând să-mi interpretez propria-mi stare. Locul picioarelor este pe pământ, ceva mai sus sunt burta, coastele, capul. Şi sus, în creştet, - părul. Cum oare să-ţi înalţi inima prin păr şi prin tavanul gros al odăii până la Dumnezeu? De ce-mi mai cântă bunica aceste cuvinte, dacă tot nu-i în stare să facă ceea ce ele îţi cer?”

Viziunea limbii materne

Cu logica ei nemţească, Herta Müller descoperă drama limbii, a neputinţei înţelegerii şi comunicării, împingând lucrurile dincolo de orice limită, transformându-şi copilăria nefericită într-o copilărie „universală”, dar nu aşa cum făcuseră Creangă şi Proust care i-au descoperit secretele, ci de pe altă poziţie. Copilul pe care îl evocă eseista tânjeşte după normalitate, asemeni celui evocat în Jurnalul Anei Frank. „Viziunea limbii materne” cu cotloanele ei secrete, cu parfumul şi gustul special al expresiilor pe care le decodează, constituie un miracol şi un impas. Un miracol, prin capacitatea de a scoate din memorie situaţii exemplare care ilustrează teza ei, faptul că „limba e inseparabilă de fapte”. Într-o comunitate în care muncile grele erau o şcoală a tăcerii, anumite expresii, sau chiar rugăciunea, îi răscoleau conştiinţa. Demonul interpretării îi dădea ghes de fiecare dată determinând-o să răstălmăcească sensurile. De unde şi revolta împotriva rugăciunii spuse de bunica. Sau impactul pe care îl au unele expresii dialectale prin poeticitatea lor primitivă: „Tinten trauchen” (viţă de cerneală), „Milchdistel”(ciulinul de lapte), „Der Wind geht” (vântul merge). Sau descoperirea limbii române, odată cu venirea la oraş, la cincisprezece ani, impactul acestei limbi, confruntarea ei cu dialectul matern.

Pe de altă parte limba maternă (vizuina în care se ascunde „animalul inimii”) e o enigmă în măsura în care oglindeşte ratarea, eşecul :

„Până în ziua de azi multe lucruri nu le gândesc în cuvinte: nu le-am găsit pe cele potrivite nici în germana satului, nici în germana de la oraş, nici în română, nici în germana din Est sau din Vest. Şi în nici o carte (...) Şi adeseori tocmai despre lucrurile esenţiale nu se mai poate spune nimic. Iar impulsul de a vorbi despre ele funcţionează bine tocmai pentru că îşi ratează ţinta. Că vorbele ar fi în stare să descurce lucrurile întortocheate – această convingere n-am întâlnit-o decât în Occident.”

Eseul În fiecare limbă sunt alţi ochi vorbeşte despre ratarea ţintei şi despre prăbuşirea cuvintelor în fiinţa care nu poate să ducă lucrurile până la capăt. Nu e de mirare că prozatoarea apelează la colajul dadaist pentru a se exprima. Pentru a ne spune în alt fel cât de importante sunt pentru ea obiectele sau locurile în care s-a simţit stingherită.

Scriitoarea a învăţat de la alţii că încrederea instinctivă în limba maternă poate duce la eşec. E vorba de Paul Celan care a ales să-şi scrie opera în germană, limba asasinilor mamei sale şi de Goldschmidt care ajunge să scrie în germană după ce scrisese câteva cărţi în franceză. Trauma echivalării limbii cu Patria pentru emigranţii ieşiţi din Germania lui Hitler îi aduce aminte de naţional-comunismul ceauşist. Şi de episodul xenofob al consătenilor care, după apariţia primei cărţi, o scuipau când o întâlneau pe străzile Timişoarei. De aici până la tema obsedantă a „supravegherii din interior” din romanul Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, nu e decât un pas. Pasaje din acest roman şi din Animalul inimii foloseşte şi în eseurile următoare, în special în Regele se-nclină şi ucide. Aici aduce în prim-plan câteva episoade: prizonieratul bunicului, frizerul, tâmplarul care fabrică „mobile de pământ”, sinuciderea suspectă a prietenului inginer, figura anchetatorului, rezistenţa prin cultură, bancurile şi poveştile hilare ale prietenilor, atmosfera încărcată şi climatul de neîncredere, şi ca o constantă, frica, teroarea, teama de a ţi se umbla prin lucruri, de a fi pus sub urmărire şi hărţuit. Încât „Nu-i nevoie ca urmăritorul să existe tot timpul în carne şi oase pentru a te ameninţa. El e oricum pretutindeni în lucruri, ca o umbră a lor; a infiltrat în ele frica: în bicicletă, în coafat, în parfum, în frigider; a tranformat cele mai banale obiecte neînsufleţite în nişte ameninţări. Obiectele aparţinând celui urmărit au ajuns să-l personifice pe urmăritor.” Ajungem din nou la dihotomia vulpe-vânător, ilustrată în roman.

Întrebarea care îi leagă cumva destinul de al lui Cioran-exilatul, din care citează la un moment dat, e: „cât valorează viaţa mea?” Făcând apologia eşecului pe care îl consideră rană şi balsam, Cioran mistifică în stilul lui inimitabil şi, în acelaşi timp rămâne fatalist, asemeni neamului său. După mulţi ani petrecuţi în Germania, Herta Müller declară că s-a desprins de România, „dar nu şi de pervertirea dirijată a omului într-o dictatură, nu şi de moştenirile ei de tot felul, care în orice clipă scot capul la iveală”. Sondând trecutul, dând la iveală răul şi suferinţa pe care are puterea să le biciuie, scriitoarea dă un sens nou alienării ei, atunci când spune:

„Scriind, trebuie să mă păstrez acolo unde lăuntric am fost mai tare rănită – altfel, la ce bun să mai scriu?”

Scrisul ca anestezie a fricii, a terorii. Dar şi ca alternativă a răsucirii cuţitului în rană. Scrisul rămâne soluţia traumei, aşa cum pofta de viaţă (mereu renăscută dintr-o apăsătoare îndoială) devine alternativa sinuciderii, a încercării de a exersa moartea într-un moment de declin.

Componenta românească a scrisului

În orizontul redus al copilăriei, trenul văzut de fetiţa care păştea vaca era vehicolul providenţial spre o altă lume. Sentimentul zădărniciei, al vidului în acest orizont matricial capătă dimensiuni devoratoare. Pasul pe care îl face apoi din satul dialectal în oraşul românesc constituie o altă treaptă a alienării fiinţei. Dar în acelaşi timp asistăm la o mărturisire tulburătoare, faptul că limba română a prins rădăcini în „privirea” şi imaginaţia copilului:

„Mi se întâmplă tot mai des ca limba română să dispună ea de cuvintele mai sensibile, mai potrivite cu percepţia mea decât limba maternă. Şi nu voiam să mă mai lipsesc de şpagatul acestor transformări. Nici în vorbire, nici în scris. În cărţile mele nu am scris până acum nici măcar o propoziţie pe româneşte. Dar bineînţeles că româna se amestecă mereu în ceea ce scriu, fiindcă a prins rădăcini în privirea mea.”

Pe de altă parte rezonanţa unor expresii de-a gata cum ar fi „Limba e Patria” naşte furtuni în con ştiinţa scriitoarei. Iar modul în care este perceput cuvântul „patrie”, confiscat de ideologia comunistă, o pune şi mai mult în încurcătură.. De fapt o obligă să revină, asemeni mamei, asupra unui detaliu esenţial; să-şi facă ordine în memorie. Combinaţia detaliilor passé-présent ; présent-passé au la această autoare un impact extraordinar. Asistăm la reificarea fricii, a răului, ca în citatul din romanul Animalul inimii:

„Pentru că ne era frică, Edgar, Kurt, Georg şi cu mine eram în fiecare zi împreună. Şedeam împreună la masă, dar frica rămânea atât de personală în fiecare cap, exact cum o aduseserăm cu noi când ne-am întâlnit. Râdeam mult ca s-o ascundem de ceilalţi. Dar frica îşi pierdea urma. Când îţi stăpâneşti obrazul, se strecoară în glas. Când reuşeşti să-ţi ţii în frig obrazul şi glasul, ca pe ceva fără viaţă, frica îţi părăseşte până şi degetele. Se aşază undeva în afara pielii. Zace liberă în jurul tău, o poţi zări pe lucrurile din preajmă.”

Citind despre „fericirea insulară” din România dictaturii, mi-am adus aminte de poziţia fermă pe care scriitoarea a avut-o într-un interviu televizat, faţă de problema desecretizării dosarelor securităţii. A deplâns faptul că nu ştim nici acum câţi români au fost împuşcaţi pe graniţă, în încercarea disperată de a-şi câştiga libertatea. Mi-am adus aminte de fiinţa fragilă, cu ochi himerici, de trestia gânditoare pe care am cunoscut-o în anii studenţiei, la barul Universităţii timişorene. Avea o privire vie, vorbea rar, şi era marcată de drama propriei generaţii şi de trauma comunităţii: „Când tăcem, devenim dezagreabili – când vorbim, ajungem ridicoli”. Era oripilată de „soluţia” celor care acceptau colaborarea. Când am revăzut-o acum, pe micul ecran, avea aceeaşi privire vie şi demnă, vorbind clar şi concis. Nu reuşea să înţeleagă comedia manipulării dosarelor şi tergiversarea, când în Germania accesul e posibil pe internet. Herta Müller şi-a păstrat memoria şi demnitatea intactă tocmai acolo unde a fost rănită, în intimitatea propriei fiinţe.

În ultima pagină a cărţii, trenul este vehicolul exilului.În gara de frontieră suportă încă o dată umilinţa controlului şi a supravegherii terifiante, miliţieneşti, dar şi „o ultimă ameninţare pe scara vagonului: Punem noi mâna pe tine, oriunde-ai fi.” Umbra îndoielii o apasă şi acum când părăseşte ţara şi când constată că „trenul era tren de-adevăratelea, iar noi mergeam cu el de-adevăratelea.” Neîncrederea şi panica sunt alimentate de ameninţările proferate la urcarea în tren, în ultima gară, de oamenii din umbră. Şi de frica, de „fricile”, cum spune autoarea, care i-au invadat fiinţa, pentru că ameninţările cu moartea au continuat şi în Germania.

Literatura română îşi are în proaspăta laureată apremiului Nobel un ambasador reticent dar obiectiv faţă de mentalitatea lumii posttotalitare şi care crede că românii şi-au irosit şansele politice; dacă ar mai trăi în România, spune ea, ar înnebuni a doua oară. Ceea ce nu o împiedică să recunoască influenţa psihologică şi componenta românească a scrisului ei: „Chiar dacă prind în germană cuvântul, am probabil, privirea românească în frază.”

Gheorghe Mocuţa

*) Herta Müller, Regele se-nclină şi ucide, Ed. Polirom, 2005



http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/membri%20usr/arad/mocuta%20gheorghe/mocuta%20gheorghe.htm

Andrei Mocuța, Poeme catalane

Andrei Mocuța, Poeme catalane

Incursiune romantică în Plaça de Catalunya

Cineva îți fură

privirea și-n

clipa următoare

îți dai seama

că au trecut șaizeci

de ani.

Cam asta e iubirea.

Întâlnire ratată cu poeții catalani

În timpul întâlnirii

din sala Verdauger a

Atenetului din Barcelona

cu poeții catalani

Carmen Plaza,

José Maria Mico,

Francesc Parcerisas,

Xavier Montoliu,

Ignacio Vidal Folsch

și Ramon Solsona,

am ascultat la telefon

preț de câteva ore

cea mai lungă frază

din istoria universului.

Cred că vrea

să mă părăsească.

Barcelona, 2 iunie 2014

Bodega Dos Palillos

Acesta nu e un poem,

ci pur și simplu

un anunț la intrarea

în Bodega Dos Palillos

pe strada

Carrer d'Elisabets,

numărul 9:

Dacă ești prostituată,

te rugăm nu intra

în restaurantul nostru.

Dacă nu ești sigură

că ești prostituată,

consultă-te cu paznicul

și te va lămuri el.

Barcelona, 1 iunie 2014

Cervantes

Poftim, Miguel,

o minunată farfurie fierbinte

de Sopa Tostada de La Mancha.

E cam rece.

Poftim, Miguel,

o minunată farfurie

de Sopa Tostada de La Mancha.

Are gust oribil.

Poftim, Miguel,

o farfurie

de Sopa Tostada de La Mancha.

Nici măcar nu-i supă.

Poftim, Miguel,

o farfurie.

Colecția de tauri a lui Salvador Dali

Lui Salvador Dali îi place

să glumească

pe seama celor trei

tauri ai săi.

Unul dintre ei

are spinarea atât de curbată,

că i-a pus numele

Croissant.

De coarnele altuia

și-a legat mustața lungă

și l-a călărit până

i-au explodat hemoroizii.

Ultimul dintre ei

n-are urechi pentru că

i le-a mușcat

în timpul unui pariu:

- Sunt atât de beat,

că aș putea mușca urechile

unui taur!

- Nu te credem, nu te credem,

Salvador Dali!

Spleen

Mă uit pe geamul

autobuzului ce se-ndreaptă

leneș, cu 80 de kilometri la oră,

spre Costa Brava

și te văd pedalând atentă,

cu părul lung în vânt,

pe o porțiune îngustă de drum.

Dispari în câteva secunde

și rămân doar cu amintirea ta,

o amintire cu 80 de kilometri

mai dureroasă.

Costa Brava, 30 mai 2014

Montjuic

Privesc de pe Muntele Evreilor

corăbiile înghesuite din port

și mă gândesc cu tristețe la marinarii

ce n-au avut niciodată parte de iubire

și a căror singură cucerire

a fost sărutul tandru al Titanicului

între glandele mamare

ale unui aisberg.

Montjuic, 31 mai 2014

Alexandru Petria. Radu Mareş, un mare scriitor

Radu Mareş, un mare scriitor

Feb 28th, 2011 | By admin | Category: Postcard

Scriitorul şi jurnalistul Alexandru Petria a trimis pe adresa redacţiei AgenţieideCarte.ro un amplu articol dedicat scriitorului Radu Mareş şi un tribut adus operei acestuia. Totodată, semnalează apariţia volumului „Când ne vom întoarce” de Radu Mareş, apărut la Editura Limes, în 2010.Redăm,  integral, textul semnat de Alexandru Petria:

“Pe scriitorul Radu Mareş îl cunosc din perioada liceului, de la Cluj. De când eram în liceu, ca să nu fiu ambiguu. L-am simpatizat  de la prima întâlnire. Mi-ar fi plăcut să am un tată ca el. Pentru liceanul care am fost, Mareş se confunda cu imaginea din mentalul colectiv a scriitorului ce-şi caută îndelung cuvintele, fără să se grăbească, nepăsător la  gloria clipei. Anul trecut a publicat un roman extraordinar, „Când ne vom întoarce”, la editura clujeană „Limes”. Deoarece mi-am declarat de la început gândurile despre acest prozator, în loc să mă pronunţ despre carte, voi cita dintr-un articol scris de Liviu Antonesei, în nr. 563 din „Observator Cultural”:  „Chiar este un caz interesant! La aproape patruzeci de ani de la debut, un autor trece din liga bunilor profesionişti în cea a scriitorilor cu adevărat importanţi. Asta poate servi şi drept lecţie de răbdare pentru cei care-şi imaginează că, în literatură, ar putea fi arse etapele necesare formării depline. Sigur, cu excepţia poeziei, de bună seamă, unde un talent exploziv se poate manifesta plenar şi în adolescenţă. Şi ne mai învaţă ceva – dacă valoarea nu aşteaptă numărul anilor pentru a se manifesta, nici trecerea acestora n-o împiedică obligatoriu să se manifeste.” Antonesei creionează şi traiectoria literară a lui Radu Mareş: „Radu Mareş a debutat în 1972, cu romanul Anna sau pasărea paradisului, laureat cu premiul de debut al USR. Pînă la Revoluţie a mai publicat trei cărţi, Cel iubit, povestiri (1975), Caii sălbatici, roman (1982, Premiul de proză al Filialei Cluj a USR), Pe cont propriu (1985). Patru cărţi în 13 ani, două premii literare importante, un succes măcar de stimă în rîndul confraţilor. După care autorul tace pînă în 2002, cînd publică Anul trecut în Calabria, urmat de eseul Manual de sinucidere din 2003. Şi, apoi, urmează un fel de explozie întîrziată, romanele Ecluza(2006, laureat cu premiul Cartea anului de Filiala Cluj a USR) şi romanul de anul trecut deja amintit, volume care „riscă“ să-l aducă în prim-planul prozatorilor de azi.”

Mai jos, vă prezint un fragment din romanul „Când ne vom întoarce”. Scuze fiindcă este fără diacritice:

„Trebuia sa treaca toata vara aceea interminabila, apoi sa vina toamna si culesul, ploile, noroaiele si sa se termine si plantarea celor doua sute de pomisori adusi la Valea Lupului tocmai de la Cernauti, pentru ca abia dupa marele viscol din ianuarie sa se intalneasca prima oara fata in fata.

Suhoverschi Ecaterina, Katria, cum ii spunea lumea, invatatoare la scoala din sat, infofolita intr-o broboada interminabila, lasase haturile liber si il asculta cu fata ascunsa in gulerul mitos al subei. Nu e usor sa pui fiecare pas la loc, cum a fost. Pe fagasul ingust de pe drumul troienit, abia taiat de cateva zile cu plugurile scoase la dezapezire, Gavril M. descalecase si pasea langa sania fetei, cu Nuska dus de capastru. In aerul sticlos si pur, inghetat, orice cuvant, dar si scartaitul talpicilor saniei, si sforaitul nervos al armasarului, aveau un sunet ca o explozie. Aceasta rasuna undeva sus, deasupra capetelor, de unde se risipea apoi parca in milioane de cioburi stralucitoare. De la prima lor intalnire trecuse mai putin de o saptamana.

Surprinzator (pentru ea), Gavril M. considera asta irosire si socotea aici anul din urma: atata timp, explica el, zile de lucru sau sarbatori, care ar fi trebuit sa le apartina, sa dispuna doar ei doi de ele. Ea nu spuse nimic, ramanand tot cu fata ascunsa, ghemuita in sanie. Nu s-ar fi incumetat sa mearga cu gandul pana la a formula asemenea regrete enorme si-i arunca la un moment dat o privire confuza, peste umar. Ce spunea el suna insa si ca o declaratie categorica, prea brusca, aproape nebuneasca, de dragoste, iar asta o speriase putin. Ar fi reiesit insa si ca timpul pentru fericire e strict limitat si era vorba de timpul lor, socotit din nou in comun. Ca apa dintr-un vas, care e atata!… si numai atata!…, pana cand se va gati!… de chivernisit, asadar, cu mare, cu infinita grija fiecare strop. Caci va revine, strict, doar aceasta “cantitate” de fericire. Brusc insa mai pricepu inspaimantata, simtind cum ii ingheata sangele in vine, ca barbatul care o asteptase in campul pustiu avea in vedere sfarsitul, in felul sau care o uluia, masura toate cu ochii pe acest sfarsit. Ce inseamna asta, pentru ca il luase in serios de la inceput? N-avea cui adresa aceasta intrebare, ca unui judecator. Soarta facea in asa fel incat sa nu conteze decat tot pe ei insisi. Erau absolut singuri in lumea asta.

De la alte fete, din timpul solii, de la internat, sau pur si simplu “din aer”, cum se invata multe inca de la pubertate, Katria stia la cei 18 ani ai sai ca poate fi vorba si de unul dintre acele complimente cu care cavalerii tin sa le impresioneze pe domnisoare atunci cand le fac curte. Noi doi am fost predestinati unul altuia. Am stiut dintotdeauna ca ne vom intalni etc. Asemenea declaratii si le adresa ea insasi, jucandu-se putin si verificandu-le cum suna, in unele clipe de reverie. Era prea complicat si frumos, dar si fals, ingrozitor de fals ca sa-ti placa si sa te lasi totusi pacalita. Cum ii va spune mai tarziu, cu franchetea ei fara nici o urma de cochetarie, ea il crezuse totusi, fara a-i pune la indoiala nici cel mai mic si mai neinsemnat cuvintel.

Singuri: pustietatea alba si neteda a stepei, dupa cateva saptamani fara vreo raza de soare, intr-o luni de dimineata, mai intai, si la sfarsitul aceleiasi saptamani, sambata, putin dupa pranz. La cativa kilometri de marginea satului, drumul paralel cu calea ferata se zarea de la Valea Lupului ca o linie subtire pe care palpaie lumina miezului de iarna. Plugurile grele de lemn trase de boi iesisera sa are, imediat dupa Boboteaza, in lungul nametilor pe unde se stia ca e drumul. Acum, pe albul scanteietor urma lor nu se mai vedea, iar sania stinghera aparea ca un punct ce abia se taraste cand o zarise. El se afla la livada lui, era calare si, intrigat, isi scosese din tasca binoclul sa vada mai bine. Sub cerul foarte jos, cenusiu-murdar, un stol de ciori zbura spre apus, dar atat de jos incat – i se paru lui, indreptand intr-acolo lentilele maritoare -, din sanie, ciorile puteau fi atinse cu mana. Era o sanie taraneasca, pe talpici din scandura ingusta de fag sinuita si o tragea un calut cu capul in pamant si mersul nespornic. O singura persoana se afla in sanie insa oricat ar fi marit distanta lentilelor, nu se vedea mai mult. Cu o tresarire, cand simti cum inima incepe dintr-odata sa-i bata mai tare, ghicise totusi cine e fiinta reprezentata prin pata intunecata si care se topea in acest alb de gheata, incremenit si pur al iernilor rasaritului. Nu-l obliga nimic sa si recunoasca asta chiar la a doua lor intalnire si nici mai tarziu. Si totusi, cu o voluptate inca neincercata, virgina, recunoscu…

Katriei nu-i era frica de mersul singura. Despre lupi si vizuinile lor din luncile Nistrului stia din copilarie si acum le recunoscuse de cateva ori urmele proaspete lasate in zapada chiar si aproape de drum, asa ca avea grija sa n-o prinda noaptea intre sate. Mos Hritcu, cel care o primise in gazda, afland ca e nepoata morarului Schneider, pare-se in contul unei vechi datorii misterioase despre care refuza sa vorbeasca, cel care n-o lasa nici macar sa stearga praful in odaie si-i daduse si sania cu cal inhamat ca sa aiba cu ce merge la moara si inapoi, ii mai oferise ceva, despre care nu stia nimeni: o carabina cu teava taiata si o cutie de cartuse, varate cu sila sub fan, sa le aiba la-ndemana in caz de nevoie… Tot cu mos Hritcu, pe camp, in secret, facuse si cateva probe invatand cum sa traga si cum sa se pazeasca de recul. Caci reculul la aceste arme poate rupe osul la umar. Invatase asadar cum trebuie tinuta pusca la sold, cu doua maini si cum sa tragi fara sa mai ochesti. La drum, pusca trebuie sa fie bine ascunsa, dar incarcata si cu piedica ridicata. Cand lupul vine sa muste calul sau sare in sanie spre tine, nici nu mai e timp pentru asta si trebuie sa te misti repede si sa nu-ti tremure degetul pe tragaci. Stia si cum s-o scoata, dintr-o miscare, de sub fan si, in acelasi timp, s-o armeze, dar si sa traga primul glont de pe teava din aceeasi miscare… Cei cu care se incrucisa pe drumurile ei de sambata si de luni, chiar si cei care n-o cunosteau, o salutau insa de departe ca pe o doamna, cum e si natural, scotandu-si cuviinciosi si pasnici caciulile din cap, iar, cel putin deocamdata, lupi nu-i iesisera in intampinare. La moara auzise totusi vorbindu-se si despre hoti. A umbla singura, copila singura prin pustietati, nu li se parea multora un lucru intelept. Bineinteles, il zarise. Distanta insa era prea mare ca sa-si dea seama despre cine e vorba si, cu atat mai mult, ce intentii are. Sesiza totusi din prima clipa, precis, cum calaretul necunoscut porneste in directia ei, taind-o peste camp, unde nu era nici o poteca, in linie dreapta. Nu-i era frica. Totusi, aceasta goana nebuneasca, aceasta apropiere, o facu sa caute la spate, sub fan, patul pustii, pe care o aduse aproape. Dupa care se razgandi insa si trase de haturi. Din toate punctele de vedere – se gandise -, orice ar fi, cel mai bine era sa astepte pe loc. El nu glumea, asadar, atunci cand ii spusese ca ar fi trebuit sa se teama. Oricarei femei, care e intreaga la cap, i-ar fi fost teama. Ei nu-i fusese deloc.

La prima lor intalnire vor reveni pe rand si de multe ori, de fiecare data descoperind altceva intr-adevar important. Pentru el, faptul ca incepuse sa-i vorbeasca de piersicii lui si de iepuri, pe care venise sa-i vaneze, trebuia sa fie o scuza suficienta. Recunostea de altfel ca dorinta de a se scuza fusese in primele secunde cel mai important lucru pentru el. Ea auzise intamplator, nu de mult, la scoala, in cancelarie, comentariile rautacioase despre oamenii de la ferma scosi in camp sa sape santuri in nametii de dupa viscol. In mintea ei insa, acum, nu exista nici o legatura intre acele glume si calaretul iesit in cale. O ajutase el, povestindu-i cum, urcandu-se pe troiene ca furnicile pe perete, iepurii ii stricasera mai multi copacei din livada fermei. Mai tarziu ea isi va da seama ca pentru el nu era un secret ce spune lumea in sat despre livada si despre santuri. Stia perfect, dar nu-i pasa. Voia, in schimb, s-o ia partasa la ceva foarte complicat, cum ei nu i se mai intamplase niciodata. Complicat, adica de neinteles. Gasise, ii povesti el, poteci in toata regula batatorite de iepuri, dar si copacei, mai ales din marginea sirurilor, rosi parca cu fierastraul in partea neprotejata unde incepe ramificatia. Rosatura meticuloasa macinase coaja subtire si lemnul dulce si fraged in asa fel ca in cateva locuri tulpina era ca retezata. Rumegus rosiatic ca niste picaturi de sange presarat pe crusta inghetata. Doar o furie ingrozitoare te poate face sa relatezi (ca pe o mare drama) unei necunoscute toate astea, cand inca nici n-ai apucat s-o saluti. Iepurii impuscati, sase bucati, ii avea intr-o tolba agatata la oblanc. Pusca era in spate, cu teava in jos. Stapanit cu greu, armasarul musca zabala, gata s-o ia la goana. Nici el nu uitase nimic din aceste prime (poate cinci-sase) minute ale intalnirii lor de care se va rusina mereu, ca de o slabiciune nebarbateasca si o prostie de neiertat.

El nu stia ce-i venise sa fuga ca s-o ajunga. Ea nu-i va cere nici o explicatie, ca si cum, pe un camp pustiu, doi oameni care se vad de departe o iau imediat la fuga unul spre celalalt. Niciunul dintre ei nu intelegea prea bine ce-a fost. Atunci cand evoca acele clipe ea devenea melancolica si el va stabili finalmente ca atunci ea “vede”, revede, de fapt, “tabloul” cu ei doi, in toata lipsa lui de ratiune, pe care, daca n-ai trait-o nemijlocit, n-ai sa ti-o poti imagina niciodata. Direct peste camp, unde nu exista nici o urma dupa care sa te ghidezi si unde haturile si gropile sunt mascate de plapuma groasa a zapezii e o nebunie sa gonesti calul atat de tare, ii reamintea ea de fiecare data. Era mai mult o intrebare decat un repros la care el clatina din cap incapatanat, refuzand sa recunoasca vreun pericol la care s-ar fi expus. Voia sa spuna ca el e exact contrariul nesabuitului, al aventurosului care se arunca cu capul inainte, prosteste si ajungand teafar la sosea dovedise ca asa si este. si ce mai era? Mai era ceva care pe moment nu trebuie sa se divulge: nu in fiecare zi ti se intampla sa fuga un barbat dupa tine. O femeie stie aceasta axioma din instinct, din ovare. Ca orice domnisoara de la tara ar fi visat poate altfel prima intalnire fata in fata cu barbatul vietii ei. Chiar si in ce-o priveste s-ar fi vrut altfel, pentru ca avea exigente foarte drastice in privinta tinutei. S-a nimerit insa ca nici aici nu se mai putea drege nimic.

La plecarea din sat, de la scoala, din cauza gerului crancen, se imbracase la nimereala, grabita sa n-o prinda seara. Avea o suba imblanita cu guler mitos si poale lungi care o facea de doua ori mai voluminoasa, manusi urate de lana aspra, tigaie, cu un singur deget si bocanci soldatesti. Patura pe care, la sosire, dupa ce-l deshama, o punea calului pe spinare, o folosea pe drum ca sa-si inveleasca picioarele si se umplea totdeauna, fara scapare, de mirosul iute de naduseala de cal. La surpriza se adauga si aceasta nedorinta de a avea pe cineva prea aproape, o persoana care pe deasupra e si un tanar strain, necunoscut. Visase, caci visa ca si el, cu ochii deschisi, ca toate se amana si se vor relua in conditiile pe care ea le va stabili. Stia insa prea bine ca nu-i cu putinta.

Cam acelasi gen de nemultumire de sine (si nu numai de sine) traise si el. Venise in spulberul de zapada rascolita de copitele armasarului dar, tinand sa-si anunte bunele intentii si ca sa n-o sperie, stransese zabala si-l oprise pe Nuska la cativa pasi de sanie. Nuska insa innebunise, atatat, cum avea sa-si dea seama imediat, de mirosul de sange, de la sacul cu iepurii impuscati, dar si de celalalt miros, al calului strain, care era si el speriat si facea sa sune enervant zurgalaii de alama de la ham. Stapanindu-l cu greu, isi ceruse scuze si se prezentase scurt, militareste. Ar fi fost, poate, nevoie si de altceva. Insa, pe moment, nimic mai inteligent nu-i venise in minte. Abia peste o zi, doua isi dadu seama – ii va si marturisi – ca atunci, prima oara, n-a privit-o nici o clipa in fata, direct. Cu atatea straie si paturi in care era invelita, nu exista nici o asemanare cu ceea ce-si amintea despre ea. Sunetul glasului ei n-avea nici el nimic special, de retinut pentru reamintire. Nici partea de jos a obrazului, dezvelita de sub broboada cand i se adresase. Zarise totusi, intr-o fulgerare, doar stralucirea albastra a ochilor: un albastru pur, neverosimil, si probabil asta il zapacise. E caraghios, dar exact atunci uitase ce vrea. Pentru ca, intr-adevar, ce trebuia sa-i spuna neaparat si atat de important acestei fetiscane? Mai departe, pentru amandoi succesiunea cuvintelor si gesturilor era confuza.

Primul schimb de cuvinte din viata lor, din care conteaza relatarea lui Gavril M. despre iepurii impuscati, va deveni treptat tot mai putin important. Katria, care era exagerat de pedanta cu micile formalitati de indeplinit in relatiile dintre oameni, va remarca la un moment dat, razand, ca ei doi nici nu facusera propriu-zis cunostinta. El accepta, grav, ca da, asa e. Asta, pentru ca nu ignora clauzele de ceremonial care trebuie satisfacute cand un tanar cunoaste o domnisoara. Asadar, ar fi trebuit sa sara din sa, sa se descopere si sa-si scoata manusile si abia apoi sa se prezinte… De ce facusera fiecare altfel? Intervenise poate, isi va aminti ea, o lumina, cea care sterge, arde, orbeste mai mult, decat sa te faca sa vezi mai bine. Poate si destinul intervenise, destinul care n-are cu noi tact si rabdare si, pur si simplu, da buzna facand praf si pulbere tot ce-i iese in cale.

Si totusi ceva precis s-a pastrat. Se va gandi de atatea ori la prima lor intalnire, revisand-o de fiecare data cu ochii deschisi, incat o va invata pe dinafara, ca pe o poezie, la scoala. Unele amanunte, mascate initial in asa fel incat sa nu se “vada”, devenira vizibile (si stralucitoare) doar pe parcursul repetarilor si invatarii. I-ar fi placut, spre exemplu, sa sesizeze la aceasta copila singura intr-o sanie umbra unei ingrijorari cat de mici sau a vreunei sfieli feciorelnice. Ar fi fost astfel oglinda in revers a emotiei sale ingrozitoare. Pentru ca, obisnuit cum era doar cu zilierii lui de la ferma si cu vitele, in fata fetei se simtise dintr-odata ingrozitor de stangaci si de caraghios. Ea ii raspunse insa, sufland un norisor de aburi in cel mai firesc chip cu putinta, cum nu esti cu cineva decat daca-l cunosti de o suta de ani. La fel, isi trase in jos de pe gura, broboada groasa de lana, incrucisata ruseste in fata, pe piept si innodata la spate – in care, ii spuse ea, se simtea ca intr-o armura de otel… Sfiala sau ezitarea nu i se vedeau si puteai banui ca nici nu exista. Mutandu-si biciusa din dreapta in stanga ca sa aiba libera mana dinspre el, lasase sa se observe si absenta zambetului, la care el totusi spera. Iesise la iveala doar albastrul de o clipa al ochilor, precum si suvita de par blond, foarte deschis, aproape alb.

Ea nu se regasea deloc in descrierea lui. Visase altfel, acesta e adevarul, prima intalnire cu barbatul vietii ei. De pilda: sa aiba neaparat o rochie frumoasa, usoara, cu maneci bufante si danteluta foarte fina la guler, dar si sa fie undeva intre niste pomi infloriti. Mai erau si alte detalii, la fel de copilaresti si ridicole, dar de care n-avea nici un chef sa se lepede. Visase negraba, pauze lungi de tacere, fiecare cu gandurile sale. Ceva fragil dar si vital, proaspat, ferm si curat, pomii in floare din jur asta insemnand. Era insa un vis ratat. Deocamdata, dupa felul cum statea el in sa, lasat usor intr-o rana, stabilise din prima ochire ca e un calaret bun, poate foarte bun, ceea ce nu-i putin. Mai bagase de seama ca are obrazul proaspat barbierit si curat, ars de ger, cu acea piele mata pe care trebuie sa fie placut sa-ti treci incet buricele degetelor. Nu-i scapase nici cum isi stapanea armasarul, fara brutalitate si fara pinteni – iar animalul simte asta si se vede limpede ca-i place. Avea in aceasta relatie cu animalele si cu lucrurile, in general, cu fraul, cu pusca etc. un fel de a fi lipsit totalmente de inhibitii proaste si stangacie. Dar mai era si nerabdarea ferma, autoritara a stapanului care adesea apare, in ochii multora, ca defect. Un fel de a fi expeditiv si aspru, taios si simplificat unde insa nu vei gasi nimic impur. Ei ii placuse.

Trecusera astfel nu mai mult de zece minute. La Camera Agricola, poate si pentru ca aveau acolo atatea pe cap, intentiile lui prezentate din vara fusesera aprobate fara nici un entuziasm. Pe profesorul Volcinschi, pentru sfatul si incurajarea caruia ii batea la usa de cate ori trecea prin Cernauti, il gasise mereu apatic si parca bolnav de indiferenta: ce era inafara gradinii lui nu exista… Incercase cu Tavi Vorobchievici, dar seful de gara ridica din umeri si radea ca un nebun. Mos Onofrei nu conta. Nu mai vorbise apoi nimanui, pentru ca de fapt nici n-avea cui, nu interesa pe absolut nimeni pariul lui cu cei doua sute si ceva de piersici. Mirandu-se ca e in stare de asa ceva, ii spuse ei toate astea. Poate nu exact cu aceste cuvinte, dar insistand ca livada, spre care, rasucindu-se, arata si cu bratul intins, desi era invizibila din drum, era cel mai important lucru din viata lui. Si cu atat mai important, cu cat nu-l lua nimeni in seama.

Curios, dar ea pricepu. El citi precis asta in tacerea ei: intelegerea. Simti si ca ea e fiinta, poate unica, pe care poate s-o ia ca martora la mandria lui secreta. La randul ei, desi avea pretentia ca nu e o fata pe care s-o duci de nas, cu un raspuns taios gata pregatit la nevoie, il crezuse. Ceva ii spunea ca din tot ce-i povesteste calaretul necunoscut despre livada si iepuri, ultimele lucruri pe aceasta lume care ar fi interesat-o vreodata, nimic nu e fals. Si ca el nu e in stare s-o minta.

Privirea albastra insa il zapacise complet atunci cand, intr-un fel de iluminare, isi dadu seama ca nu stie ce vrea de la ea si nici ce sa spuna in chip de ramas bun. Pentru ca, intr-adevar, ce trebuia sa-i spuna neaparat si atat de important, de urgent? Ceva care-l facuse sa fuga peste camp ca un bezmetic, ca s-o ajunga. In aceste clipe de mica panica, tacura amandoi, ca paralizati. Dupa care, acoperindu-se, insa, unul pe celalalt, spusesera fiecare cateva cuvinte deodata, imediat izbucnind in ras iarasi deodata, la fel de stangaci si de caraghios.

De sacul uitat la oblanc reusise pana la urma sa-i readuca aminte nervozitatea armasarului. Il dezlega si, ingaimand ceva de care nici unul dintre ei nu-si mai amintea, se apleca usor inainte si-l arunca peste distanta care-i despartea in cosul saniei, in spatele ei. Sacul patat de sange uscat, cu micile cadavre intepenite de frig inauntru ateriza pe fan fara zgomot, inainte ca ea sa inteleaga ca el ii ofera iepurii proaspat vanati.

Gestul (vor reveni asupra lui ba unul, ba altul, de multe ori) reusi s-o surprinda, abia acum pierzandu-se cu firea. N-o anuntase clar ce are de gand si nici n-o intrebase daca accepta sau o intrebase doar (poate) in gand. Oricum, daca era un cadou, o ofranda, nu era din cele care se fac unei domnisoare cunoscute abia de cateva minute. La fel de adevarat e si ca, privind in urma, dupa un timp, si cu alti ochi, ea nu stia daca, la firea ei nestapanita, nu fusese cumva prima mare cedare la care n-o obligase nimic. Din instinct stia totusi ca un protest, refuzul acestui cadou straniu, eventual supararea ar fi fost de un perfect prost gust. Nu regreta nimic.

Pe el, insa, propriul gest final il speriase. Il si rusinase, de fapt. Isi ceru scuze si mai adauga un salut politicos dar sumar, grabit. In acelasi timp insa stranse zabala si armasarul, care innebunise de-a binelea, se ridica in doua picioare, intr-un nor de zapada rascolita cu copitele, gata sa zboare peste sanie. El insa il obliga sa se rasuceasca, dupa care ii slabi iarasi fraul si, ca si cum doar asta asteptase, Nuska tasni disperat, ca o sageata spre ferma. Ghemuita sub patura care-i invelea mijlocul si picioarele, din care de fapt nici nu se clintise, ea ramase un timp nemiscata, privind linia din fata a orizontului. Era acelasi alb pur, ca peste tot si pustietatea inghetata. Cand, tresarind, se rasuci ca sa priveasca in urma, cal si calaret disparusera. O luase dupa aceea din loc in cealalta directie si calutul ei, facand sa sune vesel clopoteii de la capastru si sa scartie ascutit talpicile saniei.

In aceeasi jumatate de zi scurta de ianuarie, cand pe la 5 dupa-masa e bezna, pentru el urmase un prag greu. Cand va veni clipa, va recunoaste si asta cu onestitate, chiar cu brutalitate, caci adevarul nu cruta…

Se comportase prosteste, isi va repeta asta de o suta de ori. Isi daduse seama insa doar atunci cand mai era doar putin pana la ferma, singuratatea parand a fi fost conditia luciditatii intunecate mai inainte.

Dintr-odata, toate se vedeau mai clar decat atunci cand se aflase fata-n fata cu fetiscana din sanie, iar concluzia era taioasa ca o lama de brici. Senzatia era cea a atingerii usoare – duse el acest vis un pas mai departe -, a taieturii foarte fine si nedureroase, a sangelui care tasneste si atat de puternica incat se scutura ca sa-si vina in fire. Trase de frau si opri calul o clipa. Daca ar fi fost realizabil si, mai ales, daca nu s-ar fi expus prin asta ridicolului, s-ar fi intors si ar fi luat-o imediat dupa sanie ca s-o ajunga. Dorinta de a duce explicatia pana la capat era atat de puternica incat aproape il sufoca. Daca ar fi fost cu putinta, ar fi sters si ar fi luat totul de la inceput…

In zilele urmatoare isi petrecu multe clipe facand planuri. Visa cu ochii deschisi ca trage o fuga, infruntand viscolul, pana in sat. Si ca procedeaza in asa fel incat sa prinda intervalul cand scolarii ies in pauza in curtea scolii. Nimic nu-l putea face sa nu viseze si ca, negresit, ea va fi acolo.

Mai departe, succesiunea faptelor trebuia sa reproduca felul cum a fost prima oara. Atat ca acum el e calare, descaleca si se apropie de gard. Ea l-a observat si bineinteles ca il recunoaste. Singurul lucru care-l punea in dificultate, fie si in imaginatie, era micul joc al ipocriziilor, chicotelile, sclifoseala. Felul subit si absurd in care se transforma o femeie atunci cand “simte” barbatul: stia asta de la animale, de la iepe, mai ales. Cand insa ii venea randul sa dovedeasca si ca stie regulile jocului (de care putea sa nu-i pese), se simtea brusc cu falcile inclestate. Oricum, ceva din farmecul electric, unic, al intalnirii lor din camp, cand si el isi pierduse mintile un pic, ca si Nuska, parea – in acest vis – imposibil de repetat si ramanea cu bratele intinse in gol si cu cele o mie de cuvinte, alese cu grija, nespuse.”

Radu Mareş s-a născut în Bucovina, 3 martie 1941, în localitatea Frasin, judeţul Suceava, dar trăieşte de decenii la Cluj, unde a şi terminat Facultatea de Filologie în 1964. Merită să citiţi dintr-un interviu realizat de Ion Beldeanu, unde scriitorul vorbeşte de urbea transilvăneană:

„ – În ce fel  îţi evaluezi viaţa de scriitor domiciliat în Cluj? Cum e comparaţiv cu perioada ta suceveană?

–  La Cluj, într-un moment de inspiraţie norocoasă, breasla scriitoricească  şi-a pus soarta în mâna femeilor, cu Irina Petraş şef.  Trebuie să spun că asta înseamnă şi acordarea unui mandat de autoritate administrativă la care nu cârteşte nimeni. Văd că în alte părţi sunt nemulţumiri, reclamaţii, nesfârşite lupte pentru putere. La Cluj, draga de Irina a instaurat, cred că prin vrăji specifice, pace absolută. Ca nişte furnicuţe neobosite, femeile fac şi dreg şi pe toate ireproşabil:  de la festivaluri, comemorări, simpozioane,  coroane de flori, treburi editoriale, înmormântări şi încă multe altele, până la relaţii internaţionale, plata facturilor şi încasare cotizaţiei. Şi asta cu bani pe care numai ele ştiu cum îi obţin. Ce a realizat Irina încă şi mai grozav  e un sediu de top, cu toate dotările şi logistica, unde ar putea fi primit şi Obama, fără să te jenezi. Bărbaţilor, regimul matriarhal, cu vagi nuanţe dictatoriale, le prieşte: scriu şi scriu. Dar şi stau încântaţi să contemple cum, şi fără ei, totul se face de la sine, întrucât crâncena salahorie feminină şi alergătura continuă  nu se văd. Cred tot mai mult şi am şi scris-o că salvarea României din actualul rahat stă exclusiv în mâna femeilor cărora ar trebui să li se acorde, măcar câteva decenii, posturile importante de decizie. În ce mă priveşte,  fiind legat de Cluj ca Ulise de catarg, m-am retras şi m-am baricadat în colivia mea de pe deal, vizavi de Grădina botanică, de unde primesc oxigenul. Am deci acoperiş deasupra capului, rafturile cu cărţi şi alte hârtii, masa cu calculatorul – fără internet, de care nu vreau să aud ! –, am loc de parcare ceea ce aici e un lux enorm şi am şi două pisici în curtea blocului care vin să mă salute dimineaţa sub balcon. Tot ce ţi-am descris ţine de confortul burghez banal, cu care n-are rost să te lauzi. Dar marile aventuri, marile plecări sau răsturnări trebuie să se petreacă în prima tinereţe, până la treizeci de ani. Am mai scris-o: nisipul din clepsidră de care dispunem se-mpuţinează, conştiinţa acestei realităţi vine brusc şi-ţi dă o altă luciditate. Îmi gestionez timpul de aceea cu grijă, un pic mai egoist. Cu patru străvechi prieteni de-un leat, toţi intelectuali de primă linie, am fondat un fel de club al pensionarilor, care suntem noi, cei cinci.  Avem ziua şi ora fixă, englezeşte, masa noastră la celebrissima „Arizona” unde ne întâlnim să bem paharul cu apă plată şi să punem ţara la cale. Dar să ne şi reîncărcăm, prin inducţie, bateriile, când e cazul.  Am stabilit, noi pentru noi,  că e interzis să ridici tonul şi ne certăm rar, deşi are fiecare credinţa lui, unele în poziţie antagonică. Clubul nostru elitist are o anume notorietate, am fost vizitaţi de radio şi de televiziuni, s-a scris în ziare despre el, sunt destui care ne dau târcoale. Câţiva juni poeţi desigur genialoizi ne-au lipit o etichetă îndelung comentată şi ea: „masa dinozaurilor”. Am râs, evident, sesizând mica scânteie de gelozie. Patronul, în schimb, şi servantele de la „Arizona” ne-au luat sub aripa lor ocrotitoare, adevărul fiind că  din timp în timp achităm note de plată cu care nu se pot lăuda mulţi. De ce spun toate astea? Pentru a sugera că există şi forme de convieţuire fecundă, productivă în ordine intelectuală într-o lume care întreţine ca principiu darwinist de existenţă conflictul. E o şcoală de salvare, în fond: a învăţa să-l suporţi pe celălalt, a asculta calm  şi a-ţi exprima dezacordul în termeni de civilitate, a oferi mâna de ajutor când e cazul ş.a.m.d. Şi asta, fără calcule mizerabile de interes şi profit care, pe termen lung, omoară toate prieteniile. Nu m-aş hazarda totuşi să compar  farmecul indelebil al vieţii sucevene pe care o pot evoca mai ales din amintiri cu condiţia mea actuală care stă într-un tipar destul de banal.„

În articolul său din „Observator Cultural” , Liviu Antonesei nu ezită să spună: ”Radu Mareş s-a prezentat la întâlnirea cu publicul cu un roman excepţional, aş îndrăzni să spun, cu un mare roman.” Şi are dreptate, bag mâna în foc.

Prin acest material, cu merite personale minime, am dorit să focalizez atenţia asupra lui Mareş. Atât cât îmi stă în putinţă. Ca nu cumva romanul „Când ne vom întoarce” să nu se bucure de atenţia cuvenită. Nu avem mulţi mari scriitori!”

Alexandru Petria