ALEXANDRU MORARU DESPRE SECRETELE PROFESIEI DE ISTORIC-ARHIVIST

Istoricul-arhivist Alexandru Moraru în dialog cu Olga Pârău

mazarini.wordpress.com

Dacă sunteţi interesaţi de istorie şi arhive, cu siguranţă că blogul pe care vreau să vi-l recomand v-ar putea fi util. Dar scopul rândurilor de mai jos nu este o simplă recomandare, ci o încercare de a afla mai multe despre autor.

Pe Alexandru Valeriu Moraru nu l-am cunoscut personal, de aceea nu vreau să risc, facându-i portretul. Am să vă las pe voi, cititorii acestui interviu, să vă creaţi o opinie despre istoricul, arhivistul, bărbatul Alexandru Moraru, opinie pe care o puteţi completa vizitându-i blogul - “Secretele istoriei cu Alexandru Moraru”.

Alexandru Moraru, în interviul realizat online, s-a dovedit a fi un interlocutor extrem de interesant şi simpatic.

“Din arhive poţi afla şi ce culoare avea pălăria bunicului…”

De ce arhivele sunt considerate patrimoniu naţional?
Adevărat vă spun, nu este nimic mai important într-o ţară decât oamenii şi arhivele. Arhivele alcătuiesc patrimoniul naţional al ţării. Acestea sunt sute de mii de dosare sau chiar milioane de dosare din toate perioadele existenţei respectivului stat, oraşele, localitatăţile, instituţiile şi familiile sale.
În arhive se păstrează majoritatea secretelor unui stat. Într-o emisiune televizată chiar am menţionat că, dacă cunoşti bine arhivistica şi fondurile unei sau altei arhive, poţi afla de ce culoare era pălăria bunicului sau a străbunicului…
Dacă nu aveam fericirea să muncesc în arhivele statului, mai întâi ca cercetător ştiinţific, apoi în diverse funcţii de răspundere la aceste instituţii, mă consideram un om neîmplinit. Arhivele mi-au adus atâtea cunoştinţe, că dacă le compar cu tot restul ce am învăţat din alte surse, apoi ar ieşi un raport de 85 la 15.
În toate perioadele istorice, şi aceasta este valabil pentru toate statele, în caz de război sau alte situaţii excepţionale, conducerea statelor mai intâi evacuează arhivele, copiii şi femeile, apoi celelalte bunuri şi persoane.
Arhivele sunt nu numai trecutul nostru, dar şi prezentul şi viitorul.

“Cel mai tare argument este Documentul”

Ce consecinţe ar avea distrugerea arhivelor unei ţări?
Nefaste sub toate aspectele, poate fi calificat drept un impact aproape mortal. Documentele din arhive sunt probele materiale, juridice, istorice, politice şi culturale ale tuturor evenimentelor. Au fost multe cazuri în istorie când un document de arhivă a dat peste cap teorii, concepţii, „adevăruri absolute” şi a schimbat radical politica ţăriii. Sau viceversa – un document sau un set de documente păstrate în depozite secrete pot ţine în neştiinţă întregul popor şi situaţia respectivă poate fi folosită cu succes de guvernanţi în interesele lor personale, de grup sau de partid. De exemplu, Mareşalul Ion Antonescu nu avea dovezi, dar intuia că ar putea exista un document secret semnat de URSS şi Germania. Şi nu a dat greş. Este vorba de anexa la Pactul sovieto-german din 23 august 1939. Dacă conducătorul statului ar fi ştiut cu certitudine şi ar fi avut dovezi în mână, atitudinea sa faţă de aliaţi şi inamic ar fi fost alta.
Sau sa zicem, crimele sângeroare facute de ocupanţii sovietici pe teritoriile ocupate, inclusiv Basarabia şi Bucovina de Nord, care au fost descoperite relativ nu demult. Dar foamea organizată de ocupanţii sovietici? Dar sutele de cazuri de canibalism în fosta RSS Moldovenească? Sau deportările în masă ale românilor basarabeni în Siberia şi Kazahstan şi înlocuirea băştinaşilor cu ruşi, ucraineni, evrei, bieloruşi, pentru a schimba raportul etnic pe pământul românesc?
Toate aceste informaţii au fost ţinute în secret, deoarece compromiteau statul creat de Lenin şi Stalin.
Şi să nu uităm că cel mai tare argument este Documentul!

“Cercetători din Ucraina au fost lăsaţi să fotografieze dosare, contrar Regulamentului”

În Republica Moldova arhivele sunt bine păstrate?
În general, sistemul arhivistic este bine îngrijit, dar pe tot parcursul anilor de la ocupaţia sovietică din 1944 până nu demult, acesta a fost subordonat politic autorităţilor comuniste sovietice. Din păcate, după proclamarea independenţei şi suveranităţii Republicii Moldova lucrurile nu s-au schimbat. Forţele politice nu au fost interesate de arhive, deoarece acestea nu aduc bani mulţi sau putere; arhivele au fost şi sunt văzute de deputaţi şi guvernanţi ca nişte depozite de maculatură, care pot fi folosite uneori, pe ici, colea, când este nevoie de găsit nişte informaţii compromiţătoare despre adversarii politici.
La împărţirea portofoliilor de miniştri, şefi de departamente şi servicii de stat, toţi s-au aruncat asupra ministerelor Economiei, Finanţelor, Transporturilor, Vămii etc, iar arhivele au fost lăsate pe mâna comuniştilor, fiind conduse de către Vasile Isac, fost membru al CC al PC din RSSM, unde a lucrat mulţi ani în funcţii de răspundere, inclusiv în funcţia de director al Serviciului de Stat de Arhivă al Republicii Moldova, fiind deja la pensie. Cu doar câteva luni în urmă a fost înlocuit cu domnul Ion Varta, fost deputat din partea PPCD, cunoscut istoric, autor de manuale şi monografii.
La 6 decembrie 2007, secretarul ştiinţific al Institutului de Istorie al Ucrainei (Academia Naţională de Ştiinţe a Ucrainei), A. Rubliov, a adresat o scrisoare (cu numărul 123\ 1099) directorului Serviciului de Stat de Arhivă al Republicii Moldova, Vasile Isac, în care solicita permisiunea pentru colaboratorii ştiinţifici V.Iu.Vasiliev şi P.Iu. Podkura de la instituţia menţionată mai sus să studieze documentele de arhivă din Republica Moldova la tema ”Relaţiile moldo-ucrainene în anii 20-30 ai secolului XX”. În scrisoare se menţiona că aceste materiale vor fi incluse în volumul V al istoriei Ucrainei şi în scopul unui lucru mai eficient, rugau să li se permită celor doi cercetători să fotografieze documentele din arhive cu un aparat digital.
Pe această scrisoare este pusă viza şi semnătura directorului Serviciului de Stat de Arhivă din Republica Moldova, Vasile Isac, care aprobă solicitarea şi condiţiile cerute. Arhiviştii care au pus la dispoziţia celor veniţi din Ucraina dosarele de arhivă au rămas şocaţi când au văzut că ei le fotografiază. Dar nimeni nu s-a revoltat împotriva acestei încălcări grave a Regulamentului privind activitatea arhivelor statului. Şi cum ar fi putut să se revolte cineva, când riscul era să se alinieze la marea armată de şomeri din Republica Moldova ce creşte de la o zi la alta!

“Majoritatea dosarelor din Arhiva Naţională au fost copiate şi vândute unor beneficiari din Germania şi SUA”

Dar această gravă încălcare este floare la ureche, dacă amintim că majoritatea dosarelor Arhivei Naţionale a Republicii Moldova (ANRM) au fost copiate pe peliculă fotografică şi vândute de două ori. Beneficiari s-au dovedit a fi Germania şi SUA (statul Utah). Da, pare neverosimil, dar este adevărat! Conţinutul documentar al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova a fost copiat contra plată şi prin aceasta a fost adus un prejudiciu serios patrimoniului arhivistic naţional.
Ca să fie clar, vă dau un exemplu: dacă unei persoane din Europa sau altă zonă a lumii îi trebuie un document care se află în Arhiva Naţională a Republicii Moldova, poate liber să se adreseze în Germania sau SUA şi, contra plată, primeşte copia documentului solicitat mult mai repede decât îl poate primi de la ANRM.
Atât Germania, cât şi SUA au depozitat toata informaţia arhivistică în format electronic şi documentul necesar este depistat în câteva minute, tipărit la imprimantă şi autorizat. Iar la ANRM se lucrează după metoda de mult depăşită, primitivă, cum se lucra acum 100 de ani. Se face comandă, se aduce dosarul din depozit, specialistul caută în dosar sau în dosarele de arhivă informaţia sau documentul necesar, în cel mai bun caz se face o copie xerox sau, dacă nu este posibilitate tehnică, atunci textul documentului este cules la calculator şi autentificat de directorul ANRM şi alt executor.
În felul acesta, sub conducerea “înţeleaptă” de la acea dată a Serviciului de Stat de Arhivă al Republicii Moldova, au mai apărut două „arhive naţionale ale RM” – una în Germania şi alta în SUA, fapt care a ştirbit esenţial din prestigiul respectivei instituţii informaţionale din Republica Moldova.
Să încerce cineva să propună Germaniei, Franţei, Poloniei sau altei ţări se vândă copiile documentelor dintr-o arhivă de stat?! Funcţionarii acestor state se vor uita la acest cineva ca la un nebun! Acestea sunt documente-unicat!
Dar, mă rog, ceea ce nu se poate de imaginat în alte ţări, în Republica Moldova se poate realiza, aceasta este ţara tuturor posibilităţilor…
O altă mare problemă este problema spaţiilor. Mai bine de câteva decenii ANRM nu poate să primească documentele de la instituţiile-sursă din lipsă de spaţiu.
Doamna Antonina Berzoi, fost director al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova, şi domnul Petru Vicol, actualul director al ANRM, au făcut eforturi considerabile pentru a rezolva această problemă, dar deocamdată nu a fost găsită soluţia.

“Orice stat îşi are secretele sale”

Există proiecte în curs pentru a păstra documentele în format digital?
Din câte ştiu, acest lucru este pornit de domnul Petru Vicol şi se înfăptuieşe, dar cu multe dificultăţi, deoarece este nevoie de tehnică performantă, care costă mult, iar pentru arhive din buget se repartizează firimituri.
Actualul director al Arhivei Naţionale este un bun istoric, profesionist cu mare experienţă şi cu o voinţă de fier, aşa că obiectivele propuse cu siguranţă le va realiza.

Câte procente din documentele arhivelor moldoveneşti sunt accesibile publicului sau câte sunt strict secrete?
Este o întrebare dificilă, deoarece arhivele statului nu sunt concentrate în subordinea unei singure instituţii. De exemplu, Arhiva SIS-ului, Arhiva Ministerului de Interne, Arhiva Ministerului Apărării sunt subordonate respectivelor ministere şi sunt considerate arhive departamentale. Acelaşi lucru este şi cu Arhiva Parlamentului, Arhiva Preşedinţiei sau altele. Arhiva Naţională, Arhiva organizaţiilor social-politice, arhivele raionale sunt subordonate Serviciului de Stat de Arhivă al Republicii Moldova.
Dar în general, dosarele de arhivă sunt mult mai accesibile decât în anii de guvernare comunistă. Cu toate acestea, cred că cel puţin vreo 30% sunt închise publicului larg, dar cred că este un lucru firesc – orice stat îşi are secretele sale şi la termenul stabilit acestea vor deveni accesibile pentru cercetători.

“Îmi amintesc cum mi s-au umplut ochii de lacrimi…”

Povestiţi-ne despre munca de arhivist: ce Vă motivează; ce simţiţi când ţineţi în mâini documente de o mare valoare istorică, dacă aţi căutat documentele propriei familii în arhive, pentru a reconstrui arborele genealogic…
Munca de arhivist este frumoasă şi extrem de interesantă, dar şi periculoasă. Atunci când istoricul-arhivist munceşte cu dosare originale cu o vechime de un secol şi mai bine, chiar dacă au trecut procedura de prelucrare şi dezintoxicare, oricum persistă pericolul să te îmbolnăveşti de tot felul de boli ale aparatului respirator sau ale pielii. Nu numai angajaţii arhivelor, dar şi cercetătorii cu experientă vă vor spune că atunci când lucrezi cu dosare din secolul XIX sau chiar din prima jumătate a secolului XX dupa câteva minute începe să te deranjeze pielea feţei şi ochii. Este categoric contraindicat să-ţi atingi faţa cu mâinile după ce ai răsfoit dosarul. Trebuie respectată igiena cu mare stricteţe. Investigaţiile făcute anterior au demonstrat că durata vieţii arhiviştilor este mai redusă decât a reprezentanţilor altor profesii.
Dar curiozitatea şi setea de adevăr ştiinţific pe mulţi îi face să uite de acest pericol. Îmi amintesc cum mi s-au umplut ochii de lacrimi, când am depistat câteva documente semnate de Mareşalul Antonescu… aceste foi le-a ţinut în mână, le-a citit şi semnat Marele Bărbat al Neamului Românesc. Am fost străbătut de emoţii greu de explicat.
Aceeaşi senzaţie m-a cuprins când am depistat un document în care se arăta că unchiul meu Alexandru Ion Moraru, profesor, poet şi fost ofiţer al Armatei Române, nu a murit în Siberia, unde a fost deportat în 1941 cu tatăl şi fraţii săi (inclusiv tatăl meu), dar a fugit de acolo, fiind prins de o patrulă NKVD şi împuşcat şi băgat în gropile cu var din Chişinău.

“M-am născut printre cărţi de istorie”

Aţi studiat la o facultate de istorie imediat după şcoala generală. Cine V-a inspirat şi V-a îndrumat? Ştiaţi în mod sigur că asta vreţi să faceţi în tot restul vieţii?
Nu, în primul an după şcoală nu am reuşit să trec concursul la Facultatea de Istorie a USM şi am lucrat în şcoala medie din Jevreni, Criuleni, adică în satul meu de baştină sau patria mea cea mică. Numai în anul următor am devenit student la istorie şi mare a fost fericirea mea, dar şi a tatălui meu, Valeriu Ion Moraru, absolvent al Facultăţii de Istorie a Institutului Pedagogic “Ion Creangă”, director al şcolii medii din localitate timp de 15 ani, fost copil-deportat. El m-a îndrumat şi mi-a altoit dragostea pentru istorie, dragostea de lectură, dragostea de Ţară. Eram în clasa a II-a când tata m-a învăţat să citesc şi să scriu româneşte, dar mi-a interzis să fac acest lucru în public.
M-am născut printre cărţi de istorie, istoria m-a marcat, asta a fost alegerea mea şi dragostea mea…

Ca ştiinţă, ce poate oferi istoria viitorului?
Cei care cunosc bine istoria şi au în ei sămânţa dragostei de ţară, a interesului naţional, au mii şi mii de exemple pentru a nu repeta erorile comise anterior, pentru a aduce ţara şi poporul la prosperitate. Dar pentru aceasta ar trebui să deţină şi pârghiile puterii în stat.

“Ştiinţa istorică a avut de suferit mult în perioada anilor 2001-2009”

Un om politic trebuie să cunoască bine istoria? Dar un istoric se descurcă bine în politică? Care sunt tangenţele dintre istorie şi politică? Republica Moldova are oameni politici?
Halal de acel politician care nu cunoaşte istoria şi limba ţării! De la aceştia nu trebuie să ne aşteptăm la nimic bun. Vai de capul nostru atunci când astfel de ”titani ai gândirii” încearcă să subordoneze istoria după mintea lor, transformând-o într-o unealtă politică. Istoria trecută prin filtrele politicianului fără scrupule nu mai este istorie, ci o doamnă fără părinţi şi patrie, care trece din mână în mână. Cu regret, ştiinţa istorică a avut de suferit mult în perioada anilor 2001-2009. Daunele aduse istoriei au afectat procesul instructiv-educativ şi acest fenomen încă nu a fost oprit. Dacă am avea mai mulţi deputaţi şi guvernanţi care ar cunoaşte bine istoria adevărată, am avea şanse mai mari pentru o legislaţie şi decizii corecte… Am putea să ne construim viitorul bazându-ne pe memorie.
Mă întrebaţi daca RM are oameni politici? Da, are! Uite, nu pot să afirm că are clasă politică…

Viaţa, Istoria şi Femeia

Dacă nu aţi fi devenit istoric, ce altceva aţi fi vrut să fiţi?
Poate psiholog sau ziarist… Nu ştiu! Nu-mi imaginez viaţa fără prietena mea credincioasă, Istoria!

Care sunt aromele copilăriei Dvs.?
Florile mamei din faţa casei părinteşti, mirosul de iarbă proaspăt cosită din Valea Răutului, mirosul de caiet nou şi cerneala din călimara mea de porţelan.

Ce lucruri spirituale, dar şi materiale aţi luat de acasă, de la părinţi şi aţi purtat cu Dvs. de-a lungul anilor?
Poveţele părinţilor, multe cărţi, foarte multe cărţi, multe dintre ele devenite rarităţi bibliografice.Una dintre cărţi este de la bunica mea, Parascovia Moraru, prima femeie-învăţătoare din localitate şi din zonă. Este culegerea de versuri de Vasile Alecsandri ”Poezii”, apărută în 1880, la Bucureşti, adică în timpul când autorul era în viaţă.

Vă amintiţi de primii fiori ai dragostei?
Sigur, a fost în clasa a VIII-a, îmi plăcea o fată din clasa a IX-a, dar nu cred că a fost dragoste, a fost poate un sentiment de prietenie mai accentuat. Dragostea a venit ceva mai târziu, la facultate…

Femeia a reprezentat o figură importantă în viaţa Dvs.? A participat la luarea deciziilor importante, V-a susţinut când aţi avut nevoie? Un bărbat se poate bizui pe o femeie?
Dacă nu erau istoria şi femeia, cred că nu mai aveam ce căuta pe acest pământ. Femeile au jucat şi joacă un rol foarte important în viaţa mea. Vreau să cred că ele mi-au fost călăuza, speranţa, inspiraţia şi apogeul împlinirilor şi aspiraţiilor mele.

Astăzi, acum, aici, faceţi o declaraţie pentru femeia vieţii Dvs.!
Femei ca tine nu-s! Am verificat ! Tu eşti unică ! 

În final, vreau să mai adaug că deja al treilea an istoricul Alexandru Valeriu Moraru îşi desfăşoară activitatea la Centrul de Cultură şi Istorie Militară.
Ceea ce a realizat pe parcursul anilor a transpus cu succes în culegeri de documente al căror autor este:
“Basarabia antisovietică”, Ed. ”Demiurg”, Iaşi, 2009, 340 pag. (cu o prefaţă de dr.Gheorghe Buzatu);
“Victimele Terorii Comuniste din Basarabia. Documente secrete sovietice”, vol.I, Ed.” Iulian”, Chişinău, 2010, 400 pag. (cu o prefaţă de profesor dr. Gheorghe Buzatu);
A realizat postfaţa lucrării lui Tudor Iordăchescu “Hagi Curda (Camâşovca)”, Ed. ”Prometeu”, Chişinău, 2011.
Este co-autor la mai multe lucrări:
“Racovăţ de sub Cetatea Sorocii”, Ed.Iulian, Chişinău, 2006, 200 pag.;
”Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia”, Ed.” Demiurg”, Iaşi, 2008, 360 pag. (cu o prefaţă de profesor, dr.Gheorghe Buzatu).
Este editor la două culegeri de documente în curs de apariţie:
”Garda de Fier în Basarabia”;
“Basarabia: Scrisori către Mareşal”.
Activitatea la Arhiva Naţională şi Arhiva organizaţiilor social-politice a Republicii Moldova a reflectat-o în mai bine de 300 de articole scrise şi publicate în “Biruitorul”, “Opinia”(Criuleni), “Literatura şi Arta”, ”Glasul Naţiunii”, ”Ziarul de Gardă”, “Ţara Noastră” (Iaşi), revistele “Orizontul”/Columna”(Chişinău), “Magazin Istoric”(Bucureşti), “Historia”(Bucureşti) şi altele.

Olga Pârău
Elldor.Info

COMENTARII  IMPORTANTE:

Stimate Domnule Coleg,

Va multumesc f. mult si va felicit pentru interviul acordat,
excelent din toate punctele de vedere. L-am recomandat,
deja, D-lui Roncea pentru a fi preluat si de D-sa.
Calitatile deosebite dovedite sunt impresionante: experienta
de viata, cariera, profesionalismul, patriotismul si nationalismul
pozitiv, informatia la zi, temeinicia datelor, activitatea stiintifica
si publicistica desfasurata, situatia fosta si actuala a Arhivelor
din Chisinau, dar – ce mai? – TOTUL! Felicitari!
O seara placuta, cu sarutari de maini Doamnei, atat de
frumos omagiata,

                               Gh. Buzatu

Eleonora Lisnic Mulţumesc, dle Moraru. Sunteţi un istoric de la care avem ce învăţa, un istoric adevărat, unul dintre puţinii care cercetează arhivele. Am aflat lucruri foarte utile şi interesante din interviu, de interes general. Dar m-au impresionat mult şi amănuntele despre părinţii şi bunicii Dvs. Aţi avut o discuţie reuşită şi constructivă. 

Matei Cazacu. Negru Vodă. Un voevod român la începuturile Țării Românești

Un nou club si-a facut aparitia în România : Clubul prietenilor lui Negru Voda. Sediul : necunoscut. Presedintia acestui club (rautaciosii ar zice marele preot sau guru al acestei secte) nu este altul decât venerabilul domn Neagu Djuvara, o personalitate a vietii publice si a culturii române care nu mai are nevoie de prezentare. Regulamentul clubului (sau catehismul sectei) se intituleaza Thocomerius-Negru Voda. Un voivod de origine cumana la începuturile Tarii Românesti. Cum a purces întemeierea primului stat medieval românesc dinainte de "descalecatoare" si pâna la asezarea Mitropoliei Ungrovlahiei la Arges. Noi interpretari, Bucuresti, Humanitas, 2007. Anul trecut, indignat de reactia scepticilor si a adversarilor sai, Neagu Djuvara a publicat o replica intitulata eminescian Raspuns criticilor mei si neprietenilor lui Negru Voda, aparuta la aceeasi editura. Principala preocupare a acestui Club este exaltarea, as zice chiar cultul, "bunului barbar", avatar modern al "bunului salbatic", mai precis a cumanului civilizator si catolic (în fapt, un barbar nomad, crescător de vite), care acum sapte secole si ceva i-a învatat sa lupte pe românasii nostri ignoranti si lipsiti de vlaga,iar apoi sa-si creeze înfine un stat, Muntenia sau Tara Româneasca, termen care în vremea aceea însemna "Tara românilor". Nu a cumanilor, nici a cumanilor si a românilor, nici macar a românilor si a cumanilor, ci doar a românilor!

Ipoteza - sau mai degrabă eroarea fundamentală - pe care se bazeaza aceasta constructie mediatică si intens mediatizată (230 de pagini ajunsă la a treia ediție) este simplă: primul domn muntean, cel care a dat numele dinastiei domnitoare si chiar, pentru străini, al tarii, Basarab I (c. 1310/16-1352) poarta un nume de origine cumana, adica turca veche. Tatal sau, mentionat într-un singur act al cancelariei regale maghiare, se numea Thocomer. Urmând pilda si credinta unor orientalisti, Neagu Djuvara considera si acest nume de origine cumana : domnia sa îl modifica deci în Thoctomer care ar veni de la Toq (Tok)-tämir (temir) sau Toq-timür, ceeace înseamna "fier calit". (p. 113), desi cei mai mulți istorici români l-au interpretat Tihomir, un nume care se regaseste la românii balcanici înca din 1220. Deci, exulta Neagu Djuvara, înca un cuman - tata si fiu! Iata enigma lui Negru Voda, întemeietorul legendar al tarii, rezolvata dintr-o trasatura de condei : daca tatal si fiul poarta nume turcesti, cumane, înseamna ca ei erau în mod obligatoriu cumani, singurii turci care haladuiau pe meleagurile noastre în acea vreme. Si fiindca erau cumani, musai să fie si catolici, deoarece acest neam - de fapt o confederație sau mai bine zis adunatura de triburi de pastori nomazi - s-a convertit foarte superficial la crestinism în forma sa catolica pentru a fi primiti si ocrotiti în pusta maghiara. Aceasta între 1227 si 1239, pe când îi ameninta invazia mongola care maturase Rusia de sud începând cu anul 1223 si avea sa se napusteasca asupra Europei centrale în 1241-2.

Teza lui Neagu Djuvara nu e noua si nici originala : ea a fost de multa vreme discutata de istoricii români care au abandonat-o deoarece este contrazisa de toate marturiile vremii si de bunul simt ; doar unii istorici unguri mai cred în ea. Adevarul este ca Basarab era român ortodox si se numea din botez Ivanco sau Ioan, caci daca ar fi fost botezat catolic în Ungaria s-ar fi numit Gyula sau Ladislau sau Stefan ; așa s-a întâmplat cu un oarecare Serban din Acina (localitate neidentificata), român botezat catolic de însusi regele Ungariei Ladislau cel Mare în 1366 care i-a dat la botez numele primului rege crestin al acestei tari¹. Acest adevar - ca Basarab era român si ortodox- nu îl afirmam noi, istoricii de ieri si de azi, considerati în bloc de d. Djuvara de nationalisti si incompetenti, ba unii de-a dreptul criminali deoarece ar ascunde adevarul istoric pe care numai domnia sa îl cunoaste si îl proclama. Acest lucru a fost afirmat în repetate rânduri de chiar contemporanii lui Basarab începând cu marele sau adversar si suzeran, regele Carol Robert de Anjou, învinsul de la Posada.

Prin diploma din 26 noiembrie 1332, asadar la doi ani dupa evenimente, regele maghiar evoca amintirea nefericitei campanii din 1330 când, spune el,

"am ajuns în niste tinuturi de margine ale regatului nostru, ce erau tinute pe nedrept în tara Transalpina (=de dincolo de munti, de Carpati) de catre Basarab, schismaticul (=ortodox), fiul lui Tochomer, spre marea noastra si a sfintei coroane insulta, acest Basarab, necredinciosul nostru român, mânat de un gând rau..."²

Carol Robert era suzeranul lui Basarab, el îl recunoscuse ca domn si obtinuse dela acesta juramântul de credinta vasalica. Putea oare regele Ungariei sa ignore nationalitatea lui Basarab, când în Ungaria traiau, de peste o suta de ani, un mare numar de cumani care furnizau trupe armatei regale si care fusesera masacrati la Posada ? Urmând pilda înaintasilor sai la tron, Carol Robert se intitula, între altele, "rege al cumanilor". Sa nu fi stiut el ca Basarab era cuman, daca acesta ar fi adevarul ? Lucrul este imposibil, mai ales ca regele ungur avea sa repete acest adevar în mai multe documente redactate la persoana întâia.

Astfel, la 19 mai 1335, el rasplatea meritele magistrului Toma în acesti termeni :

"Spre cinstea slujbei deosebite si vrednice de o vesnica amintire a numitului magistru Toma, pe care ne-a facut-o în tara Transalpina, unde atacul dusmanos pornit cu cruzime, în niste locuri strâmte si paduroase, împrejmuite de întarituri puternice, o dată si a doua oara <împotriva> noastra si a puternicei noastre ostiri pe care o aveam acolo cu noi, de catre Basarab românul si fiii lui..."³

Acelasi lucru îl spune, în doua rânduri, regele Ludovic cel Mare (1342-1382), fiul si urmasul la tron al lui Carol Robert.

Intr-un act din 9 iulie 1347, reprodus într-o confirmare din 1378, regele întarea unui nobil o mosie pentru purtarea sa vitejeasca

"în tara Transalpina în expeditia domnului Carol faimosul rege al Ungariei împotriva lui Basarab românul, pe atunci necredincios regatului si sfintei coroane"⁴.

La 18 ianuarie 1357, regele Ludovic cel Mare întarea unor nobili o mosie dobândita de tatal lor, magistrul Laurentiu,

"luptând cu barbatie în tara Transalpina pentru coroana regeasca împotriva lui Basarab, voevodul român"⁵.

Acelasi lucru îl spune la 17 octombrie 1345 si papa Clement V care îl informeaza pe regele Ungariei ca mai mulți nobili români (numiti Olachi Romani) din Transilvania, Tara Româneasca si Srem (regiunea din jurul cetatii Smederevo din Serbia actuala) au adoptat confesiunea catolica :

"Cum de o bucată de vreme a ajuns la urechile noastre vestea ca Acela care lumineaza pe tot omul ce vine în aceasta lume, a luminat prin revarsarea harului Sau într-atâta mintea românilor (Olachi Romani) ce locuiesc în partile Transilvaniei, ale Tarii Românesti (Ultralpinis, acelasi lucru cu Transalpinis) si în cele ale Sirmiului din Ungaria, încât unii dintre ei au si ajuns sa cunoasca drumul adevarului, prin îmbratisarea credintei catolice...scuturând si lepadând de la ei cu totul samânta schismei si celelalte rataciri...am luat masuri sa se îndrepte felurite scrisori...catre nobilii barbati Alexandru al lui Basarab si catre alti români, atât nobili cât si oameni de rând."⁶

Vasazica, Alexandru (Nicolae Alexandru), fiul si asociatul la tron al lui Basarab era nu numai român, dar si ortodox, e drept cam sovaielnic deoarece se convertea la catolicism. Daca tatal sau ar fi fost catolic, fiul ar fi trebuit sa fie si el conform canoanelor Bisericii catolice, de aceeasi confesiune. Intrucât era ortodox (schismatic), înseamna ca si parintii sai erau ortodocsi, ceeace nu se potriveste defel cu o presupusă origine cumana a lui Basarab.

Ca Basarab a ramas ortodox pâna la moarte o spune si Cronica pictata de la Viena (Chronicon pictum Vindobonense) scrisa la 1358, care îl numeste si ea pe voievodul român "schismatic perfid (sau : "ratacit")" (de fide perfidi scismatici)⁷.

Acest adevar reiese si din scrisoarea pe care papa Urban V o adresa la 10 aprilie 1370 lui Vladislav (Vlaicu Voda), nepotul de fiu al lui Basarab : dupa ce deplânge faptul ca nu se închina Bisericii catolice, în afara careia nu exista mântuire, suveranul pontif îl acuza pe voevod ca se afla în schisma (ortodoxie) mostenita de la vechii predecesori ai sai⁸. Cine erau acesti vechi predecesori (antiqui praedecessores) ? Desigur, Tochomer si Basarab, caci de ar fi fost vorba numai de tatal sau, Nicolae Alexandru, papa ar fi spus-o în termeni precisi. Acest text este de o importanță primordiala si el nu mai lasa niciun dubiu asupra confesiunii celor mai vechi voevozi români de la Arges.

Infine, ca pe Basarab îl chema din botez Ivanco/Ioan, ne-o spune un alt contemporan si adversar al sau, tarul sârb Stefan Dusan (1331-1355), amintind de victoria sa de la Velbujd (19 iunie 1330) împotriva a sapte tari printre care "Basaraba Ivanco, socrul tarului Alexandru al Bulgariei"⁹. Acest text, cunoscut de toti istoricii români de la Hasdeu, Onciul si Xenopol încoace, dovedeste foarte clar ca Ivanco/Ioan era numele de botez si ca Basarab era o poreclă despre care vom vorbi mai departe¹⁰.

Singurul argument al autorului privind catolicismul lui Basarab se gaseste într-o scrisoare adresata lui de papa Ioan XXII la 1 februarie 1327 în care suveranul pontif îl numeste "fiu iubit nobile barbat Basarab voevodul transalpin" si îl felicita pentru zelul sau pentru raspândirea catolicismului si "exterminarea natiunilor necredincioase"¹¹. De aici, considera Neagu Djuvara, reiese ca Basarab era catolic nu printr-un botez tardiv, ci din nastere, deoarece era cuman ! Curioasa logica! In articolul meu i-am amintit parerea parintelui Aloisiu Tautu, un savant istoric si harnic editor de acte pontificale în afacerile orientale, ca nu era vorba de convertire la catolicism, ci doar de unire cu Roma, mai precis intrarea în obedienta fata de Biserica catolica. Lucrul putea fi realizat de orice ortodox, a vrut s-o faca si Nicolae Alexandru, dar regele Ungariei s-a opus acestei formule care contesta suzeranitatea arhiepiscopului de Strigoniu în materie religioasa si, implicit, a regelui în domeniul politic. Aceasta dependenta directa de Scaunul Sfântului Petru a durat pâna în 1330 cel mai târziu, când Basarab este calificat de ortodox (schismatic) de catre chiar suzeranul sau, regele Carol Robert al Ungariei.

Devine astfel evident, în lumina acestor marturii contemporane cu Basarab si fiul sau Nicolae Alexandru, ca ipoteza lui Neagu Djuvara se dovedeste complet falsa. Domnia sa a trecut cu vederea, caci nu putea sa le ignore, actele si o cronică numind pe voievodul Tarii Românesti român si ortodox¹². Tocmai domnia sa care în Introducerea cartii condamna istoriografia româneasca în bloc aducându-i acuza ca "n-a fost în stare sa se dezvete pâna azi de conceptul eronat ca interesul national ne-ar comanda un fel de selectionare a datelor pe care le-am avea privitor la trecutul neamului nostru. Unele fapte descoperite n-ar fi bune de spus...Apoi, tainuirea sau rastalmacirea unor fapte ori exagerarea altora" (p. 7)

La lectura acestor rânduri, îti vine sa te întrebi : cine selectioneaza datele, cine considera ca unele fapte descoperite n-ar fi bune de spus, cine tainuieste sau rastalmaceste faptele ? Raspunsul este evident : domnul Neagu Djuvara care nu tine seama de documentele amintite mai sus, desi ele figureaza în toate lucrarile de istorie, si continua sa afirme senin ca Basarab întemeietorul era cuman si catolic!

*

Am putea opri aici polemica noastra cu autorul daca în jurul cartii domniei sale nu s-ar fi stârnit un adevarat vacarm mediatic si daca "prezumtiile" sale nu ar fi devenit adevaruri curate pentru multa lume. Istoricilor români care au discutat cartea si au contestat premisa si concluziile ei, Neagu Djuvara le-a raspuns cam întepat printr-un nou volum intitulat eminescian  Raspuns criticilor mei si neprietenilor lui Negru Voda, Bucuresti, Humanitas, 2011, 119 pagini. Printre acestia ma aflu si eu caci am tinut, alaturi de alti colegi, pe 16 noiembrie 2007 o conferinta pe aceasta tema la Institutul de istorie Nicolae Iorga din Bucuresti. Dl. Djuvara nu ne-a onorat cu prezenta domniei sale si mi-a raspuns în volumul amintit încheind cu urmatoarele cuvinte :

"Cu aceasta, închei raspunsul meu la critica amicului Matei Cazacu, zicând cu parere de rau ca nu gasesc în articolul sau absolut nici un argument valabil care sa infirme teza descinderii lui Basarab I dintr-o spita de sefi cumani". (p. 84).

Cu alte cuvinte, desi ma considera amic, ma claseaza printre neprietenii (de ce nu zice "dusmani", doar e cuvânt turcesc, luat de la cumani ?) lui Negru Voda. Marturisesc, absolut în trecere, ca nu pricep cum faptul de a-l considera pe Negru Voda român înseamna a nu-i fi prieten... Citind acest raspuns, am ajuns la concluzia ca Neagu Djuvara si cu mine nu vorbim aceeasi limba (poate ca domnia sa vorbeste cumana veche ?) si ca trece sub tacere existenta actelor din 1332-1370 (sapte la numar!) care numesc pe Basarab si pe fiul sau români ortodocsi, ba mai si persista în eroarea de a-i considera cumani numai si numai pe considerentul ca purtau, Basarab (sigur) si tatal sau (în mod eronat), nume de origine turca.

Stramosii nostri latini aveau un proverb : errare humanum est, perseverare diabolicum (a gresi este omenesc, a persevera în gresala este diabolic). Intrucât dl. Neagu Djuvara persevereaza în eroare, m-am hotarât, îndemnat si de unii prieteni, sa procedez la o analiza sistematica a cartii pentru a lamuri, pe domnia sa si pe cititorii români, ce metoda istorica are autorul si cum scrie domnia sa istoria . Intreprind aceasta analiza pe capitole, urmând ca la sfârsit sa sintetizez criticile si observatiile ce îi aduc. Tin sa precizez ca nu am purces la aceasta opera din dorinta de publicitate, ci pentru a raspunde la provocarea adusa întregii bresle a istoricilor români din toate timpurile, si pentru ca sunt mânat de adagiul latin "Amicus Plato, sed magis amica veritas" (Mi-e prieten Platon, dar mai mare prieten îmi este adevarul) pe care îl completez cu un citat din Montesquieu :

"Être vrai partout même sur sa patrie ; tout citoyen est obligé de mourir pour sa patrie, personne n'est obligé de mentir pour elle". (Sa spui adevarul peste tot, chiar si despre patria ta ; orice cetatean este obligat sa moara pentru patria sa, dar nimeni nu este obligat sa minta pentru ea).

*

Incheiem aici observatiile noastre asupra cartii. Neagu Djuvara este un excelent povestitor care si-a câstigat interesul si simpatia publicului prin lucrari de vulgarizare istorica adresate tineretului si nespecialistilor, prin interventii în mass-media în care se demarca de ceilalti participanti prin vigoarea si originalitatea interventiilor, prin ideile noi si îndraznete pe care le emite, prin eleganta vestimentara si prin maniere care îl situiaza deasupra vulgului. Stilul domniei sale este fluid, abunda în amintiri personale si anecdote, proza sa se citeste usor si rapid, dând impresia unei conversatii pe care autorul o duce cu cititorul în intimitatea caminului. Venind din vremuri si lumi necunoscute sau greu de imaginat pentru multi oameni din România, Neagu Djuvara joaca rolul unchiasului sfatos ale carui basme au încântat copilaria. Sau, pentru a lua un alt exemplu, l-as compara cu Florian Christescu, autor al unei neuitate si bogat ilustrate Povesti a neamului nostru aparuta între cele doua razboaie mondiale. Tin minte pasiunea cu care am devorat paginile acestor volume  în care capitolele se terminau prin formula incantatorie "caci a neamului poveste înainte mult mai este".

In loc sa se mentina în limitele decentei si posibilitatilor sale reale care i-au adus un binemeritat succes popular, domnul Neagu Djuvara a avut ambitia sa rescrie istoria medievala româneasca într-una din cele mai întunecate perioade. "Mă tem de omul unei singure carti" spunea sfântul Toma de Aquino, un adevar învatat pe pielea lor de toti cetatenii din țările foste comuniste siliti să recite Cursul scurt de istoria partidului comunist (b) a lui Stalin sau opera lui Nicolae Ceausescu. Acelasi lucru se poate spune si în acest caz : Neagu Djuvara si-a gasit o singură carte de la care pornesc toate teoriile sale, un articol de fapt al unui filolog ungur pe nume Laszlo Rasonyi, apărut în 1935 într-o epoca de iredentism antiromânesc salbatic în istoriografia maghiara. Acest Rasonyi, fara îndoiala un excelent turcolog, era ceeace nemtii numesc un "Fachidiot", adica un specialist care vede totul prin prisma cunostintelor sale si care reduce realitatea si lumea întreaga la dimensiunile propriei sale stiinte (sau ignorante). Adunând cu furca nume proprii si toponime românesti care sunau turceste, punând laolalta indivizi din epoci si din regiuni diferite, si decretând ca erau cu totii turci sau tatari numai pe baza unor corespondente fortuite sau de-a dreptul fortate, ignorând istoria, geografia, restul stiintelor umane, ba chiar si cel mai elementar simt al masurii, Rasonyi a produs un monstru de eruditie în cea mai mare parte sterila. De la el s-a inspirat Neagu Djuvara care ne propune o lucrare scrisa în pripa, plina de idei preconcepute, bazata pe o documentatie saraca si care nu face apel la izvoare si la studiile de specialitate. Iar când are acces la aceste surse, elimina printr-o pirueta sau fara argumente temeinice pe cele care nu merg în sensul tezelor sale izvorâte mai mult din impresii decât din confruntarea atenta a informatiilor. Autorul se considera o autoritate în materie de istorie universala, dar cunostintele sale provin din lucrari generale sau învechite, care nu tin cont de cercetari mai recente. Ignoranta sa în materie de antroponime, de nume de persoane, îl conduce la concluzii gresite care genereaza alte erori si care poluiaza iremediabil restul cartii. De multe ori, Neagu Djuvara se face vinovat de superficialitate în lectura documentelor sau chiar a lucrarilor moderne, ceea ce nu-l împiedica sa se erijeze în judecator al istoriografiei românesti din epoca moderna, distribuind note bune si proaste cu o dezinvoltură demna de o cauza mai buna. In sfârsit, prin insistenta cu care revendica o originalitate care nu-i apartine si un simt critic infailibil, Neagu Djuvara creaza o stare de confuzie generalizata în mintea cititorilor carora le promite dezvaluirea unor secrete tinute sub obroc de istoricii mai vechi si mai noi, un fel de Da Vinci Code "ad usum Valachorum", pentru folosinta românilor.

Rezultatul este o imagine complet falsa si denaturata a uneia din cele mai pasionante perioade din istoria româneasca, perioada începuturilor statului Tara Româneasca. Pornind de la câteva date scoase din contextul lor, solicitând izvoarele ca sa le faca sa spuna mai mult decât au ele a spune, recurgând nu o dată la anacronisme si la false simetrii proprii unui spirit lipsit de sistem, Neagu Djuvara acumuleaza "revelatiile" si "prezumtiile" care devin, câteva pagini mai departe, adevaruri cu valoare transcendentala. Concluzia ineluctabila este ca domnia sa s-a avântat într-un domeniu care îi este strain si pe care nu îl poate domina deoarece îi lipseste aparatul conceptual si documentatia rabdator adunata, cântarita si comparata, apoi pusa în perspectiva, care sunt caracteristicile unui adevarat savant. Inlocuind conceptele prin impresii si prejudecati si documentatia prin recursul la "opere alese", la avizul cules în graba de la unul sau altul, fara a proceda la o necesară reflexie si ponderare, Neagu Djuvara contamineaza o temă majora de investigatie a trecutului nostru, livrând publicului cititor pasionat de istorie un monument de tinichea cu veleitati de bronz etern. Ceeace irita în cel mai înalt grad la lectura acestui opus este suficienta si lipsa de respect a autorului pentru eforturile atâtor generatii de specialisti onesti care au cautat si ei "adevarul" construind pe temeliile puse de înaintasi. Si ma întreb cum ar fi reactionat istorici ca Gheorghe Bratianu, Petre P. Panaitescu, Constantin C. Giurescu, Maria Holban, Aurelian Sacerdoteanu si altii de talia lor la lectura acestor pagini în care ignoranta, superficialitatea si dezinvoltura se iau la întrecere. Sunt convins ca reactia lor ar fi cea a sculptorului Apelles : "ne sutor supra crepidam!"

Matei Cazacu

C. N. R. S., Paris

1 "Quem baptizatum Stephanus fecimus appellari" (pe care l-am facut sa se numeasca Stefan din botez"), act din 16 mai 1366 în DRH, seria C, vol. XIII, p. 100-101, nr. 59. A se vedea mai jos, p. 25, nota 77, numele purtate de cumanii din Banat în secolele XIV-XV : numai nume din calendarul crestin!

D. Barbu, "Sur le double nom du prince de Valachie Nicolas-Alexandre", in Idem, Byzance, Rome et les Roumains, Bucarest, 1998, p. 112-113.

2 "Que in terra Transalpina, per Bazarab, filiumThocomerii, scismaticum, in nostrum et sacre corone non modicum derogamen detinebantur, adissemus, idem Bazarab, infidelis Olacus noster, maligno inductus consilio"... (DRH, seria D, vol. I, p. 50-51, nr. 25). Am modificat usor traducerea.

3"per Bazarab Olacum et filiis eius". (DRH, seria D, vol. I, p. 57, nr. 29).

4E. Nagy et alii, Hazai okmanytar. Codex diplomaticus patrius, II, Györ, 1865, nr. 91, p. 181.

5 "in terra Transalpina, contra Bozorad, waivodam Olachum" (G. Fejér, Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, IX/2, Buda, 1833, p. 587 ; Hurmuzaki-Densusianu, Documente, I/2, p. 49 (cu forma "Olachorum", al românilor, în loc de "Olach") ; la fel si în DRH, seria C, vol.XI, p. 79, nr. 79).

6DRH, seria D, vol. I, p. 60-61, nr. 32 : "Alexandro Bassarati et aliis, tam nobilibus quam popularibus Olachis Romanis").

7 Am utilizat editia lui G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 110, traducere româneasca la p. 234. Si într-un act de la 13 decembrie 1335, când regele Ungariei, amintind campania din 1330 si batalia de la Posada precedata de un armistitiu, spune ca "Ne-am încrezut în cuvântul schismaticului" numit "Basarab, voievodul valahilor". (V. Motogna, "Iarasi lupta dela Posada", în Revista istorica, IX (1924), p. 82-3 ; traducere româneasca de G. Popa-Lisseanu, Cronica pictata dela Viena, Bucuresti, 1937, p. XLIV-XLVI, nota 76. (Izvoarele istoriei românilor,XI).

8 "Ex antiquo in schismate in te a tuis antiquis praedecessoribus derivato,  moraris et multiplicibus erroribus involutus existis" (Hurmuzaki-Densusianu, Documente, I/2, p. 159).

9 In prefata la Codul sau de legi (Zakonik), tradusa de G. Mihaila, "Sintagma (Pravila) lui Matei Vlastaris si începuturile lexicografiei slavo-române", în Idem, Contributii la istoria culturii si literaturii române vechi,Bucuresti, 1972, p. 272-273.

10 Vezi si demonstratia în acest sens a lui D.I.Muresan, "Excursus. Basaraba Ivanco", în volumul Istorie bisericeasca, misiune crestina si viata culturala, II, Crestinismul românesc si organizarea bisericeasca în secolele XIII-XIV. Stiri si interpretari noi, ed. de E. Popescu si M.O. Catoi, Galati, 2010, p. 390-406.

11 Hurmuzaki-Densusianu, Documente, I/1, p. 600-601 : "dilecto filio nobili viro Bazaras woywoda Transalpino". Prin "natiunile necredincioase (nationes infidelium) papa întelegea pe cumani, români si slavi (vezi scrisoarea lui din 1328 în acelasi volum, p. 609). Pe cine trebuia deci sa extermine Basarab ?

12 Am si publicat o parte din aceste marturii în articolul "O controversa : Thocomerius-Negru Voda", în Revista istorica, XIX (2008), nr. 1-2, p. 49-58. De altfel, Neagu Djuvara cunoaste cel putin doua din aceste acte care i-au fost semnalate de Constantin Rezachevici (Thocomerius, p. 160-1) dar le respinge aducând niste considerente fara nicio valoare!

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

SCRISOARE DESCHISA PENTRUL UZUL CELOR NESLABI DE INGER
Stimate domnule subinginer Emil Mateiaș,

Mai intai va multumesc pentru atentia cu care ma onorati trimitandu-mi o scrisoare deschisă. Vă multumesc si pentru generosul calificativ de "vânator de securiști" cu care, de asemenea, mă onorati.
Din pacate Dvs. traiti intr-o contradictie debusolantă, in care amestecati adevaruri evidente cu minciuni strigatoare la cer. Spuneti ca, in cartile mele scriu "exagerari" (?!) si "neadevaruri" (?!), ca peste numai cateva randuri sa afirmati ca realitatea imi da dreptate: "Romania este plina de securisti, iar mai, grav, parlamentul Romaniei este plin de securisti, dupa alegerile, catastrofale si rusinoase(pentru o tara din Uniunea Europeana) de la 9 decembrie 2012". Ma interogati: "ce rost au investigatiile mele din moment ce tara ii adora (?!) pe securisti, mai mult, i-a ales in Parlament?" Si dati exemplu pe mult-coruptul securist Dan Voiculescu, patronul "Antenei 3", cel mai trivial post de televiziune din toti Balcanii.
De la bun inceput trebuie sa va spun ca logica elementara nu v-a fost niciodata buna prietena. USL a luat 4 milioane si ceva de voturi din totalul de 18,3 milioane de romani cu drept de vot. Restul au votat altfel sau, mai ales, au decis sa protesteze impotriva intregii clase politice romanesti, neprezentandu-se la vot. Dar sa revenim, 4 si ceva de milioane de votanti USL reprezinta statistic doar aproximativ 22% din cei cu drept de vot. Aceasta, si nu alta, este "covarsitoarea majoritate" a USL. Si atunci cum stam cu "tara care-i adora pe securisti"?
Pe securisti ii adorati in schimb Dvs., Domnule subinginer. Pe Dvs. (si nu pe mine) v-a format Securitatea la Otelu Rosu, pe Dvs. v-a ajutat sa ajungeti in RFG, pe vremea "odiosului" (in timp ce eu eram retinut in continuare in Romania), pe Dvs. v-a directionat Securitatea sa luati parte la infiintarea rusinoasei si securistice "mitropolii" ortodoxe de la Regensburg /Nürnberg, pe Dvs, si nu pe mine, Securitatea (ma rog, SIE) v-a pus vicepresedinte al LARG, etern vicepresedinte.
Va "deranjeaza" ca tara si Parlamentul sunt pline de securisti, dar atunci de ce, cand mergeti in Romania (si mergeti foarte des), trageti invariabil la sinistrul tortionar de Securitate Ioan Cigan din Oradea, cel care m-a anchetat cu o deosebita brutalitate (este drept, numai verbal) in 1985, la Oradea, in sediul Securitatii. El estesfatuitorul Dvs. de taina, in vila lui de la munte sunteti gazduit, iar daca nu-i mai suportati deloc acum pe securisti, la o partida de vanatoare comuna de ce nu l-ati impuscat? Un "accident de vanatoare", desigur. Puteati face acelasi lucru si cu ofiterul SIE Brandusa Ioana Predescu, cea care a reinfiintat LARG, desi statutul corpului diplomatic ii interzicea categoric acest lucru. Sigur, cand vorbesc de "lichidari sumare", sunt numai figuri de stil, "Libertatea de a trage cu pusca" a lui Geo Dumitrescu - ma indoiesc insa ca ati auzit de acest uitat poet.
Nu Dvs. ati fost prietenul de casa al perechii Vladimir Cantaragiu - Eliza Cantaragiu, desi stiati foarte bine ca Securitatea i-a plasat in Occident prin anii 1970, pe ruta ocolita Beirut-Roma-RFG? Stiati foarte bine ca au fost anchetati de autoritatile militare americane un an de zile in Italia, pe ei de ce nu i-ati impuscat, daca tot nu-i iubiti, azi, pe securisti?
Nu ii mai suportati nici pe comunisti, "care au umplut, op.cit. Emil Mateias,Parlamentul Romaniei". Foarte frumos, dar atunci de ce l-ati suportat, ani de zile, il mai suportati si acum, in calitate de lacheu, pe eternul comunist Gheorghe Sasarman, primul presedinte LARG, care venea direct de la "Scinteia"? Pe el de ce nu l-ati eliminat?
Ati protestat incontinuu cand am descris constant, in cartile si articolele mele, ca asa autonumita Liga Asociatilor Germano-Romane (LARG) este o agentura a SIE, finantata de SIE si umpluta de SIE cu securisti. Atunci, daca nu este niciun adevar in afirmatiile mele, cum explicati recenta decorare la Cotroceni de catre nefericitul presedinte Basescu a sefului SIE, Teodor Melescanu, a unui alt spion SIE din MAE si, surpriza, a treia persoana decorata in acest lot SIE, presedintele actual LARG, Lucian Glass? Puteti sa dati sau nu o explicatie? Sau mai trebuie sa mai dati?
Nu mai vreti sa va aduceti aminte ca, la intalnirea organizatiilor romanesti de la Stuttgart, din primavara anului 2007 am fost singurul care am cerut deconspirarea Securitatii si a securistilor din RFG, am cerut ca fiecare sef si subsef de organizatie romaneasca din RFG, inclusiv cei din LARG, sa-si clarifice trecutul vis-a-vis de Securitate. Ce s-a intamplat atunci? Am fost huiduit de toti, iar Dvs. m-ati ironizat. Eu mi-am publicat insa integral dosarele pe care mi le-a facut Securitatea, ca sa vada fiecare, de pe aceasta Planeta, cine sunt. A mai facut cineva acest gest in RFG? Dvs. de ce ati refuzat constant sa va faceti public trecutul, ce aveti de ascuns, Domnule subinginer?
Inteleg, Dvs. acum protestati ca, "tara si Parlamentul Romaniei colcaie de securisti", dar nu va deranjeaza cei din anturajul Dvs., cei din LARG, cei din RFG. Aici nu mai e colcaiala de securisti?
In fine, va intrebati, poate cu buna dreptate, "la ce au folosit investigatiile mele, din moment ce imbecilul popor roman a votat tot cu securistii?" Dar nu v-ati pus problema ca, poate, scriu pentru altii de pe aceasta biata Planeta... Si altii au dreptul sa afle adevarul despre sinistra restauratie (vorba vine) comunisto-securista din mahalaua Blacanilor, numita Romania.

Să traiti bine!

Liviu Vălenaș

Emil Mateiaș către Liviu Vălenaș
Scrisoare deschisă

Dragă domnule Liviu Vălenaş,

Eu personal, şi dumneavoastră ştiţi acest lucru, apreciez talentul dv. scriitoricesc. Aţi scris cărţi şi analize atât cu caracter tehnic cât şi de dezvăluiri ale atrocităţilor comunismului, cărţi care sunt demne de locuri fruntaşe în acet domeniu.

Este de asemenea cunoscut că sunteţi un adevărat „vânător“ al foştilor securişti, al informatorilor securităţii. Deşi nu vă susţin exagerările şi neadevărurile pe care le publicaţi, este absolut clar pentru toţi românii că securitatea, informatorii ei, au fost uneltele cele mai temute şi care au făcut cel mai mare rău poporului român. Iar pentru a scăpa de aceast surghiun, românii au ieşit la revoluţie iar peste 1 300 dintre ei şi-au dat viaţa pentru adevărata libertate în România.

Ne aflăm la 23 de ani de la aceste evenimente. „Poporul român“ a ales, pentru a 3-a oară, ca senator, tocmai o asemenea unealtă a comunismului, Dan Voiculescu.

Ziarul Frankfurter Allgemeine Zeitung scrie în urma alegerilor de la 9 decem-brie : “Rezultatul alegerilor, O CATASTROFĂ PENTRU ROMÂNIA şi UE. Poporul s-a pronunţat, România are un nou Parlament. Dar este mult mai rău decât înainte. Printre parlamentarii aleşi duminică se află foşti colaboratori ai Securităţii, persoane condamnate pentru spălare de bani, escroci şi trişori”.

Poporul ştie că Dan Voiculescu a condus şi va conduce şi în continuare, din umbră, politica românească. Pentru poporul român este indiferent că cineva e fost informator, că cineva a plagiat şi astfel a furat statul. Atunci mă întreb după ce atâta sârguinţă din partea dumneavoastră pentru ceva care nu are nici un sens pentru poporul român, pentru ceva care pe români nu-i interesează ?

“Schimbarea din România este nu numai un simptom al erodării statului de drept. Ea are urmări geopolitice, care se văd mult mai clar de la Washington decât din politicul Bruxelles cu deficienţe de vedere”, scrie Frankfurter Allgemeine Zeitung, făcând referire la recenta declaraţie privind România, făcută de secretarul american de stat, Hillary Clinton, la OSCE.

În acest context, permiţi-mi să vă întreb încă o dată, ce rost au acerbele dv. investigaţii din vreme ce poporul adoră informatorii securităţii. Pentrucă vă asigur, în cel puţin 70 % din circumscripţiile electorale din România, rezultatul pentru Dan Voiculescu ar fi fost aceleaşi.

Emil Mateiaş

Germania

2012.12.11

Mariana Maxim, nemernica neamului

Tag-uri: Ioan Alexa, Mariana Maxim, Simon Wiesenthal, Arthur Butz, Don Heddesheimer

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

MARIANA MAXIM: NEMERNICA NEAMULUI

Acest articol apărut în SANTINELA nr. 9, din 22 sept. 2006. Întrucît dificultăţile pecuniare au determinat anularea site-ului revistei, este necesară republicarea lui, mai ales că, între timp, a sporit numărul agresiunilor antiromâneşti, comise atît de alogeni, cît şi de nemernicii autohtoni.  

Urmează textul din SANTINELA.

***

Timp de peste un an de zile, până prin vara anului trecut, în toate oraşele României, îndeosebi în staţiile de transport în comun, dar şi pe panourile publicitare amplasate în alte locuri vizibile, erau puse nişte afişe mari, cu un conţinut lacrimogen şi cu un titlu de loterie –   Ultima şansă –, prin care cetăţenii României erau îndemnaţi la delaţiune. Care erau miza, modalitatea şi ţinta delaţiunii? Recompensa de 10.000 $ U.S.A. pentru furnizarea informaţiilor despre cei care au participat la Holocaust, în vederea condamnării lor, în calitate de criminali de război.

Într-unul din articolele publicate în primăvară, în SANTINELA, scriitorul Ion Coja, preşedintele filialei din Bucureşti a Vatrei Româneşti, tocmai îşi exprima satisfacţia că, din fericire, nu se găsise nimeni, în România, care să răspundă acestei incitări odioase. Totuşi, cum spune o expresie cunoscută, „ar fi fost prea frumos“ ca situaţia să rămână aşa. Căci, într-adevăr, în 21 iulie 2006, ziarul Gândul semnala un fapt incredibil: o româncă, Mariana Maxim, l-a denunţat pe Ioan Alexa, de 96 de ani, din Iaşi, cum că ar fi fost un „nazist“ care i-ar fi holocaustizat pe evrei. 

Cine îndemna la delaţiune? „Centrul izraelit Simon Wiesenthal din Ierusalim (celebru în lume pentru aducerea în faţa judecătorilor a marilor criminali de război, centru înfiinţat în scopul păstrării memoriei Holocaustului)“ – mai zice ziarista care a relevat insanitatea individei. Dar aici, din păcate, sunt strecurate două inexactităţi: 1) centrul „celebru în lume“ este organizaţia lui  HYPERLINK "http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/impostura-unui-vntor-de-nazisti-ii_1474.html" Simon Wiesenthal, care şi-a desfăşurat activitatea din Viena – loc de întâlnire a tuturor Serviciilor de spionaj, fiindcă Austria este neutră, iar respectivele Servicii au profitat de respectivul statut pentru a-şi planta filialele acolo şi, fireşte, Mossadul nu putea să lipsească; 2) „Centrul izraelit Simon Wiesenthal din Ierusalim“ este un alt centru, care-i poartă numele răposatului Wiesenthal şi care are „scopul păstrării memoriei Holocaustului“. Asta, ca acoperire, fiindcă, în realitate, după cum au dovedit-o afişele sale, are şi scopul să mărească lista presupuşilor „participanţi la holocaust“, de la care să stoarcă bani.

Să remarcăm că, acum, în România se face mare caz de imoralitatea colaboratorilor cu Securitatea, dar nu s-a gândit nimeni să releve imoralitatea atât a Centrului Wiesenthal, care incită la denunţ, cât şi a escroacei Mariana Maxim, care a vrut să scoată bani printr-un denunţ calomnios, făcut telefonic: ea şi-a închipuit, probabil, că evreii îi vor da, imediat, cele 10 mii de verzişori. Dar pe evrei nu-i păcăleşti aşa uşor. „Directorul Centrului evreiesc, Efraim Zuroff, s-a adresat Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia Parchetelor Militare, solicitând investigaţii din care să reiasă dacă Ioan Alexa ar fi «participat personal la uciderea evreilor în Dorohoi, precum şi în Iaşi, iar după război şi-ar fi luat identitatea unui soldat care fusese ucis». Alături de nonagenar, mai erau pârâţi Ion Antonie, Ionel Brotac şi Dionisie Alexandru Ghermani, între care unul a răposat şi un altul era rezident în Germania)“, precizează Gabriela Doboş. Adică, altfel spus, evreii voiau să scoată castanele din foc cu mâna Parchetului General al României, după care să spună că, „voi, românii i-aţi declarat criminali de război“. 

Dar „Nu mor caii când vor câinii!“ Această nemernică Mariana Maxim a descris fapte petrecute între 1940 şi 1941, deşi este născută în 1957; ea nu a putut fi audiată, fiind plecată la muncă în străinătate.

Evident, pe escroacă nu o interesau „adevărul“ şi „umanismul“ clamat de evrei în sordida lor propagandă cu pretinsul „holocaust unic“ – deşi alte popoare au pierdut mulţi mai mulţi oameni în Al Doilea Război Mondial –, ci mangoţii plătiţi de evrei. După cum Centrul izraelit Simon Wiesenthal din Ierusalim, la fel, nu era interesat de adevăr, ci de creşterea numărului delatorilor, ca să dovedească ei cât de mult au suferit – de parcă ar fi fost singurii. 

Numai că în rezoluţia Parchetului, dată la 7 iulie 2006, se menţionează: „«Nu există vreun indiciu în sensul absenţei sale motivate sau nemotivate de la locul de muncă (şef de gară la Rafaila, Vaslui – n.n.). C.F.R. erau considerate o a doua armată a ţării. Este greu de acceptat că Alexa Ioan ar fi putut părăsi raza de competenţă, mai ales în condiţii de război. (...) Se reţine fără dubii că Ioan Alexa nu a participat la săvârşirea unor asemenea fapte, nu şi-a schimbat identitatea dobândită la naştere şi nici nu a participat la săvârşirea pogromurilor de la Dorohoi şi Iaşi şi nici la alte asemenea atrocităţi», conchide hârtia cu antetul Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Urmaşii lui Ioan Alexa au cerut magistraţilor să o cerceteze pe Mariana Maxim pentru denunţ calomnios“, relevase Gabriela Doboş, în „Nonagenarul «nazist» de la Iaşi, achitat post-mortem“, (Gândul, 21 iulie 2006;  HYPERLINK "http://www.gandul.info/articol_11717/nonagenarul_nazist_de_la_iasi_achitat_post_mortem.html" http://www.gandul.info/articol_11717/nonagenarul_nazist_de_la_iasi_achitat_post_mortem.html). 

Dar nonagenarul avea să moară cu trei luni înainte, de inimă rea, din cauza acestei ticăloase, iar soţia lui avea să-l urmeze în eternitate la câteva zile, mai ales că vestea că ar fi compus „trenurile morţii“ şi că ar fi masacrat evrei o primise chiar în ziua în care sărbătorise 71 de ani de mariaj cu Elisabeta.

Nemernica Mariana Maxim poate fi considerată, în mod întemeiat, asasina lui Ioan Alexa. Iar Centrul Simon Wiesenthal din Israel este, la fel de evident, asasinul moral, fiindcă prin promisiunile sale meschine şi odioase, a îndemnat-o pe criminala Mariana Maxim la denunţ calomnios şi cauzator de moarte. Cred că Parchetul General ar trebui să-i impute Centrului Simon Wiesenthal cheltuielile pentru cercetările făcute şi să-l incrimineze pentru instigare la denunţ calomnios, urmat de decesul învinuitului. De remarcat că în mod similar se exprimă şi cei care au comentat acest caz pe forumul AlterMedia, care  HYPERLINK "http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/holocaustologii-mai-au-o-victima-pe-constiinta_4617.html" a republicat, integral, articolul din Gândul. 

Nemernicei Mariana Maxim şi Centrului izraelit Simon Wiesenthal i se potrivesc, întocmai, versurile din Doina lui Mihai Eminescu: „Cine-au îndrăgit străinii, / Mânca-i-ar inima câinii, / Mânca-i-ar casa pustia, / Şi neamul nemernicia!“ 

Români de pretutindeni! Oriunde o veţi întâlni pe nemernica Mariana Maxim, legaţi-o de stâlpul infamiei, în piaţa centrală a oraşului în care o veţi găsi, şi atârnaţi-i pe piept textul „Asasină de bătrâni. Denunţătoare jidovită!“

22 septembrie 2006

Nota autorului***

Din motive documentar-istorice, acest text este publicat ne varietur. Dar, în conformitate cu cele precizate, din necesităţi ştiinţifice şi polemice, în articolele mele pe tema holocau$tului, trebuie să facem distincţie, pe de o parte,  între „evrei“ – adică urmaşii actuali, numiţi sefarzi, ai evreilor autentici din Palestina biblică, reuniţi în organizaţia  HYPERLINK "http://www.nkusa.org/" Neturei Karta – şi, pe de altă parte, „jidani“ (din deformarea fonetică a germanicul jüden), numiţi şi ashkenazi, adică urmaşii khazarilor, care, în anul 940, şi-au apropriat cultul iudaic şi care, acum, sunt organizaţi sub ideologia sionismului, teoretizat de Theodor Herzl. Aceste două neamuri au, deci, ca numitor comun, cultul mozaic, dar între ele există o luptă acerbă,  HYPERLINK "http://www.nkusa.org/activities/demonstrations/israeliflag.cfm" pe cît de virulentă, pe atît de ocultată de către sionişti. Evident, jidanii vor să se dea drept evrei, de aceea fac atîta tapaj pe tema eliminării cuvîntului jidan, cum că ar fi jignitor. Nu este deloc jignitor, ci este doar definitoriu geopolitic. Or, asta vor ei să ascundă: că nu sunt evrei de neam, nu sunt semiţi, ci sunt de neam turcic, dar vor să li se substituie evreilor autohtoni, autentici şi vor să li se zică „evrei“. De aici şi acuza, falsă şi tendenţioasă, că românii ar fi antisemiţi. Românii nu au de ce să fie antisemiţi, fiindcă în Ţările Române nu au fost niciodată evrei, ci doar jidani = sionişti = khazari), veniţi din ţările Europei Centrale şi de Est. Oricum, dacă din necesităţi de redactare sau din scăpare din condei apar formulări generalizatoare cu subiectul „evreii“ sau „jidanii“, este evident că trebuie făcută, in mente,  corectura „unii evrei“ sau „unii jidani“, căci nu e vorba de totalitatea etniei respective, ci doar despre unele exemplare ale speciei. Şi am dat exemple de jidani de onoare, cinstiţi, eminamente antisionişti, ca Norman Finkelstein,  Benjamin Freedman, Israel Shahak, Noam Chomsky, Bobby Fischer şi mulţi alţii, pe ale căror cărţi, studii sau atitudini m-am şi bazat în cercetările mele referitoare la agresiunile axiologice, economice, imagologice comise de către unii jidani contra României. 

Acum, ca şi în cazul nemernicei Mariana Maxim, acuzele de antisemitism sunt vehiculate tot de cele două organizaţii indezirabile: Centrul care poartă numele răposatului [...] Simon Wiesenthal şi „Centrul de Monitorizare“ condus de celălalt escroc,  Marco Maximilian Katz.

Astfel, recent, un politicastru de mîna a enşpea, Mihail Neamţu, a recitat poezia Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!“, a lui Radu Gyr, acest poet fiind singurul român condamnat la moarte (!) pentru o poezie! Pîrţîngăul Mihail Neamţu a recitat-o presupunînd că va cîştiga adeziunea electoratului dacă va invoca teza naţionalistă (cum, anterior, făcuseră şi alţii: Ion Iliescu, Theodor Stolojan, Valeriu Stoica-Bancrută-Frauduloasă ş.a.). Presupunerea era corectă, dar, vorba aceea, „a dat cu muci-n fasole“, dezavuînd, apoi, personalitatea lui Radu Gyr. Motivul retractării? Presiunea jidanilor [...] Efraim Zuroff,  HYPERLINK "" Marco K. Katz, Radu Ioanid ş.a. La fel de nemernic se dovedise şi deputatul Dan Şova, care îşi retractase, şi el, declaraţiile referitoare la inexistenţa unui pogrom contra jüden-ilor care ar fi fost comis de către români la Iaşi, cum pretinde propaganda holocaustică şi s-a dus la Washington, pe banii românilor, ca să-şi completeze „educaţia“ în problema holocash-ului. Acelaşi lichelism l-a manifestat şi Răzvan Dumitrescu, în emisiunea sa, cînd, referindu-se tot la prestaţia lui Mihail Neamţu, l-a invocat pe ambasadorul S.U.A. la Bucureşti, Gîtînştein – cum îl persifla Mugur Ciuvică, inclusiv în emisiunile lui Răzvan Dumitrescu –, exprimîndu-şi speranţa că şi Gîtînştein – cu bunic născut la Botoşani – va lua atitudine contra „legionarismului“ de paradă al lui Neamţu. De altfel, şi Răzvan Dumitrescu, ca propagandist al U.S.L., îl critica pe  Mark Gitenstein pentru imixtiunea sa în problemele României, în favoarea lui Traian Băsescu. Acum, ca să lovească în A.D.R., acelaşi intransigent Răzvan Dumitrescu persiflează poezia lui Radu Gyr fiindcă a fost citită de Mihail Neamţu şi condamnată de către M. K. Katz, de la Centrul pentru Monitorizarea si Combaterea Antisemitismului (MCA) – organizaţie [incitatoare la ură] care trebuie interzisă, precum şi Centrul Wiesenthal din România!

Pentru a le completa informaţia referitoare la adevărul despre „ Minciuna secolului XX, cum dezvăluie Arthur Butz, le recomand acestor poltroni şi lichele autohtone – Victor Ponta, Mihail Neamţu, Dan Şova, Răzvan Dumitrescu, conducerii Academiei Române, care a acceptat şi a impus schimbarea definiţiei cuvîntului jidan ş.a. –, precum şi escrocilor Efraim Zuroff,  M. K. Katz, Radu Ioanid, Elie Wiesel, Vladimir Tismăneanu, Mihai-Răzvan Ungureanu ş.a. –, lectura inclusiv a cărţii 

The First Holocaust: Jewish Fund Raising Campaigns with Holocaust Claims During and After World War I, rezumată şi aici: Istoria victimizării evreieşti. Rădăcinile Holocaustului“. Această carte este bomboana pe coliva „Holocaustului“!

5 decembrie 2012

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

Constantin Cojocaru Partidul Poporului LC 22 novembre 15:03 COMUNICAT […] Întrunit în şedinţă extraordinară, în data de 26 octombrie 2012, Comitetul Executiv Central al Partidului Poporului a analizat situaţia politică a ţării, în perspectiva alegerilor parlamentare, programate pentru data de 12 decembrie 2012. Această analiză a pus în evidenţă următoarele: 1.) Partidul Poporului a fost înfiinţat de către reprezentanţii milioanelor de susţinatori ai Legii Cojocaru, reuniţi, din toate judeţele ţării şi din municipiul Bucureşti, în adunare generală, la Bucureşti, pe data de 3 iulie 2010. 2.) Scopul pentru care a fost infiinţat Partidul Poporului, scop care este înscris atât în Statutul cât şi în Programul Politic al partidului, constă în punerea în practică a Legii Cojocaru privind construcţia economiei democratice, prin împroprietărirea cu capital productiv a tuturor cetăţenilor ţării, realizarea, pe această cale, a unui amplu program de investiţii, de cele puţin 30% din PIB, în fiecare an, care să asigure o creştere economică anuală de 8-10%, să creeze cel puţin 6 milioane locuri de muncă, în primii 10 ani de aplicare a Legii, să repună pe picioare economia românească şi să-i facă stăpâni pe români în ţara lor, România. 3.) Imediat după înfiinţarea Partidului Poporului, aşa-zisa clasă politică din România, speriată de apariţia pe scena politică a noului partid, dar mai ales de Legea Cojocaru, a pus la cale escrocheria mediatică şi politică, prin care s-a creat Partidul Poporului-Dan Diaconescu (PP-DD), cu scopul de a crea confuzie în rândul românilor, de a discredita Legea Cojocaru şi Partidul Poporului. Cu ajutorul postului de televiziune OTV, dar şi al multor altora, autorii escrocheriei au furat cele peste un milion de semnături pentru susţinerea Legii Cojocaru si a Partidului Poporului, pe care le-au folosit pentru a înregistra partidul-clonă, prin care au escrocat un milion de români, cărora le-au prezentat făcătura politică a lui Dan Diaconescu ca fiind Partidul Poporului, cel înfiinţat de susţinătorii Legii Cojocaru. Au instituit un embargou total împotriva Partidului Poporului, a preşedintelui acestuia, autorul Legii Cojocaru. Deşi îl prezintă pe Dan Diaconescu ca fiind preşedintele Partidului Poporului, televiziunile nu acordă dreptul la replică adevăratului preşedinte al adevăratului Partid al Poporului, pentru a-l demasca pe impostorul escroc. Au reuşit, astfel, să fure aproape un milion de voturi, în alegerile locale din 10 iunie 2012. 4.) Escrocheria mediatică şi politică numită PP-DD continuă şi este pe cale să înşele multe milioane de români, la alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012. Escrocul este prezentat, în continuare, ca fiind preşedintele Partidului Poporului, în timp ce adevăratul preşedinte nu este lăsat să vorbească. În partidul escrocului, intră tot mai mulţi politicieni din toate partidele care au guvernat ţara în ultimii 23 de ani, care vor să-şi ascundă crimele împotriva poporului român şi să ajungă, încă o dată, în Parlament, să continue să se îmbogăţească, prin furt şi înşelăciune. Sunt pleava clasei politice ticăloşite, dar au mulţi bani, cu care vor potoli lăcomia escrocului şi vor plăti televiziunile pe care le controlează, cu ajutorul cărora vor încerca, din nou, săi înşele pe români şi să le fure voturile. 5.) La escrocheria otevistă, se adaugă o nouă mişelie a clasei politice, care a introdus, în legea privind alegerile parlamentare, obligaţia ca fiecare candidat să constituie un depozit bancar, adică să depună, la CEC BANK, suma de 3.500 RON, respectiv, 35 milioane de lei vechi. Aceşti bani sunt pierduţi, adică sunt confiscaţi de stat, dacă partidul în numele căruia candidează cel în cauză nu obţine cel puţin 2% din numărul voturilor tuturor românilor. Această prevedere legală este neconstituţională. Ea încalcă, flagrant, articolele 16 şi 37 din Constituţia României. Articolul 16 din Constituţia României prevede că: “(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege. (3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia şi domiciliul în ţară.” Articolul 37 din Constituţia României prevede că: “Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).” Deci, Constituţia României nu condiţionează, în nici un fel, dreptul de a fi ales în vreo funcţie sau demnitate publică, de posesia vreunei sume de bani. Prevederea obligaţiei constituirii depozitului de 3.500 lei reprezintă un abuz făcut de cei care s-au instalat la conducerea statului român prin lovitura de stat din 22 decembrie 1989, cu scopul de împiedica accesul în Parlament al românilor cinstiţi, care nu s-au îmbogăţit prin înşelăciune şi prin furt de la stat. Pentru românul care nu s-a îmbogăţit prin “privatizări” şi prin contracte făcute de “băieţii deştepţi” cu statul, suma de 35 milioane de lei reprezintă banii de supravieţuire a familiei sale pe multe, sau foarte multe, luni de zile. El nu îşi poate permite să rişte pierderea acestei sume, mai ales, după ce i-a auzit şi i-a văzut, la televizor, pe politicieni spunând că, la referendumul pentru demiterea Preşedintelui României din 29 iulie 2012, s-au fraudat peste un milion de voturi, ceea ce înseamnă 10% din voturi, de 5 ori mai mult decât pragul de 2%, la care se pierde depozitul de 3.500 lei. Asta înseamnă că “organizatorii” alegerilor pot manipula rezultatele alegerilor, pot face să “dispară” nu 2%, ci 10% din voturi, astfel încât orice partid antisistem poate fi adus în situaţia de nu realiza pragul de 2%. 6.) Partidul Poporului este constituit din români care nu s-au îmbogăţit prin “privatizări” şi “contracte” cu statul. El este format din oameni care îşi câştigă existenţa prin muncă, fie ca salariaţi şi pensionari, fie ca mici întreprinzători. Din nefericire, şi nu din cauza noastră, ci a celor care s-au îmbogăţit pe căi necinstite, salariile şi pensile noastre sunt foarte mici. La fel şi profiturile micilor întreprinzători. Ele deabea ne ajung ca să supravieţuim de la o lună la alta. Veniturile noastre nu ne permit să economisim, să facem investiţii, cu atât mai puţin să riscăm cele 3.500 de lei pentru a candida pentru o funcţie în Parlamentul României. Noi, cei care trăim din munca noastră, reprezentăm 90% din cetăţenii acestei ţări. Ori, nu este drept ca noi, care suntem majoritari, să nu putem face parte din puterea legislativă a ţării noastre, din motivul că nu avem de pierdut cei 35 milioane de lei. Din cei 454 de candidaţi ai Partidului Poporului pentru alegerile parlamentare din 9 decembrie, numai o mică parte dispun de cei 3.500 lei şi îşi pot permite să rişte pierderea lor, mai ales când ştim, chiar de la politicieni, că pot fi fraudate peste un milion de voturi. Cei mai mulţi dintre noi nu au această sumă şi nu îşi pot permite să se împrumute, în condiţiile date. 7.) Alegerile parlamentare din 9 decembrie a. c. nu reprezintă altceva decât o nouă farsă electorală, la fel ca şi cele din 1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2008, prin care clasa politică, formată, în cea mai mare parte, din autorii loviturii de stat din decembrie 1989, de continuatorii acestora, de cei care au adoptat legile prin care i-au deposedat pe români de avuţia productivă acumulată în timpul regimului comunist – mii de fabrici, uzine, spaţii comerciale, de birouri, hoteluri, bănci etc – şi de profiturile realizate cu aceată avuţie în ultimii 23 de ani, au vândut, pe nimic, cea mai mare parte a acestei avuţii străinilor, încearcă să înşele, din nou, electoratul român, să-i fure voturile, să-şi trimită slugile lor în Parlamentul şi Guvernul României, pentru ca aceştia să continue să adopte legi antiromâneşti, anticetăţeneşti, să perpetueze starea de sclavie în care au adus poporul român, să perpetueze starea de colonie în care au adus România. Românii sunt puşi, din nou, în situaţia de nu avea pe cine vota, de a nu putea vota oameni care să le reprezinte interesele. De 23 de ani, românilor li se tot cere să voteze “schimbarea”, iar rezultatul votului lor este rotirea la conducerea statului a aceleiaşi clase politice, “restructurată” şi “regrupată”, adică revopsită, aceiaşi nomenclaturişi ai PCR, revopsiţi în nomenclaturişti FSN, revopsiţi în nomenclaturişti USL şi ARD. Pentru a mări confuzia, în această nouă forsă electorală, vor fi scoşi pe scenă şi cei revopsiţi în PPDD. Având în vedere cele de mai sus, Comitetul Executiv Central al Partidului Poporului a hotărât următoarele: 1. Partidul Poporului nu participă la farsa electorală reprezentată de aşa-zisele alegeri parlamentare din data de 9 decembrie 2012. Partidul Poporului nu va avea candidaţi la alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012. 2. Partidul Poporului cere tuturor membrilor şi simpatizanţilor săi, tuturor susţinătorilor Legii Cojocaru, să nu participle la farsa electorală din 9 decembrie, să nu îi mai voteze pe cei care i-au deposedat de capitalul acumulat în timpul regimului comunist şi de profiturile realizate cu acest capital, pe cei care le-au distrus 4 milioane locuri de muncă, pe cei care le-au făcut salariile şi pensile cele mai mici din Europa, pe cei i-au adus în starea de sclavi, în ţară şi în afara ei, pe cei care le-au transformat ţara în colonie. 3. Partidul Poporului cere abrogarea imediată a prevederilor legale prin care cetăţenii României sunt obligaţi să plătească 3.500 lei ca să candidezele pentru un loc în Parlamentul României. 4. Partidul Poporului cere amânarea alegerilor parlamentare astfel încât acestea să aibă loc la 90 de zile de la data la care au fost abrogate prevederile referitoare la constituirea de către candidaţi a depozitului de 3.500 lei. 5. Partidul Poporului cere demisia Guvernului României şi instalarea unui guvern provizoriu, format din persoane care care nu sunt membri ai niciunui partid politic şi care nu au ocupat nicio funcţie în conducerea statlui român, sarcina acestui guvern fiind aceea de a organiza alegerile parlamentare şi de a gestiona treburile curente ale ţării, până la alegeri. Constantin Cojocaru Preşedinte Partidul Poporului 28 octombrie 2012

AMINTIRI DESPRE TITANI

Cu deosebit respect vă facem cunoscut că  adunăm texte cuprinzând amintiri despre regretații mitropoliți ANTONIE PLĂMĂDEALĂ, NESTOR VORNICESCU ȘI BARTOLOMEU (VALERIU) ANANIA,  în vederea publicării unui volum.

Parohia Malovăț

Malovăț-Mehedinți

România

E-mail: stanciulescubarda@gmail.com

Tel. 0724.99.80.86

                Acești înalți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române s-au impus în peisajul eclesiastic și cultural românesc cu competență, cu demnitate și cu mult tact pastoral. Au cunoscut și au fost cunoscuți de foarte mulți oameni din țară și străinătate. Știau să cultive prietenii durabile nu numai cu cei de nivelul lor, ci și cu oamenii cei mai simpli. Găseau timp să citească și să scrie sute de scrisori, răspândeau idei, încurajau, dădeau speranțe, erau nelipsiți în paginile publicațiilor bisericești și nu numai, erau autorii unor volume magistrale, care îngemănau documentația exhaustivă cu stilul captivant, inconfundabil. Dădeau la lumină cărți, care vorbeau de trecutul românesc, care zugrăveau sufletul omului în cele mai diverse momente ale vieții. Prin studiile docte, prin romanele, poeziile, piesele de teatru, prin predicile și meditațiile lor, prin conferințele și comunicările de la reuniunile bisericești și științifice din țară și din străinătate, prin puzderia de biserici și mânăstiri care s-au construit, s-au renovat în vremea păstoririi lor,  acești înalți ierarhi și-au pus amprenta pe hronicul neamului românesc, au  reușit să constituie un reazim al speranței de mai bine.

          Au plecat dintre noi, dar o parte din sufletul lor a rămas risipit în paginile scrise, în înregistrările audio și video, în zidirile care ne desfată privirile, în sufletele celor ce i-au cunoscut și în multe-multe alte urme, pe  care le-au lăsat în trecerea lor prin această lume.

          În tot timpul păstoririi lor am fost un simplu preot de țară. Întotdeauna oamenii aceștia mi-au lăsat însă sentimentul  că le sunt nu numai ucenic, ci și prieten. N-am fost un profitor al acestei prietenii, nu le-am cerut protecție, favoruri, parohii bogate, dar am fost fericit cu prietenia lor, fiindcă greul nu a mai fost destul de greu, când am știut că am de la cine să primesc un sfat, o îndrumare competentă. Au știut să mă încurajeze în ceasuri de cumpănă, să-mi usuce lacrimile, să-mi redea speranța. Astăzi îi pomenesc alături de părinții mei și de câte ori am prilejul încerc să le reîmprospătez memoria.

              În spiritul prieteniei ce m-a legat de-a lungul câtorva decenii de acești corifei, încerc să realizez unul sau mai multe volume de amintiri culese de la cei ce i-au cunoscut, socotind că în felul acesta îmi fac o datorie de conștiință față de cei comemorați, dar și față de cultura românească.

              Apelez și la Domnia-Voastră, rugându-vă ca în cazul în care ați cunoscut acești ierarhi și socotiți că vă leagă niște amintiri, care să le zugrăvească personalitatea, trăsăturile sufletești și intelectuale, rafinamentul comportamentului în variate împrejurări și tot ceea ce socotiți Dumneavoastră că ar putea ajuta la reconstituirea portretului lor, să mi le trimiteți pentru a le include în volumul/volumele pe care sper că le voi realiza. Poate cunoașteți și pe alții care le-au fost apropiați și ar putea să scrie astfel de materiale. Vă rog să-mi indicați adresa dumnealor, pentru a-i putea contacta. Dacă aveți posibilitatea să publicați această solicitare în ziarele sau revistele pe care le patronați sau la care colaborați, vă rog s-o faceți.

          Cu cât trece vremea, amintirile se șubrezesc și tocmai de aceea ele trebuie notate cât mai curând posibil, fiindcă documentul memorialistic este unic și de neînlocuit.

          În speranța că apelul meu nu v-a deranjat, ci dimpotrivă, vă mulțumesc pentru lectura lui și sper că el nu va rămâne fără ecou în conștiința Dumneavoastră.

          Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!

                            Pr. Al. Stănciulescu-Bârda