Corespondență
de la Paris România, Etiopia Europei ?
România
se află pe locul al doilea, după Etiopia,, printre țările sau
regiunile lumii pe care francezii socotesc că trebuie să le ajute
cu prioritate. Se pune întrebarea dacă acest elan de solidaritate,
pe care francezii obișnuiți l-au exprimat în cadrul unui sondaj de
opinie realizat de Insitutul Lavialle, între 1 și 15 noiembrie
1991, pe baza unui eșantion național de o mie de persoane în
vîrstă de peste cincisprezece ani, ar fi doar rezultatul unei
imagini mediatice asupra României, întreținută de reportajele pe
care le-au prezen-
tat
posturile de televiziune pariziene, pe teme dintre cele mai
dramatice, cum ar fi sta-
rea
deplorabilă aazilelor de bătrîni, căminele pentru “debili"
mintali, copii vagabonzi din București, comerțul cu copii, consumul
de droguri și prostituția minorilor.
Dar
dară arest elan de solidaritate este altceva ceva mai profund și
mai durabil, un sentiment de responsabilitate din partea francezilor,
pe care oficialitățile din ambele părți nu l-au știut fructifica
sau l-au deturnat ?
Mai
ar fi de știut dară areste dramatice realități românești au
existat și înainte de căde-
rea
lui Ceaușescu, dară nu cumva ele au fost escamotate vreme de o
jumătate de secol prin intervenția cenzurii presei și apar doar
acum la suprafață în condițiila în care ziariștii străini au
acces liber în țară și presa română nu-și mai ține gura Ar
mai. trebui să știm de ce, în pofida semnalelor de alarmă trase
atît de presa din țară cît și de presa străină, autoritățile
actuale reacționează cu încetineală. Să fie România atît de
sărară sau de dezorganizată încît să nu aibă mijloacele de a
interveni? Sau ne aflăm în fața unei concepții strategice
guvernamentale eronate?
Nu
putem răspunde, căci declarațiile luate unor autorități
românești nu lasă să se între-
vadă
decît incertitudini și încetineală.
România
oferă o imagine de ha>s atît celor care o vizitează în misiuni
de contact cît și celor care, români fiind, se duc să-și
viziteze rudele sau prietenii. Rezultatele alegerilor municipale și
comunale neterminate (al doilea tur de scrutin este așteptat de
majoritatea investitorilor și observatorilor străini ca o ocazia de
a se limpezi atmosfera politică in-
certă)
nu au contribuit la stabilizarea imaginii României. Cele aproape 100
de formațiuni politice care au pornit în cursă nu sunt un factor
de stabilitate din pricina numărului lor excesiv și a confuziei pe
care denumirile lor imprecise și “programele” mai mult decît
demagogice ale unora o întrețin. Contactele pe care le-am avut cu
ziariști străini ca și cu români reveniți după un mai lung sau
mai scurt periplu mă în-dreptățesc
să formulez aceste observații.
Cîteva
exemple recente de practici bizare:
La
graniță s-a reluat obiceiul de a cere celor ce intră completarea
unor formulare, aceleași ca pe vremea răposatului, privind scopul
și destinația călătoriei lor. Cu excepția Austriei, care duce o
politică de apărare, speriată de invazia candidaților la azil
politic și a emigranților economici, nici o țară din Europa de
Vest nu cere astfel de declarații, odată viza arordată. Să fie în
cauza activismul resuscitat al serviciilor de informație care se
simt împuternicite să-și reia vechile practici de supraveghere
prin legile votate de un parlament complice și inconștient?
In
hotelurile românești se practică prețuri diferite pentru
cetățenii români veniți în vizită, pentru cei domiciliați în
țară și, respectiv, pentru cetățenii străini, Astfel prețurile
pot varia de la 300 de lei la 5000 de lei pentru aceiași cameră și
același confort, precum și de la un oraș la altul, fără nici o
legătură cu clasa hotelului sau zona de amplasare.
Asta
în pofida unor texte legislative și a unor tarife oficiale
publicate în presă. Mai e cazul să spunem că unor călători
mizeria, frigul, lipsa de confort, lipsa de produse alimentare în
restaurante sau calitatea lor îndoielnică li se par insuportabile
și îi fac să amine sau să renunțe la reluarea contactelor
comerciale? Ministerele de resort nu sunt [2]
poate
conștiente de deserviciile aduse țârii. Principala sursă de
devize a țării poate fi turismul. Dar nu un turism care cere să
plătești servicii inexistente și un disconfort enervant, care te
tratează cape un intrus suspect sau cape un agent imperialist.
Pentru
cine vede România cu ochii proaspeți ai celui care nu are nimic de
datorat și care beneficiază de termene de comparație ale
normalității, peisajul românesc dă sentimentul unui proces de
distrugere avansat, un peisaj mâzgos și ruginit. Trenurile au
interiorele parcă și mai distruse, vetuste, murdare, fără un
minim de higienă. Nu e de mirare că vagoanele românești de
călători nu mai ies din țară fiind considerate sub standardele
internaționale, dacă informația citită în presa străină e
corectă. Apariția unor cazuri de holeră în anumite regiuni ca și
epidemia de sida care a atins prin transfuzie copiii nu face decît
să completeze acest tablou dezolant, așa cum se prezintă el în
exterior.
Nu
mi-aș
permite să reamintesc românilor aceste fapte, nu e genul meu să
descriu, celor care le suportă, suferința sau umilința zilnică,
dacă nu ar fi vorba de o situație ale cărei consecințe, într-un
plan paragmatic, nu ar fi grave.
Mizeria
poate induce o acțiune de solidaritate. Franța este pregătită la
nivelul opiniei publice să se manifeste în acest
plan. Dar opinia noastră este că nu acesta nivelul de solidaritate
la care trebuie sensibilizată opinia publică europeană sau
franceză.
Este
cert, România nu se află la nivelul de mizerie al Etiopiei și nu
ar avea nevoie de ajutoare de tipul celor îndreptate spre Etiopia de
organizații naționale sau internaționale de caritate și de
solidaritate. Nu pentru că astfel de ajutoare ar fi umilitoare :
dacă e nevoie românii pot beneficia în cazul unei crize alimentare
acute sau în cazul unor epidemii, de intervenția unor organisme
specializate care vor recurge și la sentimentele și la pungile
francezilor.
E
vorba însă de reorientarea solidarității de la acte caritabile
care pot stâmpăra criza
de conștiință
a
unor
donatori, spre acte eficiente cu lungă bătaie pentru a rezolva
problemele esențiale ale țării. Aceste probleme se manifestă în
primul rînd la nivelul strategiei globale, sunt consecințele
incapacității guvernanților actuali de agera criza se regăsesc în
lentoarea aplicării și ambiguitatea măsurilor legislative, în
slăbiciunea organizatorică a opoziției, în contradicțiile
acesteia în confuzia întreținută la nivelul scalei politice, în
lipsa de carismă a majorității liderilor opoziției locale sau
naționale, în lipsa lor de credibilitate politică, în
insuficiența mijloacelor de comunicare și primitivismul comunicării
politice. Am urmărit, ca ziarist la Paris, câțiva lideri ai
opoziției democratice.
Prestația
lor pe scena politică franceză nu mi s-a părut convingătoare,
după ce am cules ecouri ale contactelor lor cu mediile politice și
după ce m-am putut convinge că nu au recurs la sfaturile unor
specialiști în comunicații pentru a-și corecta imaginea publică
de
care depind multe. Nu insist asupra acestor carențe pentru a face
jocul celor care îi critică în țară, de pe poziții diferite, ci
din convingerea că obținerea credibilității politice pe plan
internațional depinde nu doar de rezultatele alegerilor viitoare ci
de un complex de relații în care personalitatea și prezența
publică a liderilor este esențială. Europa de Vest este o
societate puternic mediatizată, în care prestația publică
contează. Zâmbetul cuceritor al fostului premier Roman a fost unul
din factorii care au jucat în favoarea acestuia atât pe plan intern
cât și pe plan extern. Nu înseamnă că o proastă sau o incorectă
gestiune pot fi ascunse multă vreme cu un zâmbet, dar se pot obține
multe dacă ai o prezență publică convingătoare, dacă nu-ți
rozi unghiile și nu dai alte semne de nervozitate, de incertitudine
și de lipsă de prestanță în contact cu oameni care dețin
puterea și care vor să afle dacă e cazul să te primească în
clubul lor. Nervozitatea și reactivitate imprevizibilă a lui Boris
Elțin i-au jucat și-i vor juca multe feste. Președintele Iliescu
are multe defecte, dar a învățat un lucru în preajma puterii
dictatoriale a lui Ceușescu: sâ-și
controleze comportamentul și faciesul, să nu se lase surprins.
Succesul
FSN-ului mai avea și alte explicații decât cele legate de inerția
comportamentală a electoratului. E sigur că pe plan extern
reprezentanții lui au dat dat dovadă de un soi de profesionalism
politic nu foarte elevat dar eficient. Si mai ales au știut [3]
să
sugereze că în spatele lor se află, pentru cei care analizează
situațiile politice din lume în termeni de putere reală și nu în
termeni de dezirabilitate, adevărații stâlpi ai puterii,
În
cazul României arești stâlpi
fiind armata, securitatea și fosta nomenclatură
politico-tehnocratică.
Este
clar pentru mine că opoziția va reuși să se impună, indiferent
care este grupul care o va reprezenta, doar atunci când va ști să
mobilizeze în spatele ei pe cei care dețin pentru moment puterea
reală. Există o opoziție care joacă pe cartea imediatului și
alta care joacă pe termen lung. Ambele sunt necesare.
Călcâiul
lui Ahile
a stâlpilor puterii actuale este incertitudinea privind evoluția pe
termen mediu și lung a situație în Europa și în lume. Dacă pe
termen scurt aceste forțe, acești
prinți electori ai postcomunismului, au preferat, din instinct de
conservare, să se alieze și să delege puterea unor foști
nomenclaturiști de genul lui Iliescu,
nu este deloc sigur că opțiunea lor pe termen mediu și lung a fost
corectă și,
mai ales, va fi aceiași.
Este
probabil că o analiză de acest tip l-a făcut pe Radu Câmpeanu să
accepte o colaborare cu actuala guvernare, fără îndoială
încurajată de factorii de putere amintiți, care au interesul să
confere credibiltate democratică opțiunii lor inițiale. Cercurile
bine informate din Occident susțin că o guvernare mixtă
fesenisto-liberală este anvizajată actualmente de către cei care
împart cărțile în România. Ambiguitatea comportamentului
electoral al liberalilor de orientare Câmpeanu, în raport cu
angajamentele luate în cadrul Convenției democratice, se explică
în felul acesta. Este clar că anumite cercuri economice și
patronale din străinătate încurajează o astfel de soluție. Sunt
acele cercuri care așteaptă de multă vreme o stabilizarea politică
în România și pentru care nu contează cine vine la putere în
țară, cu condiția să aibă o glazură de credibilitate
democratică și să dea garanții de stabilitate legislativă,
condiții necesare pentru a se pune în mișcare planurile de
investiții externe care servesc interesele acestor cercuri, și,
prin ricoșeu, vor servi ieșirea din criză a României, într-o
primă etapă.
În
ultimă instanță, pentru depășirea fazei de tranziție și
ieșirea din blocaj, o soluție de acest
tip nu este neconvenabilă, chiar dacă judecata noastră morală o
va respinge. E riscul pe care par să și-l asume liberalii lui
Câmpeanu, prea grăbiți poate să acceadă la putere sau
iluzionându-se că dețin singuri soluția miraculoasă pentru
România. Această pripeală pragmatică va fi plătită însă
cândva. Atunci va fi momentul celei de al doilea front al opoziției,
răbdătorii, intransigenții, moralii. Care vor avea vreme să-și
pregătească cadrele
tinere de care acum
duc lipsă. România e obligată să aibă nevoie nu doar de unii sau
de alții, ci și de unii și de alții.
Este
deci România o Etiopie a Europei?
Da,
prin imaginea dezastruoasă pe care o prezintă în mediile de
comunicare. Nu trebui să uităm că “marfa" informațională
care se vinde în Vest unui public preocupat de problemele sale
(șomaj, insecuritate, imigrație, ascensiunea dreptei extreme,
favorizată de primii trei factori) trebuie să aibă un caracter
șocant dramatic pentru a trezi interesul și a destabiliza inerția.
Nici în România nu e altfel: presa de scandal se vinde acum
mai bine decît presa de informare sau de opinie, ca să nu mai
vorbim de cea culturală, pentru care punga cetățeanului s-a
închis.
Nu,
prin realitatea ei cotidiană care e terorizantă dar nu definitivă,
irevocabilă. Pentru Etiopia ajutorul umanitar este urgent, dar nu
rezolvă nimic stabil, întrucît nu poate oferi decât paliative. Un
program de restructurare adecvat nu poate fi exportat întrucît
realitatea profundă a acestei țări este prea diferită de modelul
european, singurul pe care politicienii și industriașii de aici îl
cunosc și îl pot exporta.
România
se află în Europa, realitatea ei este comprehensibilă cu un minim
efort de mediere pentru un european din Vest. Nu trebuie să așteptăm
însă o intervenție dezinteresată a Franței sau a Europei de
Vest, precum nici caritatea acestora. Sentimentul de solidariatate pe
care ancheta Institului pomenit la început îl înregistrează
trebuie orientat
spre exportul
de competență în domenii în care aceasta ne lipsește. Stagiile,
bursele, contactele de orice fel sunt mai necesare decîât
alimentele scoase din rezervele strategice ale Comunității
Europene. O legislație care împiedică libera circulație a acestui
soi de [4]
informație,
un efort orientat din rațiuni electorale spre rezolvarea unor
chestiuni imediate vor epuiza stocul de bunăvoință al europeanului
occidental, fără să profite perspectivelor reformei necesare.
Într-o
scrisoare pe care am tradus-o la cererea unei asociații de
solidaritate cu România preotul unui sat de pe lingă Pitești le
cerea francezilor nici mai mult, nici mai puțin decît 40 de
kilograme de aur pentru cupola bisericii
din sat.
Această
aberație reflectă imaginea bizară pe care o au concetățeni de-ai
noștri despre formele solidarității umanitare, complexul de
superioritate de care suferă unii, probabil ca efect pervers al
propagandei ceaușiste pe tema calităților seculare ale Românului,
ce-și permit să-și considere partenerii drept imbecili, In loc să
ceara spijin pentru intermedierea unor stagii de formare în
agricultura modernă sau în vreo meserie de care satul ar avea
nevoie, în loc să vadă că bunăvoința francezului e limitată de
punga lui, că aceste asociații nu sunt sprijinite de autoritate ci
sunt formate de benvoli care-și consumă timpul și banii pentru a-i
ajuta
să se pună în rînd cu Europa, acești imbecili perverși se
autoproclamă reprezentanți ai comunității pentru a-și rezolva
micile lor ambiții și frivolele lor “necesități”.
Țara
arde și baba se piaptănă. Ce-i trebuie chelului tichie de
mărgăritar ?
Nu
alta pare să fie concepția guvernanților noștri actuali, care
cred că vor putea supraviețui la putere închizînd ochii, oferind
mână de lucru ieftină, cum se lăuda un diplomat român la Paris,
care făcea elogiul hărniciei și puterii noastre de muncă, ca și
cum ar fi fost la târgul de sclavi, în fața unor industriași
francezi nehotârîți să investească în România încurajând
iarăși incompetența, manipulând opinia publică și reconstituind
gărzile pretoriene care să le apere prețioasele lor epiderme.
Nu
alta este grija parlamentarilor de la 20 mai, care au dăruit mai
mult timp vorbăriei decât studierii proiectelor de legi pe care
urmau să le voteze, inculți pur și simplu sau fără cea mai vagă
cultură juridică, pe deasupra vorbind o limbă română primitivă,
după cum se poate vedea în redactarea atâtor
texte de lege și auzi în atâtea discursuri emfatice.
Nu,
Etiopia nu e România, nici România, Etiopia. Mulțumind francezilor
pentru elanul lor de solidaritate, — urmează să vedem cum se
manifestă el în realitate—, este bine să știm ce să le cerem,
care sunt adevăratele noastre priorități, cum să le cerem fără
a-i considera datori într-un fel să ne ajute. Există o singură
țară care e datoare să ne dea, măcar atât cât ne-a luat. Dar ea
este acum în stare de faliment. Trebuie să avem răbdare și când
finanțele ei vor fi înfloritoare, căci bogată potențial este,
fără îndoială, să facem nota de plată. Orice guvern român
viitor are această datorie. Până atunci să învățăm a cere un
ajutor util acelei Europe care se teme de instabilitatea de la
granițele ei.
Paris,
20 februarie 1992
