Nicolas Gauthier. Benyamin Netanyahou și dedesubturile conflictului israeliano-iranian

 Traducerea anonimă a articolului lui Nicolas Gauthier,extras din revista Elements, iunie 2025.

Săptămâna politică a lui Nicolas Gauthier

Benyamin Netanyahou și dedesubturile conflictului israeliano-iranian

Atacând Ucraina la 22 februarie 2022, Vladimir Putin nu știa, poate, cât de mult această aventură improvizată, care trebuia să se încheie în doar câteva săptămâni, avea să bulverseze geopolitica mondială. Atacurile israeliene împreuna împotriva Iranului, declanșate pe 13 iunie, sunt astăzi o consecință logică a acelui context.

Astfel, concentrându-și toate eforturile asupra Kievului, Moscova lasă teren liber altor inițiative, la fel de riscante, printre care cea a Hamasului din 7 octombrie 2023, care a dus la masacrele cunoscute. De acolo, lanțul evenimentelor devine inevitabil, iar răspunsul statului evreu este la fel de previzibil precum nemilos: Tel Aviv se dezlănțuie asupra Hezbollahului libanez și începe, deja, să amenințe Iranul. În virtutea principiului oportunității, ceea ce a rămas din Daech în Siria profită pentru a răsturna regimul lui Bashar al-Assad. Aici, nu în două săptămâni, ci în doar câteva zile. Într-adevăr, Hezbollahul nu mai este împrejur să-l ajute; și nici Kremlinul, mult prea ocupat în Ucraina.

Rezultatul? Arcul șiit care se întindea de la Teheran la Beirut, trecând prin Damasc, nu mai există, privând astfel Republica Islamică Iran de orice profunzime strategică. Ca lucrurile să fie și mai clare, Donald Trump negociază direct cu huthiștii yemeniți, ultimii aliați ai ayatollahului Khamenei. Acest principiu al oportunității, care a profitat sirienilor din Daech, este preluat și de Israel, care atacă Iranul într-un moment cu atât mai favorabil cu cât revenitul de la Casa Albă, încăpățnând dezmințirilor, nu are nimic de refuzat lui Benyamin Netanyahou.

Trump și Netanyahou: cine dă ordinele, cine le primește?

Dovadă stau acele dezvăluiri ale lui Adrien Jaulmes, corespondent al ziarului Le Figaro la Washington, din 14 iunie: „Negocierile dintre Statele Unite și Iran, reluate de Trump spre surpriza generală într-un aprilie trecut, păreau la început să submineze planurile lui Netanyahou, de mult timp favorabil unei acțiuni militare împotriva programului nuclear iranian.” Dar, conform aceleiași surse: „Donald Trump și consilierii săi s-ar fi prefăcut că se opun public unor lovituri israeliene. Obiectivul era să convingă Iranul că niciun atac nu era iminent și să se asigure că militarii și oamenii de știință iranieni aflați pe lista de țtinte a Israelului nu vor lua măsuri de precauție speciale. Pentru a perfecționa acoperirea, colaboratori ai lui Netanyahou declaraseră chiar jurnaliștilor israelieni că Trump a încercat să întârzie o lovitură israeliană, într-un apel telefonic din 10 iunie.” Citând International Crisis Group, un think tank american, Jaulmes precizează: „Aceasta nu corespundea strategiei președintelui american. Netanyahou l-a forțat clar pe Trump.” Pe scurt, din acest tandem americano-israelian, nu vom ști niciodată cu adevărat cine ține lesa: cine e stăpânul și cine e câinele.

Superioritatea tehnologică incontestabilă a Israelului

Strict din punct de vedere militar, operațiunea israeliană este un succes indeniabil. Cu toate acestea, în urmă cu vreo zece ani, un diplomat iranian i-a spus autorului acestor rânduri: „Cu rachetele S-300 furnizate de ruși, Iranul este sanctuarizat. Dacă o sută de avioane israeliene ne vor ataca, doar vreo douăzeci vor scăpa.” Era în 2010. Cu un an înainte, Gérard de Villiers, în La Bataille des S-300, un roman SAS extrem de bine documentat, spunea exact același lucru. Doar că asta era acum cincisprezece ani, iar tehnologia a avansat de atunci, iar în această privință, superioritatea israeliană este zdrobitoare. Astfel, cele 200 de avioane de vânătoare plecate să bombardeze fosta Persie, vineri 13 iunie, s-au întors toate intacte la bazele lor. Desigur, riposta iraniană nu este nesemnificativă, dar rămâne strict anecdotică, comparativ cu pagubele provocate de adversar.

Această confruntare nu seamănă cu celelalte conflicte care au sângerat Orientul Apropiat și Mijlociu, căci cei doi beligeranți nu au granițe comune. Avantajul revine deci celui care stăpânește cel mai bine tehnologia care permite lovirea de la distanță, nu celui capabil să alinieze cei mai mulți soldați pentru o bătaie corp la corp. Ca lucrurile să fie și mai clare, ceea ce mai rămâne din aviația iraniană este pur și simplu derizoriu. În domeniul războiului viitorului, statul evreu a marcat deja puncte decisive. Operațiunea telefoanelor mobile capcană, planificată vreme de zece ani de agenții Mossadului și care a decapitat numeroși lideri Hezbollah, a rămas îngravată în memorie. Cea care a intoxicat vârful ierarhiei militare iraniene, atrăgându-l să se adune într-un loc și la o dată cunoscute de Mossad pentru a fi mai bine anihilat, în aceeași zi de vineri 13 iunie, rămâne o altă manipulare remarcabilă.

Amenințarea existențială a Israelului: o manipulare mediatică?

Care sunt, până la urmă, motivele acestui război? Israelul invocă, desigur, „supraviețuirea” sa, transformând Republica Islamică Iran într-o „amenințare existențială”, mai ales în momentul în care aceasta s-ar apropia de obținerea armei nucleare. În epoca rachetelor S-300 amintite mai sus, aceasta nu era însă o prioritate pentru ayatollahul Khamenei, iar nici președintele de atunci, Mahmoud Ahmadinejad, nu avea intenția de a „șterge Israelul de pe hartă”, așa cum s-a pretins, greșit, după o conferință rostită la 25 octombrie 2005. Totul pare să fi fost, poate, o altă manipulare – de această dată mediatică – lucru pe care publicația Le Point îl sugera deja, deși nu este cunoscută ca un săptămânal antisemit înverșunat.

oscută de mai mulți ani de diversele servicii de informații americane, dar și israeliene.” 
Text în curs de verficare

Cu alte cuvinte, dacă acordurile irano-americane privind programul nuclear ar fi fost respectate, poate că Republica Islamică nu s-ar fi străduit astăzi cu adevărat să obțină arma fatală în cauză…

Când Tel Aviv asculta Teheranul…

Astfel, la 26 aprilie 2012, se putea citi, sub semnătura jurnalistului Armin Arefi: „Se schimbă oare direcția vântului în privința Iranului? Prezentat ca inevitabil acum câteva săptămâni, riscul unor lovituri israeliene – ba chiar al unui război regional – pare să se îndepărteze ireversibil. Schimbarea de direcție datează din ziua în care doi oficiali israelieni în funcție – ministrul Apărării Ehud Barak și șeful Statului Major Benny Gantz – au anunțat public că Republica Islamică nu a decis să se doteze cu bomba atomică. O informație cunoscută de mai mulți ani de diversele servicii de informații americane, dar și israeliene.”

Cu alte cuvinte, dacă acordurile irano-americane privind programul nuclear ar fi fost respectate, poate că Republica Islamică nu s-ar fi străduit astăzi cu adevărat să obțină arma fatală în cauză…

Ar fi fost asta chiar atât de periculos pentru pacea mondială?
La urma urmei, în secolul trecut, statul evreu și-a dotat în secret arsenalul nuclear, într-un mod ilegal și în cel mai mare secret. Faptul că Iranul ar restabili acest dezechilibru nu ar fi neapărat un pericol pentru regiune. Așa considera, în orice caz, Jacques Chirac, la 29 ianuarie 2007, citat de Le Monde:
„Aș spune că nu este în mod special periculos. (...) Asta înseamnă că, dacă Iranul își urmează drumul și stăpânește pe deplin tehnica electronucleară, pericolul nu este în bomba pe care o va avea și care nu-i va folosi la nimic. Unde o va trimite pe această bombă? Pe Israel? Nu va face decât câteva sute de metri în atmosferă, iar Teheran va fi șters de pe hartă.”

Ceea ce Tel Aviv nu avea de ce să se teamă, Le Point oficializând, tot pe 26 aprilie 2012, ceea ce alte redacții mai puțin vizibile scriau: Mahmoud Ahmadinejad, printr-o eroare de traducere în limba engleză, al cărei caracter intenționat sau nu rămâne necunoscut, a avut vorbele sale deformate. De aceea a fost necesară această rectificare târzie a săptămânalului:
„Într-un interviu pentru Al Jazeera, preluat de New York Times, Dan Meridor, ministrul israelian al Informațiilor și Energiei Atomice, a admis că președintele iranian nu a spus niciodată fraza ‘Israel trebuie să fie șters de pe hartă’. A adăugat însă: ‘Mahmoud Ahmadinejad și ayatollahul Khamenei au repetat în mod constant că Israel este o creație artificială și că nu va supraviețui.’” În registrul acestor „creații artificiale”, președintele iranian includea și URSS, spunând: „Cine s-ar fi gândit că într-o zi vom fi martorii prăbușirii sale?” Și Le Point amintește: „Totuși, a fost această primă citare eronată care a fost reluată în buclă de mass-media din întreaga lume, sporind suspiciunile asupra programului nuclear iranian.”

Actuala retorică eshatologică a lui Benyamin Netanyahou ar fi, prin urmare, doar un fum de gura, la fel ca acele apeluri nesfârșite la un „drept internațional” la fel de evaziv cât și paradoxal, atât timp cât multe națiuni calcă frecvent în picioare acest drept.

Și ce urmează? Ce șanse sunt pentru o soluție politică?
Premierul israelian pare să nu mai aibă speranțe nici la Teheran, nici la Gaza. Se bazează, totuși, pe apatia statelor sunnite vecine, care, în fond, nu sunt supărate să vadă concurentul lor șiit în dificultate. În ciuda protestelor sale, Rusia pare să se limiteze la retorica verbală, deși China ar putea ridica tonul, fiind dependentă în mare parte de petrolul iranian.

Răsturnarea regimului iranian din interior: o himeră?
Și apoi există acest vis tot mai puțin ascuns de a răsturna regimul mollahilor din interior. Dar distanța dintre vis și realitate este mare, după cum subliniază Delphine Minoui, jurnalistă franco-iraniană și expertă recunoscută în privința țării sale natale, în Le Figaro din 16 iunie:
„Societatea este divizată în trei grupuri. Primul, minoritar, aplaudă loviturile israeliene. Al doilea rămâne loial regimului, din motive ideologice sau economice. Al treilea, majoritar, nu susține nici Republica Islamică, nici loviturile israeliene. Se bucură de moartea comandanților corupți ai Gardienilor Revoluției, dar respinge orice formă de agresiune asupra teritoriului și orice încercare de impunere a unui sistem politic venit din exterior.” Iată o perspectivă prea scurtă pentru a submina regimul din interior…

De asemenea, colegul nostru Régis Le Sommier, în Le Journal du Dimanche, nu scrie fundamental altceva:
„Epoca bombardamentelor masive a trecut, dar Netanyahou încă crede în ele, pentru a mulțumi o parte a opiniei publice.” Și, mai ales, pentru a câștiga timp, să amâne inevitabila sa audiere în comisia de anchetă care îl așteaptă, ignorând eșecul de la masacrul comis de Hamas la 7 octombrie 2023, care a reușit să zguduie Tsahal, armata dată ca atotputernică.

A avea hegemonie tehnologică pe termen scurt este o chestiune. A avea o viziune politică pe termen lung este alta. Mai devreme sau mai târziu, Benyamin Netanyahou va trebui să învețe acest lucru, chiar dacă va fi pe cheltuiala sa.