Dan Culcer. Spre un egocentrism uniformizat

 Spre un egocentrism uniformizat
Antropologie și politică

Introducere

Într-o epocă marcată de globalizare, hiperconectivitate și individualism exacerbat, asistăm la emergența unui nou tip de egocentrism: egocentrismul uniformizat. Acesta nu mai este expresia unei singularități personale sau a unei trăiri intime, ci devine o normă culturală, un produs standardizat al ideologiilor neoliberale, al tehnologiilor algoritmice și al noilor forme de control social. Prezentul eseu explorează, din perspectivă antropologică și politică, geneza, mecanismele și efectele acestui fenomen, în încercarea de a înțelege cum subiectul uman este simultan atomizat și standardizat, autonomizat și omogenizat.

I. Egocentrismul clasic și noile forme de individuație

În antropologia clasică, egocentrismul era considerat o dimensiune culturală limitată la anumite tipuri de societăți – în special cele occidentale moderne, unde individul era perceput ca entitate separată, cu voință proprie, distinctă de colectivitate. Marcel Mauss, în celebrul său eseu despre „persoană” (1928), atrăgea atenția asupra diferențelor între societățile în care identitatea era definită prin apartenență (homo collectivus) și cele în care era definită prin autonomie (homo egocentricus).

În postmodernitate, această autonomie individuală devine absolută, dar într-un mod paradoxal. Nu mai vorbim de o libertate reală, ci de o simulare a libertății prin consum, alegere superficială și autoexpunere narcisică. Aici intervine ceea ce putem numi „egocentrismul uniformizat”: o formă de individualism golit de autenticitate, dirijat de algoritmi, norme de imagine și imperative de auto-promovare.

II. Tehnologia și economia narcisismului

Digitalizarea vieții cotidiene și ascensiunea rețelelor sociale au transformat egocentrismul dintr-un viciu filosofic într-o cerință practică. Individul este încurajat să se transforme în brand, să devină vizibil, să performeze o identitate adaptată tendințelor. Gândirea este înlocuită de reflexe algoritmice. Emoțiile devin mărfuri. Trăirea este estetizată și mercantilizată. În acest context, uniformizarea nu înseamnă eliminarea diversității aparente (culori, genuri, orientări), ci standardizarea formelor de expresie a sinelui.

Această „autonomie standardizată” este vizibilă în culturile influențate de capitalismul târziu: o obsesie pentru dezvoltare personală, „wellness”, pozitivism forțat și autenticitate reglamentată. Egocentrismul nu mai este un semn de devianță morală, ci o condiție a supraviețuirii sociale și economice. Sinele devine o marfă aflată într-o concurență permanentă cu alte sine identic fabricate.

III. Politica sinelui: între neoliberalism și control simbolic

Din punct de vedere politic, egocentrismul uniformizat corespunde perfect nevoilor regimurilor neoliberale: slăbirea coeziunii colective, fragmentarea solidarităților, atomizarea socială. Cetățeanul devine client; protestatarul, influencer; angajatul, antreprenor al propriei precarități. Ideea de cetate este înlocuită cu platforme; ideea de comunitate, cu „comunități de interese”; ideea de libertate, cu „libertatea de a consuma”.

În același timp, uniformizarea egocentrică funcționează ca un mecanism subtil de control ideologic. Mass-media, industria divertismentului, aplicațiile mobile și inteligențele artificiale contribuie la o reeducare constantă a dorințelor și valorilor. Nu ți se cere să gândești, ci să te exprimi; nu ți se cere să te orientezi în lume, ci să îți întărești bula. Egocentrismul devine astfel instrumentul perfect de anihilare a gândirii critice.

IV. Reacții culturale și forme de rezistență.

Există, totuși, forme de rezistență la această hegemonie a egocentrismului uniformizat. Unele comunități revalorizează solidaritatea locală, activismul real, dialogul intergenerațional. Altele propun forme alternative de identitate – hibride, comunitare, ecologice sau transcendente – în afara spectrului strict individualist. Mișcările decoloniale, anarhiste sau ecofeministe propun o reîntoarcere la modele non-egocentrice ale sinelui: sinele relațional, sinele cosmic, sinele în rețea.

Antropologia contemporană încurajează astfel o reevaluare a „subiectului universal”, arătând că modelul egocentric occidental este doar unul dintre multele moduri posibile de a fi în lume. Prin urmare, politicile sinelui ar trebui regândite nu ca moduri de autoafirmare, ci ca moduri de co-construcție socială, simbolică și ecologică.

Concluzie.

Egocentrismul uniformizat este simptomul unei epoci în care autonomia este mimată, iar individualitatea este standardizată. Din punct de vedere antropologic, el marchează o ruptură între subiectul viu și comunitatea sa. Din punct de vedere politic, el servește sistemelor care preferă cetățeni fragmentați și preocupați de imaginea de sine în locul unor subiecți critici, angajați și solidari.

Reconstruirea unei politici a sinelui care să nu fie egocentrică, ci relațională, și care să nu fie uniformizantă, ci deschisă alterității, devine nu doar o provocare intelectuală, ci o necesitate de supraviețuire culturală și ecologică. Există totuși limite în această deschidere față de alteritate. Limita este tocmai ce marcată de identitate. O identitate nu se poate imagina fără limite.

Despre Marcel MAUSS. https://journals.openedition.org/mondesanciens/2175

Marcel Mauss dans son fameux essai Une catégorie de l’esprit humain : la notion de personne, celle de « moi » fait de la personne une catégorie témoin de l’évolution de la civilisation occidentale. « Personne » ayant pour étymologie persona, il place Rome à l’articulation d’une première analyse ethnographique de la notion de personne avec une analyse historique, linéaire, limitée à l’Occident. C’est à Rome que le masque primitif, ébauche d’une première singularité attachée à celui qui en hérite et le porte, serait devenu une catégorie du droit. Or cette reconstitution est historiquement non fondée et le chapitre consacré à la persona romaine développe une intuition de Mauss sans véritable argumentation. Comment un tel savant a-t-il pu ainsi perdre toute rigueur ? L’hypothèse suggérée est que la place assignée à Rome (et à la Grèce) dans le grand récit de la civilisation occidentale parasite les études historiques et ethnographiques : il « faut » que Rome (ou la Grèce) soit à l’origine des valeurs de cette civilisation.