Istoriografia română sub impactul modelului sovietic (1947-1955)
„Intim legat, prin însăşi natura lui, de viaţă socială, discursul istoric e sincron, în ansamblu, cu discursul politic. […] Numai cine cunoaşte marea expansiune a scrisului istoric în perioada interbelică, activă oarecum şi în deceniul următor, îşi dă seama cît de brutală a fost ruptura din 1948. Instituţii şi oameni au intrat de-a valma în malaxorul dictaturii comuniste. Instituţiile au fost abolite ori li s-a schimbat cu totul orientarea, spiritul. Deruta şi teama domneau peste tot, afectând orice domeniu, istoriografia cu atât mai mult.” – scrie un reputat specialist al istoriografiei române despre începuturile sovietizării acestui domeniu.[1]
Spre sfârşitul anului 1947 a început ofensiva comunistă de „reorganizare” a institutelor de istorie, în paralel cu desăvârşirea epurărilor din învăţământul superior de specialitate. Astfel, cel mai important reprezentant în viaţă al istoriografiei române, Gheorghe Brătianu, a fost îndepărtat în octombrie 1947 de la Catedra de istorie universală a Facultăţii de Litere şi Filozofie din Universitatea Bucureşti, al cărei şef era, precum şi de la conducerea Institutului de Istorie Universală „N. Iorga” din Bucureşti, fiind înlocuit cu Andrei Oţetea, istoricul de orientare materialistă, cu funcţii de conducere şi la ARLUS, Institutul de Studii Româno-Sovietic, Editura Cartea Rusă, „Analele Româno-Sovietice”.[2]
Apoi, prin Decretul Nr.148 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a RPR au fost desfiinţate toate institutele de profil istoric (Institutul de Studii Bizantine, Institutul de Istorie Universală, Institutul de Istorie Naţională din Bucureşti, Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice, Institutul de Istorie Naţională din Cluj, Institutul de Istorie Naţională din Iaşi, Centrul de Studii şi Cercetări privitoare la Transilvania) şi a fost fondat un altul, unic, denumit Institutul de Istorie al (Academiei) RPR, al cărui prim director era tot A. Oţetea, cu 2 „institute filiale” la Cluj şi Iaşi. A. Oţetea a fost schimbat în toamna anului 1948 cu P. Constantinescu-Iaşi, ilegalist comunist, cel care ocupa sau avusese importante funcţii politice (deputat şi vicepreşedinte al Parlamentului din 1946, ministru al propagandei în 1945-1946) şi culturale (preşedintele Societăţii de Ştiinţe Istorice din RPR de la fondarea ei în 1948/1949, vicepreşedinte al Academiei RPR din 1948, şef al Catedrei de istoria RPR din 1947/1948).[3]
Academia Română fusese şi ea reorganizată şi transformată în Academia RPR prin Decretul Nr.76 din 9 iunie 1948[4], aproape toţi istoricii (majoritatea celor 22 de români şi toţi cei 27 de străini membri corespondenţi) fiind eliminaţi. Pe 12 august 1948 la propunerea preşedintelui Consiliului de Miniştri al RPR, P. Groza, se adopta Decretul Prezidial al Marii Adunări Naţionale a RPR Nr.1454 prin care erau numiţi doi „membri titulari” la „secţia de ştiinţe istorice, filosofice şi economico-juridice”: Petre Constantinescu-Iaşi (preşedintele secţiei) şi Barbu Lăzăreanu (secretarul secţiei şi directorul Bibliotecii Academiei RPR), era păstrat juristul Andrei Rădulescu şi introdus ca „membru titular onorific” Constantin Moisil, numismat de renume şi fost director al Arhivelor Statului, ajuns la o vârstă venerabilă şi care mai putea salva ceva din imaginea noii secţii.[5] Spre sfârşitul anului (1-2 noiembrie 1948) au mai fost adăugaţi Mihail Roller, Mihail Ralea şi Constantin Balmuş între titulari, iar David Prodan şi Emil Condurachi între corespondenţi.[6] De asemenea, au fost păstraţi între academicieni doi istorici comunişti : Andrei Oţetea şi Constantin Daicoviciu, care fuseseră aleşi membri corespondenţi în şedinţele din 27 şi 28 mai 1948[7], iar în 1952 Gheorghe Ştefan şi în 1955 Ion Nestor au devenit şi ei membri corespondenţi[8]. Toate aceste numiri/alegeri (unice până în 1955)[9] s-au datorat în principal apartenenţei politice şi orientării ideologico-profesionale.[10] La începuturile Academiei RPR, în „secţia de ştiinţa limbii, literatură şi artă”, istoricul de artă George Oprescu era „membru titular onorific”[11]. Dintre aceştia mulţi au fost răsplătiţi pentru colaborarea lor la instituirea regimului comunist şi cu funcţii politice importante: miniştri (P. Constantinescu-Iaşi, M. Constantinescu, C. Daicoviciu), ambasadori (I. Iordan, T. Vianu, M. Ralea), decani şi rectori (Al. Rosetti, G. Oprescu, E. Condurachi, C. Daicoviciu, A. Oţetea, E. Petrovici, C. Balmuş).[12] De asemenea, în şedinţa din 28 octombrie 1948 a Academiei RPR fusese proclamat în mod spontan şi unanim ca membru de onoare post mortem, C. Dobrogeanu Gherea, alături de alţi 13 „intelectuali progresişti”, dar ulterior a fost adesea criticat pentru erorile sale ideologice şi în 1951 însuşi Gh. Gheorghiu-Dej l-a înfierat într-un raport aniversar al PMR.[13]
Urimarea se poate citi accesând acest link.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu