În cadrul experimentelor mele de sociologia comunicării, adică de testare a libertății de opinie în presa din România, am trimis textul de mai jos unei reviste care se numește Dilema veche. Despre ea se zice că ar fi o revistă bună, redactată de niște democrați curajoși.
Articolul meu era însoțit de următorul mesaj :
Dan Culcer romania@gmail.com
Credeam, naiv, că o redacție de acest tip și nivel are obiceiul să confirme primirea mesajului și eventual, să accepte publicarea sa. Nu am primit nici un semn din partea redacției, până azi, 29 iulie 2025. Mai aștept.
Dată fiind natura mesajului meu, tema acestuia, prefer să-l fac totuși imediat public. Ca să-mi exprim astfel opinia despre activitatea Institutului „Elie Wiesel”, o oficină de menținere în viață a antisemitismului. Ca oficină de creare a condițiilor psihologice pentru colectarea «impozitului pe holocaust».
Inventarea unui tip de antisemitism, specific secolului al XIX-lea, a fost o unealtă ideologică și antropologică gândită și utilizată ca singur și suprem argument de coeziune comunitară care mai putea funcționa în vremea când asimilarea rapidă a evreilor askenazi, kazari sau ladini, devenise sau era resimțită ca o amenințare, de către liderii comunităților, de către rabinii care își pierdeau obiectul muncii.
După 1945, pe fondul consecințelor dramatice ale acțiunii naziste anterioare, fenomenul de excitare prin exagerare și bombardare propagandistică s-a repetat, în contextul necesității de a relansa colonizarea cu evrei a Palestinei.
Pentru finalizarea proiectului sionist, a Marelui Israel, a început a treia etapă, prin relansarea colonizării teritoriale în Cisiordania și Gaza, în condițiile favorabile pentru extrema dreaptă iudaică, a conflictului din Gaza.
Trebuie să ne menținem liberi și lucizi. Să nu amestecăm cele două planuri : 1. masacrarea, de către agenții Hamas sau de alte forțe sub steag străin, a unor cetățeni israelieni de la frontiera cu Gaza și 2. utilizarea geopolitcă a acestor fapte pentru lansarea acțiunii de masacrare și înfometare a populației palestiniene din Gaza, pentru a permite înglobarea acestui teritoriu golit de locuitori în statul Israel.
Distrugerile și crimele de război care au loc în acest teritoriu străin, agresat fără declarație de război de armata statului Israel, se încadrează într-o acțiune militară despre care se scrie și vorbește fără a se stabili responsabilitățile și consecințele legale ale acestora. Mor doar palestinieni, niște animale, cum zice unul din liderii acestui stat.
Din fericire pentru morala iudaică, nu există în opinia publică din Israel o unanimitate perversă, căci mai există evrei care s-au opus și se opun atât colectei fiscale ilegale (Norman Finkelstein și alții) cât și genocidului din Gaza.
Dar conflictul din Gaza, teritoriu al statului Palestina, este și o dramatică încercare la care este supusă, cu efecte de clivaj politic și antropologic major, populația combantă. Soldații evrei care au intervenit și intervin pe acest front, unde se practică activ genocidul anti-palestinian, suferă de traume psihice grave. Semn că propaganda genocidară nu mai reușește să-i motiveze și să-i ferească de șocul crimelor și distrugerilor la care participă de voie sau de nevoie. DC
Titlu: Memorie și disproporție memorială. Un exercițiu de onestitate publică
de Dan Culcer
Există în România instituții născute din rușine, dar și dintr-o dorință sinceră de a îndrepta istoria. Institutul „Elie Wiesel” este una dintre ele. A apărut târziu, dar într-un moment în care România începuse să înțeleagă că trecutul nu dispare prin uitare, ci se întoarce prin negare. A fost o formă de maturizare simbolică. Și, poate, o garanție oferită partenerilor internaționali că democrația noastră are anticorpi împotriva urii.
Dar instituțiile, ca și oamenii, pot derapa. Uneori discret, alteori spectaculos. În cazul INSHR-EW, problema nu este intenția (care rămâne onorabilă), ci transformarea unei memorii particulare într-un cenzor public general. Sau, mai exact, într-un reper absolut, în jurul căruia toate celelalte istorii par să graviteze, dar niciodată să se atingă.
România nu este o țară lipsită de traume colective. Deportări, închisori politice, foamete impusă, epurări etnice și sociale – toate acestea formează un palimpsest al suferinței care merită studiu, nu competiție. Și, totuși, doar o instituție beneficiază de un statut cu adevărat excepțional, aproape sacrosanct: Institutul pentru Studierea Holocaustului. Nu avem instituții echivalente pentru alte minorități sau pentru alte drame naționale. Nu avem nici măcar un centru public dedicat represiunii comuniste de tip sovietic asupra românilor. Și în acest domeniu, dispersia bugetară sau organizatorică domină.
Această disproporție nu este doar simbolică – este și bugetară, și editorială, și politică. Ea dă naștere la neînțelegeri, resentimente și o formă subtilă de frustrare colectivă. Se creează senzația – nedreaptă pentru toți – că suferințele sunt ierarhizate, că unele memorii sunt legi, iar altele sunt opționale.
Mai grav, Institutul „Elie Wiesel” pare să fi abandonat treptat cercetarea pentru monitorizare, istoria pentru activism și pedagogia pentru verdict. Raportul său din iulie 2025 este, în multe privințe, un document de diagnostic politic mai degrabă decât unul de studiu istoric. Etichetele sunt aplicate cu repeziciune: naționalismul devine extremism, critica Israelului devine antisemitism, evocarea trecutului interbelic devine negare. În locul analizei avem moralism. În locul nuanței – anatema.
Este greu să nu observi că această tendință vine la pachet cu o consolidare a relației dintre INSHR-EW și parteneri internaționali influenți. Uneori pare că, dintr-un centru de reflecție națională, institutul a devenit un nod într-o rețea globală de conformitate ideologică. Cu bune și cu rele. Cu riscul, însă, de a rupe contactul cu societatea românească reală, vie, contradictorie.
Ce e de făcut? Nu distrugere, nu negare. Nu închiderea memoriei evreiești într-un sertar. Dimpotrivă. Poate că este momentul ca această memorie să revină acolo unde îi este locul firesc: alături de celelalte, în casa comună a istoriilor minoritare, în cadrul Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale. Acolo unde cercetarea poate fi făcută cu metodă, fără monopoluri simbolice, fără presiunea de a emite sentințe morale permanente.
Normalizarea statutului INSHR-EW nu ar însemna o minimalizare, ci o reechilibrare. O ieșire din excepționalism. O recunoaștere că suferința – oricât de îndreptățită – nu poate deveni principiu organizator al politicii publice. Că memoria trebuie cultivată, nu folosită.
Într-o epocă în care toți vor să aibă ultimul cuvânt, poate că e timpul să învățăm să ascultăm și celelalte voci. Inclusiv cele tăcute. Mai ales pe acelea.
[Acest text reflectă opinia personală a autorului. Publicat în spiritul dialogului democratic.]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu