Sistemul: anatomia unei puteri fără chip
Puțini termeni sunt mai des invocați și mai puțin definiți în discursul politic românesc decât „sistemul”. Înjurat, invocat ca sursă a tuturor blocajelor și alibi al celor eșuați, „sistemul” rămâne, totuși, prezent. Nu în sensul unei conspirații oculte sau al unei organizații secrete omnipotente, ci ca structură de reproducere a puterii reale, dincolo de alegeri, de mandate și de ideologie declarativă.
Într-o societate în care politicul s-a confundat adesea cu teatralitatea, iar administrația cu obediența, „sistemul” este mecanismul nevăzut care conservă status quo-ul, neutralizează reformatorii autentici și mimează schimbarea. Acest eseu propune o deconstrucție a acestui concept, privindu-l nu ca pe o entitate unitară, ci ca pe o ecologie de relații, complicități și infrastructuri invizibile.
VII. Primăria Capitalei ca trambulină prezidențială: laboratorul sistemului
Într-o democrație matură, funcția de primar este, prin excelență, una locală, pragmatică, de administrare cotidiană. În România, însă, Primăria Capitalei a devenit un laborator de consacrare națională, o rampă de lansare către Președinția României. Trei dintre președinții de după 1989 au fost, direct sau indirect, validați de această funcție: Traian Băsescu, Klaus Iohannis (de la Sibiu), și mai recent, Nicușor Dan.
Această recurență nu este întâmplătoare. Ea indică faptul că Sistemul are nevoie de o probă administrativă vizibilă pentru a legitima o candidatură prezidențială, în fața unui electorat tot mai sceptic. Primăria Capitalei oferă o scenă mediatică, acces la rețele de influență, control simbolic asupra haosului urban. Ceea ce pare o victorie a meritului administrativ este, de fapt, o etapă de selecție și filtrare în logica sistemului.
Traian Băsescu a trecut prin Ministerul Transporturilor, apoi prin Primărie, consolidându-și imaginea de „om al faptelor”, dar și relațiile cu cercuri economice și rețele de protecție. Klaus Iohannis, în ciuda aparentei neutralități, a fost promovat de PNL cu sprijinul unor ambasade și al fundațiilor germane. Nicușor Dan, deși construit ca independent, a beneficiat de sprijinul logistic și strategic al PNL, USR și al unor medii diplomatice occidentale.
Așadar, Primăria nu este un spațiu de rezistență față de sistem, ci un culoar de validare politică, acoperit de fațada civismului sau a eficienței. În subtext, este un test: „Poți conduce un oraș? Poți controla rețele? Poți face compromisuri?” Dacă da, ești gata pentru Cotroceni.
VIII. Ambasadele și politica din umbră: cazul Olandei
Un rol adesea dacă nu ignorat, în orice caz supeficial analizat și tolerat cu supușenie în construcția și perpetuarea sistemului îl joacă diplomațiile străine, în special ambasadele occidentale. Nu e un secret că, în ultimele trei decenii, ambasadele SUA, Germaniei, Franței, dar și Olandei, au exercitat o influență consistentă asupra alegerilor de personal politic, de priorități legislative și de agendă publică.
Cazul Ambasadei Olandei este unul revelator. Încă din anii '80, această ambasadă a avut contacte directe cu disidenți și intelectuali privilegiați – Mircea Dinescu, Ana Blandiana –, într-o dublă mișcare: umanitară și strategică. După 1989, implicarea ei în promovarea „societății civile” a continuat prin sprijin acordat ONG-urilor, publicațiilor culturale și inițiativelor anticorupție.
Însă această influență nu este neutră. Ea face parte dintr-un proces de selecție ideologică și simbolică, în care sunt promovate figuri compatibile cu direcțiile politice și economice olandeze: stat minimal, piață liberă, „democrație soft”, fără accente suveraniste. În raportul dintre România și Olanda privind aderarea la Schengen, veto-urile repetate au mascat nu doar probleme vamale, ci și un control strategic asupra vitezei de integrare a României.
Așadar, ambasadele nu sunt doar observatori, ci actori în reconfigurarea politică internă, iar tăcerea lor sau entuziasmul lor față de un candidat trebuie citite în cheie geopolitică, nu morală.
IX. Concluzie: sistemul ca pedagogie a obedienței
În toate aceste aspecte – de la rețele instituționale la ambasade, de la primării la televiziuni – sistemul nu se impune prin coerciție, ci prin pedagogie socială. El învață cetățeanul că singurele drumuri posibile către putere trec prin acceptarea regulilor nescrise, a complicităților tăcute și a loialităților încrucișate.
Sistemul nu are nevoie să cenzureze, fiindcă a învățat să selecteze doar vocile care se cenzurează singure. Nu are nevoie să interzică protestul, ci doar să-l încadreze într-o formă gestionabilă. Nu trebuie să distrugă opoziția, ci să o lase să se autodistrugă sub presiunea propriilor ambiguități.
În fața unui asemenea mecanism, ieșirea nu este apocaliptică, ci etico-politică: cultivarea memoriei instituționale, recuperarea suveranității democratice și demontarea progresivă a tehnicilor de selecție, fidelizare și tăcere impusă.
Sistemul nu este invincibil. Dar trebuie mai întâi să-i învățăm topografia, să-i cunoaștem actorii și să-i traducem limbajul. Numai așa, democrația încetează să fie o mască a resemnării și devine, din nou, o formă vie de libertate colectivă.
Urmează: un studiu de caz dedicat celor trei președinți proveniți din primării (Băsescu, Iohannis, Dan) și traseele lor prin interiorul Sistemului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu