26 iunie 1940 – 26 iunie 2016
76 DE ANI DE LA
ULTIMATUMUL RUSESC
Rusesc - nu Sovietic! Fie și
de aceea, că basarabenii, nord-bucovinenii și herțenii zic și
până în ziua de azi: Ne-au ocupat rușii! Ne-au deportat
prin Siberii rușii! Ne-au mânat în colhozuri rușii! Ne-au băgat
fără de nicio vină prin închisori rușii! Ne-au luat ultimul bob
de grâu și porumb rușii! Etc. !
Cât despre
furtuna “eliberării” din acel mișelesc 28 iunie 1940, ea,
furtuna, veni ca un trăznet din senin! Răbufnirile ei purtate pe
șenile de tancuri hodorogite, cu stele roșii pe turele, străbătură
fulgerător întinsurile Basarabiei, Bucovinei de Nord și Herței
lui Gheorghe Asachi!... Și le ieșeau în cale doar veneticii:
evrei, ruși, ucraineni, găgăuzi!
O nouă graniță
ruso-urcaineană, se împlânta cu forța armată în trupul unuia și
aceluiași popor! Popor de unul și același sânge! Popor de una și
aceeași lege daco-romană bimilenară!...
Sunt amintiri ale
adolescenței mele de fiu de țăran pe care le port în toată
acuitatea lor din acea dimineață de 28 iunie 1940. Dimineată în
care, ca elev stagiar al Școlii de Viticultură din Chișinău,
mi-am dat seama de tragedia Țării!
Ușile de la casa
bunului director Juncu stăteau deschise vraiște! Femeia de casă
stătea pe verandă cu broboada trasă pe ochii umflați de plans! Ne
întreabă dacă vrem să ascultăm radio?...
Vocea crainucului
bucureștean era gravă! După cuvintele “trupele sovietice vor
ocupa teritoriul Basarabiei și partea de nord a Bucovinei”,
crainicul, emoționat, începu să-și dreagă glasul și închise
microfonul!
Tot ce putea fi în
acel moment mai urât, mai dedestabil în mintea unui tanar de 19
ani, fără vreo inițiere politică, zbura la Carol al II-lea a
cărui grijă, cum se zicea, “erau femeile și căpătuirea
personală”!...
Eram
stăpânit de considerente și întrebări ce mi le puneam împreună
cu veselul meu coleg de clasă Haimana
Ion care, de data aceasta, plângea!...
Fiind amândoi din nordul Basarabiei, el din Soroca și eu din Hotin,
ne-am zis că e mai bine să ne găsească rușii acasă, lângă
părinți, decât să ne culeagă de prin dormitoarele internatului!
Trenurile
nu mai circulau și o luarăm pe jos spre Bălți: 130 de
kilometri! Am înnoptat într-un sat, Todirești, unde dimineața am
fost martori ai unor scene înfiorătoare prin josnicia lor:
minoritari evrei, mai tineri și mai bătrâni, deschiseseră foc de
mitralieră asupra unei mici unități de infanterie românească ce
se retrăgea în perfectă ordine spre Prut!
Bieții
soldați! Se trânteau neputincioși la pământ, fiind că aveau
poruncă regească să nu tragă în niciun fel de situații! Li se
rupeau epoleții, li se luau centurile cu cartușiere, erau
descălțați de bocanci, în timp ce sublocotentul lor fu dezbrăcat
până la indispensabili!
L-am întrebat pe unul
mai cu spumă la gură de ce atâta bătaie de joc? Fără a scoate
un cuvânt îmi smulse chipiul de pe cap, îi rupse cocarda cu stema
țării, o călcă în picioare, iar chipiul mi-l aruncă într-un
pom! Ne simțeam singuri și părăsiți!...
Nicolae Lupan
veteran de război,
ziarist și scriitor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu