70 de ani de la asasinarea Mareşalului Ion Antonescu

70 de ani de la asasinarea Mareşalului Ion Antonescu

Col. (r) Nicolae Lupan, Franţa

Miercuri, 01 Iunie 2016 10:35

În Justiţie, „un act de acuzare, oricât de bine ar fi ticluit, nu constituie o probă!"[1] Caligrafiez cuvântul „asasinare" şi de fiecare dată ajung la concluzia că vina cea mare pentru această impardonabilă şi antinaţională crimă o poartă Iuliu Maniu. Iuliu Maniu care în nesăbuitu-i său plan din 27-28 iunie 1944 preciza: „Lovitura contra lui Ion Antonescu trebuie sincronizată cu acţiunea aliaţilor: lansarea unei masive ofensive sovietice pe frontul românesc în decurs de 24 ore după răsturnarea guvernului de la Bucureşti!". Iuliu Maniu care, atunci când Niculescu-Buzeşti, ca şef al cifrului, primi pe numele Mareşalului o telegramă privind armistiţiul româno-sovietic semnat de Moscova, „i-o smunci din mână, o vârî în buzunar" şi zise: „Lasă, drăguţule, că ne va trebui cândva!". Incredibil! Chiar dacă Regele Mihai îşi lansase deja „regeasca" sa deşteptăciune: „Dacă-l lăsăm pe el să facă armistiţiul, ne va ţine sub papuc"! Nu pot să nu redau josnicia cu care cel de al patrulea Hohenzollern îl dădăcea pe subofiţerul Bâlă cum să-l păcălească şi să-l închidă pe Conducătorul Statului Român în camera blindată din incinta Palatului! Josnicia ne-o redă subofiţerul cu pricina: „Simţeam în ziua aceea o frământare extraordinară. Către ora prânzului Regele mă chemă la el cerându-mi să-l însoţesc. A urcat la etaj. A deschis uşa ce intra într-un salonaş şi l-am văzut oprindu-se în dreptul uşii mascate a seifului. A scos o cheie, mi-a ordonat să mă apropii. Mi-a dezvăluit secretul celor şase butoane: «Notează-ţi cifrul» mi-a zis. În prezenţa Regelui, am deschis seiful. Era o încăpere goală, lungă de 3 metri şi jumătate. Ermetică, de jur împrejur, cu rafturi. Mi-a cerut să aduc o măsuţă şi două scaune şi să le pun acolo. [...] „Ai să te pricepi să-l închizi şi să-l deschizi? m-a întrebat. Am răspuns afirmativ. «Ţine cheia. În cazul când îl arestăm, aici o să-l închizi». Abia atunci am aflat ce mi se hărăzise [...]"[2]. Mă întrebam atunci şi mă întreb şi acum dacă în acel blestemat 23 august 1944 la Palatul Regal era un Basarab, un Muşatin, un Ghica, un Brâncoveanu ar fi făcut porcăria antinaţională pe care şi-a permis-o acest Hohenzollern de import? Nu! Nu! Nu! De o mie de ori: Nu! Erau români în adevăratul înţeles al cuvântului un Iuliu Maniu, un Matache Sănătescu, un Dinu Brătianu, un Gheorghe Brătianu, un Titel Petrescu şi toţi ceilalţi trădători de Neam şi Ţară?! Nu! Nu! Nu! De o mie de ori: Nu! A treia zi după arestarea Mareşalului şi darea lui de către Regele Mihai pe mâna dezertorului din Armata Română, Emilian Bodnarenco, devenit Emil Bodnăraş, ca să-l ducă la Moscova, Maria Mareşal Antonescu părăsea Snagovul, împreună cu Veturia Goga, luând drumul Gorjului, în speranţa că Regina mamă Elena, care se adăpostea la Dobriţa, îi va da o mână de ajutor. Dar răspunsul Reginei a fost incredibil de grosolan: „Nu admit să mi se vorbească despre această persoană redutabilă!" Aceeaşi Regină care, atunci când Mareşalul o adusese cu surle şi timpane în ţară spusese: „Nu voi uita vreodată ce a făcut Generalul Antonescu pentru fiul meu şi pentru mine!" Un lucru e cert: toţi cei care îl batjocoresc în continuare pe Mareşalul Antonescu, fără motive plauzibile, sunt indivizi profitori care, pur şi simplu, nu vor să recunoască personalitatea lui de neîntrecut patriot al ţării sale şi de salvator al evreilor români de lagărele hitleriste de exterminare fizică! Cum s-a întâmplat cu evreii români din Nordul Ardealului răpit de unguri prin Dictatul de la Viena. Deschid dicţionarul enciclopedic romîn (romîn cu „î" din „i", coordonat de Dimitrie Macrea şi citesc mizerabilul articol: „Ion Antonescu (1882-1946), contrar intereselor naţionale ale poporului român, a târât ţara în războiul criminal contra Uniunii Sovietice"(!)[3] . E cazul să mă refer, o dată în plus, la holocaustul românesc, românesc, nu evreiesc, săvârşit contra românilor (200.000 de morţi şi 2.000.000 de strămutaţi prin bărăgane şi batalioane de muncă silnică!). Nu vizez întreaga entitate evreiască din România! Holocaust săvârşit, deci, de comuniştii zişi români de după 23 august 1944, în frunte cu Ana Robinsohn, zisă Pauker, Burah Teşcovici, zis Teohari Georgescu, Jacob Broitman, zis Iosif Kişinevschi, Mehr Kohn, zis Miron Constantinescu, Gherschwin, zis Gheorghe Apostol, Broitman, zis Liuba Kişinevschi, Brucker, zis Silviu Brucan, cel care răcnea cât îl ţineau bojocii în „Scânteia": „Moarte Antoneştilor" etc., etc.! Pentru ce?, l-am întrebat acum 26 de ani pe Silviu Brucan şi îl întreb şi azi pe deputatul Aurel Vainer: A omorât vreun evreu Mareşalul Ion Antonescu sau poetul Radu Gyr? Nu! Nicăieri şi niciodată! Ca să fiu sincer nu înţeleg „dexteritatea" evreilor români de a-şi lua nume de împrumut!? Să fie oare mai onorabil să faci să ţi să zică Răutu sau Oişteanu în loc de Oighinstein sau Radu F. Alexandru în loc de „Feldman" etc.?! Dar să revin la asasinarea Mareşalului Ion Antonescu - Soldat, Erou şi Martir al Neamului, subliniind că toate relele ce se abat de 72 de ani asupra românilor de pe cele două maluri ale Prutului au la bază trădarea de la Palat din 23 August 1944 a Regelui Mihai. Un Rege-trădător care, de bună voie, ni i-a adus pe ruşi de a căror porcării nu putem scăpa nici până în ziua de azi! Un Rege-asasin prin faptul că „n-a dorit"(!) să-l graţieze pe Eliberatorul de la 1941 al Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Herţei Dorohoiului, cum cereau prietenii şi familia Marelui Nedreptăţit. Ar mai fi de adăugat că la întrebarea mea din cadrul unei audienţe de la Hotelul „George al V-lea" din Paris „Ce s-a făcut cu rămăşiţele pământeşti ale Mareşalului Antonescu", Regele Mihai mi-a răspuns sec: - Nu ştiu! Nicolae Lupan, Veteran de război cu grad de colonel Paris, 29 Mai 2016 ----------------------------------- [1] Traian Golea, Regizarea unei condamnări a poporului român, Gazeta de Vest, martie 1996, p.5. [2] Josif Constantin Drăgan, Antonescu - Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire, vol. I, Cannaregio-Veneţia, Ed. NAGARD, 1986, p.375 [3] Academia R.P.R.., Dicţionarul Enciclopedic Romîn, Bucureşti, Ed. Politică, 1962, p. 146.