sâmbătă, 18 iunie 2016

Prof. dr. Emil CONSTANTINESCU. Geologia Politica sau jocul de GO pe harta resurselor

Emil Constantinescu La Taifas, Miercuri 22 iunie

„ Pentru China pământurile rare reprezintă ceea ce este petrolul pentru zona Orientului Mijlociu”
Deng Xiaoping

Sursa : ROMANIA LA TAIFAS: Geologia Politica sau jocul de GO pe harta resurselor .Miercuri 22 iunie, ora 18.00 la Hotel Berthelot ​ Key speaker:
Prof. dr Emil CONSTANTINESCU

INVITATIE LA REFLECTIE
RESURSELE MINERALE ŞI RĂZBOIUL – ŢEL ŞI INSTRUMENT
Prof dr Emil Constantinescu


BRONZUL ŞI FIERUL – armele istoriei vechi
Din cele mai vechi timpuri, mineralele şi rocile au fost folosite simultan ca unelte pentru a produce hrană, locuinţe, condiţii mai bune de trai şi ca arme de luptă, mai întâi pentru a se apăra de animale sau pentru a le vâna şi apoi în conflictele dintre colectivităţile umane, pentru stăpânirea acelor resurse minerale care le puteau asigura supremaţia.
Începând cu Epoca bronzului, războaiele vor fi câştigate de cei cu arme mai ascuţite, deschizându-se epopeea imperiilor bazate pe metale. Perioada dintre a doua jumătate a mileniului al III-lea şi începutul mileniului al II-lea î.Hr. este dominată de dezvoltarea rapidă a metalurgiei bronzului. Enormele cantităţi de arme de bronz din întreaga Europă, dar mai ales din centrele metalurgice din Europa Centrală atestă spiritul războinic al epocii. După ce staniul a fost descoperit în regiunea Cornwall din Anglia, insula britanică a devenit furnizorul principal de bronz pentru Europa. Extinderea Imperiului Roman spre vestul Europei a vizat stăpânirea acestor zăcăminte, care au oferit posibilitatea fabricării unor arme şi armuri mai performante, dar şi a unor brice mai ascuţite decât cele din obsidian folosite până atunci. Deoarece cele mai importante zăcăminte de cupru exploatate atunci se aflau în est (Cipru şi Peloponez), s-a dezvoltat un comerţ intens în Mediterana privind transportul staniului spre est şi al cuprului spre vest. Sfârşitul Epocii bronzului şi trecerea la Epoca fierului este corelat cu războaiele purtate de locuitorii din estul Mediteranei cu „popoarele mării” (Orientul Mijlociu şi nordul Africii) în perioada 1200–1100 î.Hr., războaie care au perturbat alimentarea cu minereu de staniu din Anglia.
Prin descoperirea procedeelor de a obţine oţel din fier, care era mai puţin dur şi mai alterabil decât bronzul, începe o lungă dominaţie a oţelului. Imperiile antice s-au construit prin fier şi sabie. În Europa, Asia şi Africa rolul decisiv al fierului s-a menţinut până la începutul revoluţiei industriale şi mai departe în epoca modernă. Chiar dacă războaiele erau purtate pentru aur, pentru dominaţia asupra unor teritorii fertile, centre şi rute comerciale, oraşe bogate sau locuri religioase simbolice. Capacitatea de exploatare şi prelucrare a fierului pentru arme şi unelte era decisivă pentru succesul militar şi economic. Minerul şi fierarul au devenit figuri emblematice ale Evului Mediu.


RĂZBOIUL ŞI IMPERIILE CĂRBUNELUI
Spre sfârşitul Evului Mediu, datorită dezvoltării meşteşugurilor şi a primelor unităţi industriale, cererea de oţel a devenit tot mai mare. Pentru prepararea oţelului prin topirea şi turnarea minereului de fier se consumau cantităţi tot mai mari de mangal (cărbune din lemn), ceea ce a determinat defrişări masive în Europa Centrală şi de Vest, în Imperiul Otoman şi în Imperiul chinez. În acelaşi timp, creşterea suprafeţelor cultivate pentru hrană a împuţinat la rândul ei pădurile. Folosirea cărbunelui fosil pentru producerea oţelului pentru încălzire şi pentru motoarele cu aburi l-au făcut să devină o resursă vitală pentru progresul industrial dar şi un instrument pentru dominaţia mondială. Valorificând asociaţia naturală a zăcămintelor de cărbune cu cele de fier, Germania, Franţa, Anglia şi apoi S.U.A. au devenit mari puteri industriale. Anglia, valorificând poziţia ei insulară, a exploatat masiv propriile zăcăminte de cărbune, rezervând resursele de lemn pentru construcţia corăbiilor, pe care le-a echipat cu motoare cu aburi şi cu tunuri. În secolul al XIX-lea, Marina Regală a Marii Britanii a generalizat practica placării cu cupru a carenei corăbiilor care navigau între Europa şi Orientul Îndepărtat, pentru a minimiza depunerile de organisme marine care reduceau viteza de deplasare. Cu ajutorul flotei sale, Marea Britanie a cucerit teritorii îndepărtate, construind un vast imperiu colonial. Plantaţiile coloniale produceau hrană pentru metropolă şi pentru armatele de ocupaţie. Se poate spune că din secolul al XVIII-lea până la mijlocul secolului
al XX-lea cărbunele a fost factorul de bază pentru dominaţia lumii. Germania, cu un teritoriu predominant continental, a valorificat mai lent capacităţile industriale în plan militar, pierzând confruntarea armată cu Anglia şi Franţa mai ales datorită intervenţiei S.U.A. care îşi dezvoltase, la rândul ei, un potenţial industrialo-militar pe baza binomului cărbune–fier.

MARELE RĂZBOI AL PETROLULUI
Potenţialul militar al petrolului pentru dominaţia strategică a lumii, manifestat mai puţin în Primul Război Mondial, a devenit decisiv în cel de-al Doilea Război Mondial, care a fost definit de mulţi istorici militari ca un război al petrolului şi pentru petrol. În prima parte, Germania, care s-a bazat pe petrolul (cumpărat) din România, a ratat controlul asupra petrolului din Marea Caspică şi din nou America a intervenit decisiv, dar de data aceasta prin rezervele sale de petrol. Uniunea Sovietică, păstrând controlul asupra petrolului caspic, a putut alimenta cu combustibil marile sale divizii de tancuri care au câştigat bătălia cu tancurile germane care îngenuncheaseră vestul Europei.
Călătorind ca geolog în Finlanda, Norvegia şi Rusia, am înţeles mai bine rostul unor atacuri armate, cum ar fi războiul declarat de U.R.S.S. împotriva Finlandei pentru controlul asupra zăcămintelor finlandeze de nichel şi apoi confruntările din Peninsula Kola dintre germani şi ruşi pentru acelaşi nichel necesar unui aliaj dur pentru blindajul tancurilor [1].

CONTROLUL PAŞNIC AL URANIULUI
Atacul nemţilor şi riposta englezilor pentru apa grea de la Narvik au trecut neobservate la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. După ce americanii au câştigat cursa cu Germania pentru fabricarea bombei atomice, s-a putut înţelege valoarea apei grele. Tragediile de la Hiroshima şi Nagasaki au înspăimântat lumea, dar au reuşit să menţină un echilibru al terorii, „coşmarul nuclear” împiedicând trecerea de la Războiul Rece la unul efectiv, care să implice folosirea armelor nucleare. A început însă o competiţie acerbă pentru zăcămintele de uraniu folosite ca o sursă mai ieftină pentru termocentralele nucleare producătoare de energie electrică. Această competiţie a fost însoţită de o acţiune generală a guvernelor şi a societăţii civile pentru stoparea proliferării armelor nucleare. La conferinţa comună a Academiei Mondiale de Artă şi Ştiinţă şi a Puwgash de la Split, am avut ocazia să coordonez un panel în care un laureat al Premiului Nobel pentru fizică a precizat că singura posibilitate de a elimina pericolul unei conflagraţii nucleare este controlul combustibilului nuclear, deoarece tehnologia producerii bombelor nucleare este astăzi nu numai la îndemâna statelor, dar şi a unor organizaţii teroriste [1].

NOILE RĂZBOAIE ALE PETROLULUI
Cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a continuat cu războaie regionale, locale sau interne pentru petrol şi alte resurse minerale strategice. În anii ’70 când producţia de petrol a S.U.A. a început să scadă, căutând să evite declinul pe care îl cunoscuse Imperiul Britanic când s-a diminuat producţia internă de cărbune, Statele Unite s-au orientat spre resursele de petrol din Orientul Mijlociu. În discursul său despre „Starea Naţiunii”, preşedintele Carter preciza: „Dorim ca poziţia noastră să fie absolut clară: o încercare din partea oricărei forţe din afară de a prelua controlul asupra regiunii Golfului va fi considerat un atac îndreptat împotriva intereselor vitale ale S.U.A.”. Această ameninţare va fi transpusă în practică de succesorul său la preşedinţia S.U.A. – George Bush, care va interveni rapid atunci când Kuwaitul va fi atacat de Irak [1].
Din punct de vedere strategic militar, distrugerea exploatărilor de petrol ale adversarilor s-a dovedit a fi un obiectiv tactic, ca şi autoincendierea propriilor instalaţii pentru a nu cădea în mâna inamicului. Existau precedente, din Primul şi al Doilea Război Mondial. Cele mai spectaculoase au avut ca teatru de război chiar România, care în perioada Primului Război Mondial era cel mai important producător european. Inginerii români care lucrau la sondele companiei anglo-americane de pe valea Prahovei le-au incendiat pentru a nu cădea în mâna armatei germane, atunci când aceasta ameninţa ocuparea Munteniei. În cel de-al Doilea Război Mondial, sondele din valea Prahovei au fost bombardate de aviaţia anglo-americană în urma unui lung raid aerian plecat din Africa de Nord, pentru a împiedica, de asemenea, alimentarea cu petrol a armatei germane.
În timpul războiului dintre Irak şi Kuwait, din anii secolului trecut, pierderile au fost uriaşe, fiind transformate în fum peste două miliarde de barili de petrol. Am avut ocazia să parcurg, însoţit de o coloană militară pusă la dispoziţie de emirul Kuwaitului, această zonă de deşert, după înlăturarea minelor amplasate de armata lui Saddam Hussein şi să-mi imaginez, la faţa locului, amploarea pagubelor descrise de oficialii kuwaitieni. Un alt război regional, de data aceasta dintre Irak şi Iran, a avut ca miză concurenţa acerbă dintre cele două ţări producătoare de petrol din Golful Persic şi s-a soldat cu mari distrugeri umane şi materiale.

RĂZBOAIE REGIONALE PENTRU MINERALE STRATEGICE
Pe fondul Războiului Rece şi al finalului epocii coloniale, americanii şi ruşii au declanşat o competiţie pentru hegemonia economică a lumii, vizând controlul asupra tuturor resurselor minerale mondiale. În timp ce Uniunea Sovietică a folosit arma ideologică, exersată în timpul războaielor de eliberare a fostelor state coloniale, pentru a impune la conducerea acestor ţări partide comuniste sau prosovietice, S.U.A. au experimentat arma financiară, promovând principiile globalismului, conform cărora resursele oricărei ţări sunt ale celei care oferă mai mult. S.U.A. au creat un nou tip de imperiu, bazat pe raţiuni comerciale, care au degajat-o de responsabilităţile de administrare a teritoriilor din care se alimenta cu resurse minerale, responsabilităţi care împovăraseră vechile puteri coloniale.
Dacă o confruntare directă dintre forţele militare ale Occidentului şi ale U.R.S.S.-ului a fost evitată atât pe plan nuclear, cât şi convenţional, Africa postcolonială a devenit scena unor războaie interne sângeroase a căror miză a fost lupta pentru exploatarea zăcămintelor de uraniu şi cupru în Congo (Kinshasa), petrol (Sudan), diamante (Sierra Leone).
La Krivoi Rog se află Combinatul de îmbogăţire a minereurilor acide cu conţinut de fier, la care şi România este acţionar (păgubos). În 2006, când combinatul a fost scos la privatizare, Arcelor Mital Steel a candidat pentru cumpărarea a 60% din acţiuni, propunând asumarea unor investiţii de 160 mil. USD şi achitarea datoriilor Ucrainei faţă de România, din perioada construcţiei combinatului. Arcelor Mital cumpărase, în 2005, un alt combinat metalurgic de la Krivoi Rog, Kryvorizhtal, cu 4,8 mld. USD, participaţie majoritară. În 2013, combinatul a produs 6,4 mil. tone metrice de oţel.
În februarie 2015, deputaţii autoproclamatei Republici Populare Doneţk (DNR) au adoptat un memorandum prin care declară noul lor „stat” succesor al republicii Sovietice Doneţk – Krivoi Rog, proclamată în februarie 1918 ca parte a Republicii Sovietice Federative Socialiste Rusia şi înglobată, în martie 1918, în Uniunea Sovietică.

PĂMÂNTURILE RARE – pace sau război?
În secolul al XXI-lea, în domeniul resurselor minerale utilizate în scopuri militare au apărut tendinţe noi, odată cu inventarea unor noi tipuri de armament care consumă mai puţină energie şi pot funcţiona cu energie electrică generată şi de alte surse decât combustibilii fosili. Armele cibernetice şi piesele electronice care compun roboţii includ pământuri rare şi metale nobile precum tantal, zirconiu, iridiu, galiu, împingându-le în poziţia unor resurse minerale strategice, ceea ce implică modificări în competiţia globală pentru aceste elemente. Cum va fi ea gestionată?
Pe durata Războiului Rece, China s-a menţinut oarecum în expectativă, folosindu-şi resursele minerale interne pentru a-şi crea o armată puternică (cea mai mare oştire permanentă din lume) şi o forţă nucleară redutabilă. Totuşi, trecută oarecum cu vederea, declaraţia lui Deng Xiaoping, „pentru China pământurile rare reprezintă ceea ce este petrolul pentru zona Orientului Mijlociu” anticipa (oare?) noua generaţie de arme sofisticate pe care chiar americanii le vor inventa în secolul al XXI-lea [2]?
Tragica istorie milenară a războaielor purtate de oameni contra oamenilor pentru resurse minerale şi folosind resurse minerale poate lua sfârşit doar dacă cultura geologică va fi însoţită de o cultură a păcii.

Copyright © 2016 Romania La Taifas, All rights reserved.
Multumim pentru amabilitatea de a primi notificarile intalnirilor Romania La Taifas!
Bulevardul Berthelot, nr.9 Bucharest 021211
Romania

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu