Dan Culcer. O lege pentru liniştea altora

N. Steinhardt a numit cu dreptate lupta de clasă, rasism social. Tensiunea sau lupta între „rase”, națiuni sau comunități este numită mai nou „război între civilizații”. O perifrază care motivează agresiuni pentru impunerea, în exteriorul Occidentului, a unui model civilizațional „democratic” sau, de fapt, pentru a controla resursele planetare de energie în Orientul Apropiat și Mijlociu? Actele de agresiune sunt motivate de exportul de „democrație” (altădată de exportul de „revoluție”). Nici aceea nu a fost revoluție, nici asta nu e democrație.

Dar noi nu ne plasăm în poziția agresorului ci în aceea a agresatului. Pentru mine, ca parte a unei comunități care a fost agresată de ideologia și practica imperială comunistă, leninistă și stalinistă, începând cu 1917, apărarea nu poate fi etichetată drept xenofobie, rasism ci luptă pentru supraviețuire, pentru menținerea identității, condiția existenței individuale și colective. Orice acțiune de acest tip este legitimă. În limitele dreptului, fără legitimarea unei noi agresiuni, provocată de fostul agresat. În numele dreptului, în limitele dreptului internațional și a tratatelor, nu în numele celui mai tare.

Dreptul la identitate, dreptul la apărarea ei, nu poate fi contestat. O celulă neprotejată de o membrană celulară nu mai este decât materie moartă, schimbul metabolic cu mediul înconjurător încetează. Nu e o analogie biologistă ci condiția vieții oricărei entități, inclusiv a entității sociale, culturale și biologice, numită națiune.

Miza luptelor actuale, de totdeauna, sunt resursele și teritoriul. Acestea sunt limitate. Există o relație biunivocă între părțile aflat în conflict : victimele pot deveni călăi. Al Doilea război mondial și perioada imediat următoare oferă destule exemple, selectabile din toate taberele.Unii ilegaliști comuniști devin torionari ai Securității. Evident, torționarii nu se recrutau doar din ilegaliști. Dintr-un motiv simplu. Nu erau destui ilegaliști pentru a acoperi nevoile Securității și Administrației penitenciarelor.

« Generaţiile tinere au dreptul să ştie că nu toţi oamenii valoroşi din punct de vedere profesional sînt ireproşabili din punct de vedere etic. Or, cultul personalităţilor practicat cu sîrg la noi face imposibilă evaluarea critică a celor ce devin astfel obiecte ale idolatriei publice. Pentru a contracara predilecţia pentru idoli a lumii noastre premoderne (din multe puncte de vedere), ar fi, probabil, nevoie nu doar de legi, ci de exercitarea constantă a spiritului critic.» ― scrie Carmen Mușat, într-un editorial din revista Observatorul cultural din 28 august 2015, intitulat O lege pentru neliniştea noastră.

Eu l-aș fi intitulat O lege pentru liniștea altora, fiindcă mă îndoiesc că Legea a fost concepută și votată pentru liniștea românilor, cum nici pentru neliniștea lor, pentru a încuraja spiritul critic în România. Mă tem că, dimpotrivă, legea asta are vocație de căluș. Ba, sunt chiar sigur.

Cine sunt cei pentru a căror liniște s-au votat ordonanțe de urgență și legi de urgență, prost redactate și anti-constituționale ? O mână de oameni care scriu, vorbesc în numele unei comunități, Comunitatea DEMOCRAȚILOR, o grămadă informală, pe care nimeni nu o poate reprezenta. Nici ei nu o reprezintă, niciodată nu au fost delegații acestei mase, prin nici un sistem validat de reprezentare. Ajutați de Fundația Soros, ca și de altele, „democrații” beneficiază imediat după 1990 de presă proprie, ocupă teritoriul lăsat o vreme gol de propagandiștii național-comuniști. Iar faptul că Soros este un speculator la bursă, un reprezentat tipic al jocului imperial și imoral cu capitalurile financiare, nu pare să deranjeze pe nimeni dintre „democrații” deveniți adepți ai Restaurației. Sponsorii nu put.

Unii „democrați” auto-proclamați își mai lipesc pe frunți eticheta de «societate civilă». Salvatoarele, așteptatele, orgolioasele și mlădioasele oengeuri vorbesc despre principii, dar se leapădă de ele discret și se adaptează rapid la nevoile propagandistice ale sponsorilor. Una dintre aceste nevoie recente este susținerea Legii 217, blocare oricărei discuții serioase pe marginea acestei legi trecută prin tot procesul legislativ apraope pe tăcute.

De fapt, nucleul sau motorul «democraților», în cazul Legii 217/2015, este o minoritate etnocentrică foarte gălăgioasă mediatic, pe multe vocale canale, o „echipă de zgomote”, care vrea să convingă restul lumii românești că în România ar exista forțe active care, ipotetic și precar argumentat, ar amenința liniștea sau chiar integritatea fizică a unei alte minorități, de evrei cetățeni ai României, între 3 000, 7 000 sau 10 876 de persoane, după socotelile optimiste, dar nu se știe cât de exacte, ale celor care îi administrează politic, etnic, cultural și/sau religios.

Era nevoie de o lege specială pentru a proteja această minoritate? Nimic mai puțin necesar. Există și sunt suficiente, teoretic și practic, pentru menținerea echilibrului, legi generale, aplicabile pentru protejarea tuturor cetățenilor, în ambele sensuri, de agresivitatea minoritarilor la adresa majoritarilor sau de agresivitatea majoritarilor la adresa minoritarilor. Raport, sub forma unei corespondențe biunivoce. Deși mărimi inegale, biunivocitate se aplică, fiindcă avem, cum se știe, rețele în spatele minorităților și mase, grupuri sociale și demografice majoritare dar inerte, care nu intervin.ⁱ

Minoritarii activi sunt finanțați parțial din bugetul statului, adică și din impozitele majorității, sau din afara țării, din Ungaria, pentru iredentismul adiacent chestiunii Ardealului, din Statele Unite sau Israel, pentru chestiunea recuperării sau obținerii unor despăgubiri pentru bunurile „românizate”, (prin grupurile Claims ⁱⁱ) principalul scop al cercetărilor pe această temă nefiind doar demonstrarea naturii imorale sau criminale a măsurilor anti-evreiești luate de guvernele naționaliste de după 1930, motivate economic, în anii premergători războiului, ulterior militar, în anii acestuia, sau pedepsirea inițiativelor individuale criminale, ci, mai ales, demonstrarea implicării statului în spolierea unor evrei mai avuți (evident cei relativ bogați, ceilalți nu aveau din ce și de ce să fie spoliați). Nu doar implicarea statului ci mai ales impunerea la plată a cetățenilor acestuia, prin societăți de avocați specializați, interesați prin onorarii determinate de recuperări.

Cum se pot determina limita și dreptul, când se încearcă a se prezenta istoria recentă într-o haotică continuitate, în care rolul victimelor este preluat exclusiv de evrei (eventual de maghiari și sași), într-o devălmășie etnocentrică, în care lectura socială și istorică a situațiilor este refuzată sau ocultată. Urmașii vor despăgubiri, întemeiate pe legile Restaurației capitaliste, care se numește „democrație”, dar este o Cleptocrație.

În România există o majoritate pământeană, descendenții unor țărani proprietari de pământ (nu chiaburi, noțiune cu sens politic inventată de comuniști, ci răzeși, în Moldova și Muntenia, sau beneficiari ai reformelor agrare din secoul al XIX-lea și al XX-lea), o majoritate care nu a fost despăgubită corect de spolierea suferită prin colectivizarea forțată, prin «lichidare chiaburimii ca clasă», fizic și economic, prin deportările în Bărăgan. În afară de aceștia, mica și marea burghezie română au fost victime ale unor naţionalizări abuzive, aparent legale doar fiindcă instrumentul puterii, parlamentul comunist, a votat legi scelerate.

Prioritatea normală a despăgubirii trebuie să fie acordată elementului majoritar și, proporțional, minorităților suferinde, în raport cu resursele materiale actuale ale țării, care nu sunt extensibile. În numele priorității naționale. Asta nu înseamnă etnocrație ci democrație, adică ascultarea și apărarea majorități, de către instituțiile statului. Nu invers, cum se face în practică. În Ardeal, de pildă, în numele despăgubirii se restituie, prin ilegalități flagrante și manevre frauduloase, bunuri nobiliare maghiare ale «optanților», despăgubiți legal, după Unire, prin deciziile justiției internaționale.

Ioan Slavici scria cândva că «toate vremile și toate popoarele au admis principiul că un popor poate să aibă interes, poate să fie silit, dar nu poate să fie dator a acorda vreunui alt popor drepturi pe pământul său». Acum, afirmația pare unora o exagerare sau o „greșeală” politică. Dar afirmația era valabilă în momentul istoric dat și ar fi și acum, dacă acel alt popor râvnește la pământul țării, acaparându-l prin mijloace aparent legale, sau dacă vrea să-și impună interesele, obiceiurile în dauna pământenilor. Ar fi ceea ce se numește politica de acculturație violentă. A fost cazul politicii față de români, după 1860, a statului bicefal austro-ungar, a Uniunii Sovietice față de România după 1920 și după 1945.


În numele unor valori onorabile, componente ale tradiției locului, o sumă de mici „echipe de contra-zgomote”, de rezistență națională românească, li se opun minoritarilor activi și vindicativi, cu mijloace legale, cu metode de contra-propagandă mai mult sau mai puțin eficiente, în mediile de comunicare virtuale, cărora presa controlată nu le acordă atenție decât pentru a le combate și a le acuza de extremism, fără argumente reale. Acum Legea 217/2015, cu impreciziile ei juridice, riscă să le interzică activitatea necesară, de contra-putere, sub diverse pretexte.

În compunerea acestor colective de rezistență se află oameni cultivați, patrioți, naționaliști, dar rareori xenofobi, a căror acțiune publică este limitată de orientare politică conformistă a majorității electoratului român, prins în mecanismele pseudo-reprezentării electorale, în plasa demagogiei și a complicității cu cleptocrația, care a reușit să convingă, cu o formulă, adaptată după aceea a ministrului francez Guyzot, «Români, îmbogățiți-vă!», ca și cum reușita socială, calculată exclusiv în bani și putere, ar depinde exclusiv de indivizi.ⁱⁱⁱ

Este victoria Restaurației care capătă chipul Cleptocrației, pe care o susțin șmecherii mari și mici, bazată pe electoralismul pseudo-democratic, care promite fiecăruia posibilitatea de a se îmbogăți… dacă poate. Dar nu oricine poate, ci mai ales aceia care încalcă sau ocolesc legile, care folosesc rețele de complicități, restul românilor lipsiți de muncă sau cu venituri dependente de bunul plac al unor patroni abuzivi, emigrează sau mor lent de stress, de foame și boli, îmbătrânind fără protecție socială și sanitară corespunzătoare.

Mai există o masă nedeterminată până acum, dar care poate fi măsurată, de indivizi neorganizați, vociferanți pe Internet, care se manifestă sub acoperirea anonimatului, cu intervenţii și comentarii adesea împănate de cuvinte murdare sau jignitoare, cu argumentate inventate sau fără argumente. Dar pentru controlarea acestei zgmot de fond, existent în orice societate, pentru eliminarea vocabularului și, deci, a mesajului vulgar și neargumentat nu este nevoie de o lege ci de un filtre lexicale programate pe situri de către webmaisteri, filtre care operau altădată, dar care, de o vreme, nu mai par funcționale. Bizar, atunci când știm că, tot pe bază de filtre lexicale și alte procedee analitice, serviciile de siguranță ale statelor, dotate cu softuri de control foarte scumpe, sunt capabile să analizeze sau blocheze fluxul întregului Internet. Chiar dacă, evident, nu au interesul să-l blocheze, căci ar bloca sursa lor de informații.

Cu proliferarea neîngrădită a siturilor pornografice s-a produs un soi de liberalizare a vulgarității care se revarsă în spațiul privat și în cel public, debordând în spațiul politic. Pe acest fond au apărut și insultele la adresa minorităților etnice, care răspund cu aceiași monedă, când se „discută” pe teme sensibile, despre Ardeal, de pildă, între maghiari anonimi și români anonimi, sau între provocatori anonimi de ambe etnii.

Presa mercenară a ocultat dezbaterea Legii, o presă controlată de unii dintre aceia care doreau «implementarea» (cu un cuvânt la modă!) legii în versiunea ei actuală și nu aveau nici un interes să susțină o discuție publică. Tot așa au fost ocultate mai toate propunerile interesante privitoare la Constituție.

La întrebarea naivă, ce i-o fi apucat pe unii, ca mine, de pildă, să devină «brusc» naționaliști, adică patrioți activi și nu doar pasivi, după ce se lepădaseră de național-comunismul ceaușist înainte de 1989, și după ce acesta a fost discreditat cu brio de presă post-Zaveră, de tipul România lIberă, Revista 22, de GDS și de toate oengeurile finanțate de naționaliștii pseudo-internaționaliști, de tip Soros, de manipulatorii năimiți din redacțiile unor cotidiene vândute și cumpărate, avem un singur răspuns :

Acum a fi naționalist, patriot lucid și deloc xenofob în România, devine o necesitate, chiar o obligație morală. Mi se pare singura direcție de acțiune în apărare și atac, care poate răspunde agresiunilor economice, ideologice și psihologice cărora le sunt victime românii anesteziați și slabi de înger. Pentru blocarea proceselor distructive puse în mișcare de negatorii suveranității statale românești, în numele valorilor «europeniste», măști grotești dar străvezii pentru interese imperiale și coloniale inavuabile. A fi naționalist nu este o linie politică ci o angajare în definirea și apărarea intereselor colective prioritare ale românilor.




Pentru re-contextualizarea necesară orbilor, uitucilor și naivilor, dar mai ales manipulatorilor, ar fi util să ne amintim două elemente din trecutul culturii române colonizate. Aproape o jumătate de secol opera publicistică a lui Eminescu a fost interzisă, și deci «indiscutabilă», cu aceleași argumente precum cele vârâte în această lege anti-constituțională. Sub presiunea reprezentanților nealeși dar vigilenți (de genul activistului iudeo-comunist Moses Rosen ― aici eticheta se potrivește perfect, fără referință la terminologia nazistă) ai unei comunități care, la o jumătate de secol după moartea lui Eminescu și, mai ales, după schimbarea radicală a situației lor sociale, țineau să mențină interdicția, privând cultura românilor de opera integrală a lui Eminescu. Cu ce drept?

Că tot atâta vreme autorii etichetați pe drept sau pe nedrept, ca foști legionari sau simpatizanți, au fost interziși, încarcerați, că o parte a operei lor a rămas invizibilă, deci niciodată discutată de la scrierea ei, și că îndată ce au fost editați, unii doar parțial, mulți prost editați, opera lor a fost eludată prin acoperirea ei cu etichete infamante, de aceiaşi vigilenți monitorizatori sau de slugile lor locale, cei pe care i-am poreclit, cu un termen din vulgata comunistă, dar perfect adecvat, «burghezia compradoră». Probă : discuțiile din Franța ca și din România, după 1990, în jurul operei lui Mircea Eliade, deformante și pline de insinuări indemonstrabile (mă refer mai ales la pamfletele deghizate în studii, semnate de Daniel Dubuisson sau Alexandra Laignel-Lavastine, grabnic traduse în română, la îndemnul monitorizatorilor).

Slavici scria, în contextul politicii românești aflată sub presiunea statelor europene mari, organizatoare ale Congresului de la Berlin, unde se decidea, în numele dulăilor, soarta cățeilor :
« Singurul tărâm pe care chestiunea se poate discuta e acela al intereselor bine înțelese și justificate.» Adică, folosind expresia fostului ministru de externe al Franței, Hubert Vedrine, prin negocierea în condiții de absolută egalitate politică a divergențelor legitime, care nu pot fi ignorate, cu riscul de a perpetua și accentua nemulțumiri sociale profunde și destabilizatoare.

Minoritățile trebuie apărate de lege. Dar cine apără majoritatea? Aparent, tot legea. Doar că nimeni, nici legea, nu se ocupă de îngrijorătoarea stare materială și morală a unei imense părți a neamului românesc, devenit, de nevoie, migrant. Rădăcină acestui popor este în pericol. O spun demografii, care sunt oameni de știință. Cifrele demografice și statistica generală o dovedesc fără tăgadă! Unii monomaniaci cred că ar fi vina unui evreu, a evreilor în general. Sunt printre responsabili și evrei, mai ales în exteriorul României, la FMI. Dar ei acționează probabil ca bancheri și nu ca evrei, în cadrul logicii profitului maximal.

Mare este responsabilitatea inițială a guvernelor Iliescu-Roman și ulterioare, a Băncii Naționale. A tuturor oamenilor politici și a tuturor instituțiilor statului român, care au fost și sunt incapabile să oprească hemoragia, distrugerea economiei, în speță a industriei românești, după 1990, transformarea țării în piață de desfacere neprotejată pentru produse de consum occidentale sau orientale, pentru produse de primă necesitate importate, în numele privatizării impuse.

Ar mai fi o soluție. Legea Cojocaru, un proiect deloc utopic, a cărei comentare este ocultată sistematic de presa controlată, a cărei aplicare a fost declarată imposibilă, fără nici un studiu real de fezabilitate. Toate acest situații vor trebui judecate de un tribunal independent în România, atunci când România își va redobândi suveranitatea. Până atunci, noi vom răspunde moral pentru că am tolerat și tolerăm disperați situația, afirmând că nu există ieșire.

Dacă un străin sau un român mi-a făcut sau îmi face rău, în numele intereselor sale legitime sau ilegitime, eventual declarând că îmi vrea binele, nimeni nu mă poate obliga să-l iubesc, în numele umanității. Binele meu, îl stabilesc eu. Binele nostru, îl stabilim noi.

Ordonanțatorii Legii, de tipul lui Alexandru Florian, unii comentatori xenofili, cu aerul că sunt perfect obiectivi, neutri, uită sau se fac că uită : unii dintre autorii interziși au fost condamnați în procese deloc echitabile și juridic inacceptabile, sub presiune unei armate de ocupație, nu de eliberare. Considerarea acestor procese ca fiind juridic corecte, implicând un soi de revalidare, în 2015, a sentințelor din 1944, 1946 sau ulterioare, este un abuz, o nerozie sau un act de cinism. Pentru care Alexandru Florian trebuie tras la răspundere și eliminat de la conducerea unui institut finanțat de statul român, care a condamnat oficial comunismul ca regim criminal, și nu poate admite ca un șef de instituție bugetară din România să elogieze, direct sau indirect, justiția acestui regim criminal.

Alerta mea derivă din decizia de a nu mai accepta nici un fel de cenzură, nici măcar pe aceea a vigilenților de acum. Legiferarea nu poate fi folosită pentru a împiedica discuția liberă și publică pe orice subiect.

Se înșeală cei care cred că-și asigură siguranța lor personală sau generală, ca indivizi membri ai unei comunități minuscule, chiar dacă aflată în rețea cu principalele organizații comunitare evreiești din lume.^iv Presiunea legislativă pe care o comentăm este, fără nici un dubiu, legată de această activitate economică.^v Pretențiile pot fi considerate în parte îndreptăţite moral, nu și juridic. Trebuie să fie menţinut un echilibru cu revendicările de același tip ale românilor. În realitate, românii sunt tratați de statul român drept cetățeni de rangul doi, în vreme ce revendicările maghiare, săsești și evreiești, mai ales, sunt tratate prioritar. E nu doar o nedreptate ci și o politică greșită, ale cărei consecinţe vizibile se exprimă prin tensiuni în opinia publică, prin rumorile sociale pe care serviciile de informații le vor fi decelat, analizat, așa cum fac eu. Reacțiile populare pot fi violente, în măsura în care acest fenomen se suprapune sărăcirii globale, presiunii uniformizatoare europeniste și imperialiste, care crește. E un avertisment pe care nu puțini l-au exprimat în România sau în Europa, dar puțini l-au luat în serios.

Istoria românilor are nevoie de toți eroii, de toate victimele trecutului recent, de toți oamenii ei de valoare. Nimeni nu are dreptul să reproducă liste negre din 1945. Activarea spiritului critic este necesară, dar luând în seamă cele de mai sus.

Ar fi trebuit să de ocupăm de propria noastră gospodărie înainte de a intra în Europa, cerșind un privilegiu și adoptând legi neorganice pentru a dovedi că suntem școlari silitori, înainte de a recontracta împrumuturi înrobitoare la FMI, în condițiile în care dobânzile sunt intolerabile, insuportabile. Ar fi trebuit să curățăm propria noastră ogradă. Nu e încă târziu. Prin noi înșine, spre o Europa a egalilor, nu una a dulăilor care apreciază partenerii după numărul și calitatea armelor.

A explica emigrarea evreilor din România după 1948 prin presiunea antisemitismului românilor este o ipoteză de ignorat și ridiculizat. Propaganda sionistă și comunismul de penurie au produs ceea ce nici măcar evacuările sau deportările evreilor și comuniștilor spre Transnistria și tragediile legate de aceste evenimente, nu au reușit să inducă, devreme ce majoritatea evreilor repatriați după 1943, ca și cei împământeniți, au ales multă vreme să rămână în România, colaborând la construirea socialismului.

Binele lor și destinul lor depinde de destinul patriei lor. Cei care au dorit să rămână în România au făcut-o liber, nu au fost nici amenințati, nici alungați de statul român, nici de români. Și nu au de ce să se teamă că li se va întâmpla așa ceva. Credem că înțelepții Comunității din România, ca și cei din patria evreilor, vor reuși să stâmpere excesele unor așa-ziși reprezentanți, nedelegați, ai intereselor colective, care, prin agitația lor și prin discursul agresiv doresc să stabilească o vinovăție colectivă a poporului român față de strămoșii lor, agită spiritele și riscă să provoace reacții de răspuns și apărare întemeiate. ^vi

11 septembrie 2015

Dan Culcer

Note finale

i«Une relation biunivoque fait correspondre à chaque élément de l’ensemble A un (seul) élément de l’ensemble B et inversement fait correspondre à chaque élément de l’ensemble B un (seul) élément de l’ensemble A.» Ceea ce presupune existența unor asambluri egale.

ii«Nouveau programme d’indemnisation mis en place par la CLAIMS Conference [27/03/2015] La CLAIMS Conference, organisation internationale créée en 1951, a récemment mis en œuvre un nouveau programme d’indemnisation. Ce « Fonds de l’enfant survivant » (« Child survivor fund ») s’adresse aux victimes juives du nazisme, nées entre le 1^er janvier 1928 et le 8 mai 1945, ayant été persécutées en tant que telles et qui répondent aux critères suivants : avoir été détenu dans un camp de concentration, emprisonné dans un ghetto, caché ou avoir vécu dans l’illégalité avec de faux papiers d’identité. L’indemnisation consiste en un paiement unique de 2.500 euros. Vous pouvez télécharger le formulaire de demande en cliquant sur ce lien. Les formulaires doivent ensuite être adressés à :CLAIMS Conference. Gräfstrasse 97, 60487 Frankurt/Main, Allemagne. Par ailleurs, une notice d’information présentant l’ensemble du dispositif d’indemnisation mis en place par la CLAIMS Conference est disponible en téléchargement ici. Pour plus d’information :1/ Le site Internet de la CLAIMS Conference :http://www.claimscon.de/unsere-taet... 2/ La fondation CASIP-COJASOR, partenaire en France de la CLAIMS Conference : Tél. 01 49 23 71 30. » Acesta este un anunț pentru Franța. Dar există unul similar pentru toate țările impozitate.

iiiÎn realitate, se pare că Guizot ar fi spus « Éclairez-vous, enrichissez-vous, améliorez la condition morale et matérielle de notre France» (Luminați-vă, îmbogățiți-vă, ameliorați condiția morală și materială a Franței noastre.» Ceea ce s-ar potrivi cu adevărat și României.

ivA se vedea lista asociațiilor, dintre care cele mai mari au intervenit, cum scrie Marko Maximilian Katz, chipurile, pentru intrarea României în NATO. Ce troc s-a realizat atunci? Link consultat la 11 sept. 2015 : https://fr.wikipedia.org/wiki/Cat%C3%A9gorie:Association_ou_organisme_juif Într-un raport pe 2006 al unor monitorizatori evrei, lizibil aici : http://www.romanianjewish.org, se scrie : «Conştienţi fiind că fără suportul guvernului american, al Senatului și al Congresului SUA, aderarea la NATO ar fi imposibil de obţinut, noii conducători ai României s-au focalizat, începând cu luna Ianuarie 2001, în conducerea unei campanii de relaţii publice menite să convingă SUA si NATO de sprijinul necondiţionat al României. În consecinţă guvernul a demarat o serie de acţiuni pentru a îndeplini unele din rigorile necesare pentru a obţine invitarea la aderare. […] Ca o parte a acestui efort, sistemul de relaţii publice al Guvernului s-a concentrat pe realizarea unor raporturi susţinute cu organizaţiile evreieşti americane, presupuse [?] ca influente si puternice din punct de vedere politic si financiar. […] În Martie 2002, o delegaţie condusă de Rabinul Andrew Baker a fost invitată să participe la Conferinţa conducătorilor naţiunilor doritoare de a adera la NATO. Conferinţa s-a desfăşurat în Bucureşti.»

vReferințele mele leagă istoria secolului al XIX-lea, cu presiunile internaționale al căror efect a fost consemnat de deciziile Congresului de la Berlin, de presiunile exercitate prin Raportul Wiesel, prin ordonanța de urgență. Despăgubirile sunt numite, abuziv, «claims = creanțe». E vorba de despăgubiri pentru pierderile de proprietăți și bunuri, prin naționalizarea comunistă, nu altfel. Cele «românizate» de legionari au fost demult recuperate, între 1945 și 1948. Unii vor să ne convingă că solidaritatea comunitară evreiască nu există, că acțiunile politice, financiare sau diplomatice vizibile și invizibile sunt simple întâmplări, coincidențe, că între ele nu există nici o legătură. Ce sens avea importul în România a unui rabin șef din Israel, Marele Rabin Menachem Hacohen, care nu știe românește, nici ungurește, nici ladino? Avea calitatea, foarte importantă, de a fi vicepreședintele Claims Conference. Negocierile statului român cu Claims Conference nu au fost niciodată făcute publice, de nici unul dintre parteneri. Dacă ar fi fost făcute publice, o stabilire a priorităților era posibilă, o negociere era acceptabilă. Cetățenii evrei ai României de azi sau cetățenii statului Israel nu posedă creanțe de acest fel față de cetățenii români, unguri, sârbi etc. ai României de azi. Iar plata în secret a unor «creanțe imaginare» este ilegală și responsabilii vor fi trași la răspundere legal.

viPe marginea unui editorial intitulat O lege pentru neliniştea noastră de Carmen Mușat, în Observatorul cultural din 28 august 2015. http://www.observatorcultural.ro/index.html/articles%7Cdetails?articleID=32315&pageID=1#comments