Gogea's Blog

"Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri." (Regele Mihai I de România)

Începuturile scrisului în limba română şi statutul Mănăstirii Peri din Maramureş, sec. al XIV-lea

Posted on octombrie 5, 2011

23

12 Votes

(În această postare Vasile Gogea propune un text semnat de profesorul Nicolae Iuga, din Sighetu Marmaţiei, descendent al marii familii nobile române de Sălişte. Tema este mai mult decît fascinantă sau „provocatoare”. A decis să nu împartă articolul în două sau mai multe părţi pentru a-i păstra cursivitatea şi pentru a nu face dificilă urmărirea construcţiei argumentative.)

         În textul de faţă am abordat un moment din cultura română în care civilizaţia românească şi scrierea în limba română s-au situat spiritualiceşte în centrul Europei, iar nu în marginea ei. Anume, avem în vedere primele traduceri ale cărţilor religioase în limba română, în prima jumătate a sec. al XV-lea, aproximativ între anii 1434-1437,  anticipând astfel cu aproape un secol ideile Reformei şi traducerea  Bibliei în limba germană de către Martin Luther, finalizată  la 1532.

           Specialiştii s-au pus de acord asupra faptului că primul text în limba română care ni s-a păstrat îl constituie celebra Scrisoare a lui Neacşu din Câmpulung către Judele Braşovului din 1521, dar tot aceiaşi specialişti nu exclud faptul că s-a scris în limba română şi anterior acestei date, cu referire specială la scrierile numite „texte maramureşene” sau „texte rotacizante”, considerate ca fiind cele mai vechi texte în limba română.
           În acest articol, noi propunem cititorului o scurtă incursiune istorică în universul fascinant al acestor texte arhaice, în vederea localizării şi datării lor cu un plus de argumente originale.   
                         Cuvinte cheie: Texte rotacizante, Mănăstirea Peri, Maramureş, Jan Hus, Martin Luther,
              Atunci când este vorba despre începuturile scrisului în limba română, problemele  sunt departe de a fi clarificate în toată întinderea lor. Există lucruri sigure amestecate cu altele nesigure, certitudini mixate cu presupuneri, fapte combinate cu fabulaţii, conjecturări edificate pe ipoteze foarte plauzibile cu alegaţii pur fanteziste. In genere se consideră că Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, în fapt o veritabilă „Notă informativă” adresată lui Hans Beckner din Braşov, datând din 1521,  este prima scriere în limba română care ni s-a păstrat, dar acest fapt nu poate exclude presupunerea că s-ar fi scris în limba română şi mai-nainte de acest an. Însăşi relativa „maturitate” a limbii din Scrisoarea lui Neacşu întăreşte această presupunere. Inlăturând cele câteva formule fixe din limba slavonă, „miezul limbii române ni se înfăţişează curat şi limpede” [1].
            Ipoteze şi argumente

            Se emite în mod curent afirmaţia că primele scrieri în limba română, datând de la începutul sec. al XV-lea, sunt aşa-numitele „texte rotacizante” sau „texte maramureşene” şi că acestea au fost scrise undeva într-o mănăstire din Maramureş, fără alte precizări.
Dar, în raport cu exigenţele ştiinţifice, susţinerea argumentată a afirmaţiei întâmpină o serie de reale dificultăţi,  care nu pot fi ignorate. Anume:  (a) Nu se păstrează nicăieri nicunul dintre originalele acestor texte, deci lipseşte cumva chiar obiectul cercetării.  (b) Se păstrează doar un număr de patru texte, celebre de altfel, zise „texte rotacizante” (Codicele voroneţean, Psaltirea voroneţeană, Psaltirea Hurmuzaki şi Psaltirea scheiană),  despre care se ştie cu certitudine doar că sunt copii făcute după manuscrise mai vechi şi se presupune că procesul de copiere pentru unele texte s-a efectuat la mănăstirile din Moldova, în speţă la Voroneţ, unde unele dintre aceste documente vechi au fost descoperite în a doua jumătate a sec. al XIX-lea.  (c) Aceste patru texte sunt copii, faptul este evident din cuprinsul lor, dar nu există nicăiri în aceste texte referiri care să-l indice pe copist, manuscrisul după care s-a copiat, nici locul şi data unde s-a realizat copierea. (d) Nu există dovezi directe privind circulaţia/trecerea  textelor rotacizante din Maramureş la Moldova.  (e) De ce primele traduceri ale cărţilor bisericeşti în limba română se vor fi fost făcut în Maramureş, în secolul al XV-lea, şi nu altundeva şi altcândva?
Obiecţiile de mai sus sunt de fapt chestiuni de metodă ştiinţifică, de îndoială metodică de tip cartesian, proprie încercărilor de a fundamenta o ştiinţă cât mai riguroasă cu putinţă, dar care pot fi în parte depăşite prin analiza detaliată a subiectului. Faptul că nu se mai  păstrează niciunul dintre originalele acestor texte, supranumite de către lingvişti nu doar „texte rotacizante” ci şi „texte maramureşene”(!), nu înseamnă nicidecum că aceste originale nu ar fi existat. Copiile sunt  numite, pe drept, „texte maramureşene”  în virtutea faptului că acestea conservă o particularitate lingvistică de ordin fonetic, rotacismul, specific sub-dialectului/graiului  maramureşean, dar nu şi celui moldovean. Rotacismul nu este cunoscut/nu a fost semnalat în performarea curentă şi nici atestat istoric în graiul local din zona Moldovei, dar era încă uzual, era viu în Maramureş, adică era performat natural de către generaţiile vârstnice şi neştiutoare de carte, respectiv ne-expuse la influenţele livreşti şi mediatice, până în urmă cu două-trei decenii. Este de notorietate publică faptul că în Maramureş se zicea până recent (poate se mai pronunţă şi azi de către unele persoane mai înaintate în vârstă): „cer sărin” în loc de cer senin, „nimărui” în loc de nimănui, „verin” în loc de venin, „gerunt’e” în loc de genunchi ş.a.m.d.  Putem, aşadar, considera rotacismul ca pe un dat specific local şi localizabil cu precizie, ca pe o marcă indelebilă specifică graiului şi scrisului vechi maramureşean, o marcă proprie textelor originale, după care pot fi recunoscute indubitabil şi copiile, indiferent unde s-ar fi realizat acestea, în întreg  arealul limbii române. Apoi, mai sunt vizibile în textele rotacizante şi unele urme ale influenţei lingvistice maghiare (de exemplu: „gioc” în loc de joc, „gios” în loc de jos etc.), influenţe prezente în graiul maramureşean, dar care istoriceşte nu s-ar fi putut exercita în Moldova.
In acest punct al demersului nostru se impune firesc interogaţia: de ce în Maramureş şi nu altundeva?  Şi: de ce la început de secol XV şi nu altcândva?
Majoritatea savanţilor români din a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi din sec. XX, dar şi cercetătorii de dată recentă sunt de acord cu două fapte principale, corelate între ele:  (a) primele traduceri ale cărţilor de slujbă au fost realizate din slavona bisericească în limba română la o mănăstire din Maramureş;  şi (b) efectuarea acestor traduceri trebuie pusă în legătură cu influenţa husită. Astfel, cercetătorul contemporan acad. Ioan Aurel Pop dar şi mulţi alţii susţin ideea influenţei husite [2], venite din Cehia în nord-vestul Transilvaniei, respectiv în Maramureş. După cum se ştie, reformatorul religios şi scriitorul de limbă cehă Jan Hus a fost condamnat pentru erezie şi ars pe rug la Constantz (în Elveţia) la anul 1415, eveniment care a stârnit o puternică nemulţumire în Cehia şi a declanşat războaiele numite husite (între 1419-1434), cu ecouri inclusiv în Transilvania [3].  Să amintim aici numai binecunoscuta Răscoală de la Bobâlna (1437), cu o clară cauzalitate religioasă, determinată de încercarea episcopului catolic al Transilvaniei de a colecta zeciuala restantă pe trei ani  într-o singură tranşă, precum şi măsura luată de acelaşi episcop catolic de a percepe taxe bisericeşti inclusiv de la români, care nu erau catolici ci ortodocşi [4]. Confruntaţi cu aceste abuzuri dar şi sub influenţa ideilor reformiste ale lui Jan Hus şi a războialor husite, ţăranii unguri şi români din Transilvania s-au răsculat.
Una dintre ideile considerate eretice ale lui Jan Hus era aceea că Biblia şi cărţile de slujbă trebuie traduse în limba poporului, el însuşi scriind în ultimii ani ai vieţii sale exclusiv în limba cehă. Influenţa ideilor husite pare cauza cea mai plauzibilă, pentru a explica împrejurarea că o serie de cărţi de slujbă au fost traduse pentru prima oară în limba română în nord-vestul Transilvaniei, adică în Maramureş, în zona de maximă proximitate geografică româno-cehă, unde se ştie că se produceau schimburi comerciale şi de influenţă cultural-religioasă.
Manuscrisele supranumite „texte maramureşene” sau „texte rotacizante”, copii după originalele pierdute provenind din Maramureş, intitulate după locul în care au fost descoperite sau după numele donatorilor [5], sunt următoarele:
(a) Codicele voroneţean (descoperit de către prof. I. Creţu în 1871 în Mănăstirea Voroneţ şi publicat la 1885 de G. Sbierea; manuscrisul este incomplet  şi conţine o parte din Faptele Apostolilor, începând de la cap. 18 până la final, precum şi Epistola Sf. Iacob şi cele două Epistole ale Sf. Ap. Petru);
(b) Psaltirea Scheiană (după numele donatorului Sturza Scheianul; cuprinde psalmii lui David, plus o serie de cântări şi rugăciuni, dintre care unele se regăsesc în Vechiul Testament, iar altele sunt adausuri de rugăciuni uzuale  realizate de către autori necunoscuţi);
(c)  Psaltirea Voroneţeană (descoperită de către Simion Florea Marian în 1882 în podul Mănăstirii Voroneţ; manuscris incomplet, care cuprinde textul slavon al Psaltirii, alături de traducerea în limba română);
(d) Psaltirea Hurmuzaki (după numele donatorului, istoricul bucovinean Eudoxiu Hurmuzaki; reprezintă un alt text al Psaltirii, diferit de Psaltirea Scheiană şi cea Voroneţeană, despre care specialiştii susţin că ar fi fost tradus tot în Maramureş, la aceeaşi mănăstire ca şi celelalte).
Toate aceste texte, copiile nu originalul, judecând după data fabricării hârtiei pe care au fost copiate,  sunt datate de către savanţi  ca fiind realizate în prima jumătate a sec. al XVI-lea.
Potrivit savantului Nicolae Iorga, originalele acestor cărţi de slujbă, Apostolul şi Psaltirea, au fost traduse la Mănăstirea Peri din Maramureş între anii 1434-1437 [6], deci cu aproximativ un secol mai-nainte de copierea lor în mănăstiri din Moldova. Mai precis, Nicolae Iorga susţine că la Mănăstirea Peri din Maramureş au fost traduse între anii 1434-1437 două cărţi de slujbă: un „Apostol” (cartea Faptele Apostolilor din Noul Testament, intitulată în originalul maramureşean: „Lucrul apostolesc”, precum şi o serie de Epistole ale apostolilor) şi o Psaltire. Acestea ar fi stat apoi la baza copiilor numite „texte maramureşene”, realizate în mănăstiri din Moldova. Istoricul Nicolae Iorga nu face referire directă la izvoarele pe care se bazează atunci când menţionează cărţile traduse la Peri şi datarea acestor traduceri, dar pe de altă parte nu au fost produse niciodată până în prezent nici un fel de dovezi contrarii, care să infirme susţinerile acestui savant.  Dimpotrivă, cercetătorii care s-au ocupat de temă [7] acceptă cvasiunanim şi în mod tacit trei aserţiuni cu valoare ştiinţifică: (a) localizarea proto-textelor maramureşene la Mănăstirea Peri din Maramureş,  (b) datarea lor, cu oarecari variaţiuni privind anii, în prima jumătate a sec. al XV-lea  şi  (c) realizarea traducerilor sub influenţă husită.
Influenţa husită în Transilvania şi Maramureş este sigură, păstrându-se o serie de  documente în acest sens. In cursul războaielor husite, adepţii lui Jan Hus făceau dovada unor idei privitoare la o reformă amplă şi complexă a Biserici Cataolice, ridicau o serie de revendicări atât de ordin dogmatic, cât şi de ordin secular. De exemplu, ei solicitau ca, spre deosebire de practica răspândită în Biserica Catolică a cuminecării numai cu azimă,     împărtăşania să fie săvârşită sub ambele forme, atât cu azimă cât şi cu vin, un  element de oficiu liturgic care azi s-ar putea să nu mai aibă o relevanţă soteriologică deosebită, în tot cazul să nu mai constituie o problemă de ordin sociologic, un motiv de război de exemplu, dar husiţii mai criticau totodată vehement corupţia în rândurile clerului, practica indulgenţelor, pompa episcopală şi veşmintele somptuoase, precum şi avuţiile imese adunate de către Biserică, o problemă actuală în toate timpurile. In fine, husiţii mai cereau categoric „naţionalizarea” serviciului divin, adică oficierea slujbelor bisericeşti pe limba poporului. Or, pentru asta era necesară mai întâi traducerea cărţilor de slujbă pe limba poporului.
Din Cehia şi Slovacia de azi husitismul a pătruns în zona de contiguitate geografică a Maramureşului. Un document din epocă semnalează faptul îngrijorător că în Zips (regiune din nord-estul Slovaciei de azi şi din vecinătatea Maramureşului medieval) se practică cuminecătura după reforma husită, sub ambele forme, cu azimă şi cu vin. Alt document, datat la 6 ianuarie 1456, este o scrisoare a celebrului teolog iezuit Ioan de Capistrano, comandant în oastea lui Iancu de Hunedoara, prin care se cere nobilior ardeleni „să pustiască bisericilor valahilor schismatici, ale sârbilor şi ale husiţilor eretici” [8].  Se pot ridica, în mod firesc, şi unele întrebări conexe, precum: ce se înţelege în document prin „valahi schismatici”?  Este vorba doar de români „schismatici” în sensul că erau de confesiune ortodoxă, bizantină, sau de români care erau deja adepţii unor idei husite? De ce valahii sunt puşi laolaltă cu ereticii husiţi? Cine sunt aici „sârbii”?  Sunt sârbi de neam sau sunt români ortodocşi aflaţi sub ascultarea canonică a vreunui episcop sârb  şi, prin urmare, numiţi prin extensie „sârbi”, aşa cum s-a mai întâmplat în unele zone din Ardeal şi Maramureş spre sfârşitul sec. al XVIII-lea?  Şi cine sunt „husiţii eretici”, de ce neam? Vor fi existat şi români printre ei?  Etc., etc.  Indiferent de răspunsurile particulare care se pot imagina la aceste întrebări şi la altele, un lucru esenţial este clar, că „erezia” husită a fost pătruns în Ardeal şi în Maramureş şi că o componentă importantă a acesteia, cu un veac mai-nainte de Luther şi Calvin, era exigenţa ca Sfintele Scripturi  să fie traduse pe limba poporului.   
          Un argument suplimentar
         Despre începuturile scrisului în limba română s-a scris, după cum era şi firesc,  mai mult din punct de vedere filologic şi istoric. S-a studiat amănunţit textul ca fapt filologic în sine, s-au făcut observaţii judicioase asupra unor aspecte care ţin de evoluţia limbii, s-au făcut conexiuni cu fapte istorice şi s-au realizat deducţii, au fost urmate criterii de plauzibilitate şi au fost criticate opiniile adverse cu argumente logice aparent imbatabile, fără legătură cu fapte non-lingvistice colaterale. S-au făcut multe în domeniu, dar s-a neglijat în schimb instituţia în care au fost realizate aceste traduceri, mănăstirea în care s-a muncit pe text de către călugări şi cărturari anonimi. Adică  Mănăstirea de la Perii Maramureşului.
Intrebarea care se impune aici este: avea oare acea mănăstire din Maramureş, Mănăstirea Peri, călugări învăţaţi şi cărturari poligloţi, în stare să realizeze traduceri pe la început de secol XV?  In definitiv, ce fel de mănăstire exista atunci la Peri în Maramureş?
In satul Peri din Maramureş (în dreapta Tisei, azi în Ucraina, la vreo 15 km în aval de Sighet) exista încă din sec. al XIV-lea o mănăstire ortodoxă română, cu hramul păzitorului de spaţiu sacru Sfântul Arhanghel Mihail, mănăstire ctitorită de către însuşi Dragoş Voievod, descălecătorul de mai târziu al Ţării  Moldovei, împreună cu fratele său Drag. Acest fapt istoric ca atare nu a fost pus de către nimeni la îndoială şi nici nu ar fi putut fi pus, pentru că este amplu documentat în Diplomele Maramureşene [9].
După ce urmaşii lui Dragoş Vodă au fost alungaţi de la domnia Moldovei de către Bogdan I, la anul 1359, doi nepoţi ai deja răposatului voievod Dragoş, Balc şi Drag, s-au întors în Maramureş şi au refăcut vechea ctitorie Drăgoşeştilor de la Peri, înzestrându-o cu trei sate şi alte proprietăţi [10]. Apoi, în primăvara anului 1391, voievodul Drag  porneşte într-o lungă şi nelipsită de primejdii călătorie până la Constantinopol, cu scopul de a obţine, de la însuşi patriarhul ecumenic, pentru Mănăstirea Peri statutul de stavropighie a Patriarhiei Ecumenice şi de Episcopie Ortodoxă pentru românii de aici, din Maramureş şi din nord-vestul Transilvaniei. De ce? Explicaţia este în fapt simplă. Centrul episcopal ortodox pentru românii din nordul actualei Românii şi slavii din proximitate se afla pe atunci în Cetatea Haliciului. In anul 1387, Cetatea Haliciului este anexată de către Polonia, iar regele Cazimir al Poloniei a cerut Patriarhului ecumenic Filotei să ridice Haliciul la rang de mitropolie [11], dar numai pentru credincioşii ortodocşi din regatul său. In acest context, românii ortodocşi din Maramureş şi de la Moldova rămâneau fără o autoritate proprie de rang episcopal, iar pe de altă parte românii maramureşeni nu voiau ca, în probleme de ordin bisericesc, să fie puşi sub ascultarea vreunui episcop catolic din Ungaria. Atunci au fost începute demersuri de către domnitorul Moldovei Petru I Muşat, de înfiinţare a unei mitropolii ortodoxe proprii pentru Moldova, demersuri finalizate abia în anul 1401. Şi tot atunci voievozii maramureşeni au iniţiat demersuri, tot la Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, pentru crearea unei instituţii proprii de rang episcopal. Miza era deosebită. Trecerea Haliciului la Polonia a însemnat un vid de putere, nu în sens militar ci în sens ecclesiastic şi simbolic, precum şi o problemă cu o dimensiune economică, anume dreptul de a colecta dări bisericeşti, iar acest vid trebuia grabnic compensat, prin instituirea unor noi centre de putere simbolică şi de organizare bisericească pentru românii din Maramureş şi Moldova.
Aşadar, în vara anului 1391, voievodul maramureşean Drag se află la Patriarhia Ecumenică unde, pe data de 13 august, primeşte din „cinstita mână” a Patriarhului Antonie al IV-lea al Constantinopolei, „al Romei celei noi şi a întregii lumi” Gramata de ridicare a Mănăstirii de la Peri din Maramureş la rangul de Stavropighie patriarhală, un fapt cu consecinţe istorice încă insuficient studiate şi evaluate. Textul Gramatei, în versiune latină, a fost publicat integral în Dilpomele Maramureşene de către Ioan Mihalyi [12].
După ample formule introductiv-protocolare şi diplomatice de tip bizantin, în care Patriarhul Constantinopolului îi numeşte  pe voievozii maramureşeni Balc şi Drag „fraţi de prea bun neam, în chip fericit născuţi şi în Dumnezeu cinstiţi ai Smereniei Noastre” etc., Gramata instituie, în esenţă, următoarele:  (a) Mănăstirea Peri trece în proprietatea Patriarhiei de la Constantinopol prin donaţie („…ecclesiam videlicet in nomine Sancti Michaelis fundatam donarunt ac obtulerunt ita”);  (b)  Sus-zisa Mănăstire, de acuma şi în urmarea timpurilor, se va bucura de supravegherea şi protecţia Patriarhiei ecumenice, iar preoţii de aici, în semn de obedienţă simbolică,  vor pomeni numele patriarhului ecumenic la toate slujbele dumnezeieşti („… cum magnum honore in nostram protectione suscepimus […] et quod in omnibus divini officiis pro suo patriarcha faciet commemorationem”);   (c) Se delimitează teritoriul de sub autoritatea Stavropighiei patriarhale maramureşene, în afară de Maramureş, după cum urmează: Sălajul, Medieşul (adică Satu Mare), Ugocea şi Bârjaba (din Ucraina de azi), Ciceul, Unguraşul şi Almaşul (adică Bihorul), o întindere considerabilă, chiar şi pentru o mitropolie din epoca modernă, care poate fi străbătută cu alte mijloace de transport şi comunicaţii;  (d) Egumenul Pahomie, care este şi abatele Mănăstirii, are autoritate deplină asupra veniturilor Mănăstirii şi asupra ţinuturilor arondate („Pachomius prior et abbas plenariam autoritatem habent super omnes proventus dicti monasterii ac pertinentiarum”);  (e) Egumenul trebuie să supravegheze preoţii şi poporul, dar aici va trebui să funcţioneze şi un anume fel de şcoală teologică, deoarece egumenul are şi obligaţia de a-i învăţa pe toţi,  preoţi şi popor cele folositoare şi mântuitoare pentru suflet („ut eos ad bona opera indicet et erudiat animae”);  (f) Egumenul mai are autoritatea să judece şi să cerceteze judecăţile făcute de către preoţi, din toate ţinuturile amintite supuse Scaunului său bisericesc, ca un fel de instanţă de apel („judicare omnes causas ad sede ecclesiasticam spectantes in dicto monasterio et pertinentiis eiusdem”);   (g) Iară dacă se va întâmpla ca egumenul Pahomie să moară, „căci toţi suntem muritori” („ut omnes mortales sumus”),  atunci toţi fraţii călugări, cu ctitorii Balc şi Drag şi cu toţi oamenii, mici şi mari, din ţinuturile supuse Stavropighiei se vor aduna şi vor alege într-o adunare deschisă un nou egumen, sub autoritatea şi cu binecuvântarea Patriarhiei („omnes fratres spirituales tunc et Balicza ac Drag cum omnibus hoiminibus parvis et magnis in dictis pertinetiis residentibus ac congregatis aperte ut ita congregati priori eligat nostra authoritate et benedictione”), o prevedere imperativă şi un precedent canonic, care anticipează cu  multe secole Statutul bisericesc conceput de  Sf. Andrei Şaguna Mitropolitul Ardealului, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, care leagă strâns Biserica Ortodoxă de popor, dând poporului posibilitatea de a se pronunţa, prin delegaţi, cu privire la alegerile de ierarh.
Stavropighia Patriarhiei Ecumenice cu rang de Episcopie Ortodoxă de la Perii Maramureşului a avut o soartă vitregă. La 1397, ducele Theodor Koriatovici, înfrânt fiind de lituanieni în bătălia de la Bratzlaw, se refugiază împreună cu ce a mai fost rămas din armata sa şi cu o numeroasă comunitate ruteană în Ungaria. Aici primeşte de la regele maghiar un domeniu, pe care ridică Cetatea Munkàcsului. La începutul secolului următor, la Munkàcs ia fiinţă o Episcopie Ortodoxă ruteană. De aici va începe un lung şir de vexaţiuni şi abuzuri, de rivalităţi şi lupte sângeroase împotriva Stavropighiei de la Peri. Miza era dreptul de colectare a dărilor bisericeşti de pe o întindere considerabilă. Constantinopolul cade sub stăpânire otomană, la 1453 şi, deci, nu mai poate oferi protecţie stavropigiilor proprii. Mănăstirea Peri este atacată în mod repetat de militarii trimişi de episcopul de la Munkàcs, este jefuită şi incendiată, pierzându-se astfel multe documente, cărţi de slujbă şi manuscrise extrem de preţioase. După aproximativ o sută de ani, cele două instituţii bisericeşti ajung la judecata regelui maghiar Ladiszlau II, în problema dreptului de colectare a dărilor bisericeşti, iar sentinţa regală a fost dată în favoarea Episcopiei de la Munkàcs [13]. După aceasta, Mănăstirea Peri a scăzut ca importanţă şi a fost desfiinţată cu totul şi clădirile demolate, la început de sec. al XVIII-lea, în contextul expansiunii uniate.
La judecata regelui maghiar, reprezentanţii Mănăstirii Peri se prezintă cu o traducere în latină a Gramatei patriarhale, scrisă în original în greaca veche, deoarece latina era limbă de Cancelarie în Regatul Maghiar, iar greaca nu. Aşa se explică faptul că în Diplomele Maramureşene s-a păstrat versiunea latină a Gramatei. Multă vreme s-a crezut că Gramata originală s-a pierdut, distrusă fiind în incendiile repetate care au afectat Mănăstirea Peri. Dar – surpriză! – Gramata originală a fost ascunsă, spre a fi ferită de distrugere,  în… Moldova, probabil în vreo mănăstire de aici!  Originalul grecesc a ajuns, de la nu se ştie de la care mănăstire din Moldova, la omul politic şi cărturarul Mihai Kogălniceanu, care l-a şi publicat  în a sa „Arhiva Românească” în anul 1841. Ioan Mihalyi de Apşa a confruntat, printr-un intermediul unui profesor de greacă veche de la Universitatea din Budapesta, textul grecesc publicat de către Kogălniceanu cu cel latin publicat de el şi a ajuns la concluzia că traducerea latină efectuată la Peri reproduce fidel originalul grecesc [14].
Când a fost dusă spre păstrare Gramata originală grecească la mănăstirea respectivă din Moldova?  Au fost duse tot atunci şi cărţi de slujbă traduse în româneşte la Mănăstirea Peri din Maramureş?  Probabil, chiar foarte probabil. Un lucru este însă sigur: legăturile între Mănăstirea Ortodoxă Română de la Peri din Maramureş şi mănăstirile din ortodoxe române din Moldova au existat, fără îndoială, pe parcursul veacului al XV-lea.
           Concluzie
          Atunci când se fac consideraţii generale asupra primelor scrieri în limba română, scrieri numite şi „texte maramureşene”, în baza a felurite conjecturări şi criterii de paluzibilitate, fără a se spune sau chiar fără a se şti nimic despre mănăstirea din Maramureş în care au fost efectuate aceste prime traduceri ale cărţilor bisericeşti în limba română, ar fi deosebit de util, ca argumentaţie de ordin istoric şi criteriu de plauzibilitate, să se realizeze şi un scurt excurs despre Mănăstirea de la Peri. Cercetătorii ar putea descoperi faptul că această mănăstire a avut (în limbajul de azi) o „capacitate instituţională” uimitoare. Că aceasta a fost o adevărată instituţie culturală de tip european. Că aceasta a fost Stavropighie a Patriarhiei Ecumenice încă de la sfârşitul sec. al XIV-lea, că aici a funcţionat într-un sens mai extins al termenului, o şcoală teologică, că aici au existat cărturari care au avut capacitatea de a traduce din greaca veche în latină. Şi că aici au fost receptate ideile religios-reformiste ale lui Jan Hus, ceea ce a condus la realizarea primelor traduceri în limba română, în deceniu al patrulea al sec. al XV-lea şi la punerea bazelor limbii naţionale.
Cunoaşterea unor lucruri despre Mănăstirea Peri din Maramureş, despre capacitatea sa instituţională, se poate constitui într-un puternic argument inedit, în sprijinul ideii că primele traduceri ale cărţilor bisericeşti în limba română s-au realizat aici, în această mănăstire.
                Bibliografie
1. Cartojan, N., Istoria literaturii române vechi,  Ed. a II-a, Univ. Bucureşti, 2004, p. 47.
2. Pop, Ioan Aurel, Voivodatul Transilvanei, în  Istoria României. Transilvania,  Vol. I, Ed. G. Bariţiu, Cluj-Napoca,  1997, p. 494.
3. Iuga, Nicolae, Elemente de civilizaţie medievală românească în bazinul Tisei superioare,  în rev.  „Studii de Ştiinţă şi Cultură”, Arad, nr. 3 (14)/2008, p. 17.
4. Giurescu, Constantin C., Istoria României în date,  Bucureşti, E.S., 1971, p. 92.
5. apud. www.crestinortodox.ro/primele-traduceri-romanesti-ale-cartilor-de-sjuba (site consultat la 29.06.2011).
6. Iorga, Nicolae,  Sate şi preoţi din Ardeal, Ed. Saeculum, Bucureşti, 2007, p. 64.
7. Bota, Ion M., Maramureşul – leagănul primelor scrieri în limba română, în vol. Maramureş, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 1996, p. 38-46.
8. Cartojan, N., Istoria literaturii române vechi, Ed. a II-a, Univ. Bucureşti, 2004, p. 49.
9.  Mihalyi de Apşa, I., Diplome Maramureşene, Sziget, 1900, p. 109.
10. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,  vol. I, Ed. BOR, 1980, p. 274.
11. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,  vol. I, Ed. BOR, 1980, p. 250.
12. Mihalyi de Apşa, I., Diplome Maramureşene, Sziget, 1900, p. 109-111.
13. Mihalyi de Apşa, I., Diplome Maramureşene, Sziget, 1900, p. 600-601.
14. Mihalyi de Apşa, I., Diplome Maramureşene, Sziget, 1900, p. 111.
                                      Nicolae IUGA
                                     Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Arad
                                     Facultatea de Ştiinţe Umaniste, Politice şi Administrative
                                     E-mail: nicolaeiuga@yahoo.com
(Foto: facsimil fila 18 a Manuscrisului de la Ieud. )

Comentariu Dan Culcer. Cred că ar fi util să se reia cercetarea colecțiilor de manuscrise vechi, religioase sau nu, din bibliotecile Slovaciei, Ucrainei subcarpatice. O comparație cu codicele Rohonczi și cu Tăblițele de la Sinaia ar fi poate lămuritoare. joi 28 iuliei 2016

Călin Kaspoer. Cine ai fost tu, Adriane? (1)

Călin Kasper

In data de 21.11.2010 am scris un articol despre Paunescu, care a aparut pe ziare.com in doua episoade. Ma deranjase atunci ca, abia inmormantat, se aruncasera asupra lui tot soiul de ciocli lliterari ca sa-l omoare inca odata. Redau mai jos acest articol, care poate ca va reusi sa completeze imaginea despre acest poet de exceptie:
Cine ai fost tu, Adriane? (1)
E normal ca atunci cand se stinge o personalitate precum Adrian Paunescu, sa apara opinii si articole numeroase despre viata si activitatea sa. Ceea ce surprinde insa este divergenta parerilor exprimate, care merg de la a-l urca pe cruce ca talhar pana la lauda dusa peste limita decentei.
De vina pentru aceasta stare de lucruri este faptul ca ziaristul roman se preocupa de omul Paunescu cu prea multa patima, judecandu-i faptele trecerii lui prin viata de parca ar fi trait pe Luna, in loc sa urmareasca relatia poetului cu societatea romaneasca a timpului sau, singura care de fapt conteaza in evaluarea sa ca persoana publica.
Multi nu stiu ca in anul 1973 presa libera in Romania nu exista. De fapt, nu existau nici ziare. Toate publicatiile erau “organe” ale statului comunst, precum Scanteia, Scanteia Tineretului, Munca, Romania Libera. Ziaristul era colportorul de stiri primite de la unica sursa de informatii, Agentia Agerpres, ceea ce facea ca ziarele sa semene intre ele ca doua picaturi de apa.
Revista “Flacara” incendiaza Romania
In acest context, in anul 1973, redactor sef al revistei saptamanale “Flacara” devine Adrian Paunescu, care reuseste in foarte scurt timp sa editeze o revista unica, ale carei articole inedite erau in raspar cu tot ce cunoscuse presa romaneasca comunista pana atunci.
Impactul revistei in societate a fost imens. Ca sa apuci sa cumperi o revista “Flacara” trebuia sa fii la ora 6 in fata chioscului de ziare, pentru ca, afara de cateva exemplare, revista se vindea pe sub tejghea.
Fiecare numar al revistei trecea din mana-n mana, pana cand i se stergeau literele ori se rupea hartia. Daca cititorul ar fi simtit ca aceasta revista ar fi fost un instrument de propaganda comunista, s-ar mai fi chinuit el ca s-o cumpere?
Revista Flacara a fost si prima scoala de ziaristica libera sub comunism. Sub umbrela protectoare a lui Paunescu, pentru prima data in Romania dupa 1944 a fost posibila minunea de a scrie despre viata romanului asa cum era ea, neretusata si adevarata.
“Flacara” si-a format repede un nucleu de cititori entuziasti, formand o noua constiinta civica, pe care cititorul fidel revistei o recepta ca opusa regimului comunist. La lumina ei s-au incalzit inimi, s-au alintat dureri, s-au format opinii care erau in opozitie cu linia oficiala a partidului.
Paunescu prin intermediul revistei a avut si un rol social deosebit in a promova valori ale inteligentei romanesti precum Valeriu Popa, cel care era in stare sa diagnosticheze orice boala fara sa te atinga sau sa te dezbrace, vindecand si scapand de la moarte mii de bolnavi disperati.
Imi aduc aminte si de alte nume facute cunoscute de Paunescu in acei ani de inceput, precum Pavel Kozac, cel care descoperise o metoda de a vindeca psoriazisul sau doctorul Boici din Timisoara, a carui gama de produse Boicil au adus alinari celor cu afectiuni reumatismale.
Chiar si in raportul Tismaneanu, care a fost intocmit tocmai cu scopul de a condamna dictatura comunista se recunoaste ca Paunescu “in schimbul serviciului facut conducatorului, a devenit puternic in ierarhia propagandei, slobod sa infaptuiasca, sa indrepte erori, sa faca numeroase fapte bune, sa actioneze peste limitele stiute”.
In acele timpuri, ca si acum, cei care intrau in nomenclatura uitau de orice decenta si se infruptau cat puteau din beneficiile pe care le-o oferea situatia lor de privilegiati, fara de nici o rusine si far de constiinta.
Adrian Paunescu insa a ales alta cale, aceea de a face fapte bune si de a indrepta erori, ceea ce dovedeste ca acest om avea verticalitate, constiinta si dragoste pentru oamenii acestei tari, pe care i-a ajutat cat a putut.
Paunescu si-a vandut deci doar penita si nu constiinta, facand compromisuri nu in scopul de a avea avantaje personale, ci urmarind binele tuturor.
Pentru aceste calitati de ziarist si cetatean Adrian Paunescu merita tot respectul nostru.
Călin Kasper

Masacrul prizonierilor germani şi români la Bălţi, din vara-toamna anului 1944

Arhivele comunismului: Masacrul prizonierilor germani şi români la Bălţi, din vara-toamna anului 1944

Sursa http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/arhivele-comunismului-masacrul-prizonierilor-germani-i-rom-ni-b-l-i

 Autor Mihai Taşcă 6085 vizualizări Articole scrise de acelasi autor

• Procesul prizonierilor români şi germani de la Chişinău, din 6-12 decembrie 1947 (I)

• Arhivele comunismului: recrutarea tinerilor în „şcoli de muncă“, metodă de epurare etnică a Basarabiei

• Arhivele comunismului: magistraţi basarabeni condamnaţi la Gulag

Un document strict secret pe care l-am descoperit în arhiva MAI arată că în 71 de gropi comune au fost aruncaţi 2.361 de prizonieri germani şi români ucişi de sovietici.

Soarta militarilor germani şi români decedaţi în lagărele sovietice de prizonieri rămâne în continuare un secret. Atâta timp cât ruşii nu vor face publice materialele documentare este dificil să aflăm numele celor morţi în detenţie şi locul unde au fost înmormântaţi. Cazul prizonierilor decedaţi în lagărul nr. 33 al NKVD din Bălţi în anul 1944 este unul elocvent. Publicăm primele investigaţii din care rezultă că în acel lagăr a avut loc un adevărat masacru. Despre lagărul de prizonieri de pe malul râului Răut de la Bălţi s-a scris în deosebi în ultimii ani. Altfel nici nu se putea întrucât acest subiect, până la destrămarea URSS, a fost secret de stat. Cu regret, el mai continuă să rămână informaţie clasificată şi în statul independent Republica Moldova.

ÎN MEMORIA OAMENILOR

Locuitorii în vârstă din Bălţi îşi amintesc despre un teritoriu situat în partea de nord-est a oraşului, care era înconjurat cu sârmă ghimpată. Acolo, în anul 1944, au fost ţinuţi mii şi mii de prizonieri. Erau militari ai armatei germane, ai celei române şi ai armatelor din ţările aliate capturaţi în urma ofensivei sovieticilor din iarna-primăvara anului 1944, îndeosebi după operaţiunea Iaşi-Chişinău. Unii dintre povestitori au fost acolo pentru a-şi vedea părinţii, fraţii, rudele etc.

De exemplu, Maria Furtună din satul Hiliuţi, raionul Râşcani, i-a povestit fiului său, istoricului Alexandru Furtună, că a fost la Bălţi, împreună cu cumnata şi cei trei copii ai acesteia, pentru ca ultima să-şi vadă soţul, iar copiii tatăl, un militar al Armatei Române făcut prizonier de sovietici. Acolo l-a văzut pentru ultima dată. Gheorghe Blajin din comuna Pererâta, judeţul Hotin, a fost arestat de NKVD în vara anului 1944. În timpul administraţiei româneşti (1941-1944), Blajin a fost jandarm agricol. Soţia l-a văzut în lagărul de la Bălţi. Când a venit a doua oară, el nu mai era acolo.

Alţii au mărturisit că, întorcându-se seara de pe deal, au aruncat porumb peste gard pentru ca prizonierii să-şi potolească măcar un pic foamea. Câţiva dintre cei capturaţi au reuşi să evadeze şi au relatat despre viaţa din lagăr. Se mai spune că lagărul a dispărut ca printr-un mister, iar numărul celor care s-au prăpădit acolo prin executare directă sau prin înfometare, boli etc. este de ordinul miilor sau chiar a zecilor de mii.

După 1990, unele mărturii au fost publicate în ziarul „Curierul de Nord“, a fost identificat locul fostului lagăr al groazei şi a fost ridicată o troiţă în memoria celor morţi. Povestirile care circulă în formă orală ocupă un loc important în istoriografie, însă probele documentare sunt mai credibile. Până mai ieri, nimeni nu a văzut vreun document. Nu se cunoaşte când şi unde au fost executaţi prizonierii şi unde au fost înmormântaţi cei decedaţi. În lipsa acestor dovezi, cele petrecute la Bălţi în 1944 rămân în continuare un mister.

Un proces-verbal, întocmit în 1949 de o comisie sovietică specială, găsit de noi, dezleagă parţial această enigmă. Documentul, calificat ca fiind unul strict secret, probează că la Bălţi, în vara-toamna anului 1944 a avut loc un masacru.

LAGĂRELE DE LA BĂLŢI

Pentru a stabili numărul de lagăre de prizonieri de la Bălţi, este binevenită o retrospectivă. Se ştie că aici, în toamna anului 1944, a fost înfiinţat lagărul nr. 103 şi spitalul militar special nr. 3376 pentru prizonieri, fapt despre care am scris de curând (a se vedea „Adevărul“ Moldova din 1 august, 15 august şi 29 august 2013). Lagărul de prizonieri nr. 103 a funcţionat un an de zile (1944-1945), iar spitalul militar special nr. 3376 - până la finele anului 1948.

Până la organizarea acestor instituţii, la Bălţi a funcţionat un alt lagăr de prizonieri, cu numărul de identificare 33, care a staţionat la Bălţi între 16 iulie şi 10 octombrie 1944. Timp de un an, cât a funcţionat lagărul nr. 103, şi în cei patru ani cât a activat spitalul militar special nr. 3376, în cele două structuri au decedat 106 şi, respectiv, 216 prizonieri. Pentru fiecare dintre aceste două unităţi militare au fost instituite cimitire separate. Acestea au fost amplasate în localitatea Pământeni, la circa 400 de metri de oraşul Bălţi, cu specificarea: în zona cimitirului evreiesc.

FOTO Planul cimitirului lagărului de prizonieri nr. 103 de la Bălţi, în care au fost identificate cele 71 de gropi comune cu 2.361 de prizonieri. Document publicat în premieră/ Arhiva MAI

Registrele de deces ţinute de lagăr şi spital, păstrate până-n prezent şi consultate de noi, conţin informaţii despre numele decedatului, gradul militar, naţionalitatea, data morţii şi data înhumării, precum şi numărul mormântului în care a fost înhumat prizonierul.

CE SOLICITA MOSCOVA?

Despre aceste cimitire s-ar fi uitat, dacă o directivă a Direcţiei Principale pentru Prizonierii de Război şi Internaţi a Ministerului Afacerilor Interne al URSS, din 28 mai 1949, nu ar fi obligat ministerele de Interne ale republicilor unionale să inventarieze şi să aducă în ordine locurile unde au fost înmormântaţi prizonieri. Drept motiv pentru inspectarea cimitirelor a fost invocat faptul că în acel an urmau să fie închise cele mai multe lagăre ale prizonierilor, iar militarii deţinuţi în ele - să fie repatriaţi în ţările de provenienţă. Potrivit depeşei, inspecţia trebuia să cuprindă atât cimitirele funcţionale, cât şi cele închise. Ordinul atrăgea atenţia asupra faptului că îngrijirea mormintelor prizonierilor de război este prevăzută de o convenţie internaţională şi se poate întâmpla ca organele de stat ale URSS să accepte inspectarea unor cimitire de către reprezentanţii ţărilor străine (amintim că URSS nu semnase Convenţia de la Geneva din 1929 privind statutul prizonierilor). La finalul documentului, Moscova solicita un raport detaliat asupra stării cimitirelor, la care trebuia să fie anexate: o copie după actul organelor locale prin care a fost atribuit terenul pentru cimitir; o schemă a cimitirului; o descriere amănunţită a amplasării acestuia; lista prizonierilor decedaţi şi înmormântaţi, cu indicarea numărului mormântului şi a parcelei; actul de închidere a cimitirului şi de transmitere pentru pază organelor locale.

Executând ordinul, la 17 iunie 1949, o comisie specială a MAI a RSSM, din care făceau parte preşedintele - maiorul Videaşev şi membrii: locotenent-colonelul Strunin, maiorul Kudiukin, locotenentul Saltâkov, locotenentul Gavriusev şi tovarăşul Totoc, directorul Arhivei revoluţiei socialiste, au inspectat cimitirele de la Bălţi. Ca rezultat, a fost redactat un proces-verbal prin care Moscova a fost informată că cimitirele, care la acea dată se aflau în paragină, au fost aduse în ordine şi transmise pentru pază organelor locale ale miliţiei (vedeţi originalul şi traducerea).

2.361 DE PRIZONIERI MASACRAŢI LA BĂLŢI

În acel raport se mai preciza că numărul prizonierilor înmormântaţi în cimitirul lagărului nr. 103 este de 2.323 de persoane (o altă informaţie trimisă mai târziu la Moscova arată cifra de 2.361 de persoane). Un plan al cimitirului ataşat la raport precizează că au fost identificate 71 de morminte, pe fiecare fiind indicat numărul de ordine şi numărul de oameni înhumaţi.

Pentru a fi mai explicit în ceea ce priveşte numărul mormintelor şi numărul celor înmormântaţi, arhitectul planului a plasat pe schema cimitirului, în partea stângă de sus, o inscripţie, de fapt, o precizare, în care spunea că numărătorul indică numărul mormântului, iar numitorul – numărul prizonierilor înhumaţi în el.

La o examinare atentă a numărului celor înmormântaţi în cele 71 de morminte, adunând cifrele, obţinem, într-adevăr, numărul de 2.361 de persoane. Or, cifra respectivă este de 20 de ori mai mare decât numărul consemnat în cărţile de deces ale lagărului nr. 103 (potrivit acestora, erau doar 106 prizonieri decedaţi). Planul nu specifică dacă cei 106 prizonieri decedaţi au fost incluşi în numărul total al celor îngropaţi. Moscova a luat act de raportul comisiei de la Chişinău, însă a fost nemulţumită de informaţia seacă prezentată şi, la 7 octombrie 1949, a dispus identificarea documentelor cu referire la acest cimitir.

O lună mai târziu, locţiitorul ministrului de interne al RSS Moldoveneşti, general-maiorul Orlov, a transmis la Moscova informaţia potrivit căreia numărul celor înmormântaţi în cimitirul lagărului nr. 103 a fost socotit de pe planul cimitirului care s-a păstrat. Observăm că cele mai multe înhumări au fost efectuate în mormintele cu numerele: 33 - 55 de prizonieri, 34 - 102, 38 - 82 de cadavre, nr. 50 – 133 şi nr. 51 - 98 de prizonieri.

Lagărul de lângă râul Răut a funcţionat 86 de zile, iar numerele mormintelor ar corespunde zilelor de funcţionare a lui în care a fost săpată groapa. Astfel, mormântul numărul 1 ar corespunde zilei de 16/17 iulie, nr. 2 - zilei de 17 iulie etc. Faptul că prizonierii mureau ca muştele demonstrează şi următoarele: în mormintele cu nr. 33-39, care ar reprezenta o săptămână, au fost înmormântaţi 469 de prizonieri (în medie câte 67 de cadavre pe zi), iar în mormintele cu nr. 45-51, care la fel reprezintă o săptămână, au fost înmormântaţi alţi 525 de prizonieri (în medie câte 75 pe zi). În lagăr mureau în medie câte 27 de prizonieri pe zi.

Cine sunt prizonierii înmormântaţi la Bălţi?

1) O primă concluzie e că cei înhumaţi sunt prizonierii fostului lagăr numărul 33, militari capturaţi care au decedat în ţarcul de lângă Răut şi care au fost îngropaţi în locul ce va deveni ulterior cimitirul lagărului de prizonieri nr. 103. Inscripţia de pe schema cimitirului confirmă că în morminte se află prizonieri. Or, nu putea într-un cimitir militar să fie înmormântaţi persoane civile.

2) Planul cimitirului lagărului nr. 103 a fost redactat încă în anul 1944, iar comisia din 1949 a făcut doar o copie (fapt care se deduce şi din cele două planuri găsite la dosar, pe unul dintre care e notat „copia numărul 1“). Cele enunţate se certifică şi după numele persoanelor care au executat sau care consemnat planul: originalul a fost certificat de medicul militar locotenentul Golosman, iar copia - de Oleinik.

3) Nu se cunoaşte dacă acel prim lagăr a ţinut registre, cărţi de deces (cel puţin pe teritoriul Republicii Moldova nu au fost identificate). Cei decedaţi au fost aruncaţi în gropi comune. Prizonierii înhumaţi acolo nu puteau fi ai lagărului nr. 103, care a fost înfiinţat mai târziu (la 25 noiembrie 1944) şi a ţinut cărţi de deces bine ordonate (datele privind decesele în lagărul nr. 103 sunt trecute în cărţile de deces din luna ianuarie).

4) Numele prizonierilor decedaţi în lagărul nr. 33 şi înmormântaţi în gropile comune ale cimitirului lagărului nr. 103 trebuie căutate la Moscova.

5) Pentru a ascunde urmele masacrului, cei 106 prizonieri decedaţi în lagărul nr. 103 au fost înmormântaţi în unul din mormintele săpate anterior, în care erau înhumaţi prizonierii decedaţi ai lagărului nr. 33. Nu putea pe un teritoriu atât de mic să fie săpate alte 106 morminte.

6) Înhumările în acel loc nu au fost autorizate de administraţia publică locală, întrucât un document în acest sens pentru organizarea cimitirului lagărului nr. 103, pe suprafaţa respectivă, a fost eliberat militarilor mult mai târziu, în toamna anului 1944, fapt constatat şi în raportul comisiei din 1949.

P.S.: Membrii comisiei de inspectare a cimitirelor din or. Bălţi din 1949, fără să vrea, prin documentul redactat de ei, inclusiv schema cimitirului lagărului nr. 103 şi cifrele trecute în raport, confirmă masacrul comis de sovietici la Bălţi.

Planul cimitirului trebuie multiplicat şi distribuit în toate şcolile şi poate servi drept probă la procesul comunismului, confirmând crimele comise de sovietici la Bălţi în anul 1944.

Proces-verbal

Anul 1949, iunie, 17 or.Bălţi RSSM

Comisia privind verificarea stării cimitirelor prizonierilor de război decedaţi, în componenţa preşedintelui – maior Videaşev şi a membrilor: locotenent-colonel Strunin, maiorul Kudiukin, locotenentul Saltâcov, locotenentul Gavriusev şi tovarăşul Totoc.

Au efectuat un control la cimitirul prizonierilor de război decedaţi al fostului lagăr nr. 103 şi al spitalului militar special nr. 3376 a MAI, amplasat în or. Bălţi, RSS Moldovenească.

Ca urmare a inspecţiei s-a constatat:

1. Cimitirul prizonierilor decedaţi al fostului lagăr de prizonieri nr. 103 şi cel al spitalului militar special nr. 3376 al NKVD a URSS au fost înfiinţate la 25 noiembrie 1944, potrivit unei decizii a Sovietului Executiv al or. Bălţi, pe teritoriul cimitirului orăşenesc evreiesc, la distanţa de 400 de metri de oraş, pe o suprafaţă specială /despărţit de cimitirul evreiesc de un zid/.

2. Nimeni nu a avut grijă de aceste cimitire ale prizonierilor, aşa că la data inspecţiei se aflau în paragină: însemnele de pe morminte lipseau, movilele de pe morminte erau nivelate, iar teritoriul era plin de buruieni.

3. Lagărul pentru prizonieri nr. 103 (apoi sublagărul) a fost lichidat în anul 1947, iar spitalul militar special nr. 3376 – la 23 decembrie 1948. Cimitirul lagărului nr. 103 şi cel al spitalului militar special nr. 3376 au fost închise la 9 ianuarie 1949 şi transmise pentru pază Direcţiei comunale.

4. Cimitirul lagărului de prizonieri nr. 103 şi cel al spitalului militar nr. 3376, potrivit directivei Direcţiei Principale pentru Prizonierii de război şi Internaţi a MAI al URSS nr. 8/2/3651, au fost amenajate: au fost curăţate de buruieni, au fost reabilitate mormintele, au fost confecţionate jetoane metalice pentru identificarea fiecărui mormânt şi a fost construit un gard suplimentar, cu pari îngropaţi peste fiecare trei metri, iar între ele au fost întinse două sârme.

5. În cimitirul lagărului de prizonieri nr. 103 au fost înmormântaţi 2.361 de prizonieri şi la spitalul militar – 218. Cimitirele au trecut din supravegherea Direcţiei comunale a oraşului şi transmise pentru pază secţiei de miliţe a MAI a or. Bălţi, prin actul din 17 iunie 1949 (se anexează).

6. Documentele privind evidenţa prizonierilor decedaţi în cimitirul spitalului militar special nr. 3376 se păstrează în ordine la Arhiva de Stat a Revoluţiei Socialiste din Octombrie din RSS Moldovenească.

Documentele privind lagărul nr. 103 lipsesc. Fapt pentru care am redactat prezentul Proces-verbal: Comisia: Preşedinte – maior /ss/ Videaşev Membri: Locotenent-colonel /ss/ Strunin Maiorul /ss/ Kudiukin Locotenent /ss/ Gavriusev Locotenent /ss/ Saltîkov, Tov. Totoc /ss/

DEPĂŞIREA FOAMETEI DIN ANII 1946-1947

O demonstrație că sistemul ar fi fost bun sau cel puțin neutru și că pricina relelor era incompetența, rea voința, ura sau indiferența unor activiști locali. Elementele de acest tip sunt reale, dar intervenția securității statului pentru a pedepsi recalcitranții nu era posibilă fără acordul forurilor superioare. Iar securitatea sovietică acționa în numele Statului, adică a sistemului. Dan Culcer

 

DEPĂŞIREA FOAMETEI DIN ANII 1946-1947

de Leonid Bulmaga, doctor în istorie, cercetător ştiinţific coordonator la IISD al AŞM.

difuzat de Y.Obidin 16 iulie 2016

 
În perioada de maximă bulversare a societăţii, când sub acoperirea lozincilor de restructurare avea loc restabilirea vechii orânduiri sociale, bazată pe puterea banului şi pe exploatare, mulţi din cei ce s-au încadrat activ în lupta de idei, referindu-se la foametea din anii 1946-1947, subiect exploatat la maximum în procesul de denigrare a sistemului socialist, de creare a unei imagini totalmente negativă a acestui tip de orânduire socială, puneau accentul pe rolul, chipurile, în exclusivitate nefavorabil pe care l-a jucat în declanşarea şi evoluţia acestui fenomen aşa-zisul sistem administrativ de comandă. Din contextul celor afirmate de părtaşii acestei idei rezultă că acest sistem nu prezintă în sine nimic altceva decât un rău absolut şi nu este caracteristic decât sistemului politic de tip sovietic.
În cadrul unei „mese rotunde”, organizată de către ziarul „Sovetscaia Moldavia” şi intitulată sugestiv „Pravda o golode 1946-1947 godov v Moldavii” istoricul A. Ţaran afirma următoarele: „Dumaiu, esti neobhodimosti dati obşciuiu oţencu toi forme organizaţii obşcestva, cotoraia protivostoiala golodu v respubliche v 1946-1947 godah. Ocevidno (otcuda ? – L. B.) cito v te godî obşcestvo bâlo organizovano po tipu comandno-administrativnoi sistemî v svoiom ortodoxalinom stalinscom variante. Vsea istoria ătoi sistemi nagleadno demonstrirovala ee polnuiu nesposobnosti ăffectivno borotisea s golodom. Bolee togo, mojno scazati cito sistema sama ghenerirovala uslovia dlea ego voznicnovenia, o cem svidetelistvovala prodovolistvennaia catastrofa 1932-1933 godov, vâcosivşaia millioni celoveceschih jiznei v strane” [1].
La prima vedere pare un lucru straniu, greu de conceput, cum de este posibil, ca prin procedee atât de simple, primitive chiar, s-ar putea de spus, se reuşea totuşi manipularea maselor, inclusiv a cercurilor ce se consideră elevate? Noi nu-l avem în vedere aici doar pe istoricul A. Ţaran. Noţiunea respectivă a fost inventată în centru, la Moscova, în cartierul general al „restructurării”. Autorul ei pare a fi economistul Gavriil Popov. Important este că a fost imediat preluată şi pe larg propagată în calitate de adevăr în ultimă instanţă atât în centru, cât şi în republicile unionale, fară a fi impusă măcar celei mai simple analize. Doar fraza respectivă – sistem administrativ de comandă – nu prezintă în sine nimic altceva decât o simplă tautologie. A administra înseamnă a comanda. Ce fel de administrare poate să existe dacă ea n-are la baza ei elementul principal al oricărui proces de gestionare al treburilor publice – emiterea unor ordine, directive, instrucţiuni şi dispunerea de anumite mecanisme, pârghii de a le putea aplica în practică? A administra înseamnă a conduce, a ordona. Cu toate acestea, calculele celor care au inventat această formulă s-au dovedit a fi îndreptăţite. Ea a fost preluată, folosită pe larg şi a contribuit esenţial la crearea unei imagini negative a orânduirii sociale de tip sovietic şi, de rând cu multe alte sintagme similare, au servit drept anestezic în procesul de manipulare cu mentalitatea maselor, de creare a unei imagini favorabile noilor, de fapt, vechilor principii de organizare a societăţii sub acoperirea lozincilor de trecere la aşa-numita economie de piaţă şi de instaurare a democraţiei. Apelând la această formulă în scopul excluderii din start a oricărei analize obiective a sistemului socialist de gospodărire, autorii respectivi căutau să accentueze în mod deosebit tendinţa conducerii centrale de la Kremlin de a reglementa, a ţine sub control orice mişcare, fenomen de ordin politic, economic sau social, în urma căreia spaţiul de manevră, de iniţiativă, de independenţă a oricărui funcţionar, fie el ministru unional sau simplu secretar al sovietului sătesc, era, chipurile, redus la zero. În baza acestei afirmaţii, care desigur, n-avea nimic cu realitatea, din simplul motiv că lucrul acesta este practic imposibil de realizat, mai ales în cadrul unei formaţiuni statale atât de mare – cum era Uniunea Sovietică, ei căutau de fapt să treacă pe seama conducerii de vârf a Statului Sovietic şi, în primul rând, în mod special pe seama lui I. V. Stalin, toate greutăţile, problemele, nedreptăţile şi chiar fărădelegile ce s-au înregistrat, au avut loc, s-au manifestat pe întreg parcursul edificării socialismului în cadrul Statului Sovietic.
Conform logicii unor atare cercetători, dacă un preşedinte al sovietului sătesc a agresat fizic nişte ţărani, i-a închis în beci pentru o noapte, a inclus în lista pentru ajutor alimentar nişte persoane care nu aveau acest drept şi a exclus altele care aveau strictă nevoie de acest ajutor, a făcut alte lucruri reprobabile, vinovat e sistemul administrativ de comanda şi personal I. V. Stalin. Dacă un secretar al organizaţiei raionale de partid a dat subalternilor săi indicaţii greşite de pe urma cărora au avut de suferit nişte persoane nevinovate, acelaşi lucru, e vinovat sistemul, personal, conducătorul lui de vârf.
Noi am avut posibilitatea să ne convingem, când am analizat campaniile de colectare a pâinii către stat, că multe încălcări grosolane ale legislaţiei in vigoare erau rodul incompetenţei, nivelului scăzut de conştiinţă civică sau chiar de rea-voinţâ a unor funcţionari, activişti de rang raional sau local. Acelaşi lucru îl observăm şi în cadrul analizei luptei pentru combaterea distrofiei. De câte ori cei afectaţi de această maladie aveau de suferit, uneori plătind cu viaţa, din cauza unei ambiţii, unei atitudini ostile a aceloraşi funcţionari locali. Uneori din lipsa celui mai simplu simţ de răspundere, nu mai vorbim de sentimentul solidarităţii sau al compătimirii, care, judecând după unele documente ale timpului, lipseau cu desăvârşire la unii funcţionari de rang raional şi local. Prin ce se face vinovat sistemul politic atunci existent? La nivel unional şi republican s-au adoptat toate măsurile posibile, s-au stabilit şi repartizat fondurile necesare, cert lucru, în funcţie de situaţia reală în ţară şi posibilităţile ei în această privinţă s-au desemnat protagoniştii responsabili de realizarea acestor măsuri, s-au dat indicaţiile necesare, s-au lansat directivele respective. În ce constă vina lui Stalin, Cosâghin, a aceluiaşi Covali etc. în cazurile când un preşedinte al sovietului sătesc scotea din lista celor care erau în drept să primească ajutor alimentar urgent pe un consătean de-al său şi-l introducea pe altul?
S-ar putea obiecta precum că, chipurile, şi acest preşedinte al sovietului sătesc tot era exponentul sistemului, facea parte din el. Formal, da. În realitate însă nu, dat fiind că mentalitatea lui, judecând după comportament, nu se încadra nicidecum în ideologia ce se afla la baza acestui sistem. Dacă Stalin şi ceilalţi din jurul lui au adoptat măsurile de acordare a ajutorului alimentar de urgenţă populaţiei din RSS Moldovenească, conducându-se de interese majore, de stat, apoi preşedinţii sovietelor săteşti, cel puţin unii din ei, responsabili de aplicarea lor în viaţă, după cum am avut posibilitatea să ne convingem din cele menţionate mai sus, nu rareori manifestau în practică interese de sens opus.
Pe lângă ajutorul alimentar acordat familiilor nevoiaşe un rol important în combaterea distrofiei erau chemate să-l joace şi, într-adevăr, l-au jucat punctele de alimentare. Însă după cum o demonstrează documentele timpului şi în cadrul organizării şi funcţionării punctelor respective, impactul factorului uman la fel a fost destul de pronunţat, nu rareori cu caracter negativ. Pe lângă greutăţile de ordin obiectiv – insuficienţa produselor necesare, lipsa încăperilor adecvat amenajate, a inventarului necesar, gerul năprasnic, lipsa combustibilului pentru încălzirea încăperilor de multe ori, lipsa mijloacelor de transport etc., asupra modului şi eficienţei de funcţionare a punctelor de alimentare îşi exercitau influenţa factori de ordin subiectiv – nivelul scăzut de pregătire profesională a persoanelor implicate în deservirea acestor puncte, ţinuta lor morală, în unele cazuri complet inadecvată situaţiei. Furturile produselor alimentare, pregătirea proastă a bucatelor, tratarea bolnavilor cu indiferenţă, excrocherii cu listele etc. erau fenomene des întâlnite în activitatea acestor puncte şi se datorau în totalitate mentalităţii, atitudinii faţă de obligaţiile de serviciu a celor angajaţi în sistemul respectiv.
În satul Cioara, raionul Bujor, felcerul Nesvoian de comun acord cu preşedintele sovietului sătesc Eşanu, au inclus în lista celor care aveau dreptul să ia masa la aceste puncte 14 persoane care nu erau bolnave de distrofie. Concomitent ei au scos din această listă alte 14 persoane care erau bolnave de distrofie şi aveau strictă nevoie de a fi alimentate suplimentar [2].
În satul Izvoare, raionul Drochia, bolnavii de distrofie, internaţi în spital, trei zile la rând au fost ţinuţi flămânzi în timp ce produsele alimentare necesare erau în depozitul spitalului, însă se aflau sub lacăt. Uneori bolnavilor internaţi în acest spital li se dădea doar apă fiartă fără pâine şi zahăr. La decesul unui pacient bolnav de distrofie, A. I. Bulat, medicul acestui spital, Rozenfild, a declarat cu nonşalanţă, că chipurile indiferent de faptul dacă i s-ar fi acordat hrană s-au nu, el totuna era sortit să moară [3].
În satul Noii Prodăneşti, raionul Cotiujeni, la punctul de alimentare bucatele erau pregătite foarte prost. La protestele celor ce se alimentau asupra acestui fapt, şeful lui, un oarecare Smaizman, replica cu răutate: „Să ziceţi mersi şi de aceea ce vi se dă, degrabă nici această n-o s-o vedeţi” [4].
În satele Iordanovca, Sadadia, raionul Romanovsc, punctele de alimentare uneori 3-4 zile la rând nu primeau pâine [5].
În perioada de funcţionare a punctelor de alimentare în acest raion au fost eliberate din funcţie 25 de persoane, dintre care 16 pentru fraudă şi furturi [6].
Drept cauză a unor astfel de fenomene, autorii memoriului, în care erau menţionate toate aceste fapte, considerau lipsa unor discuţii pe marginea lor în cadrul şedinţelor comitetelor raionale şi judeţene de partid, comitetelor executive de acelaşi nivel, lipsa unui control zilnic din partea organelor respective asupra modului de activitate a punctelor de alimentare şi, mai cu seamă, asupra modului cum sunt pregătite şi repartizate bucatele în cadrul lor [7]. Luând în considerare acea penurie de cadre calificate de care suferea Moldova în acea perioadă de timp, aproape în toate domeniile vieţii sociale, soluţia propusă nu prea avea sorţi de izbândă. Era practic imposibil ca pe lângă cele câteva mii de persoane care erau nemijlocit implicate în procesul de funcţionare a punctelor de alimentare, a spitalelor şi bărăcilor în care erau internaţi cei bolnavi de distrofie să mai găseşti încă vreo 200 de persoane cu funcţii de răspundere, care să controleze zilnic felul cum este pregătită hrana la punctele respective, modul cum sunt respectate normele stabilite atât la pregătirea, cât şi la repartizarea ei.
Cu toate acestea, eforturile depuse la combaterea distrofiei pe parcursul primelor şase luni ale anului 1947, perioada cea mai grea din punctul de vedere al proporţiilor pe care le-a căpătat această maladie în ansamblu pe republică, au fost enorme, practic, pe măsura gravităţii situaţiei. Către mijlocul lunii mai în republică funcţionau peste o mie puncte de alimentare în care luau masa zilnic peste 175 mii de persoane. Numărul celor bolnavi de distrofie către 15 mai 1947 s-a redus faţă de 15 martie al aceluiaşi an, punctul culminant al îmbolnăvirilor cu cca 117 mii de persoane. De la 240.537 până la 123.763 persoane [8].
Pe lângă cele 175 mii de persoane care zilnic luau masa la punctele de alimentare, peste 1160 mii de persoane primeau ajutor alimentar. În aceste scopuri, pe parcursul lunilor ianuarie-martie 1947 au fost repartizate 20.596 tone de cereale [9].
Către mijlocul lunii mai, treptat a început să scadă şi numărul deceselor celor bolnavi de distrofie. Către 1 ianuarie 1947 numărul celor decedaţi de pe urma distrofiei a constituit 10.972 de persoane. Pe parcursul lunii ianuarie de pe urma foametei au decedat 9.871 de persoane, în februarie – 10.683, in martie 8.129, în aprilie – 2.681 şi in primele 2 săptămâni ale lunii mai – 636 de persoane [10]. În total, dacă e să dăm crezare notei informative a adjunctului secretarului CC al PC (b) din Moldova pentru comerţ – A. Ustinov, în perioada cea mai critică a foametei – toamna anului 1946 – iarna-primăvara anului 1947 în republică de pe urma distrofiei au decedat în jur de 43 mii de oameni (42.972). Cifrele respective, desigur, reflectă realitatea, dat fiind că multe alte date indicate în această notă, şi în primul rând, cele ce se referă la dinamica îmbolnăvirilor de distrofie, ponderea acestora în numărul total al populaţiei scot în evidenţă un tablou sinistru al fenomenului, nişte tendinţe deloc pozitive, mai ales pentru lunile ianuarie, martie ale anului 1947. Autorul insă le expune aşa cum sunt (vezi tabelul).
Dinamica îmbolnăvirilor de distrofie, a funcţionării punctelor de alimentare şi a ajutorului alimentar acordat populaţiei rurale
 
În linii mari tabloul dat scoate în evidenţă toţi parametrii de bază ai foametei din 1946-1947. Pe de-o parte, el indică numărul celor bolnavi de distrofie, ponderea lor în numărul total al populaţiei, numărul celor spitalizaţi şi, în sfârşit, al celor decedaţi. Pe de alta, el reflectă eforturile, măsurile reale ale organelor de conducere ale republicii în scopul combaterii acestui fenomen, reducerii ariei lui de răspândire. Totodată, el scoate în vileag un adevăr foarte neplăcut pentru conducerea de vârf de atunci a republicii – incapacitatea ei de a percepe proporţiile reale ale fenomenului, caracterul lui sinistru şi catastrofal. Către 1 ianuarie 1947 în republică de pe urma distrofiei decedase deja cca 11 mii de oameni, însă organele respective nu aveau la dispoziţie nici datele concrete privind numărul bolnavilor de categoria a 2-a şi a 3-a, adică a celor mai afectaţi de această maladie, situaţia cărora era cea mai critică şi care necesitau ajutor alimentar şi medical de urgenţă. Situaţia i-a luat prin surprindere pe cei aflaţi în vârful piramidei puterii în republică. Altfel cum s-ar putea de explicat că chiar după înfăptuirea unor măsuri de amploare întru combaterea distrofiei – înfiinţarea punctelor de alimentare, acordarea ajutorului alimentar unui număr tot mai mare de persoane, numărul îmbolnăvirilor de distrofie continuă să crească. Doar către începutul lunii mai, când numărul punctelor de alimentare depăşise cifra de o mie, când numărul celor care se alimentau în ele se ridica la peste 175 mii de persoane, putem afirma că dinamica acestor îmbolnăviri a scăzut din intensitate. Deşi şi la 15 mai 1947 numărul bolnavilor de distrofie se ridica la cca 124 de mii, inclusiv la cea de 36 de mii a celor de categoria a 2-a şi a 3-a.
De menţionat că odată cu încetarea acordării ajutorului alimentar la sfârşitul lunii mai – începutul lunii iunie, numărul îmbolnăvirilor de distrofie începe din nou să crească. Într-o notiţă informativă pe numele secretarului CC al PC (b) din Moldova – N. G. Covali şi a secretarului comitetului judeţean de partid Chişinău – N. S. Krainii, secretarul comitetului raional de partid Străşeni – D. Gladchii scria că dacă la data de 25 mai în raion erau luaţi în evidenţă 2.002 persoane bolnave de distrofie, apoi la data de 5 iunie numărul lor a crescut până la 2.175 de persoane [11].
În satul Tătăreşti la 25 mai, bolnavi de distrofie erau 83 de oameni, iar la 5 iunie deja 103. În satul Străşeni respectiv – 158 şi 237. În satul Ciuciuleni – 191 şi 250 de persoane [12].
Cauza acestor îmbolnăviri, conform opiniei autorului acestei notiţe informative, rezidă în sistarea ajutorului alimentar. Ţăranii n-aveau resurse alimentare. Odată cu încetarea funcţionării punctelor de alimentare numărul îmbolnăvirilor de distrofie a început să crească [13].
Fenomenul respectiv constituie un argument în plus împotriva autorilor, care încearcă să diminueze importanţa ajutorului alimentar acordat de către Statul Sovietic ţăranilor moldoveni. Dacă n-ar fi existat acest ajutor, proporţiile catastrofei demografice pentru republica noastră ar fi fost enorme, poate chiar irecuperabile. Însă în pofida tuturor măsurilor adoptate, ajutoarelor concrete acordate, în definitiv, foametea a fost depăşită doar în toamna anului 1947. La 1 iulie 1947 în republică se mai numărau încă peste 90 de mii de bolnavi de distrofie. Iar pe parcursul lunii iunie de pe urma acestei maladii au decedat 5.238 de persoane [14]. Decesele au continuat şi pe parcursul lunii iulie. Însă evident într-un număr mult mai mic. În ansamblu pe republică numărul celor decedaţi de pe urma distrofiei în prima decadă a lunii iulie a fost de 1.100 de persoane, în cea de-a doua – de 330 de persoane [15]. Conform informaţiilor parvenite din raioane, cauza deceselor în această perioadă în mare parte o constituia supraîncărcarea aparatului digestiv cu boabe crude de culturi cerealiere [16].
Un aspect important al problemei îl constituie numărul total al celor decedaţi. În timp ce unii cercetători, în principal, din rândul celora care îşi atribuie apartenenţa la istoriografia sovietică moldovenească, caută să diminueze acest număr, să-l prezinte oricum mai puţin pronunţat, cei de factură „nouă”, adică acei care de la 1987 încoace şi-au schimbat optica asupra trecutului istoric al republicii noastre, dimpotrivă, caută în fel şi chip să-l sporească, să-l facă cât mai frapant, cât mai sinistru.
De menţionat că în ultima lucrare de sinteză pe istoria Moldovei de până la aşa-zisa „Restructurare” nici nu se făcea aluzie referitor la numărul celor decedaţi în timpul foametei din anii 1946-1947.
În cadrul abordării tangenţiale a acestui cataclism social-economic accentul era pus pe ajutorul acordat ţăranilor moldoveni din partea Statului Sovietic [17].
În „Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, editată in anul 2004, subiectul respectiv este reflectat deja destul de amplu, numărul celor decedaţi de distrofie fiind estimat la o sută de mii. În urma foametei, susţin autorii acestei lucrări, de distrofie au suferit nu mai puţin de 389 mii de oameni, pentru 100 mii din acel număr boala s-a terminat cu moartea [18].
Anterior această cifră, istoricul V. Ţaranov o deduce în monografia sa „Ocerchi soţialino-ăconomicescogo razvitia Moldovî” (1940-1960 gg.) [19]. Starea reală a organelor de statistică din acea vreme, menţionează el, nu permite stabilirea precisă a numărului celor decedaţi de pe urma distrofiei. Totodată, analiza minuţioasă a materialelor informative privind mortalitatea de distrofie în perioada – toamna anului 1946 – vara anului 1947 scoate în evidenţă faptul că numărul celor decedaţi de pe urma acestei maladii nu depăşeşte 100 de mii [20].
Acest punct de vedere îl împărtăşeşte şi istoricul Lucheria Repida. În perioada noiembrie – decembrie 1946 – prima jumătate a anului 1947 în republică, susţine ea, au decedat de pe urma distrofiei 95.607 persoane. De pe urma altor maladii – 42.912 persoane. Datele respective nu sunt complete, dat fiind că multe persoane aflate în căutarea produselor alimentare decedau în afara hotarelor republicii. Însă puţin probabil, consideră autoarea, că numărul acestora să fi fost mare [21].
Unul dintre primii istorici care a căutat să stabilească numărul celor decedaţi de pe urma distrofiei în anii 1946-1947 în baza documentelor de arhivă a fost Boris Bomeşco. De pe urma distrofiei şi a bolilor, care într-un fel erau o consecinţă a acesteia, susţine el, populaţia republicii a pierdut în jurul a 70-80 mii de oameni sau peste 3 la sută din numărul ei total. Aici n-au fost luaţi în calcul cei care au decedat în afara republicii – în regiunile Ivano-Francovsc, Cernăuţi, Lvov, unde plecau în căutarea produselor alimentare. Permanent în drum se aflau 5-6 mii de oameni, o parte dintre care au decedat acolo [22].
După cum am menţionat mai sus, există însă cercetători care susţin că numărul celor decedaţi de pe urma foamei a fost mult mai mare. Istoricul Ion Ţurcanu, unul dintre primii care a abordat această problemă, se alătură celor care consideră că tributul foametei ar fi constituit 150-200 mii de oameni [23].
Cifra respectivă o susţin şi autorii culegerii de documente „Golod v Moldove (1946-1947)”. Cel mai probabil cifra reală a celor decedaţi de pe urma foametei, consideră ei, este de 150-200 mii de oameni [24].
Numărul celor decedaţi pe parcursul celor 10 luni de foamete, septembrie 1946 – iulie 1947, argumentat documentar, constituie 148.975 de oameni [25]. Însă aici sunt incluşi şi cei decedaţi din cauza vârstei sau a bolilor. Chiar dacă luăm în calcul numărul celor decedaţi peste hotare, numărul total nu poate constitui 150, cu atât mai mult 200 mii de oameni. Probabil, au dreptate acei cercetători care consideră că numărul celor răpuşi de foame nu depăşeşte cifra de o sută de mii. E de la sine înţeles că atunci când încercăm să stabilim numărul real al celor decedaţi de pe urma foamei nu trebuie să scăpăm cu vederea că moartea neîndreptăţită înainte de vreme a unei singure persoane deja prezintă în sine o întreaga tragedie. Dar atunci când această soartă în condiţii mult mai tragice şi mai grele o împărtăşesc zecile de mii de oameni absolut nevinovaţi, cum poate ea fi interpretată? Din punctul nostru de vedere, nu altfel decât o adevărată catastrofa naţională. Şi pentru a scoate în evidenţă tot tragismul acestei catastrofe, ironia soartei celor care au fost protagoniştii ei, trebuie să stabilim totuşi cu o precizie cât mai mare cine se face vinovat de ea, cine poartă răspundere faţă de vieţile pierdute de pe urma ei? După cum e şi firesc, la acest subiect opiniile celor care l-au abordat în cadrul cercetărilor lor diferă foarte mult.
Startul discuţiilor în jurul acestei probleme l-a dat scriitorul Dumitru Matcovschi. În plină desfăşurare a aşa-numitei „Perestroici”, în anul 1987, el publică în ziarul moscovit „Literaturnaia gazeta” un articol intitulat „Hotinul în rezervaţie” [26]. Scopul articolului, din cele declarate de autor, urmărea sensibilizarea opiniei publice asupra unor probleme stringente cu care, chipurile, se confrunta societatea la acea vreme. În realitate, acest articol nu prezintă nimic altceva decât un început de critică frontală a sistemului social-politic existent. Referindu-se însă la problema foametei din anii 1946-1947, autorul a dat dovadă de multă înţelepciune, expunând un punct de vedere destui de echilibrat asupra cauzelor acestui flagel. „Nenorocirea din anul patruzeci şi şapte, susţinea el, a avut cauzele ei obiective: seceta s-a abătut asupra noastră imediat după război, Moldova se ruinase complet, oamenii trăiau răzleţiţi, fiecare cum îl ducea capul. Dar a existat şi o cauză subiectivă: conducerea de pe atunci a republicii a insistat să se realizeze planul de vânzare la stat a cerealelor. Ţara nu ştia ce se întâmplă în Moldova. Când a aflat, s-a grăbit să ne vină în ajutor [27].
Un punct de vedere similar cu scoaterea în evidenţă şi mai pregnant, şi mai desluşit a factorului subiectiv în procesul de provocare a foametei din anii 1946-1947 este expus de către directorul de atunci al Institutului de Istorie a partidului de pe lângă CC al PC al Moldovei – Vasile Isac, în cadrul unei mese rotunde, organizată de ziarele „Moldova Socialistă” şi „Sovetscaia Moldavia” în sala de conferinţe a acestui institut la 4 august 1988.
Cugetând asupra cauzelor ce au provocat acest flagel, Vasile Isac menţiona că din analiza faptelor, a materialelor documentare, în care şi-au găsit reflectarea evenimentele tragice din acea perioadă, rezultă că seceta n-a fost singurul factor ce a condiţionat foametea. Una din cauzele situaţiei critice ce s-a creat în republică în privinţa asigurării cu produse alimentare la acea vreme o constituie incapacitatea conducerii de atunci a republicii de a aprecia obiectiv, la parametrii ei reali, această situaţie şi de a o face cunoscută conducerii de vârf a Uniunii la momentul oportun [28]. Drept urmare, sarcinile de plan de predare a pâinii către stat n-au fost corelate cu posibilităţile reale ale gospodăriilor, multe raioane obiectiv nu erau în stare să facă faţă acestor sarcini [29].
Erau comise şi multe încălcări în procesul repartizării ajutoarelor alimentare. Pe lângă greutăţile de ordin obiectiv – vreme geroasă, drumuri introienite, lipsa mijloacelor de transport era prezentă, din păcate, şi nepăsarea din partea unor funcţionari faţă de chinul, nenorocirea ţăranului [30].
Rolul negativ al factorului subiectiv în declanşarea foametei este nevoit să-l recunoască şi Boris Bomeşco, unul dintre primii cercetători de profesie care şi-a concentrat atenţia asupra acestei probleme în noile condiţii de dezvoltare a ştiinţei istorice. Broşura, publicată sub semnătura sa, „Zasuha i golod v Moldavii 1946-1947 gg”, denotă modul de abordare a problemei, factorul pe care dânsul îl consideră determinativ în provocarea acestui fenomen. Cu toate acestea, după o analiză minuţioasă a situaţiei ce s-a creat în republică în toamna anului 1946 la capitolul asigurării populaţiei cu produse alimentare, el se vede nevoit să constate că conducerea locală (şi are în vedere conducerea de vârf a republicii – L. B.) n-a fost în stare să aprecieze adevărat această situaţie şi n-a insistat în modul cel mai categoric şi tranşant asupra acordării de urgenţă populaţiei a unui ajutor alimentar consistent [31].
Tot în această perioadă, în plină „restructurare” a vieţii publice şi ştiinţifice, apar lucrări la această temă, în care cauzele foametei din anii 1946-1947 sunt tratate complet de pe alte poziţii.
Foametea din anii 1946-1947, scria istoricul Ion Ţurcanu într-o broşură scoasă de sub tipar la începutul ultimului deceniu al secolului trecut, nu a fost rezultatul condiţiilor naturale defavorabile şi nici urmarea unor greutăţi economice ale statului sovietic în situaţia când condiţiile climaterice într-adevăr provocau o scădere a producţiei agricole, iar de aici şi problema privind aprovizionarea populaţiei cu produse alimentare, regimul Stalinist nu numai că nu a facut ce se cuvenea să facă pentru înlăturarea acestor factori negativi, ci a profitat de nefericirea celor mulţi pentru a-i face şi mai dependenţi de el şi a-i supune unei exploatări şi mai mari [32].
Iarna lui 1946-1947, scria alt istoric care a abordat problema în cauză, a fost cea mai tragică din istoria contemporană a românilor basarabeni. La sate mureau familii întregi. Erau sate în care, în fiecare lună, se stingeau 120-180 de vieţi omeneşti. Responsabil de această situaţie tragică era, in primul rând, statul socialist [33].
Referindu-se la această filă tragică din istoria neamului, profesorul Boris Vizer susţine că ea a fost rezultatul firesc al politicii promovate de statul sovietic în domeniul relaţiilor agrare. „Pentru accelerarea colectivizării, sublinia el într-un manual de istorie pentru cl. a IX-a, s-a recurs la constrângerea populaţiei prin foame organizată, după cum s-a mai procedat în U.R.S.S. la începutul anilor ’30 [34]. El recunoaşte că foametea din 1946-1947 a fost cauzată de mai multe circumstanţe, însă cauza principală, conform convingerii lui, a constituit-o concentrarea resurselor de pâine în mâinile statului şi folosirea lor ca mijloc de convingere a populaţiei” [35].
În acelaşi context prezintă interes opiniile privind cauza foametei din anii 1946-1947 a două persoane care nu aparţin tagmei istoricilor, dar care au fost martorii şi victimele acestui flagel – Serghei Sidorenco şi Grigore Eremei. Primul, în martie 1946 a fost demobilizat din rândurile Armatei Roşii şi repartizat la muncă de partid în Moldova, în virtutea funcţiilor de serviciu fiind nemijlocit implicat în lupta de combatere a foametei. Al doilea, la acea vreme fiind de o vârstă fragedă, a avut de suferit pe propria-i piele consecinţele acestui flagel.
Cauzele foametei, conform opiniei lui S. Sidorenco, au fost două: consecinţele extrem de grele ale regimului româno-german din anii 1941-1944 şi seceta fără precedent din anii 1945-1946 [36].
În anii 1941-1944, terenurile însămânţate cu cereale s-au redus cu 180 mii ha, au fost distruse cca 30 mii ha de vii şi livezi. Au fost scoase din teritoriul Basarabiei zeci de milioane de puduri de produse agricole, cca 500 mii capete de vite. Rezervele de produse alimentare ale ţăranilor s-au redus la limită [37].
Putem cădea de acord, susţine Grigore Eremei, că pe plaiul nostru, mai ales în 1946, s-a dezlănţuit o secetă mai rar întâlnită. Totodată trebuie să recunoaştem cinstit că foametea în masă a fost consecinţa carierismului conducerii de atunci a republicii şi, în primul rând, a primului secretar al CC al PCM – Nicolai Covali, care în scopul dobândirii unor dividente politice la Moscova a insistat asupra supraîmplinirii cu orice preţ a planului de vânzare a pâinii la stat [38].
Şi, ca un ultim acord în suita de opinii asupra acestei probleme, ne vom opri atenţia asupra celor scrise de autorii introducerii foarte preţioasei culegeri de documente „Golod v Moldavii” – Anatol Ţaranu şi Ion Şişcanu, pornind de la premisa că cine să cunoască mai bine problema decât acei care au ţinut în mână, au studiat practic toate documentele cele mai importante, descoperite către acel moment în marea lor majoritate în Arhiva organizaţiilor social-politice a Republicii Moldova.
Ei şi-au expus punctul de vedere pornind de la întrebarea retorică: a fost oare posibil de evitat tragedia anului 1947? E absolut evident, recunosc ei, că foametea postbelică a fost provocată de o secetă cruntă. O circumstanţă agravantă a constituit ruina de după război. Cu toate acestea, foametea în masă ar fi putut fi evitată. Însă astfel de raţionamente, subliniază ei, ar fi fost logice în cadrul unui sistem social, care poartă de grijă cetăţenilor săi, ele însă îşi pierd orice sens atunci când ne referim la sistemul administrativ de comandă stalinist, care macină fără nicio milă vieţile omeneşti în interesul doctrinelor politice [39].
În anul 1946, continuă ei, când ţara se zbătea sub presiunea unei secete extrem de aspre, iar în Moldova mureau sate întregi, zeci de milioane de puduri de pâine au fost exportate peste hotare. Şi aceasta era pâinea smulsă prin intermediul colectărilor din mâinile înţepenite ale celor ce mureau de foame [40].
Ajutorul alimentar care era acordat populaţiei, conchid autorii respectivi fară pic de îndoială, urmărea nu atât salvarea de vieţi omeneşti ci, mai degrabă, păstrarea în viaţă a lucrătorilor, fără de care ar fi fost imposibile colectările de pâine [41].
Fără a intra în detalii, analiza tuturor acestor puncte de vedere vom încerca s-o facem prin prisma cifrelor, datelor concrete reflectate în documentele, memoriile timpului, ceva mai jos, ţinem totuşi să menţionăm că, la prima vedere, când iei cunoştinţă de concluziile acestora din urmă, înclini să crezi ori că autorii respectivi n-au citit cu destulă atenţie documentele pe care le-au avut la dispoziţie, ori că ei posedă o logică deosebită de cea obişnuită ce le permite să vadă lucrurile anume în acest mod. Opiniile reproduse însă sunt un fapt împlinit, ele reflectă situaţia reală ce s-a creat în acest domeniu al ştiinţei şi nouă nu ne rămâne decât să luăm act de ele şi să încercăm a le analiza prin prisma realităţilor istorice la acea vreme.
Majoritatea celor ce au scris la această temă au menţionat impactul negativ al războiului asupra forţelor de producţie din agricultură, asupra stării materiale a gospodăriilor ţărăneşti în general. În capitolul precedent noi la fel am dedicat acestei probleme un spaţiu destul de larg. Practic, unanimi sunt autorii care au studiat factorii ce au provocat foametea din anii 1946-1947 şi în privinţa aprecierii secetei cumplite din anii 1945-1946. Pentru a întregi tabloul sub acest aspect vom reproduce doar câteva crâmpeie din documentele timpului, în care şi-au găsit reflectarea parametrii reali ai acestui cataclism natural. S-ar părea că pentru istoriografia noastră subiectul acesta este deja consumat, este cercetat în detaliu, sub toate aspectele. Cu toate acestea, o trecere în revistă a celor mai concludente caracteristici ale ei, ţinând cont de faptul că totuşi anume ea a fost factorul obiectiv principal ce a stat la baza acestui flagel, ni se pare nu doar potrivită, ci chiar necesară.
Anul 1945, conform datelor serviciului agrometeorologic s-a dovedit a fi secetos şi rece. Depunerile atmosferice au constituit 72 la sută faţa de media anuală obişnuita în raioanele de sud şi de sud-est (Tiraspol) şi 81 la suta în cele de nord (Briceni). Iarna, primăvara şi toamna anului 1945 au fost mai reci decât de obicei. Vara, dimpotrivă, valorile termice au depăşit normele [42].
Depunerile atmosferice în toamna anului 1945, pe parcursul lunilor septembrie-noiembrie, perioadă extrem de importantă pentru culturile însămânţate în această perioadă, au fost mult sub media anuală. Conform datelor înregistrate de către staţiile agrometeorologice locale, ele au alcătuit – 31 mm la Chişinâu, 33 – la Bălţi, 35 – la Cărpineni, 43 – la Tiraspol, 50 – la Corneşti, 55 – la Soroca, 65 – la Briceni, 70 – la Comrat şi 75 mm – la Voroncău. În procente faţă de media anuală în anii precedenţi ele au constituit: 32,26,34,53,47,45,55,74 şi 59 [43].
În cinci din aceste nouă localităţi depunerile respective nu s-au ridicat nici măcar până la o jumătate faţă de media anuală obişnuită. În trei din ele aceste depuneri au constituit doar cca 30 la sută faţă de normă.
Condiţiile meteo nefavorabile din toamna anului 1945 – iarna anului 1946 au continuat şi în primăvara acestui an. În lunile martie – mai depunerile atmosferice abia au constituit a cincea parte din normă. Situaţia s-a complicat şi in urma creşterii valorilor termice, a gerului şi a vânturilor puternice. În luna mai au fost înregistrate 15 zile când temperatura aerului s-a menţinut la 30°, în unele zile atingând chiar 38°, la sol fiind înregistrate temperaturi de 65 [44].
Depuneri atmosferice de la 1 aprilie până la 1 octombrie 1946, conform opiniei unuia din martorii oculari ai acestui cataclism, au fost la nivelul celor ce cad în pustiu. Toată vara n-au fost ploi. Semănăturile ardeau din rădăcină. Din regiunea Ismail prin Moldova treceau căruţe cu refugiaţi ce se deplasau spre regiunile Cernăuţi, Lvov, în speranţa de a supravieţui [45].
Noi am menţionat deja că seceta din 1946 cuprinsese o serie întreagă de regiuni ale Uniunii şi după parametrii ei principali se apropia de seceta din anul 1891, una dintre cele mai devastatoare secete din istoria Rusiei.
Care au fost consecinţele directe ale secetei din anii 1945-1946? Reducerea recoltei. Producţia globală de cereale în republică, conform calculelor unor cercetători în baza datelor Direcţiei centrale de statistică, în anul 1946 s-a dovedit a fi de 2,5 ori mai mică decât în anul neroditor 1945 şi de 5 ori mai mică decât în anul 1940. În ansamblu pe republică ea a constituit 365 mii t [46].
Dacă în anul precedent 1945, după livrările obligatorii către stat în republică rămăsese peste 700 mii tone de cereale, plus unele rezerve ce le mai păstrase ţăranii din roada anului 1944, plus anumite ajutoare alimentare din partea statului şi cu toate acestea populaţia a reuşit cu mare greu să scape de foamete în masă [47], apoi la ce se putea de aşteptat în condiţiile când recolta de cereale în ansamblu pe republică era doar de 365 mii tone, iar de rezerve în marea majoritate a gospodăriilor ţărăneşti nici vorbă? Era conştientă conducerea de vârf a republicii de faptul acesta? Judecând după conţinutul documentelor oficiale – telegrame, note informative expediate pe numele diferitor demnitari de partid şi de stat de la Moscova, hotărâri ale plenarelor biroului CC al PC (b) din Moldova se crează impresia că nu. Practic în niciun document oficial adoptat de către organele superioare de partid şi de stat ale republicii până la cunoscuta şedinţă lărgită a biroului CC al PC (b) din Moldova cu participarea lui Alexei Nicolaevici Kosâghin, din 24 februarie 1947, situaţia catastrofală alimentară din republică nu-şi găseşte reflectarea. Deja la mijlocul verii anului 1946 conducerea de vârf a republicii avea la îndemână datele ce scoteau în evidenţă, demonstrau fără chip de tăgadă apariţia condiţiilor, premisele unei catastrofe alimentare de proporţii. Însăşi telegrama preşedintelui Consiliului de Miniştri al RSSM – N. Covali şi a secretarului CC al PC (b) din Moldova – N. Salogor pe numele lui A. Micoian scoate în vileag acest lucru. Peste 200 mii de hectare de semănături pârjolite, cca 350 mii hectare într-o stare jalnică. Roada medie la hectar în 41 de raioane din cele 60 era de 1-3 chintale [48].
Existau probe directe că această catastrofa deja s-a declanşat. În iunie 1946, în unele raioane ale republicii oamenii mureau în masă de distrofie. Într-o notiţă informativă a consilierului K. Plehanov pe numele secretarului organizaţiei de partid din judeţul Bălţi – N. Corneev se sublinia că situaţia alimentară în judeţ este foarte gravă. Numărul celor bolnavi de distrofie în multe sate creşte cu fiece zi. La 1 mai în raionul Ungheni erau înregistraţi 242 persoane bolnave de distrofie. La 10 iunie – 364 [49]. Situaţia este de-a dreptul catastrofală în satele Bălăsineşti, Beleavinţi şi Coteala, raionul Lipcani. În fiecare din ele numărul celor bolnavi de distrofie se ridică la 300. În fiecare zi mor câte 10-15 oameni [50]. După cum rezultă din datele acestei note, fenomenul distrofiei a început să se manifeste pregnant în aproape toate raioanele judeţului. Şi aceasta în plină vară într-o zonă care, de obicei, în alţi ani era mai puţin afectată de secetă.
S. Sidorenco scrie în memoriul său „Mi-amintesc şedinţa comitetului de partid judeţean Soroca … alarmaţi, noi raportăm primului secretar M. Naconecinâi despre faptul că grânele în câmp au pierit, oamenii au început să întrebuinţeze în hrană seminţele prevăzute pentru semănat, este neapărat nevoie de a acorda ajutor populaţiei. M. Naconecinâi nu o dată în prezenţa noastră l-a sunat pe N. Sologor, rugându-l să informeze CC al PC (b) din toată Uniunea, Consiliul de Miniştri al URSS. Însă acela, nu se ştie din ce motive, manifesta prudenţă, tărăgăna lucrul acesta” [51].
S. Sidorenco îl învnuieşte pe N. Sologor că n-a informat la timp şi în deplină cunoştinţă de cauză conducerea de la Kremlin privind situaţia reală din republică. G. Eremei consideră că de acest lucru se face vinovat N. Covali. Afirmaţie confirmată mai târziu şi de A. N. Kosâghin. „Guvernul, menţiona el în cadrul şedinţei lărgite a biroului CC al PC (b) din Moldova, din 24 februarie 1947, a aflat despre situaţia gravă ce s-a creat în republică privind asigurarea cu produse alimentare nu de la Dvoastră, tovarăşe Covali, ci de la procuratură şi din alte relatări, rapoarte” [52]. Faptul că n-au informat la timp conducerea de vârf a Uniunii despre ce se întâmplă cu adevărat în republică nu prezintă în sine altceva decât o greşeală echivalentă cu crima. Nu se ştie, să admitem că o atare informaţie ar fi putut să se soldeze cu anumite neplăceri pe linie de carieră. Deşi, după cum rezultă din cele spuse de A. N. Kosâghin în cadrul acestei consfătuiri, n-a existat nici aluzie la aşa ceva. Însă cât ar fi putut să cântărească acestea din urmă – sancţiunile pe linie de partid sau chiar pierderea postului, pe fundalul zecilor de mii de vieţi omeneşti salvate? Putem vorbi anume de zeci de mii, fiindcă chiar acordat cu întârziere, practic din februarie 1947, când distrofia căpătase proporţii catastrofale, acest lucru s-a reuşit. Însă şi mai grav este faptul nu doar că nu s-a relatat cu insistenţă guvernului unional despre situaţia grea în care s-a pomenit Moldova în vara anului 1946, ci s-a continuat cu încăpăţânare politica de colectări a pâinii către stat. Noi am menţionat că deja în lunile iunie-iulie conducătorii de pe loc băteau alarma, vorbeau despre o catastrofă alimentară ce se abate asupra ţării. Conducerea de vârf a republicii rămânea surdă la aceste semnale, ba mai mult ca atât, continua să se ocupe cu demagogia, declarând că nu poate fi considerată cu adevărat bolşevică acea conducere care nu este capabila să îndeplinească o sarcină de stat de extremă importanţă, că în lupta pentru pâine pentru adevăraţii bolşevici nu există greutăţi de neînvins [53].
Pe de-o parte, seceta, ruina. Pe de alta, comportamentul egoist al unor lideri de partid din republică. În afară de acestea, după cum am avut posibilitatea să ne convingem din cele menţionate anterior, comportamentul în multe cazuri criminal al unor şefi, activişti locali s-au soldat în cele din urmă cu pierderea a zeci de mii de vieţi omeneşti, cu grave deformări în constituţia psihică a oamenilor muncii de la ţară, cu răni adânci în sufletul celor care au avut de suferit de pe urma acestui flagel, şi-au pierdut rudele, apropiaţii. Pornind de la faptul că chiar şi cu mare întârziere ajutorul acordat din partea statului sovietic a reuşit să reducă substanţial proporţiile acestei catastrofe, să salveze sute de mii de vieţi omeneşti, putem afirma cu toată certitudinea că dacă măsurile respective ar fi fost întreprinse din toamna anului 1946, când foametea deja pătrunsese aproape în toate satele Moldovei, iar numărul celor bolnavi de distrofie creştea în fiecare zi, pierderile de vieţi omeneşti ar fi putut fi practic evitate. A lipsit însă un singur lucru – curajul, un pic de altruism, omenia celor ce se aflau la acea vreme la cârma ţării şi aveau datoria, erau obligaţi în virtutea funcţiilor ce le deţineau să poarte grijă oamenilor pe care soarta i-a hărăzit să fie supuşii lor.
E ştiut că unii cercetători încearcă să atribuie vina cea mare în declanşarea acestui flagel aşa-numitului sistem administrativ de comandă în varianta sa ortodoxă de tip Stalinist, care, chipurile, fiind programat din start la violenţă, predispus să soluţioneze până şi cea mai neînsemnată problemă doar cu sancţiunea celor din vârf şi cu o irosire de resurse umane, s-a dovedit a fi incapabilă să facă faţă acelei situaţii ce s-a creat la noi în republică în timpul foametei [54].
Cât priveşte rolul pe care l-a jucat acest sistem, dacă e să considerăm că sistemul administrativ din Uniunea Sovietică la acea vreme poate fi calificat şi în felul acesta, în combaterea foametei, apoi el n-a fost decât unul pozitiv. Dacă n-ar fi existat o centralizare strictă a organelor de putere în cadrul Uniunii, ar fi fost practic imposibil de realizat atât de operativ şi eficient mobilizarea în cadrul întregii Uniuni a resurselor necesare pentru combaterea foametei în Moldova. Sute de mii de vieţi omeneşti au fost salvate doar datorită acelor posibilităţi pe care le oferea acest sistem. Şi nu e vina sistemului, a puterii sovietice, cu atât mai mult, a lui Stalin, că Moldova la acea vreme ducea lipsă de cadre calificate, oneste, capabile să facă faţă problemelor cu care se confruntă populaţia ei, drumurile erau rele, lipseau mijloacele de transport, încăperile necesare pentru organizarea spitalelor, punctelor de alimentaţie etc., etc.
Cât priveşte afirmaţia unor cercetători precum că, în general, foametea din anii 1946-1947 poartă un caracter organizat, că a fost consecinţa unor măsuri premeditate, apoi ea nici nu poate fi luată în consideraţie. Trebuie să deţii, să dai dovadă de o logică specifică, deosebită, pentru ca să susţii că Uniunea Sovietică, care pierduse peste 25 milioane de oameni, avea strictă necesitate să mai ucidă câteva sute de mii.
Foametea din anii 1946-1947 a fost consecinţa unui concurs de circumstanţe nefavorabile. Însă rolul principal în provocarea, declanşarea ei îi revine, după cum am avut posibilitatea să ne convingem, aşa-zisului factor uman. Deşi nici nu ne dă mâna să-l califici în aşa mod, luând în considerare consecinţele manifestării lui.
Note:
[1]. Vezi: „Sovetscaia Moldavia” 23 sentiabrea, 1989.
[2]. Golod v Moldavii, p. 621.
[3]. Ibidem.
[4]. Ibidem.
[5]. Ibidem.
[6]. Ibidem, p. 622.
[7]. Ibidem.
[8]. Ibidem, p. 646.
[9]. Ibidem, p. 645-646.
[10]. Ibidem, p. 645.
[11]. Ibidem p. 673.
[12]. Ibidem.
[13]. Ibidem.
[14]. Ibidem, p. 690.
[15]. Ibidem.
[16]. Ibidem.
[17]. Istoria Moldavscoi SSR, Chişinău, Ştiinţa, 1982, p. 405.
[18]. Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Chişinău, 2004, p. 310.
[19]. Ţaranov V. I., Ocerchi soţialino-ăconomicescogo razvitia Moldovî (1940-1960 gg), Chişinău,
2002, p.160.
[20]. Ibidem.
[21]. Repida L. E., Suverennaia Moldova. Istoria i sovremennosti, Chișinău, 2008, p. 220.
[22]. Bomeșco B., Zasuha i golod v Moldavii, 1946-1947gg., Chișinău, Ştiinţa, 1990, p. 43.
[23]. Ţurcanu I., Foametea din Basarabia în anii 1946-1947, Chișinău, Universitas, 1993, p. 142.
[24]. Golod v Moldove (1946-1947), p. 10.
[25]. Matcovschi Dumitru, Narușiteli v zacazniche (Literaturnaia gazeta, 1987, 4 fevralea).
[26]. Ibidem.
[27]. „Sovetscaia Moldavia”, 1988, 4 avgusta.
[28]. Ibidem.
[29]. Ibidem.
[30]. Bomeşco B. Opera citată, p. 25.
[31]. Țurcanu I., Opera citată, p. 142.
[32]. Şişcanu Ion, Desţărănirea bolşevică în Basarabia, Chişinău, Adrian, 1994, p. 53.
[33]. Vizer B., Istoria contemporană a românilor. Materiale pentru clasa a IX-a, Chişinău, Ştiinţa, 1997, p. 88.
[34]. Ibidem.
[35]. Ibidem.
[36]. Sidorenco S., Zasuha. A esli greanet opeati?, Mâsli, nr. 2(6), 1999, mai.
[37]. Ibidem.
[38]. Eremei G., Opera citată, p. 479.
[39]. Golod v Moldavii, p. 13.
[40]. Ibidem.
[41]. Ibidem.
[42]. AOSPRM. F. 51. Inv. 4. D. 241, f. 33.
[43]. Golodv Moldavii, p. 186.
[44]. Kasnicov F. Boriba s zasuhoi v Moldavii, Chişinău, 1947, p. 11, Sâtnic M. C Opera citată, p. 58, Bomeşco B., Opera citată, p. 15.
[45]. Sidorenco S., Opera citată, p. 50.
[46]. Sâtnic M., Opera citată, p. 59.
[47]. Bomeșco B., Opera citată, p. 23.
[48]. Golod v Moldavii, p. 205.
[49]. Ibidem, p. 203,204.
[50]. Ibidem.
[51]. Sidorenco S., Opera citată.
[52]. Golod v Moldavii, p. 508.
[53]. Ibidem, p. 267.
[54]. Sovetscaia Moldavia, 1989, 23 senteabrea.
Leonid Bulmaga, doctor în istorie, cercetător ştiinţific coordonator la IISD al AŞM.