Biblioteca Digitală a României, DACOROMANICA,

Charta documentară

După o prea îndelungată risipire a energiilor, timp de un deceniu, în 20 septembrie 2009, a fost inaugurată Biblioteca Digitală a României, DACOROMANICA, apelativ inspirat din modelele francez şi spaniol: GALLICA și HISPANICA.

DACOROMANICA este singura bibliotecă digitală românească organizată profesional şi accesibilă gratuit în INTERNET. Dezvoltarea ei prin îmbogățire cu documente digitale se face continuu, în fiecare săptămână, astfel încât să reprezinte un veritabil instrument în cadrul rețelelor de cooperare națională și internațională, precum și un partener credibil al Bibliotecii Virtuale Europene, EUROPEANA.

DACOROMANICA este singura bibliotecă digitală din România capabilă să răspundă în timp real provocărilor contemporane ale revoluției cunoașterii:

• Solicitarea de a avea acces la documentele unicate sau dificil de cercetat;
• Cererea de consultare a textelor integrale sau a corpusurilor importante îmbogățite prin valoarea adăugată a asocierii imaginilor și sunetelor;
• Dorința imperativă de recuperare a memoriei naționale prin accesarea lucrărilor ascunse consultării în diferite perioade istorice sau interzise de cenzură, îndeosebi după al doilea război mondial;

Cei mai fideli utilizatori ai bibliotecii DACOROMANICA sunt majoritatea cercetători științifici, profesori universitari, cadre didactice, elevi și studenți, autodidacți și amatori.

Completarea permanentă a fondurilor de publicații digitizate în DACOROMANICA exprimă dialectica dintre cerere și ofertă. DACOROMANICA nu poate fi, cel puțin în această etapă a începuturilor, numai o modalitate de păstrare a tuturor documentelor amenințate fizic. Rațiunea ne impune o relație de întrepătrundere între politica de prezentare și politica de documentare. Au prioritate, întotdeauna, exemplarele unicat a căror stare de conservare este precară.

Acest concept organizatoric se definește ca o întoarcere la surse. Astfel spus, DACOROMANICA nu reprezintă o bibliotecă de autori sau o construcție exclusivă din lucrările unei singure biblioteci. Este o bibliotecă virtuală gândită a reprezenta identitatea culturală definitorie pentru imaginea României spirituale în CIBERSPAȚIU, în acest bun mondial comun de valoare inestimabilă și inepuizabilă.

Principiile fundamentale ale organizării și funcționării bibliotecii DACOROMANICA sunt:

1. Neacordarea exclusivității pentru un singur motor de căutare în modalitățile de acces la colecțiile digitale;
2. Garantarea accesului gratuit la documentele aflate în domeniul public;
3. Accesul multilingv la colecții cu modalități de utilizare cât mai variate și mai facile;
4. Agregarea cunoștințelor prin realizarea contextului și relaționarea colecțiilor;
5. Relevarea cunoștințelor prin interoperabilitate, metadate, bibliografii competente și exprimarea provenienței;
6. Certificarea integralității și autenticității documentelor digitizate;
7. Prezervarea materialelor digitizate prin păstrarea cu harduri și programe informatice performante, dar și prin protejarea împotriva unor erori umane, a unor atacuri externe și a unor suprapresiuni a datelor.

Inițial, în decembrie 1999, oferta DACOROMANICA reprezenta 6500 de pagini digitizate și prelucrate cu programe de recunoaștere a caracterelor de literă (OCR), în format HTML. Vizitele de consultare a documentelor au depășit 150.000 de utilizatori în anul următor, în 2000, ceea ce în epocă a reprezentat un succes de netăgăduit în condițiile de subfinanțare.

Au urmat anii 2001 și 2002, când proiectul Dacoromanica, preluat de către Ministerul Culturii și Cultelor, a avut un buget anual de 1.500.000 euro. În fapt, acest proiect reprezenta dezvoltarea variantei de la Biblioteca Metropolitană București prin transformarea acesteia într‑un portal, pentru început realizat în baza unui parteneriat între cele 4 mari biblioteci bucureștene: Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Metropolitană București, Biblioteca Centrală Universitară și Biblioteca Națională fostă Biblioteca Centrală de Stat. Proiectul a eșuat, întrucât licitațiile organizate au fost anulate la sfârșitul celor doi ani financiari din cauza unor contestații depuse intenţionat şi abuziv cu scopul nerealizării proiectului Biblioteca Virtuală a României. A fost o acțiune premeditată de sabotare.

După depășirea acestei perioade de stagnare şi în virtutea imperativelor erei digitale care impune cooperarea bibliotecilor patrimoniale, în decembrie 2007, s-a semnat cel mai important parteneriat și singurul din întreaga istorie a bibliotecilor românești, între Biblioteca Metropolitană București, cea mai veche și mai importantă bibliotecă publică din România şiBiblioteca Academiei Române, deținătoarea depozitului legal, a patrimoniului culturii scrise române și, de jure șide  facto, adevărata bibliotecă națională a ţării.

Complementar acestui parteneriat s-a semnat, în 2008, un acord cu Biblioteca Municipală Chișinău şiBiblioteca Municipală Sofia, iar în 2009 cu Comunitatea armenească din Bucureşti. Legătura Dacoromanicei cu reţeaua de biblioteci partenere constituie o necesitate majoră. Din aceste motive, au fost purtate discuţii în 2008, la Rîmnicul Vîlcea, cu bibliotecile judeţene din Euroregiunea Oltenia, iar la Ploieşti, cu bibliotecile judeţene din Euroregiunea Muntenia Sud. De asemenea, s-au organizat întâlniri, în 2009, cu scopul semnării unor parteneriate în vederea digitizării cu Societatea Română de Radiodifuziune și cu Arhiva Naţională de Filme. În prezent, când se elaborează programe de digitizare în numeroase instituții din străinătate, poziționarea ofertei noastre documentare trebuie să fie clarificată atât partenerilor, cât și publicului.

Mizele cooperării sunt: apropierea virtuală a unor ansambluri fizice separate care câștigă în coerenţă şi deschide piste inedite pentru cercetare; găsirea de complementarități colecţiilor; favorizarea formării unei viziuni îmbogăţite a patrimoniului. De asemenea, se pot pune în practică:

• legături cu colecţii deja digitizate de parteneri externi specializaţi din ţară şi din străinătate;
• partajarea rolurilor între instituţiile care ar avea capacitatea de a indexa într-o manieră rafinată pentru cititorii specialişti ai unei discipline şi BAR sau BMB, instituții care ar furniza textele corespunzătoare. Întregul dialog s-ar face pe Web în beneficiul utilizatorilor.

Existentul şi axele de dezvoltare:

Existentul

În prezent, DACOROMANICA oferă un fond de 2000 de volume ce însumează 1.000.000 pagini, 400 de imagini şi câteva resurse sonore digitizate. Obiectivul nostru pentru anul 2010 este să adăugăm 1.500.000 de pagini, 1500 imagini și resurse sonore. Documentele aparţin perioadei cuprinse între Evul Mediu şi începutul sec. XX.
Obiectivul este de a constitui o bibliotecă patrimonială şi enciclopedică. Politica documentară se bazează pe un corpus de autori, pe colecţii de periodice şi de serii editoriale, pe instrumente bibliografice, enciclopedice şi lingvistice, pe corpus-uri realizate în baza dosarelor tematice pe cât posibil în format multimedia.

Istoric:
Martie 1999: începutul selecţiei pentru digitizare şi realizarea unui material digitizat de 6500 p.;
2001: organizarea Dacoromanica I şi publicarea proiectului în formă de caiet de sarcini în vederea susținerii licitaţiei;
2002: republicarea proiectului Dacoromanica I în formă de caiet de sarcini cu scopul susținerii licitației;
2005: redactarea Chartei Documentara pentruDacromanica II;
2007: organizarea versiunii actuale Dacoromanica II, cu documente din domeniul public şi din colecţii particulare româneşti şi din străinătate.

Axele de dezvoltare

BMB redactează în 2005, CHARTA DOCUMENTARĂ pentru Dacoromanica II şi creşte mijloacele financiare dedicate. Răspunde noilor provocări cu sprijinul Bibliotecii Naționale a Franței, acordat din anul 2001, în primul rând prin cedarea drepturilor de autor pentru adaptarea în limba română a sistemului de indexare RAMEAU. De asemenea, au fost preluate toate experiențele anterioare cuprinse în caietele de sarcini întocmite pentru licitațiile din anii 2001 şi 2002.

Charta Documentarăia în calcul existenţa corpusului digitizat realizat de bibliotecile ce doresc să devină parteneri asociaţi şi posibilitatea colaborării cu instituţiile care au vocaţia de a deveni parteneri pentru dezvoltarea colecţiilor digitizate proprii.

Marile principii descrise în Charta Documentară sunt: bibliotecă pentru cercetare științifică; colecție enciclopedică și pentru sprijinirea educaţiei şcolare preuniversitare şi universitare; accesul la documente rare şi epuizate; reechilibrarea domeniilor de cunoştinţe; ponderea limbii române; reabilitarea perioadelor medievală, modernă și contemporană. Aceste obiective nu s-ar fi putut atinge numai prin propriile forţe şi colecţiile BMB.
În aceste condiţii, s-a făcut apel la capacitatea de asumare a responsabilităţii de cătreBiblioteca Academiei, adevărata Bibliotecă Naţională a României. Această politică se dezvoltă pentru a face să evolueze Dacoromanica II ca un instrument de cooperare.

Dorinţă de deschidere a Dacoromanicei către alte instituţii se circumscrie sistemului parteneriatelor, pentru a răspunde aşteptărilor potenţialilor parteneri din ce în ce mai interesaţi de proiectele de digitizare partajată.
Aceste parteneriate, încheiate cu scopul realizării unei digitizări partajate, doresc să se evidențieze complementaritatea colecţiilor şi punerea în valoarea competenţelor profesionale.

• Dacoromanicase defineşte ca bibliotecă virtuală cu vocaţie enciclopedică constituită din manuscrise şi toate categoriile de documente imprimate, înregistrări sonore și video. Proiectul iniţial, Dacoromanica I, s-a rezumat la o bibliotecă structurată în funcţie de solicitările şcolare, dar textele digitizate reprezentau ediții critice valoroase, pentru a răspunde în acest fel şi cerințelor cercetării științifice. Web-ul permite consultarea a ceea ce este rar și original, epuizat și puţin accesibil. Instrument de difuzare ştiinţifică și suport primordial pentru cercetare, Dacoromanica favorizează o descoperire remarcabilă a patrimoniului cultural naţional.
• Dacoromanicase distinge, de asemenea, în programul național de protejare a documentelor. În scurt timp, suportul digital va înlocui lucrările imprimate pe hârtie şi suportul de substituţie argintată, precum și toate celelalte suporturi de înregistrare. Pentru toate documentele ameninţate fizic, produsul protejării digitale va fi consultabil în site-ul Dacoromanica. Într-un anumit număr de cazuri, fără a fi sistematic, această politică de conservare se va intersecta cu politica documentară a Dacoromanicei. Scopul final este acela de a înregistra în Web cvasi-totalitatea fondurilor din bibliografiile româneşti.
• Documentele din Dacoromanica sunt libere de dreptul de autor.

O bibliotecă de corpusuri documentare originale

Dacoromanicaeste un instrument de difuzare a patrimoniului scris, iconografic, sonor și video.
În consecinţă, se vor propune publicului corpusuri cu teme legate de unul sau mai multe subiecte evidenţiate prin bibliografii specifice. O temă trebuie să cuprindă mai multe sute de documente şi, în consecinţă, este necesar să se propună ansambluri de date despre un autor, un curent de gândire sau un subiect dat.
În mod obiectiv, o perioadă de timp nu pot fi puse la dispoziție colecţiile în totalitatea lor. Dacoromanica nu are pretenţii de a fi exhaustivă, iar criteriile prezentate sunt folosite, în mod constant, în conceperea programelor.
Dacoromanicaeste imaginea principalelor opere tipărite, în prezentare cronologică. Criteriul de raritate primează în faţa oricărui alt criteriu de accesibilitate. Altfel spus, sunt privilegiate „ansamblurile de surse” puţin accesibile şi apte să intereseze un public larg.

Corpusurile de autori, în această accepţie, devin ansambluri de surse şi materiale de cercetare. Dacă documentele despre Grigore Alexandrescu sunt, în zilele noastre, mai uşor de regăsit comparativ cu Paris Mumuleanu, rostul Dacoromanicei este de a elimina această diferenţă şi de a situa în orizontul unei epoci, în mod egal, atât autorii consideraţi majori cât şi pe minori, așa cum nicio altă lucrare de critică sau istorie literară nu ar putea să o facă. Trebuie să se deschidă noi perspective de cercetare.
Un mare câștig va fi extinderea la fondurile de imagini şi la fondurile sonore. Noţiunea de corpus de autori aşa cum a fost ea dezvoltată pentru filozofi şi scriitori include elementele care aprofundează înţelegerea unei epoci sau a unui curent. Această dimensiune aparţine numai instituţiilor care conştientizează şi îşi asumă întreaga responsabilitate. Așa sunt BAR, cu un patrimoniu definitoriu pentru cultura română și BMB, cu o tradiție istorică instituțională de dimensiuni impresionante. Dacoromanica cultivă noţiunea de corpus şi va da o puternică coerenţă ofertei: adresabilitate din perspectiva istorică.

Când se va consulta Dacoromanica, se va avea acces fie la aceste teme, fie la titlul sau la autorul căutat, fie eventual la o colecţie. Criteriile se combină, fără să se excludă.
 
O bibliotecă de instrumente pentru cercetare

Instrumentele pentru cercetare sunt: dicţionarele, repertoriile, colecţiile de documente istorice şi literare, bibliografiile, aşa cum sunt înţelese în manieră clasică.
Există o cerere extrem de mare pentru digitizarea instrumentelor de lucru, precum şi pentru titlurile rare, precum și pentru lucrările interzise de cenzură decenii la rând. Se manifestă tot mai des dorinţa de a oferi o tablă de materii. În aceste condiţii, este necesar să se realizeze un studiu care să cuprindă:

• Lista principalelor titluri existente pentru a fi digitizate;
• Lista complementară a titlurilor de introdus în virtutea protocoalelor încheiate sau în urma achiziţionării din străinătate a unor cópii;
• Plan de încărcare specifică în Internet şi lanţul operaţiilor.

Priorităţile de reţinut sunt: punerea la dispoziţie a principalelor instrumente de lucru româneşti epuizate şi prezentarea unei oferte de cercetare pentru textele integrale ale tipăriturilor cuprinse în Bibliografia Românească Veche. Ulterior acestei etape, Dacoromanica se va completa cu cópiile executate după exemplarele din Bibliografia Românească Veche, care nu există în România, dar se păstrează în fondurile unor biblioteci din străinătate. Concomitent, se va modifica fundamental structura Bibliografiei Româneşti Vechi în sensul redefinirii noţiunii de carte veche românească. Criteriile adoptate sunt:

1. Locul de apariţie, reprezentat de teritoriul istoric al României, indiferent de limbile în care sunt editate cărţile;
2. Limba română, indiferent de locul de apariţie a cărţii;
3. Originea românăa fondurilor financiare folosite pentru imprimarea cărții, indiferent de locul apariției și de limba în care este publicată lucrarea.

Acoperirea lingvistică şi geografică: o colecţie majoritar românească

Dacoromanicaeste interesată prioritar de ceea ce a fost publicat în limba română, în ţară şi în străinătate, precum şi ceea ce s-a scris despre România, indiferent de limbă. În virtutea parteneriatului semnat cu Institutul de studii sud-est europene din cadrul Academiei Române se va realiza un corpus de documente româneşti aflate în străinătate. Începutul s-a făcut cu transpunerea digitală a lucrării savantului Virgil Cândea: Mărturii româneşti în străinătate. Evident, se va face o analiză astfel încât munca noastră să nu se dubleze cu efortul colegilor din ţările vecine îndeosebi din Republica Moldova, Ungaria, Austria și Germania. Această alegere situează oferta de la BMB şi BAR în raport cu cea a omologilor străini. În ceea ce priveşte criteriul acoperirii geografice, acesta urmăreşte limitele hărţii spirituale a românităţii, stabilită de existenţa istorică a minorităţilor româneşti din toate statele Balcanice, Grecia, Turcia, Macedonia, Bulgaria, Serbia, Albania, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Slovenia, precum şi din Ungaria, Slovacia, Polonia, Rusia şi Ucraina.

Raţionamentul este acelaşi şi pentru celelalte minorităţi româneşti din întreaga lume, precum şi pentru comunităţile evreieşti originare din România. Faptul că totuşi colecţiile de la BMB au fost completate în ultimul deceniu cu documente străine extrem de valoroase, incită la a se ţine cont de ele pentru a se evita frontierele prea rigide. Se va realiza o bibliografie selectivă adnotată a referirilor despre români în cartea străină, cu prezentarea specială a anului 1600, anul Primei Mari Uniri a Românilor, sub conducerea lui Mihai Viteazul.
Cât despre manuscrise şi colecţia de periodice, un program coerent va fi alcătuit de BAR. Operele în limba română rămân o prioritate pentru Dacoromanica, dar se poate şi trebuie să figureze aici documente într-o limbă străină, îndeosebi greacă şi latină, care provin din fonduri patrimoniale, când acestea completează corpusurile sau când lacuna ar fi prea evidentă şi ar dăuna coerenţei ansamblului. În privinţa cărţilor româneşti tipărite după anul 1830, îndeosebi se urmăreşte cuprinsul Bibliografiei româneşti moderne 1830-1918. Proporţia se stabileşte cu fiecare program.

Criteriul teritorialităţii, în sensul digitizării publicaţiilor din România, indiferent de limbă, are în vedere graniţele istorice ale celor 3 principate româneşti, Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, precum şi ale României moderne după primul război mondial şi după al doilea război mondial.

Acoperirea cronologică: o echilibrare între toate perioadele istorice

Evoluţia istorică ne-a determinat să accentuăm în Dacoromanica II partea dedicată secolului al XIX, în două sensuri:

• ca etapă  bogată a producţiei intelectuale clasice româneşti;
• ca perioadă de aur a criticii referitoare la celelalte secole, în special a evului mediu şi a perioadei fanariote.

Acesta este secolul marilor debuturi ale clasicilor români, începuturile marilor colecţii de documenteîn care se publică şi difuzează texte inedite din arhive, precum şi primele mari ediţii complete de autori. Dacoromanica reflectă în mod natural această mişcare ştiinţifică fundamentală din România, în special în cazul istoriei.
Secolul al XIX-lea este, de asemenea, marele moment al difuzării ordonate a ştiinţelor şi al ideilor politice prin intermediul revistelor. Este o dimensiune care trebuie să fie corespunzător prezentată.

Posibilităţile noastre limitate ne conduc la concluzia că va mai dura destul de mult timp până când colecţiile de la BMB şi BAR, precum şi de la partenerii noştri vor fi accesibile în totalitatea lor, în Dacoromanica.
Analiza detaliată a fondurilor digitizate pe domenii, determină următoarele afirmaţii:

• Dacoromanicarămâne exclusiv în domeniul documentelor libere de dreptul de autor. Alte forme de dezvoltare nu sunt decât donațiile prin cedarea drepturilor de autor și prin realizarea de ediții proprii publicate de către editura Bibliotecii Metropolitane București.
• Este necesar un echilibru între toate perioadele istorice.

În contextul acestor principii stabilite, se urmăreşte completarea şi dezvoltarea digitizării surselor de cercetare.

• Secolul al XIX-lea, în special în a doua sa jumătate, necesită o prezentare mai alertă, îndeosebi a literaturii originale şi a traducerilor româneşti, precum şi a domeniilor istoriei şi politicii. În sfârşit, trebuie să se poată constitui ansambluri despre Primul război mondial, întrucât este obiectul unei reale creşteri de interes.

Repartiţia domeniilor

Dezechilibrele între domenii şi perioade istorice sunt inerente pentru orice început, dar mai ales în situaţia delicată a existenţei unor finanţări variabile de la an la an.

Dacoromanica. SITUAŢIA ACTUALĂ – 2009

O singură categorie de documente este oarecum, bine acoperită: cartea rară şi preţioasă.
O cantitate mai importantă este reprezentată de culegerile de documente istorice.
Nu se pune problema evidențierii acestei stări de fapt, întrucât se ştie că există un prag pentru ca un fond digitizat să atingă o masă critică interesantă pentru cercetare. Trebuie să se stabilească un echilibru între creşterile acestor două categorii de documente şi celelalte fonduri ce trebuie digitizate.
Celelalte domenii sunt limitate cantitativ, dar se va căuta permanent realizarea unui echilibru.
În perioada imediat următoare se vor dezvolta mai mult sectoarele: lingvistică, literatură, filozofie, religie, drept.

Locul artelor va fi planificat în sensul creşterii, în funcţie de proiectele de partajare cu partenerii noştri.


Două şantiere prioritare

Digitizarea revistelor şi a presei

Revistelesunt astăzi foarte solicitate. Se va acorda importanţă completării sistematice a titlurilor celor mai importante, pentru a răspunde din acest punct de vedere unei cereri imperioase. Totuși, acest plan nu se poate dezvolta fără includerea progreselor tehnice care să faciliteze accesul la reviste, navigare în tabele, acces ce trebuie îmbunătăţit în Dacoromanica.

Presa cotidianăeste un alt şantier ştiinţific şi tehnic esenţial din Dacoromanica. Presa cotidiană a sec. al XIX-lea rămâne dificil de accesat, cu toate că ea reprezintă un izvor fundamental pentru cercetare. Este propusă o alegere de titluri pentru că, în această etapă, este o utopie să gândim un program ideal, cum este o digitizare în totalitate.

Sunt în studiu soluţii tehnice pentru presa cotidiană veche de format mare, astfel încât să se lanseze un plan masiv de aproximativ 3 milioane de pagini începând cu 2010, care va reprezenta o plus-valoare deosebită pentru difuzarea limbii şi culturii române în lume. În plus, starea de conservare extrem de precară a multor colecţii, multe dintre acestea fiind unicate, ne obligă în mod stringent să gândim şi o politică de prezervare.
Acest şantier nu poate şi nici nu trebuie să se realizeze în detrimentul îmbogăţirii curente a Dacoromaniceişi va necesita mijloace complementare. Echilibrul cronologic propus mai sus este cuprins în afara planului de digitizare a cotidienelor române din sec. al XIX-lea.


Digitizarea imaginilor şi fondurilor sonore

În sfârșit, interesul asocierii cu alţi parteneri, cum sunt Societatea Electrecord, Arhiva Naţională de Film şi Societatea Română de Radiodifuziune, Institutul de Etnografie și Folclor reprezintă o condiţie sine qua non pentru o creştere concomitentă şi echilibrată a fondurilor de imagini şi a fondurilor sonore, alături de documentele imprimate.

Vor exista ansambluri digitizate de texte şi imagini care vor fi în corespondenţă virtuală şi pe care Dacoromanica va continua să le ofere cercetării, va fi un instrument fără asemănare care permite apropieri multiple, încă insuficient practicate. Din acest punct de vedere, tehnica digitizării oferă multe posibilităţi noi. Se va încheia un protocol de colaborare cu Arhiva Naţională a Filmului pentru digitizarea filmelor româneşti, cu prioritate pentru ecranizările marilor creaţii literare. De asemenea, se va digitiza fondul de discuri de vinilin din colecţia BMB, iar concomitent se va încheia un protocol de colaborare cu Societatea Electrecord  şi cu Institutul de Etnografie şi Folclor.

Fondurile de imagini şi de sunete care vor fi digitizate trebuie alese pentru a da coerenţă deplină Dacoromanicei ca bibliotecă enciclopedică şi de cercetare. Aceasta presupune realizarea unui echilibru, astfel încât „echilibrările” în profitul imaginii sau ale sunetului să nu se facă în detrimentul textului.


Dacoromanica şi editarea

Dacoromanicareprezintă difuzarea la distanţă a unei mari biblioteci de cercetare, motiv pentru care înţelege să continue punerea la dispoziţie în cantităţi mari de texte, imagini şi sunet.

Politica Dacoromanicei este cu totul diferită faţă de editurile comerciale. Toate documentele prezente în Dacoromanica sunt libere de drept de autor sau cu acordarea drepturilor de autor.

În această etapă, conlucrarea Dacoromanicii cu editurile comerciale în vederea realizării unor corpusuri de ediţii electronice ale autorilor români rămâne un plan de viitor.

Deocamdată, se consideră că editurile au rolul determinant în producţiile comerciale.
Din ce în ce mai mulţi editorii propun publicarea unor dicţionare sub formă de CD-Rom. Investiţia sub formă de text rămâne costisitoare. De aceea, Dacoromanica va propune împreună cu Institutul de Lingvistică o îmbunătăţire a acceselor şi va avea în vedere digitizarea corpusului de dicţionare.


Dacoromanica şi cercetarea

Dacoromanicanu poate răspunde tuturor solicitărilor privitoare la alcătuirea de  numeroase baze de date, îndeosebi de documente rare, proiecte ce sunt conduse de echipe de cercetători după modalităţi specifice. Aşadar, rolurile vor fi partajate:

• Digitizarea documentelor de către BAR şi BMB;
• Transcrierea şi adnotarea asigurată de echipa de cercetare de la BMB şi BAR sau de cercetători din exterior;
• Indexarea şi navigarea vor fi concepute după nevoile cercetătorilor şi adaptate lor. Rezultatele cercetării vor fi accesibile în Dacoromanica.

Dacoromanicaprevede legături cu aceste baze şi astfel este consolidată prima sa misiune, aceea de rezervor de documente digitizate.


Digitizarea în reţea cu alte biblioteci

Identificarea proiectelor la sursă

În absenţa unui program naţional coerent și științific care să stabilească liniile directoare ale procesului de digitizare a patrimoniului cultural, Biblioteca Academiei Române şi Biblioteca Metropolitană Bucureşti şi-au asumat această responsabilitate. Legitimitatea istorică este conferită de faptul că BAR este instituţia emblemă a culturii române în domeniul biblioteconomiei şi deţine patrimoniul culturii scrise al ţării, iar BMB este prima bibliotecă publică din România, înfiinţată în anul 1831, şi are, în consecinţă, o tradiţie impunătoare în domeniul cercetării ştiinţifice. În viitor, este obligatoriu ca Dacoromanica să devină un program însuşit de către Guvernul României prin intermediul acestor două biblioteci iniţiatoare cu rol de coordonare metodologică, pentru a se evita dublarea activităţilor şi pentru a se susţine financiar.


Două axe de cooperare

Perspectivele digitizării partajate se structurează astăzi în două direcţii: regruparea virtuală a corpusurilor complementare şi complementaritatea colecţiilor:

Complementaritatea colecţiilor:

Mai multe experienţe sunt în curs.
Colaborarea dintre BAR şi BMB şi celelalte biblioteci, precum şi cele preconizate cu Arhiva Naţională de Film şi Societatea Română de Radiodifuziune, constă în a asigura pentru digitizare documentele care întregesc imaginea Patrimoniului Cultural al României.

Experienţa şi posibilităţile noastre tehnice, întotdeauna de ultimă generaţie, ne-au condus la realizarea unor programe regionale pentru digitizarea publicaţiilor referitoare îndeosebi la memoria comunitară din fondurile Bibliotecii Municipale Chişinău – Republica Moldova şi Bibliotecii Municipale Sofia – Bulgaria.

De asemenea, vom stabili parteneriate interregionale între euroregiunile Bucureşti-Ilfov, Regiunea Sud-Muntenia care înglobează judeţele Argeş, Dîmboviţa, Prahova, Ialomiţa, Călăraşi, Giurgiu, Teleorman, precum cu Regiunea Sud-Vest Oltenia care cuprinde judeţele Olt, Dolj, Mehedinţi, Gorj şi Vîlcea.

Aceste exemple ilustrează bine că în materie de partajare a colecţiilor digitale, este pe cale de a se trece de la o politică de integrare a unui aport exterior la o politică de interacţiune între mai mulţi parteneri cu părţi egale.

Complementaritatea competenţelor

Colaborările realizate cu Institutul de Studii Sud-Est Europene, cu Institutul de Lingvistică şi cu Institutul de Etnografie şi Folclor, pun în valoare o complementaritate în termen de competenţe. BMB, în acest caz, a decis să digitizeze lucrările de referinţă recomandate de aceste institute. Aportul institutelor academice este de a indexa fiecare din articolele propuse pentru digitizare, ceea ce BAR şi BMB nu pot face din cauza lipsei mijloacelor.

Această muncă, în fapt profesia transformată a bibliotecarului contemporan, constituie o reală valoare adăugată, care permite cercetătorului să lucreze mai uşor când stabileşte bibliografia şi când selectează articole pentru acces la textul integral. Această împărţire de roluri oferă fără îndoială pista cea mai promiţătoare.

Experienţa noastră va fundamenta cooperarea cu toate institutele academice interesate. De altfel, Dacoromanica se va adresa fără excepţie instituțiilor Academiei Române. O altă direcţie, trebuie să fie rezervată istoriei regionale, componentă importantă în perspectiva cooperării interregionale.

Oricum, Dacoromanica suscită multe aşteptări.


                                                                                 Dr. FLORIN ROTARU

Lukas Stella, L’INVENTION DE LA CRISE.

Escroquerie sur un futur en perdition

L’INVENTION DE LA CRISE

26 janvier 2012 par Lukas Stella | consulté 128 fois  économique

La crise n’est pas une fatalité, ni un accident de parcours, c’est une invention construite de toutes pièces, qui permet au capitalisme financier de parfaire sa domination en usurpant tous les pouvoirs. Nous sommes entrés dans l’État d’urgence d’une guerre ouverte contre les populations. Ce n’est pas le dysfonctionnement du système qui est ici en cause, mais bien l’économie elle-même dans son fonctionnement, son achèvement inévitable.
Il s’agit maintenant d’appréhender le système sous tous ses aspects et dans toute la complexité de ses interactions, pour mieux comprendre comment la création de richesses a été accaparée par la haute bourgeoisie dans le processus de la mondialisation, accéléré par l’informatisation généralisée, la prolifération des dettes, et par le pillage d’un futur déjà ruiné. L’escroquerie de ce temps décompté se précipite, l’espace se restreint aux marchandages et aux spéculations dévastatrices, c’est alors que notre survie s’amenuise dans les restrictions, la misère et la barbarie.
Le règne de l’exploitation et de sa servitude, des séparations guerrières et des arnaques mafieuses, paraît se réduire aujourd’hui au scénario d’une catastrophe programmée. Quand il n’y a plus d’avenir, on peut alors abandonner les préjugés réducteurs d’un passé révolu. C’est le moment de prendre le pouvoir sur ses propres conditions d’existence au cours de situations incertaines, par des pratiques libertaires en coopérant tous ensemble à l’auto-organisation d’une démocratie générale.
Lukas Stella,  Extrait de "L’invention de la crise" publié aux Éditions L’Harmattan, Janvier 2012.

Doina JELA. Sociologul ca om al cetăţii. Interviu cu Zoltán ROSTÁS

Sociologul ca om al cetăţii. Interviu cu Zoltán ROSTÁS
Autor: Doina JELA

Sursa http://www.observatorcultural.ro/Sociologul-ca-om-al-cetatii*articleID_26466-articles_details.html


Zoltán Rostás este sociolog, profesor la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, autor al unui mare număr de cărţi de istorie orală. Cele mai multe dintre volumele din ultimii ani, scoase în colaborare cu mai tineri specialişti, tind să aprofundeze o temă devenită un fel de domeniu al cărui „proprietar exclusiv“ pare să fie. Este vorba despre sociologia interbelică şi despre cel mai important reprezentant român al acesteia, Dimitrie Gusti. Un dialog despre importanţa apariţiei, la Editura Curtea Veche, a cărţii lui Antonio Momoc, Capcanele politice ale  sociologiei interbelice. Şcoala gustiană între legionarism şi carlism.

Domnule Zoltán Rostás, tot citind cărţi – editate, coordonate, supervizate de dvs. – referitoare toate, direct sau indirect, la Dimitrie Gusti şi la Şcoala Gusti, mi s-a trezit o bănuială: Gusti nu e pentru dvs. numai un sociolog, un savant, un militant social insuficient cunoscut, ci şi un model cu care vă identificaţi. Am dreptate şi, dacă da, în ce măsură? Ce vă place şi ce nu la Dimitrie Gusti?

Îmi pare rău că trebuie să vă contrazic de la început. În primul rînd, nu Gusti şi Şcoala Gusti m-au interesat la începutul începutului, ci o sociologie aplicată pe trecut, adică istoria socială, mai ales istoria socială bucureşteană. Atunci cînd, în 1980, am „descoperit“ istoria orală şi istoria socială, am fost fascinat de posibilităţile acestei istorii alternative încă nepracticate la noi. Aproape întîmplător – deşi nu chiar în mod neprevăzut –, am început să mă gîndesc şi să fac interviuri cu reprezentanţii Şcolii sociologice de la Bucureşti. Dar nu în ideea de a corecta ceva, ci pur şi simplu pentru a face un alt tip de istorie a Şcolii. Adică nu pe linia teoriei sociologice, ci a vieţii sociologului, a practicii cotidiene a sociologului, a implicării sociologului în viaţa publică începînd din anii ’20, pe urmă în anii ’30, şi apoi în alte perioade, cînd, practic, sociologia nu exista ca disciplină oficial recunoscută, dar sociologii existau, erau tot sociologi, chiar nevoiţi fiind să se ocupe de altceva.
Acestea fiind zise, trebuie să spun, de la bun început, că pentru mine, Dimitrie Gusti nu a fost un model. Eu pur şi simplu am fost frapat de puterea de mobilizare a acestui om, dar, în acelaşi timp, nu am pierdut din vedere nici un moment că el era un reprezentant al unei perioade, al unei epoci, al unei culturi, ca şi ceilalţi din generaţia sa. Pentru mine, Şcoala Gusti şi perioada interbelică au constituit un domeniu de studiu, nu de evaziune din lumea monotonă a anilor ’80. Nu m-am pierdut în această perioadă, ci doar am încercat să înţeleg liniile directoare discrete ale conduitei lor intelectuale, nu acelea declarate ca „misiune“. Pe scurt, în anii ’80 mi-am inventat un şantier de arheologie socială – ca să folosesc expresia lui H.H. Stahl –, care a oferit un sens în plus vieţii mele în Capitală.
Dacă mă întrebaţi despre Gusti ca persoană, trebuie să amintesc că a fost un om de o rară capacitate organizatorică, un om care avea o charismă aparte faţă de cea a lui Iorga sau a lui Nae Ionescu, deşi era de o labilitate emoţională surprinzătoare. Nu era un mare vorbitor, nu era un orator foarte captivant, dar avea o uriaşă capacitate de convingere, ştia să adune în jurul lui tineri. Sigur că acest tip de universitar m-a atras. Altminteri, numai la profesorii Mihai Pop şi Ion Aluaş am mai descoperit aceste calităţi cînd am început studiul pe aceastei şcoali sociologice într-o manieră necunoscută la Bucureşti.

Aţi scos pînă acum, doar la Editura Curtea Veche, cărţi în colaborare cu cîţiva dintre foştii dvs. studenţi: cu Theodora Văcărescu (Femei povestind. Cealaltă jumătate a istoriei), cu Florentina Ţone (Tînăr student caut revoluţionar), cu Antonio Momoc (Activiştii mărunţi)... Această Şcoală Rostás este chiar mai numeroasă decât pare.

Accept denumirea de „Şcoala Rostás” fireşte doar cu ghilimele, fiindcă evident că nu am nici o şcoală, nici măcar o grădiniţă. Eu am cîţiva tineri prieteni, colegi, foşti sau actuali doctoranzi sau masteranzi, cu care facem planuri, discutăm, participăm la conferinţe şi, din cînd în cînd, mai scoatem şi o carte, dar nu există vreo şcoală de tip Gusti sau de alt tip din istoria sociologiei. Este vorba aici de un lucru mult mai simplu. Sînt conducători de doctorat ca mine, care se ocupă foarte mult de doctoranzi, alţii mai puţin sau deloc. Unii, la fel ca mine, caută doctoranzi-colaboratori pentru un domeniu foarte precis, bine conturat, alţii acceptă propunerea doctorandului. În cazul meu, impresia de şcoală poate provine eventual şi din faptul că, în zona bucureşteană, în mediul universitar, nimeni altcineva nu se ocupă de istoria orală şi de istoria socială a Şcolii gustiene, prin urmare, cei care lucrează cu mine, într-un fel sau altul, au fost implicaţi şi în una, şi în cealaltă. Dar asta nu înseamnă că toţi doctoranzii au avut şi experienţă de istorie orală. Şi sigur că acest cerc este deschis, eu permanent caut tineri deschişi pentru acest experiment de istorie socială în şi prin Şcoala gustiană.
Doctoranzii se ocupă de domenii de cercetare neglijate
Ce apreciaţi la fiecare dintre ei?
E foarte greu să-i diferenţiezi. În primul rînd, fiindcă au stagii de cercetare foarte diferit. Unii au condiţii de viaţă mai favorabile cercetării, alţii mai proste. Unii au publicat fie împreună cu mine, fie separat, alţii sînt la începutul studiilor doctorale sau masterale. În orice caz, cea mai consistentă activitate ştiinţifică o are Theodora-Eliza Văcărescu, ceea ce se reflectă şi în numărul de publicaţii. Ea are propriul ei domeniu de cercetare în jurul studiilor de gen şi de feminism, dar a dezvoltat şi o temă care îmi este apropiată: dimensiunea de gen a Şcolii gustiene, o problemă care nu a fost cercetată deloc. Ea a reuşit să aducă la suprafaţă nişte structuri extraordinar de importante, care modifică în multe aspecte ceea ce se ştie chiar şi despre rădăcinile Şcolii Gusti în ceea ce priveşte intervenţia socială. Antonio Momoc, la rîndul lui, are o activitate foarte bogată şi recunoscută, legată de cercetarea comunicării politice. Cartea lui realmente desţeleneşte o dimensiune, un spaţiu important al Şcolii gustiene, cel al politicului, pe care vechii istorici ai sociologiei, din varii motive, l-au ocolit. După părerea mea, cercetările de microistorie ale lui Ionuţ Butoi cu privire la un „altfel“ de Vulcănescu sau cercetările Florentinei Ţone cu privire la dimensiunea medicală a Şcolii sociologice de la Bucureşti sînt şi ele probleme importante, de o noutate absolută. Se ştia că cel mai mare ecou al sociologiei gustiene în epocă s-a înregistrat în sociologia maghiară, iar cercetările lui Marton Salamon aprofundează dimensiunea de istorie socială a acestor relaţii.
În general, doctoranzii  se ocupă de dimensiuni neglijate de vechea istorie a sociologiei, domenii foarte legate de contextul social-politic al interbelicului. Aşa sînt, de exemplu, dimensiunea cercetării manifestărilor administrative şi politice din satul românesc pe care o realizează Bogdan Bucur sau lămurirea concepţiei lui Gusti despre universitate şi practica universitară a Şcolii gustiene, îmbrăţişată de Agota Szentannai. Şi, desigur, au venit şi noi doctoranzi care se află în perioada de definire a subiectului. În această privinţă, Enache Tuşa este mult mai avansat, el se va ocupa de problema colonizării, a migraţiei, a felului în care Şcoala Gusti a abordat aceste fenomene importante din interbelic, necercetate. De asemenea, cu o nouă abordare va veni şi Alina Juravle, care va cerceta modul de gîndire al ţărănimii actuale, dar în sate care fuseseră cercetate de gustişti, iar Cristina Moraru va aprofunda tipurile de organizare din Şcoala Gusti. Şi se ataşează acestei „cooperative gustiste“ şi masteranda Iulia Kretsch, care se va ocupa de problema fotografiilor şi a filmelor realizate în cadrul campaniilor monografice, în general, de problema imaginii şi a funcţiei pe care i-a conferit-o Şcoala Gusti. În acest context, vom publica, în curînd, împreună cu Theodora Văcărescu, şi nişte culegeri de texte cu adevărat surprinzătoare: scrierile gustiştilor, consideraţi exclusiv rurali, despre Bucureşti şi studiile „uitate“ ale colaboratoarelor lui Gusti.


Mă întorc la Şcoala Gusti. Ştiu că ceea ce urmăriţi aducînd la lumină toate documentele referitoare la acest moment din sociologia românească este echilibrarea imaginii unui interbelic perceput, pînă acum, ca fiind împărţit exclusiv între influenţa de extremă dreaptă a charismaticului Nae Ionescu, în filozofie, şi cea democratică a lui E. Lovinescu. Chiar este Şcoala Gusti suficient de puternică pentru a contrabalansa imaginea rezultată din examinarea doar a acestor două tendinţe?

Au există foarte multe grupuri, grupuleţe în perioada interbelică, au fost personalităţi care au strîns în jurul lor tineri, au funcţionat multe mişcări, cenacluri, cercuri… De-a lungul interbelicului, aceste formaţiuni s-au transformat, s-au minimalizat, s-au amplificat, în orice caz, pe la mijlocul anilor ’30, mişcarea legionară pare-se că avea cea mai mare audienţă printre tineri. Şcoala gustiană, ca organizaţie ştiinţifică, nu putea să contrabalanseze o mişcare politică cum a fost cea a lui Codreanu. Dar sociologii gustieni implicaţi în organizarea echipelor regale studenţeşti reprezentau o alternativă de luat în seamă. Tocmai din acest motiv au fost atacaţi de presa legionară. Această mişcare a echipelor studenţeşti regale, infiltrată de legiune, a fost dizolvată de Vodă Carol în toamna lui 1939 şi din alte motive decît influenţa gardistă. Ca atare, este dificil de stabilit scorul acestei încleştări.
Dar, înainte de această competiţie-confruntare, la începutul anilor ’30, monografiştii gustieni şi eseiştii năişti aveau o evoluţie independentă, fără confruntări, şi în 1932 chiar s-au asociat pentru organizarea celebrelor dezbateri Criterion şi apoi pentru scoaterea revistei cu acelaşi nume. După cum se ştie, această cultură a dialogului s-a stins la mijlocul anilor ’30. Cine nu a fost marginalizat sau voia să-şi păstreze autonomia, dintr-un motiv sau altul, s-a apropiat ori de legiune, ori de carlism. Aceste – astăzi – simple abstracţiuni istorice, în vremea respectivă însemnau afilierea la Germania nazistă şi revizionistă sau la Franţa şi Anglia, garanţii integrităţii României. Şcoala gustiană poate nu avea ponderea necesară echilibrării tendinţelor centrifuge, dar s-a poziţionat în sensul păstrării unei Europe normale.

Cartea lui Antonio Momoc este o premieră
În cartea Capcanele politice ale  sociologiei interbelice. Şcoala gustiană între legionarism şi carlism, Antonio Momoc dezvoltă ideea avansată de dvs. mai demult, cum că echipele monografice aveau drept scop să dubleze şi să contracareze influenţa Mişcării Legionare la sate. Care sînt celelalte puncte forte ale acestei lucrări?
Cartea lui Antonio Momoc, după cum am mai spus, este o premieră prin faptul că abordează în totalitate dimensiunea politică a Şcolii gustiene, ceea ce nu s-a mai făcut nici înainte, nici după Revoluţie. E un lucru pe care-l consider necesar, fiindcă a crede că o şcoală est-europeană putea fi independentă de politică este o inepţie. Şcoala Gusti – o demonstrează şi Antonio Momoc – a avut scopul de a ajuta, prin ştiinţă, politica de modernizare a României. Cît de realistă putea să fie această strategie e uşor de criticat acum, dar era legitimă atunci, în interbelic. Care sînt acele puncte tari? După mine, e foarte important faptul că a arătat că rădăcinile sistemului gustian se găsesc în opera lui Saint-Simon, mai ales că cei care s-au ocupat exclusiv de filiaţii teoretice nu l-au observat pînă acum. Mai mult decît atît, cred că este important că Institutul Social Român înfiinţat de Gusti este aici suficient de bine analizat în perioada sa glorioasă, perioada anilor ’20, cînd a funcţionat ca un adevărat incubator al politicianului român modern, un fel de şcoală postdoctorală informală de pregătire superioară a experţilor în administraţia de stat. Antonio Momoc a arătat că, în spatele unei afilieri sincere la un sistem sociologic – mă refer la cel gustian –, poate exista o diversitate de atitudini, de credinţe şi de ataşamente politice, uneori aceste tendinţe ducînd la rupturi importante. Dar aceste neînţelegeri, pînă la urmă, nu au dus la autodistrugerea şcolii, Gusti reuşind să se ridice deasupra acestor convulsii politice şi să menţină unitatea şcolii ca formaţiune ştiinţifică. După părerea mea, şi analiza ideii unei apropieri a şcolii de carlism în privinţa modernizării satului e un lucru foarte important, mai ales fiindcă niciodată n-a mai fost scoasă la suprafaţă. În general, în această carte se poate observa că viaţa intelectuală interbelică a fost mult mai nuanţată decît s-a arătat prin cîteva publicaţii dinainte şi de după Revoluţie. Adică să crezi că existau doar o stîngă şi o dreaptă şi nimic altceva este o simplificare maniheistă mediocră.

Din cartea lui Momoc am înţeles care fusese, în viziunea mentorului ei, misiunea Şcolii Gusti. Care este în viziunea dvs. misiunea „Şcolii Rostás“?
Să ne înţelegem, Gusti avea multe misiuni, în funcţie de perioada prin care trecea, pe fondul permanenţei modernizării ţării cu ajutorul ştiinţei. Pentru Gusti, în orice situaţie, înainte de revenirea lui Carol II şi chiar şi după căderea lui, ba chiar şi după cel de-al Doilea Război Mondial, erau importante şcoala monografică, cunoaşterea amănunţită a ţării şi, ca o consecinţă, prin această cunoaştere, ridicarea satului şi a ţării. Trebuie să recunosc că ambiţiile mele sînt infinit mai mici. Totuşi, de durată lungă. Scopul meu este, în primul rînd, încetăţenirea metodei şi a spiritului istoriei sociale în istoria recentă a României, prin aplicarea acestei perspective la cunoaşterea zonei de influenţă a Şcolii gustiene. Dar nu numai teritoriul social al sociologiei m-ar interesa. M-aş angaja cu plăcere în coordonarea unor lucrări de istorie socială a Sburătorului, sau a Societăţii Ziariştilor, sau a Şcolii Politehnice din Bucureşti... Acest cerc de prieteni şi de colegi cu care lucrez în acest moment, precum şi alţi tineri cercetători pe care am reuşit să-i reperez vor contribui, în viitor, la reechilibrarea imaginii interbelicului şi a perioadei comuniste, care, în ultimii 20 de ani, a fost realmente distorsionată de o elită maniheistă.
Ceea ce am vrut a fost să strîng în jurul meu un număr de tineri care au acceptat cu bucurie sau cu mirare cîteva condiţii: să ne ocupăm de această istorie socială, să o vedem dintr-o perspectivă modernă şi să ne ocupăm de un lucru de care lumea ştiinţific-culturală actuală nu pare prea interesată. Dacă eu am fost de părere că trebuie să mă ocup de lucruri de care alţii nu se ocupă, se pare că şi ei au acceptat acest lucru, într-un fel după dictonul „Alătură-te celor puţini“. În jurul lui Gusti s-au strîns o duzină-două de tineri şi, practic, ei reprezentau sociologia bucureşteană. Acum, cred că nu exagerez dacă spun că numai în Bucureşti termină, într-un singur an, 1.000 de studenţi sociologia la diverse facultăţi. Nu cred că producţia de doctori într-un an ar fi mai mică decît o sută, tot în Bucureşti. Dacă punem la socoteală Iaşi, Timişoara, Cluj, atunci situaţia este foarte diferită faţă de perioada interbelică. Ca atare, aş fi absolut ridicol dacă m-aş compara cu Gusti. Dar, oricum, în prezent, nimeni nu poate fi un Gusti. Dar sociologi, antropologi, etnologi, istorici recunoscuţi, cu operă originală vor fi. Însă nu crescuţi de un părinte fondator de şcoală.

Şi o întrebare delicată. În ce capcane riscă să cadă tinerii din „Şcoala Rostás“? Ce faceţi să-i feriţi, fiindcă nu-mi închipui că propovăduiţi un absenteism politic de tipul suflatului în iaurt al unei categorii care, cu două generaţii în urmă, s-a fript cu ciorbă…
De la Stahl, dar şi de la Mihai Pop, am învăţat că, dacă cineva se ocupă de cercetare, evident că este şi un om al cetăţii. Dar şi în cercetare, şi în viaţa publică trebuie să fii în primul rînd cercetător. Adică să analizezi situaţiile şi nu să te ambalezi în anumite chestiuni necunoscute îndeajuns de bine. În general, am impresia că studenţii de azi, tinerii de azi sînt mult mai preocupaţi de analiză decît de afilierea din motive emoţionale. Cel puţin tinerii din jurul meu sînt mult mai raţionali şi mai porniţi spre analiză decît să se ambaleze în proiecte politice de moment.
Intelectualii interbelici au spus „lucruri trăsnite“. Şi la dreapta, şi la stînga. Cunoaştem consecinţele. Tinerii intelectuali contemporani s-au manifestat deocamdată puţin. Vom vedea mai tîrziu consecinţele.

Doina Jela

Despre relații cu Moscova la începutul perioade Iliescu

Opinii si comentarii | Revista 22 Editie scrisa
15.03.2011
Documentul nefabricat
de V. Zagladin
http://www.revista22.ro/preciz259ri-pe-marginea-unei-replici-10160.html
[V. Zagladin] Notă despre convorbirea cu Ioan Mircea Paşcu (consilier prezidenţial, România).

Despre convorbirea cu consilierul preşedintelui României.
La 9 februarie m-am întâlnit, la cererea lui, cu consilierul preşedintelui României, Ioan Mircea Paşcu (venit pentru a înmâna mesajul lui I. Iliescu lui [către] M.S. Gorbaciov).
1. În cursul discuţiei, care s-a desfăşurat într-o atmosferă foarte caldă, de încredere, I.M. Paşcu ne-a informat mai întâi de toate despre motivele care l-au determinat pe preşedintele României să trimită mesajul lui M.S. Gorbaciov. După prezentarea mesajului, el a făcut o caracterizare succintă a situaţiei interne din ţara sa, evidenţiind două momente esenţiale.
Pe de o parte, în plan economic, situaţia rămâne extrem de complicată, în special din cauza insuficienţei resurselor energetice. O parte considerabilă a întreprinderilor îşi întrerup activitatea (total sau parţial), ceea ce provoacă încordarea relaţiilor cu clasa muncitoare. Muncitorii înţeleg că guvernul actual, spre deosebire de regimul Ceauşescu, preferă să reducă alimentarea cu energie a întreprinderilor decât să nu încălzească locuinţele, şcolile, grădiniţele, şi acest lucru este întâmpinat cu aprobare. Cu toate acestea, întreruperea producţiei, conjugată cu pierderile salariale etc., nu pot să nu genereze nemulţumiri. Dacă nu se îndreaptă situaţia, măcar parţial, va fi o explozie.
Pe de altă parte, începerea războiului din Golf a slăbit întrucâtva împotrivirea opoziţiei. În fond, s-a ajuns la un fel de armistiţiu. E clar, Frontul (Salvării Naţionale - n.n.) încearcă acum să profite de situaţia creată şi să-şi întărească propriile rânduri. Se pregăteşte congresul Frontului, care va adopta, după exprimarea interlocutorului, „o orientare social-democrată“. Bineînţeles că, dacă acum ar avea loc alegerile, Frontul nu ar mai obţine atâtea voturi ca anul trecut. Dar în ansamblu poziţia lui nu arată rău. El nu va suferi pierderi mari, dacă, bineînţeles, va putea să-şi întărească rândurile. Aceasta depinde însă de îmbunătăţirea situaţiei din economie.
Opoziţia, fireşte, vede tot ce se întâmplă, dar deocamdată nu se hotărăşte să încalce „armistiţiul“, deşi forţele externe, în primul rând englezii, fac presiuni foarte active asupra ei (în special asupra Partidului Ţărănesc), o cheamă să manifeste „mai multă activitate“, să emită cereri noi către conducerea ţării.
Date fiind toate cele spuse, rugămintea de livrare către România în cursul lunii proxime a unei cantităţi suplimentare de gaz este dictată nu doar de raţiuni economice, ci şi politice. Livrarea unei cantităţi suplimentare de gaz ar fi, înainte de toate, un ajutor acordat clasei muncitoare, dar şi conducerii ţării în confruntarea ei cu forţele duşmănoase interne şi externe.
Din partea mea mi-am exprimat convingerea că cererea lui I. Iliescu va fi atent analizată; tot ce se poate va fi făcut, dar ţinând cont de situaţia noastră proprie complicată.
2. Desigur, au fost abordate problemele relaţiilor sovieto-române. I.M. Paşcu a vorbit despre faptul că preşedintele I. Iliescu este în general mulţumit de dezvoltarea lor. Totodată, după părerea lui, posibilităţile de aprofundare a lor nu s-au epuizat nici pe departe, atât în plan politic, cât şi în plan economic.
După părerea lui I.M. Paşcu, în plan politic nu este pusă încă la punct o „interacţiune autentică“ cu Uniunea Sovietică. Vechiul sistem de legături nu mai funcţionează, iar unul nou nu a fost încă stabilit. Potrivit impresiei interlocutorului, ansamblul relaţiilor dintre URSS şi ţările Europei Răsăritene se dezvoltă extensiv şi, în mare parte, fără planificare. Acum nu trebuie întârziată înfiinţarea unei noi structuri de interacţiune, pe cât posibil organică. Este nevoie de aceasta şi din punct de vedere al construcţiei europene, şi din punct de vedere al influenţei asupra evenimentelor interne într-o ţară sau alta.
Antisovieticii acţionează peste tot, ajutaţi de anumite forţe din Vest (deşi, a spus Paşcu, nici pe departe de toate: în decembrie şi în ianuarie li s-au dat sfaturi românilor de la Paris, Roma şi, de asemenea, de la Bonn să nu facă nimic ce ar fi putut să-i dăuneze lui Gorbaciov. Paşcu ştie că sfaturi asemănătoare au primit polonezii şi ungurii). Inerţia conceptuală a părţii sovietice, care se ocupă deocamdată numai de probleme curente, conjuncturale, îi ajută pe adversarii Uniunii Sovietice.
I.M. Paşcu a spus că declaraţia conducerii române privind necesitatea rezolvării rapide a problemei Tratatului de la Varşovia nu trebuie privită nicidecum ca o schimbare a poziţiei, ca o tentativă de a slăbi legăturile cu URSS. Pur şi simplu, a spus el, noi nu am dorit să trecem sub tăcere o problemă care a devenit evidentă. Dar, după spusele lui Paşcu, la Bucureşti se aşteaptă ca lichidarea OTV (Organizaţia Tratatului de la Varşovia – n.n.) să fie însoţită de „noi iniţiative cu caracter strategic“ din parea sovietică.
Răspunzând la întrebarea la ce fel de iniţiative se gândeşte el personal, Paşcu a spus: trebuie, mai întâi, o reînnoire rapidă a sistemului tratatelor dintre URSS şi ţările Europei Răsăritene, aici întârzierea este evidentă; în al doilea rând, sunt necesare unele înţelegeri cu privire la colaborarea neformalizată (în orice caz, în prima perioadă), care atinge probleme general europene şi în special est-europene. Problemele acestea sunt similare pentru toate ţările regiunii, numai că deocamdată fiecare le rezolvă singur. Chiar şi schimbul de experienţă ar oferi multe lucruri utile. Sau, poate, s-ar reuşi stabilirea unor mecanisme temporare de ajutor reciproc pentru rezolvarea problemelor urgente, inclusiv cele economice. Şi, desigur, trebuie luate în calcul şi dificultăţile interne, suficiente în fiecare ţară, inclusiv în România, şi dificultăţile în rezolvarea problemelor naţionale.
Desigur, a încheiat această temă I.M. Paşcu, în ultimă instanţă, rolul decisiv în evoluţia evenimentelor din Europa Răsăriteană şi pe întregul continent îl au procesele care se desfăşoară în Uniunea Sovietică. Din păcate, după greutăţile justificate şi inevitabile chiar şi în URSS, nemaivorbind de ţările din afara graniţelor ei, nu sunt remarcate acele mutaţii adânci care acolo deja s-au produs sau se produc şi care au cu adevărat o însemnătate revoluţionară pentru noi toţi. Este oare posibil ca, dacă M.S. Gorbaciov va veni la şedinţa OTV, să „clarifice situaţia pentru toţi“?
3. Profitând de ocazie, l-am rugat pe I.M. Paşcu să-mi spună care este poziţia conducerii ţării (România – n.n.,) faţă de procesele care se desfăşoară în Moldova.
I.M. Paşcu a spus că în conducere, la preşedintele I. Iliescu s-au discutat de mai multe ori aceste probleme. Părerea generală şi singura: nu trebuie făcut nimic care să complice poziţia conducerii sovietice, personal a lui M.S. Gorbaciov. Desigur, moldovenii sunt fraţii noştri, a spus Paşcu. Dar nimeni nu ne împiedică să dezvoltăm relaţiile frăţeşti, dacă ei vor rămâne în componenţa URSS, de care ei sunt sudaţi de o lungă istorie. „Fraţii nu trebuie să locuiască în mod obligatoriu în acelaşi apartament.“ Salvarea Uniunii RSS, în orice caz: a nu încurca cu nimic menţinerea ei, în asta vedem noi obiectivul nostru.
Apropo, Paşcu a spus că acele dificultăţi care au apărut în Moldova, inclusiv în urma acţiunilor conducerii acestei republici, împiedică în esenţă dezvoltarea unei relaţii normale a României şi cu Moldova, şi cu URSS în general. Aşa încât, de pe aceste poziţii, România nu este interesată nicidecum în adâncirea acestor dificultăţi. Având în vedere acest lucru, a spus interlocutorul, într-un discurs recent, rostit din însărcinarea preşedintelui I. Iliescu la Timişoara, am spus că problema Basarabiei este pentru URSS la fel ca problema Transilvaniei pentru România. Şi, dacă nu dorim să ne facem rău nouă, atunci nu trebuie să creăm probleme Uniunii.
Desigur, nu putem să nu recunoaştem că în România sunt forţe care se străduiesc să aprindă „problema moldovenească“. Dar marea majoritate a acestor forţe se manifestă împotriva Frontului, împotriva actualei conduceri a ţării. „Se distinge“ în acest plan Partidul Ţărănesc, în spatele căruia se află englezii.
Conducerea ţării are în vedere continuarea muncii cu aceste forţe, străduindu-se să nu permită apariţia unor probleme suplimentare pentru Uniune.
Prezent la discuţie, ambasadorul României, V. Şandru, a adăugat că el, din însărcinarea conducerii, s-a întâlnit cu conducătorii Moldovei şi le-a adus la cunoştinţă punctul de vedere al lui I. Iliescu, despre care a vorbit I.M. Paşcu.
4. A fost abordată problema evaluării cursului şi perspectivele războiului din Golf. I.M. Paşcu, referindu-se la discuţiile care au fost organizate la Preşedinţie şi MAE al României, a spus că în momentul de faţă, deocamdată, multe detalii despre perioada post-război încă nu sunt clare, însuşi războiul poate lua întorsături neaşteptate şi ambigui. Un lucru este clar: după război lumea nu va mai fi la fel ca până la 2 august 1990.
Potrivit prognozei specialiştilor români, poziţiile SUA vor fi caracterizate de contradicţii: SUA se vor prezenta ca un stat capabil să-şi impună propria voinţă pe cale militară, dar ele au arătat deja incapacitatea lor de a obţine soluţii favorabile lor cu mijloace politice. Asta e periculos şi pentru SUA fiindcă imaginea de „jandarm“ nu va fi nici pe placul Europei, nici al restului lumii.
Pe urmă, dificultăţi în relaţiile cu Sudul (ţările din Orientul Mijlociu – n.n.) vor întâlni toate ţările care au trimis trupe în Golf. Dimpotrivă, cele care nu au făcut acest lucru şi cele care au ştiut să se abţină de la participarea în operaţiunile militare vor putea să-şi sporească rolul în lume. În primul rând, acestea sunt Germania şi Japonia.
Într-o situaţie originală se află Marea Britanie. Acum ea încearcă să „frâ­neze“ formarea Europei Unite (UE), bazându-se pe parteneriatul cu America. Dar ce-i va oferi ei acest parteneriat în viitor? Nu se va întâmpla oare ca, în Europa, Marea Britanie să fie izolată, iar parteneriatul ei cu SUA să-i aducă mai multe neplăceri decât foloase? Cu atât mai mult cu cât rolul Marii Britanii pentru SUA ca „portavion invincibil“ scade.
Potrivit ipotezei lui I.M. Paşcu, la reuniunea apropiată a Consiliului de Securitate, SUA pot face încercarea de a interpreta extensiv înţelesul mandatului ONU, adică, posibil, vor încerca să obţină acordul asupra continuării operaţiunilor, inclusiv până la lichidarea regimului actual irakian. Este adevărat că e puţin probabil să dea rezultate; despre intenţii de acest gen au informat reprezentanţii români la Washington. Războiul, a spus Paşcu, a depăşit deja cadrul mandatului ONU şi Washingtonul are acum nevoie de un „paravan“.
Un rol deosebit în această situaţie dificilă îl poate juca URSS, singura mare putere care a avut până la sfârşit o poziţie principială. La Bucureşti se speră că, la momentul potrivit (de exemplu, imediat după eliberarea Kuweitului), URSS va prezenta un plan bine gândit de acţiune în viitor, planul de restabilire a păcii şi de creare a unui sistem de securitate în regiune.
(V. Zagladin) Februarie 1991
Arhiv Gorbacev-Fonda, fond N. 3 (Materialî V.V. Zagladina (1985-1992), opisi 1, dokument 7307, zagolovok: Spravka o besede s Ionom Mircea Paşcu (Rumânia, sovietnik prezidenta), data 09.02.0991, listov 6.
Keywords: Romanian Foreign Policy; Soviet-Romanian Relations; Moldova.


Fragment din articolul Politica externă postdecembristă a României (1991), de Simion Gheorghiu

Citeste despre acelasi document si:
Un document fabricat (Drept la replică)

Post-scriptum la o controversă

Precizări pe marginea unei replici

15.03.2011

Un document fabricat (Drept la replică)
de Ioan Mircea Pascu

Publicăm mai jos un drept la replică al d-lui I.M. Paşcu la articolul d-lui Şerban Papacostea, apărut în revista 22, în decembrie 2010. În esenţă, d-l I.M. Paşcu contestă autenticitatea documentului la care se face referire. Îl publicăm integral, cu o precizare a d-lui Papacostea şi a istoricului care a găsit documentul în arhivele de la Moscova, Simion Gheorghiu. La sediul redacţiei, d-l I.M. Paşcu poate găsi un exemplar din revista Institutului „N. Iorga“. (22)
Şerban Papacostea publică în revista 22 din 21 decembrie 2010 un articol intitulat Sfârşitul unei tiranii şi începutul unei mişcări istorice. Revelaţiile unui document ignorat. În acest articol, domnia sa face un adevărat rechizitoriu împotriva mea, a d-lui preşedinte Iliescu şi a Guvernului României, recte a premierului Petre Roman şi a ministrului de Externe Adrian Năstase, pornind de la un „document“ publicat în Revista Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“, volumul IX, din 2010, sub îngrijirea d-lui Simion Gheorghiu. Am încercat să caut pe net revista respectivă, dar nu am reuşit să o găsesc.
Referitor la „originile“ documentului – un aşa-zis raport pe care consilierul preşedintelui Gorbaciov, d-l Zagladin, l-ar fi pregătit pentru şeful său în urma unei convorbiri „de taină“ pe care ar fi avut-o cu mine la Moscova pe 9 februarie 1991 -, d-l Papacostea însuşi afirmă că acesta nu este nou: o copie a sa a fost înmânată de cetăţeanul rus Bukovski ziaristului Cornel Nistorescu, în 2004.
Mesajul articolului scris de d-l Papacostea nu este nici nou, nici original: domnia sa utilizează extrase din „document“ pentru a argumenta, în final, că „întregul text al mesajului lui Ion Iliescu către Gorbaciov vibrează de dorinţa şi speranţa de a vedea URSS stabilită integral în poziţia de putere mondială, cu efecte benefice şi pentru puterea comuniştilor de la Bucureşti, travestiţi în democraţi pentru a face faţă exigenţelor momentului“.
D-l Papacostea face şi alte afirmaţii în susţinerea tezei sale, afirmând că cei care au condus România după revoluţie erau reprezentanţii partidului şi Securităţii, fiind în slujba URSS, şi cereau sprijinul tovărăşesc al „structurii internaţionale şi internaţionaliste… în cazul incapacităţii regimului de a face faţă, cu mijloace proprii, forţelor ostile“.
Primul punct: URSS era la momentul discuţiei – februarie 1991 – o putere mondială recunoscută şi respectată, ceea ce făcea inutil orice sprijin pentru vreo restaurare a unei poziţii pe care o ocupa deja. Ea nu avea nevoie de niciun sprijin în acest sens, cu atât mai puţin din partea României, care fusese până atunci principalul său „adversar“ în rândul propriilor aliaţi.
Al doilea punct: dacă eram reprezentanţii „partidului şi Securităţii“, cum susţine d-l Papacostea, oare nu ştie că aceşti oameni, mai mult decât cei proveniţi din oricare alte sectoare ale societăţii româneşti, erau dominaţi de profunde sentimente antisovietice?
Al treilea punct: dacă tot eram „oamenii Moscovei“, de ce mai aveam nevoie să îi cerem expres sprijinul? Oare nu era interesul Moscovei, din moment ce făcuse eforturi să ne instaleze, să ne şi protejeze în continuare? D-l Papacostea nu are nici aici răspuns…
Al patrulea punct: la ce „structură internaţională şi internaţionalistă“ care să ne ofere „ajutor tovărăşesc“ existentă în 1991, după ce URSS pierduse controlul asupra foştilor aliaţi, face referire d-l Papacostea? Că nu prea mai exista nimic în acest sens… Şi apoi, dacă era vorba să se construiască una nouă, în cât timp putea deveni ea funcţională, ca să ne poată „ajuta tovărăşeşte“ pe noi în Româ­nia? Nici de data aceasta, d-l Papacostea nu are răspuns…
În sfârşit, al cincelea punct: dacă tot eram atât de „prosovietici“, pentru ce am luat decizia de a continua drumul nostru spre democraţie şi economie de piaţă, în ciuda puciului de la Moscova din august 1991 şi am trimis emisari speciali în principalele capitale occidentale să comunice acest lucru?
D-l Papacostea îşi încoronează aşa-zisa demonstraţie cu semnarea Tratatului cu URSS în aprilie 1991, făcând afirmaţia că ratificarea acestuia ar fi fost „urmărită perseverent de conducerea României, până în ziua prăbuşirii URSS“(!?). Dacă tot doream cu atâta „ardoare“ să ratificăm tratatul respectiv, ce ne-ar fi împiedicat să o facem, din moment ce dispuneam de o majoritate confortabilă în parlament? Din nou, d-l Papacostea nu are răspuns…
Am lăsat pentru final considerentele referitoare la deplasarea „secretă“ la Moscova „incriminată“ de d-l Papacostea, convorbirea „de taină“ cu d-l Zagladin şi aprecierea asupra Raportului făcut, chipurile, de d-l Zagladin privind acea convorbire.
Într-adevăr, am făcut deplasarea respectivă la Moscova în perioada indicată, însă nu „în secret“, cum fals afirmă d-l Papacostea, ci la lumina zilei. Şi nu pentru o convorbire „de taină“, cum tot fals afirmă d-l Papacostea, ci pentru a înmâna părţii sovietice un mesaj al d-lui preşedinte Iliescu referitor la neonorarea obligaţiilor sale privind livrările de gaze convenite cu Româ­nia.
Într-adevăr, sâmbătă 9 februarie 1991, la ora 11:30, împreună cu d-l ambasador Vasile Şandru, am fost la Ministerul de Externe al URSS, unde am fost primiţi de directorul de spaţiu, d-l Kovaliov, căruia i-am înmâ­nat mesajul nostru privind solicitarea ca partea sovietică să îşi menţină nivelul livrărilor la cota convenită iniţial.
Referitor la convorbirea cu d-l Zagladin, consilierul preşedintelui Gorbaciov, în 2004, am declarat că această convorbire nu a avut pur şi simplu loc, căci, dacă îmi amintesc bine, se afirmă că ea s-ar fi petrecut la Kremlin, unde eu nu pusesem piciorul. În urma consultării materialului arhivistic, am dat peste notiţele referitoare la o convorbire cu d-l Zagladin, avută în după-amiaza zilei de sâmbătă 9 februarie 1991, după înmânarea mesajului privind livrările de gaze la MAE sovietic, la sediul ambasadei noastre.
Cu riscul de a-i dezamăgi pe d-nii Papacostea şi Gheorghiu, afirm că discuţiile nu au vizat nici raporturile bilaterale dintre ţările noastre şi nici crearea vreunei structuri internaţionale de sprijin „tovărăşesc“ pentru guvernul român, ca să nu vorbesc de rolul internaţional al URSS. Ele s-au referit la situaţia operaţiunilor militare din Golf (de pildă, d-l Zagladin a menţionat intenţia URSS de a se opune solicitării americane de extindere a mandatului de eliberare a Kuweitului, urmând să conteze pe sprijinul Chinei şi Franţei, şi arătând că, atunci când Kuweitul va fi eliberat în proporţie de 90%, URSS va avansa o propunere proprie), la situaţia preşedintelui Havel, care se afla sub asaltul premierului Klaus, şi, desigur, la mesajul privind livrările de gaze (la care d-l Zagladin a arătat că nu era domeniul său).
Singurele referiri la Moldova au fost făcute la solicitarea d-lui Zagladin, care a spus că a fost rugat de mareşalul Akromeev (şeful Statului Major al Armatei Sovietice la data respectivă, dacă memoria nu mă înşală) să ne sondeze privind intenţiile noastre. Am spus atunci că noi nu puteam decide nimic fără un dialog cu opoziţia pe această temă şi că era exclus să ne lansăm în acţiuni necugetate, în ciuda apelurilor făcute de unii şi de alţii.
În condiţiile în care convorbirea a avut loc oficial, în prezenţa ambasadorului nostru, d-l Şandru, şi la Ambasada României, iar eu nu îmi aduc aminte ca d-l Zagladin să fi fost însoţit de un colaborator care să ia notiţe, rezultă că nu exista niciun control asupra documentului respectiv! Nimeni din partea română, cel puţin, nu poate verifica veridicitatea sa: el ne-a fost „livrat“ prin intermediul domnului Bukovski (la a cărui reputaţie privind legăturile cu serviciile secrete sovietice şi ruseşti nu vreau să mă refer) şi pus în circulaţie pentru prima dată de d-l Nistorescu în 2004.
Mai mult, respectând regula general valabilă a oricărui document de „intoxicare“, el conţine şi elemente reale (cele pe care le confirmă notiţele mele), dar şi foarte multe neadevăruri menite să creeze o imagine falsă asupra conţinutului descris. Bazându-mă pe faptul că acea convorbire a avut loc pe teritoriul Ambasadei române, că nu există nicio posibilitate din partea română de a verifica veridicitatea documentului, precum şi pe modul în care acesta a fost introdus în „circuitul public“ românesc, dar mai ales pe conţinutul său în ton deplin cu alte „intoxicări“, concluzia mea este că ne aflăm în prezenţa unui document fabricat, cel mai probabil, de servicii secrete aparţinând unei puteri ostile României.
(Titlul aparţine redacţiei)

15.03.2011
Post-scriptum la o controversă
de Serban Papacostea

D-l Ioan Mircea Paşcu a considerat necesar să ofere cititorilor explicaţii cu privire la documentul referitor la întâlnirea sa cu V. Zagladin, consilierul preşedintelui M. Gorbaciov, la Moscova, la 9 februarie 1991, text publicat după originalul din arhivele ruse cu indicarea cotei arhivistice de d-l Simion Gheorghiu, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române. Întrucât, după cum afirmă domnia sa, textul publicat în numărul cel mai recent al revistei Studii şi Materiale de Istorie Contemporană nu i-a fost accesibil – era oare atât de dificil să consulte textul la institut sau chiar să solicite institutului un exemplar al lucrării? –, d-l Ioan Mircea Paşcu discută fondul problemei prin intermediul articolului meu pe această temă publicat în revista 22 din 21 decembrie 2010.
Replica d-lui Ioan Mircea Paşcu are două obiective principale: lămurirea misiunii sale la Moscova în februarie 1991 şi a atitudinii conducerii de la Bucureşti în problema tratatului încheiat cu URSS în aprilie 1991.
În privinţa celui dintâi punct, autorul ne ajută, involuntar desigur, să clarificăm fără dificultăţi situaţia. Aflăm din textul replicii sale din Evenimentul Zilei din 27 iulie 2004 că, potrivit autorului, „această convorbire nu a avut pur şi simplu loc“; aşadar, negare categorică! E oare credibil că un fapt atât de important precum întâlnirea cu consilierul conducătorului URSS a dispărut din memoria autorului pentru a reapărea şase ani mai târziu, când, în urma investigării notiţelor sale, a admis că l-a întâlnit pe V. Zagladin în februarie 1991 la Moscova; dar, adaugă el cu sens de justificare a „erorii“, întâlnirea a avut loc nu la Kremlin, ci la Ambasada României. Nu era o datorie elementară să-şi consulte în 2004 „notiţele referitoare la o convorbire cu dl. Zagladin“ înainte de a nega „pur şi simplu“ realitatea acestei întâlniri? Mai pot revendica credibilitate afirmaţiile unui autor care mistifică fără ezitare adevărul în probleme majore?
Silit, într-un târziu, să recunoască mistificarea şi să confirme realitatea întâlnirii sale cu Zagladin, autorul a decis să adopte tactica minimalizării semnificaţiei misiunii îndeplinite la Moscova la începutul lunii februarie 1991, care, potrivit documentului recent reeditat, cu proba apartenenţei sale la un fond arhivistic oficial, era aceea de a contribui la refacerea în Europa Răsăriteană a unui sistem de securitate sub patronajul URSS şi de a da asigurări conducerii din Kremlin că guvernanţii de la Bucureşti nu au intenţia să aducă în discuţie situaţia Republicii Moldova, aflată sub ocupaţie sovietică din 1940. Tratatul încheiat cu URSS, iniţiat şi susţinut cu ardoare de regimul Ion Iliescu, e indiciul cel mai clar în privinţa opţiunilor fundamentale ale acestuia. Până în momentul prăbuşirii URSS, guvernanţii României, prin vocea lui Ion Iliescu, au susţinut necesitatea ratificării tratatului. La realitate au fost treziţi abia câteva săptămâni mai târziu, când Silviu Brucan, spirit perspicace, a tras public consecinţele noii situaţii în articolul Tratatul româno-sovietic e depăşit (Libertatea, 10/11 septembrie 1991). Atunci au început să înţeleagă guvernanţii de la Bucureşti că ceva s-a schimbat ireversibil pe scena europeană şi mondială şi au început să reflecteze la adaptarea la noua situaţie. Şi tot atunci şi-a modificat şi d-l Ioan Mircea Paşcu itinerariile diplomatice de la Moscova la Londra.
Replica d-lui Paşcu este un amalgam de mistificări – semiadevăruri şi omisiuni voite – al căror sens e puternic luminat de tăinuirea, după propria sa recunoaştere, timp îndelungat, a misiunii sale la Moscova în februarie 1991. Întrebarea esenţială însă nu îl priveşte nici pe d-l Paşcu, nici măcar pe d-l Ion Iliescu, al cărui rol în istorie e de mult lămurit. Răspunderea principală aparţine astăzi actualei conduceri a PSD, care urmează să decidă în sfârşit dacă îl menţine la conducerea ei, fie şi „onorific“, pe cel care a subordonat interesele ţării obligaţiilor kominterniste asumate entuziast în tinereţe şi pe colaboratorii săi cei mai apropiaţi din perioada imediat postceauşistă.

Opinii si comentarii | Editie scrisa
15.03.2011
Precizări pe marginea unei replici
de Simion Gheorghiu

În legătură cu replica d-lui I. M.a Paşcu la articolul d-lui Şerban Papacostea, Sfârşitul unei tiranii şi începutul unei mistificări istorice. Revelaţiile unui document ignorat (revista 22, 21 decembrie 2010 – 3 ianuarie 2011, pp. 12-13), e necesar să aduc câteva precizări, cu atât mai mult cu cât d-l I.M. Paşcu a redactat răspunsul său – aşa cum o mărturiseşte – fără să cunoască articolul meu Politica externă post-decembristă a României (1991): „Fraţii nu trebuie să locuiască în mod obligatoriu în acelaşi apartament“, apărut în revista Studii şi Materiale de Istorie Contemporană (SMIC), Serie nouă, Volumul IX, 2010, pp. 231-235. În acest text, am publicat nota de convorbire întocmită de Vadim Zagladin în urma întâlnirii cu d-l I.M. Paşcu la 9 februarie 1991, document pe care l-am însoţit de un succint comentariu.
1. Nota de convorbire întocmită de V. Zagladin am găsit-o în timpul unui stagiu de documentare la Moscova la arhiva Fundaţiei internaţionale de cercetări social-economice şi politice (Fondul Gorbaciov), unde se păstrează în fondul nr. 3 (Materialî V.V. Zagladina (1985-1992)), sub cota, opis 1, dokument 7307, zagolovok: Spravka o besede s Ionom Mircea Paşcu (Rumânia, sovetnik prezidenta), data 09.02.1991, listov 6.
Cercetările au fost determinate de elaborarea tezei mele de doctorat, consacrată raporturilor româ­no-sovietice în perioada 1985-1989. Era firesc, aşadar, ca atenţia mea să se îndrepte asupra Fondului Gorbaciov. Documentul editat de mine în SMIC este rezultatul unei investigaţii proprii, cu totul independentă de cea a lui Vladimir Bukovski, care a semnalat în România acelaşi document (în studiul meu din SMIC am menţionat tipărirea acestui document în Evenimentul Zilei, 2004). În aceste condiţii nu poate fi vorba de o „intoxicare“ a mea de către un „serviciu secret străin“ prin V. Bukovski.
2. Este un adevăr comun că faţă de orice document istoricul trebuie să manifeste spirit critic, adică să-l supună unui set de reguli care să-i stabilească autenticitatea şi veridicitatea. Prezenţa în arhiva Fondului Gorbaciov a acestei note de convorbire nu ridică, cel puţin în principiu, suspiciuni asupra autenticităţii sale. În acest Fond se găseşte un număr impresionant de documente în analiza cărora cercetătorul are obligaţia să treacă informaţia furnizată prin sita criticii surselor.
Din analiza făcută acestui text am rămas cu impresia că d-l I.M. Paşcu a dorit să treacă sub tăcere această întrevedere şi apoi să prezinte în altă lumină conţinutul discuţiei şi împrejurările desfăşurării ei. I.M. Paşcu a negat categoric în 2004 că ar fi avut vreo întâlnire cu V. Zagladin. Această contestare am amintit-o în prezentarea mea din SMIC.
Acum, d-l I.M. Paşcu afirmă că a descoperit în materialele sale notiţele referitoare la întâlnirea cu V. Zagladin. Este absolut surprinzător că domnia sa nu a rectificat afirmaţia greşită din 2004. Ne putem întreba dacă, fără actuala polemică, născută de publicarea notei lui Zagladin, domnia sa ar fi revenit asupra afirmaţiei din 2004?
3. În studiul meu am afirmat că declaraţiile făcute de d-l I.M. Paşcu în cursul discuţiei cu V. Zagladin urmăreau trei obiective: „a) de a nu crea dificultăţi Uniunii Sovietice într-o perioadă în care politica de reformă a lui M.S. Gorbaciov întâmpina dificultăţi tot mai mari; b) de a găsi un cadru nou, după lichidarea Tratatului de la Varşovia, pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale; c) de a nu întreprinde nimic în direcţia încurajării Basarabiei de reintegrare în frontierele Româ­niei“ (SMIC, p. 231). Din datele de care dispunem astăzi, poziţia Bucureştiului se acorda perfect aşteptărilor Moscovei. Într-un studiu recent al fostului ambasador V.L. Musatov, care a ocupat în anii 1988-1991 funcţia de locţiitor al şefului Secţiei Internaţionale al CC al PCUS, se arată că desfiinţarea Tratatului de la Varşovia, urmată de cea a CAER, a obligat echipa lui Gorbaciov să caute forme noi pentru a asigura relaţiile cu ţările care aparţinuseră fostei sfere de influenţă a URSS. Una dintre formulele luate în considerare a fost şi aceea a „finlandizării“ ţărilor est-europene (V.L. Musatov, Metamorfozele politicii lui Gorbaciov faţă de ţările comunităţii socialiste, în limba rusă, în Novaia i noveişaia istoriia, nr. 3/2009, p. 16). „Finlandizarea“ însemna păstrarea independenţei şi a unui regim democratic în interior, nu şi desfăşurarea unei politici externe care să lezeze interesele de securitate ale URSS. Explicaţiile date de d-l I.M. Paşcu lui V. Zagladin erau în perfect acord cu dorinţele din acel moment ale Kremlinului.
4. Istoria diplomaţiei cunoaşte cazuri când, în urma unei conversaţii bilaterale, documentele celor două părţi prezintă dialogul în maniere foarte diferite. Exemplul cel mai cunoscut este discuţia dintre Grigore Gafencu şi A.I. Vîşinski din 8 aprilie 1941, despre care cei doi interlocutori au lăsat relatări mult diferite. În cazul discuţiei Paşcu–Zagladin a existat însă şi un al treilea participant: ambasadorul Vasile Şandru. Dacă d-l I.M. Paşcu nu a întocmit un raport preşedintelui Ion Iliescu despre călătoria sa la Moscova, este sigur că ambasadorul V. Şandru a raportat Ministerului de Externe de la Bucureşti discuţia la care a asistat. Raportul său poate aduce lumină în această controversă.
5. În ceea ce priveşte sugestia d-lui I.M. Paşcu că, reluând discuţia despre nota lui Zagladin, aş fi devenit „victima unui «joc» tipic al unui serviciu secret străin“, dacă aş accepta-o ar însemna că tema tezei mele de doctorat ar fi fost sugerată de acelaşi serviciu secret pentru ca, elaborând-o, să ajung la Fondul Gorbaciov şi să dau de urma acestui document fabricat de serviciile secrete. E un scenariu de Kafka cu James Bond.

Citeste despre acelasi document si:
Un document fabricat (Drept la replică)

Post-scriptum la o controversă

Documentul nefabricat

Interviu cu Mircea Druc : « În prezent, suntem pe cale să comitem a cincia eroare strategică: alergăm după investitori şi promovăm ideea: „Marele Bucureşti”. Un megapolis caracteristic pentru ţările din lumea a treia.»

Interviu cu Mircea Druc, fost prim ministru al Republicii Moldova, în perioada 25 mai 1990-20 mai 1991 şi candidat la preşedinţia României în campania din 1992

Gh.I.:  Domnule Mircea Druc,  vă mulţumesc  că aţi acceptat invitaţia de a realiza acest interviu pentru Gândul Anonimului. Publicaţia noastră este una modestă, născută din entuziasmul şi dragostea pentru literatură şi cultură a unui grup de pensionari militari, care au fondat Cenaclul Anonimul. Ulterior, atât cenaclul, cât  şi  publicaţia au fost şi sunt alimentate de imensa iubire pentru satul natal, manifestată de domnul colonel Ion Mazăre, unul din principalii animatori şi întemeietori ai  revistei. Pe aceşti doi piloni s-a născut şi s-a dezvoltat publicaţia. De la patru pagini A5 am ajuns la forma şi conţinutul de astăzi. O bună parte a acestei publicaţii este dedicată satului natal al domnului colonel şi al subsemnatului, comuna Luna din judeţul Cluj, situată pe valea Arieşului, în centrul Transilvaniei, în vecinătatea Munţilor Apuseni, atestată documentar din 1270.
Acest număr dublu al revistei este dedicat aniversării zilei naţionale a României 1 decembrie. În acest context, aş vrea să vă întreb ce semnificaţie are pentru dumneavoastră data de 1 decembrie 1918 ?
M.D.: De când mă ştiu, încerc un sentiment aparte pentru Transilvania. Doar din acest motiv „de suflet”, accept  invitaţia. Sper că dumneavoastră şi cititorii  revistei Gândul Anonimului admit  pluralismul de opinii. În general, stimate domnule  Gheorghe Indre, fac tot posibilul  ca să evit ocaziile de „a sta de vorbă”. Suntem o naţiune cam logoreică. Prea multă vorbă şi puţine fapte în tot  spaţiul românesc. Să încercăm, totuşi,  o discuţie…
Anul 1918, datele  de 27 martie, 27 noiembrie, 1 decembrie  semnifică, în viziunea mea, ora astrală a românilor. E cea mai importantă perioadă din istoria noastră. Ea marchează  o finalitate. Rezultatul unor eforturi  de supravieţuire şi  afirmare de-a lungul a mai bine de 2000 ani. Până la 1918, şi de atunci încoace, noi nu am mai contabilizat o atare  performanţă. Desigur, în istoria poporului român au fost şi alte momente importante. Putem vorbi de o împlinire provizorie – Unirea de la 1600 sub Mihai Bravu, de Unirea de la 1859. Da, să nu omit proclamarea Independenţei la 1887. Ne putem referi şi la puciul liberal,  după care, vorba lui moş Teacă, n-am mai fost Domnie, ci ne-am făcut Regat. Şi la alte două lovituri de stat – 23 august 1944 şi decembrie 1989.
Eu insist. Nu atât pe data de 1 decembrie  1918,  ci pe anul 1918, care ne-a adus, aşa cum spuneam, evenimentele de la 27 martie şi 27 noiembrie, încheind victorios cu 1 decembrie 1918. Am avut atunci o exprimare  a voinţei populare de unire, într-un spaţiu geografic ancestral: la  Nistru, în Carpaţi, la Tisa, la Dunăre şi la Marea Neagră.
Autodenumiţi  români, relativ recent şi poate impropriu,  noi puteam să ne identificăm şi altfel: geto-daci, daco-latini.  Pe mine mă fascinează  un singur nume: dacii liberi. Vorbim, deci, de o continuitate milenară. De un biosistem şi un ecosistem  ce emană  o anumită spiritualitate. Evidenţiem un mod de viaţă, tradiţii, constituite  într-un sistem  de etnovalori  eterne.
Gh.I. Domnule prim-ministru, în ultima vreme se vorbeşte tot mai frecvent de reorganizarea teritorială, subiect complicat şi prezentat adeseori pasional,  care mie, ca ardelean, îmi dă uneori fiori reci, cu atât mai mult cu cât, anunţatele schimbări sunt gândite în plină şi profundă criză economică, marcată de sărăcie, şomaj, şi lipsa unei perspective cât decât promiţătoare.
Aş vrea să vă întreb care este opinia dumneavoastră despre această problemă şi dacă percepeţi în ea vreo ameninţare la adresa unităţii şi securităţii României?
M.D.: Tare îmi este teamă că o să vă dezamăgesc cu răspunsul meu. În actualul haos opţional, problema gravă a naţiunii române este  politicianismul, birocraţia, corupţia şi degenerarea. Fără o schimbare de Paradigmă  nu putem  stopa inflaţia birocratică galopantă, fiind aceasta marea şi  principala cauză a corupţiei politice, morale şi economice.
Nu am certitudinea că menţinerea intactă a celor 42 de judeţe garantează supravieţuirea României în actuala conflagraţiunea economică globalistă. Să  folosesc un  argument bazat pe analogie.  Un exemplu din cele trăite pe viu. Basarabia şi Nordul Bucovinei au fost  răpite de Imperiul Sovietic în 1940. Şase dintre judeţele anexate au intrat în componenţa RSSM. Celelalte au fost acaparate de Ucraina. Ei bine, în RSSM, regimul lui Stalin a creat, în locul celor şase judeţe româneşti,  60 de raioane sovietice. Un mozaic administrativ, controlat meticulos de  nomenclatura bolşevică. Scopul reformei teritorial-administrative? Deznaţionalizarea brutală a indigenilor.
Hruşciov, după 1957,  a redus acest mecanism costisitor şi  perimat la 26 de raioane. Iar în următorii 20 de ani, cât a fost la putere Brejnev, numărul de raioane a crescut din nou, până  la 36.  Exista  pe atunci vreun avantaj socio-economic? Nu.  Leonid Brejnev de la Moscova,  şi  Ivan Bodiul, şeful comuniştilor de la Chişinău, îşi plasau în poziţii cheie neo-staliniştii lor. Îi trimeteau mai întâi la Şcoala Superioară de Partid de la Moscova. După care, pentru fiecare absolvent se  croia câte un raion.  Câte o sinecură. Aceasta  a însemnat 36 de  prim secretari. Un număr dublu sau triplu de secretari adjuncţi, toţi cu secretare şi aparat propriu. Cu alte cuvinte o birocraţie uriaşă.
Apropo! Unul din multele motive pentru care Mircea Druc a fost destituit  neconstituţional în 1991: promova reforma teritorial-administrativă. Cerea  reducerea numărului de raioane şi  revenirea la judeţe. Birocraţia şi mafia de sorginte sovietică m-a somat: „pe aici nu se trece!”. Am rămas  în Republica Moldova până în prezent cu 36 de raioane anacronice, inadecvate noilor imperative.
Menţinerea  acestor structuri serveşte oare  cauza românilor basarabeni? O birocraţie umflată, lucru ştiut, produce abuzuri şi corupţie. Birocraţia este găoacea în care se naşte, germinează şi perpetuează  corupţia. Consecinţele birocraţiei şi ale corupţiei duc la degenerare.
Evident, eu consider necesară şi urgentă  o reorganizare. Bineînţeles, o reformă  axată pe luciditate, coerenţă. Pe criterii ştiinţifice şi de excelenţă  a  guvernării, la standarde mondiale. Nu văd în schimbare, în reducerea numărului de unităţi administrative nici un pericol.
În opinia mea, Programul de post aderare la Uniunea Europeană  ar  presupune şi o descentralizare coerentă. Am în vedere delegarea selectivă, în jos pe verticală, către centrele viitoarelor regiuni (districte, landuri) de dezvoltare, a 50% din categoria hotărârilor adoptate în prezent la Bucureşti.  Mai mult de jumătate din actul decizional, efectuat astăzi într-un centru judeţean,  poate fi coborât   la nivel de comună.  Iar  satele  României reanimate  pot prelua 50% din ceea ce rezolvă de regulă autorităţile comunale.
Performanţa noastră ca ţară europeană depinde imperios de impunerea unor structuri guvernamentale scutite de „ministerologie” şi  „ministerocraţie” şi având drept obiectiv principal permanentizarea şi sincronizarea celor trei „i”: investigarea, instruirea, inovarea.
Acum nu prea reuşim, chiar monitorizaţi de Bruxelles, să construim instituţii statale flexibile, dinamice. Şi,  de ce nu, temporare, în mod deliberat, menite să realizeze programele şi proiectele adoptate de  executivul ţării şi instanţele comunitare.
O reformă administrativă bine concepută ne-ar reduce nu numai birocraţia. Am scăpa, poate, şi de „patriotismul  regional-fotbalistic”. Am diminua vanităţile şi ifosele „ţărişoarelor noastre istorice”. Noi, românimea,  suntem marcaţi de o serie de complexe, care ne afectează comportamentele, deciziile, acţiunile.  Mai întâi, înregistrăm un complex de deşteptăciune. Acesta se manifestă în special în sud, în zona Bucureştiului şi a Olteniei. Mai există complexul de superioritate, de mândrie, al celor din Transilvania. Îl regăsim  întrucâtva şi la bucovineni. „Noi, ardelenii,  am fost Imperiu, cu austriecii” sau „Banatul e fruncea!”
Şi, în fine, cunoscutul complex de inferioritate, al moldovenilor. Deşi, unii basarabeni, adică tot  români moldoveni,  dar din Estul Moldovei, se mândresc şi ei, ca ardelenii: „Noi am  fost intr-un Imperiu şi mai mare, cu ruşii, şi am zburat în cosmos”. Iar  palma de pământ românesc, numită printr-un accident istoric Republica Moldova, are şi ea complexaţii ei: cei de la Nord, cei de la Centru, cei de la  Sud şi cei de peste Nistru.
Când eram prim ministru,  la Chişinău, încercau  unii să „mă seducă”  cu idei: „ştiţi, noi ăştia de la Nord, păi noi …” cu sensul că  suntem ăia buni. Îi repezeam de fiecare dată, judecam imparţial,  eliminând acest complex de superioritate, nejustificat prin fapte şi realizări.   Important este  ceea ce  faci.  Ce valori materiale sau spirituale produci. Nu ceea ce spui, sau locul unde te-ai născut,  în  cartierele Ferentari, Mănăştur, Copou sau pe malurile râului Bâc.
Gh. I. Da, domnule prim-ministru, e corect ce spuneţi, numai că în una din propunerile partidelor politice de reorganizare una din regiunile desenate se contura exact pe graniţa Ardealului de Nord  cedat în 1940, ori locuitorii de acolo nu pot să uite de masacrele, din istoria recentă,  de la Ip şi Treznea, de crimele şi abuzurile făcute de noile autorităţi instaurate în multe localităţi româneşti în perioada 1940-1944 cât a fost cedat Ardealul de Nord. Nu credeţi că sunt  îndreptăţite îngrijorările localnicilor ?
M.D.:  E vorba de  o propunere venită  din partea unui segment politic, a unor lideri maghiari, probabil. Cunosc pledoaria  domnului academician Dinu Giurescu în legătură cu regionalizarea.  Are perfectă dreptate. Aş menţiona că în spaţiul românesc,  în afară de maghiari, mai elaborează „proiecte de reformă”  şi ucrainenii, găgăuzii, ruşii şi alte seminţii conlocuitoare. Inclusiv proiectul  de inspiraţie sovietică „Moldova Mare”, vizând dezmembrarea României, practic anularea actului Unirii de la 1859.
Noi, românii, ne-am putea  confrunta cu o situaţie  într-un fel  similară   cu cea a slavilor de sud. Sau a cehilor şi slovacilor.  După primul război mondial,  aceştia au obţinut independenţa şi  s-au  anunţat drept  state europene în devenire.  Şi unii şi alţii  au luat  decizii strategice inadecvate, legate de amplasarea capitalelor. Iugoslavii au ales Belgradul la marginea ţării. Şi acest oraş nu a reuşit să devină capitala tuturor iugoslavilor. Nu a putut  fi reprezentativ pentru toată lumea  slavilor de sud, pentru federaţia Iugoslavia. Belgradul  a rămas până astăzi  un oraş sârbesc.
Praga, la fel, a continuat să prospere ca o cetate cehă,  nu   ca o capitală a cehilor şi slovacilor integraţi într-un singur stat. Şi componentele istorice ale României Reîntregite în 1918, în multe privinţe, percep la fel Bucureştiul: e mai mult al… nu ştiu cui, şi nu o capitală a tuturor românilor.
Merită  clarificate toate  problemele ce ţin de  „Capitala Ţării”.  În plan istoric, politic şi socioeconomic.  După care am putea  trece la realizarea unui imperativ strategic panromânesc: „abandonarea Bucureştilor”.  Explic: în 1859 s-a comis  primă eroare strategică.  Atunci capitala putea fi edificată în  centrul noului stat în devenire.  Putea fi chiar  urbea  Focşanilor, unde muntenii şi moldovenii au jucat Hora Unirii.  Altele ar fi fost destinele Ţării.
Păi cum, domnule Indre? Să ne  curgă  pe moşie  cel mai mare fluviu din Europa şi  noi să  amplasăm  capitala într-o ”gaură”. Într-o zonă deschisă bătută de toate vânturile, la propriu şi la figurat. Nu am folosit nici munţii, nici marea, nici imagologia, nici simbolistica, nici ezoterica, nimic. De ce, Doamne, la un viraj al istoriei, ca cel din 1859,  nu a fost invers? Să  fi devenit  oraşul Iaşi capitală, iar domnitor cineva de la Bucureşti. Era  mai bine Ţării, şi nouă, în timp, mai bine. Sau  să fi construit  treptat o  capitală europeană  la Focşani,  unde s-a şi semnat actul Unirii Principatelor.
Degeaba ne convingeau unii vizionari, în perioada interbelică. Avea absolută dreptate filozoful, sociologul, economistul, martirul Mircea Vulcănescu.  „Oricine  gândeşte  pământul romanesc ca unitate, îşi  dă seama că centrul normal al vieţii romaneşti nu poate fi în afara centurii munţilor… Mai curând sau mai târziu, cu cat mai curând, cu atât mai bine, ne vom îndrepta într-acolo!”. Menţinerea capitalei la Bucureşti  şi după Marea Unire de la 1918  a însemnat a  doua eroare strategică.
După 1965, conducerea centralizată şi de comandă putea lesne, fără referendum, să transferare centrul politico-administrativ al tuturor românilor de la Bucureşti în fostul  judeţ Trei Scaune. În  inima  spaţiului carpato-danubiano-pontic, în  zona ancestrală geto-dacică. Dar s-a  optat pentru demolarea cartierelor istorice ale Bucureştiului. La această etapă  gândirea strategică  a lipsit. Elita comunistă a comis a treia mare eroare decizională.
Ar fi fost ideal dacă amplasarea obiectivelor industriale se făcea uniform. În toate zonele ţării, înaintând spre Bucureşti, dar fără să treacă de Urziceni, Giurgiu, Ploieşti, Târgovişte. Industrializarea socialistă a fost a patra  eroare  strategică prin  aducerea în „micul Paris” a sutelor de mii de ţărani pentru a completa rândurile clasei muncitoare. Aşa, ca să aibă cine trece, fluturând drapele roşii, prin faţa tribunelor cu nomenclaturişti, de Ziua naţională  23 august.
În prezent, suntem pe cale să comitem  a cincia eroare strategică: alergăm după investitori şi  promovăm  ideea: „Marele Bucureşti”.  Un megapolis caracteristic pentru ţările din lumea a treia.  Nu ţinem cont de presiunea enormă pe metru pătrat în capitală şi în judeţul Ilfov. Ignorăm condiţiile climaterice, apropierea de Cernavodă  şi alţi factori de ordin ecologic, demografic, geopolitic. Nu ne-am deşteptat defel. Nu învăţăm nimic,  nici din erorile noastre şi nici din experienţa altor naţiuni.
Nu e neapărat ca  cea mai mare aşezare urbană să fie şi capitală.  Şi, drept consecinţă, cea mai prestigioasă, mai prosperă etc.  Asociem frecvent SUA cu New-York, Canada cu Montreal, Australia cu Sydney, Brazilia cu Rio de Janeiro, Africa de Sud cu Cape Town, Kazahstanul cu Alma-Ata. În  toate aceste ţări,  organele puterii de stat  sunt amplasate   respectiv în Washington, Ottava, Canberra, Brasilia, Pretoria, Astana. Cu certitudine, nici  una din aceste capitale nu vor deveni   conglomerate sufocante de tip megapolis.
Exemplul Rusiei pare elocvent în acest sens. După ce au schimbat capitala de trei ori, astăzi elitele  discută  problema separării celor două realităţi: instituţiile puterii de stat  şi Moscova, ca megapolis. Conform variantelor formulate de experţi în media rusă, Kremlinul ar putea funcţiona în exclusivitate  ca muzeu de istorie, cultură, artă. O rezervaţie naţională şi un centru turistic. Preşedinţia, guvernul şi parlamentul urmează să   fie transferate undeva pe Volga, în  munţii Ural sau în Siberia.  Este o chestiune de geopolitică, un proiect naţional  de realizarea  căruia depinde  evoluţia   şi chiar existenţa Federaţiei Ruse  în deceniile următoare.
La acea propunere nefericită de regionalizare a României, la care vă referiţi, nu avem decât să prezentăm  alte  scenarii viabile de reorganizare, iar decizia se va lua în mod democratic, eventual prin plebiscit. Cunosc în prezent câteva proiecte de redresare, care merită  toată atenţia.  Unele foarte radicale.  Exemplific. „România – acum ori niciodată?”, autori Tudor Bompa şi Dumitru Porojan. „Dacia Rediviva”, promovat de doctorul Slăvescu şi discipolii săi. Mai cunosc şi alţi autori – Val Butnaru, Dumitru Oblu. Şi interlocutorul domniei voastre, definitivează  o viziune holistică asupra naţiunii, intitulată „Paradigma Etnosistemică”. Orice inovaţie merită atenţie. Inclusiv  proiectele blamate în prezent ca  fiind utopice.
Iată, un exemplu de utopie, sau cum vedea Mircea Druc  Reforma, acum 10 sau 15 de ani.  Am  publicat articole la această temă. Prioritar, constituirea unui cadru juridic, care să permită o Schimbare radicală.  România  republică prezidenţială.  Parlament unicameral  din 177 deputaţi, aleşi prin vot uninominal. Din cele trei Palate, mereu beligerante, facem unul. Instituţia prezidenţială, Parlamentul şi Guvernul  concentrate şi amplasate într-un singur Palat  – în „Casa Poporului”. Cel puţin circuitul  informaţional ar deveni mai operaţional, mai dinamic. Şi poate mai puţin costisitor pentru noi, contribuabilii. Cei care optează pentru  un parlament bicameral, ce ar ţine chipurile de o  moştenire  naţională,  nu au decât să se convingă:  tradiţia este  bună şi eficientă sută la sută doar în  arta culinară şi în actul de  perpetuare a speciei.
Executivul ţării  – format din şapte ministere responsabile de strategia dezvoltării: producerea  de bunuri inevitabile; investigarea şi  inovarea ca bază de creare a noilor valori materiale, spirituale şi culturale; biologia (tot ce ţine de BIO (Viaţă) – de la bioeconomie la biopolitică şi biosecuritate, de la biotehnologie la agroenergetică şi alte surse regenerabile; informatica şi informatizarea; infrastructura şi Etnopsihica.
O sinteză, la scară naţională, a tuturor instituţiilor statale bugetare din domenii precum  educaţia, sănătate publică,  învăţământul şi cercetarea ştiinţifică. Potenţialul acumulat de universităţi, institute de cercetare şi proiectare, inclusiv de Academia Română,  încadrat  în şapte structuri organizatorice  de investigare, instruire, inovare cu denumiri sugestive:  p Academia Biologică, Academia Ecologică, Academia  Creatoare, Academia Producătoare, Academia Informatică, Academia Infrastructură, Academia Etnopsihică.
Fondarea de  urgenţă   a două bănci strategice ale  României: Banca Genetică şi Banca  pentru Resurse Umane, Animale şi Vegetale.
Regruparea tuturor judeţelor din spaţiul romanesc în cinci unităţi teritorial-administrative (regiuni, districte): Carpaţi, Dunăre, Pont Euxin, Nistru, Tisa, având centrele administrative la Braşov, Craiova, Constanta, Chişinău, Cluj-Napoca. Iar Centrul politico-administrativ al tuturor românilor  Dacodava, edificat  în centrul geografic al spaţiului ancestral geto-dacic. Astfel, am fi urmat exemplul Braziliei, Australiei  şi, mai recent,  al  Kazahstanului. Iar Bucureştiul ar rămâne un mare centru economic şi cultural. Un fel de  Sao-Paolo, sau Sidnei. Sau  un New-York al românilor.
Aş  invita, ca şi Nazarbaev,  preşedintele kazah, cei mai buni experţi să elaboreze un studiu de amplasare pe criterii de funcţionalitate, economice, strategice, de climă, curenţi de aer, stabilitatea solului etc. Şi după stabilirea locului, în jur,  pe o rază de 100 de km, nu aş fi permis să se mai construiască nimic. Nu aşi fi admis  tranzacţiile speculative cu terenuri în această zonă.
În Dacodava  se cer amplasate    cele două bănci de informaţie esenţială , banca genetică , banca de spermă şi de seminţe pentru toate vieţuitoarele  şi toată flora din România. Numai în Carpaţi acestea pot fi adăpostite antiatomic, antiseismic, ferite de calamităţi, la cel puţin 100 m sub pământ. Apoi banca de date şi informaţii de toate felurile, care să dăinuie şi să asigure durabilitatea peste timp a poporului român. Dacă nu „abandonăm” actuala capitală, aşa cum  au procedat brazilienii  cu Rio-de-Janeiro şi kazahii cu Alma-Atî, nu avem nici o şansă să asigurăm o unitate naţional-statală durabilă.
În clasificarea actuală  a unităţilor teritorial-administrative „sat – comună – oraş – municipiu” ar fi oportun să introducem şi   Statutul de Capitală Istorică.  Prin lege, un atare statut ar putea fi acordat unor  municipii precum: Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Chişinău, Cernăuţi, Timişoara, Craiova, Constanţa, Baia Mare, Oradea şi altele.  Astfel am  menaja consacratele complexe regional-istorice despre care am vorbit.
Asta e, domnule doctor-inginer Gheorghe Indre.  Şi mie îmi este frică, nu numai dumneavoastră. Mă tem că România nu va  supravieţui, ca stat unitar, dacă elita  ei politică nu  concepe şi nu realizează, nici la această răscruce istorică, o Reformă radicală. Aplicarea unei reforme instituţional-administrative adecvate ar putea eficientiza actul guvernării prin stoparea inflaţiei birocratice, a opresiunii instituţionale clasice, prin eradicarea corupţiei politice, morale si economice.
De jure suntem deja  în Uniunea Europeană. Legile comunitare au prioritate faţă de actele  normative elaborate de parlamentul oricărui stat membru. Prin urmare, parlamentul  de la Bucureşti e chemat să asigure o traducere perfectă  în limba română a legilor  şi directivelor adoptate la Bruxelles  şi să le transpună în legislaţia naţională spre executare. Obţinem astfel alinierea la standarde europene şi o economisire  de fonduri,  de timp şi de nervi în jocul de-a democraţia pe malurile Dâmboviţei.
Gh. I. În ultimii 20 de ani economia României a cunoscut schimbări structurale radicale. Au dispărut un mare număr de activităţi industriale, iar unele şi-au restrâns mult activitatea. Mulţi oameni calificaţi au rămas şomeri şi au fost nevoiţi să emigreze pentru a lucra în Europa, în Italia, Spania, Franţa, Germania  etc.  Satele s-au pustiit, oamenii tineri au plecat  au rămas bătrâni singuri şi trişti, în aşteptarea celor dragi. Modelele economice  promovate se bazează pe întreprinderi  mici şi mijlocii şi pe microîntreprinderi înfiinţate ca rezultat al iniţiativelor private.
În opinia dumneavoastră reprezintă aceste transformări profunde şi orientarea preponderentă spre IMM-uri o ameninţare la viitorul României, la durabilitatea peste timp a neamului românesc?
M.D.: Sincer, nu cred că ne ajută la ceva regretând giganţii concepuţi după modelul sovietic, în epoca industrializării forţate. În anii 60 eram indignat, ca toţi românii, de planul Valev, pe care l-am respins vehement, cu demnitate.  Hruşciov ne propunea, inspirat probabil de  noile tendinţe din Occident,  să constituim  „o grădină înfloritoare” a lagărului socialist. Să  transformăm o parte a României, Bulgariei, RSSM şi regiunea Odessa într-o imensă zonă agrară a CAER-ului. RDG, Cehoslovacia, Polonia  urmând a fi ţările din lagărul socialist cu  industria grea, în timp ce România urma să se specializeze pe producţie  agricolă şi industrie alimentară.
Am învins atunci. Ne-am demonstrat autonomia decizională faţă de Moscova. Am pus în aplicare  planul de industrializare. Bineînţeles, industrie grea, construcţie de maşini, uzine militare. Acestea, conform manualelor de economie politică  socialistă, pot asigura independenţa naţională.  România nu avea nici un căuş de minereu. Dar a construit mastodonţi siderurgici. Rafinării peste rafinării. Socoteala de acasă  era că ne vine  minereul şi ţiţeiul  din lumea a treia cu vaporul. Avuserăm o înţelegere cu şahul Iranului. Am  mai băgat un miliard la Krivoi Rog, în Ucraina.
Când am devenit prim ministru, mi-am dat seama: ar fi fost mai bine dacă prindea ideea cu specializarea  în domeniul agroindustrial şi alimentar.  Nouă, basarabenilor, cu totul din alte considerente, regimul Brejnev ne-a impus industrializarea  –  un mare complex militar-industrial, amplasat la Tiraspol, Chişinău, Bălţi.
În 1990, în plină criză, RSSM  putea vinde doar „şampanie roşie” în Germania. Doamnele germane cică  o preferau.  Noi, la Chişinău, visam să facem valută, să cumpărăm din occident linii de procesare a materiei prime agricole.  În afară de vin, aveam sute de mii de decalitri de sucuri excelente. Bieloruşii ne ofereau tractoare dar… Nu aveam ambalaje, sticle şi borcane. Aveam în schimb numai la Chişinău peste 200 de instituţii de proiectare şi întreprinderi  care lucrau pentru complexul militar. Nu aveau nimic comun cu necesităţile economiei noastre, nici cu viaţa noastră. La Bălţi,  o mare uzină  producea aparate şi echipamente de ghidare a submarinelor nucleare, care circulau pe sub calota Arctică. Nu aveam însă ambalaje pentru exportul şi comercializarea uriaşelor cantităţi de vin de foarte bună calitate ce se producea la noi. Am distrus  in preajma capitalei  circa 800 de hectare de cel mai bun teren agricol  pentru o uzină de computere militare. După colapsul imperiului, am invitat britanicii să preia uzina „Mezon” din Chişinău. Au rămas perplecşi. „Ştiam că sovieticii produc asemenea echipamente sofisticate, dar nu am reuşit să depistăm unde este amplasata întreprinderea”. Majoritatea  combinatelor au rămas în paragină.
Am dat fuga atunci la Bucureşti: ajutaţi-ne, vrem ambalaje pentru exportul de produse agroalimentare. Altfel, ne prăbuşim. Am  constat cu amărăciune: nici peste Prut nu aveau nimic. Berea, laptele, uleiul de floarea soarelui şi apa minerală în acelaşi tip de sticlă de un litru. Am cumpărat de la spanioli o fabrică de sticlă şi astăzi suntem competitivi pe toate pieţele.
Schematic vorbind, pentru supravieţuirea corporaţiilor liberalismul a băgat Europa în prima mare conflagraţie  mondială.  După care Troţki şi Lenin au inventat bolşevismul. Un  nou regim politic, care  să ne scape de toate relele capitalismului şi plutocraţiei. Mussolini  a creat  şi el după război fascismul. Un model de organizare şi funcţionare a statului corporatist,  drept  replică la ravagiile liberalismului.  În Germania, Hitler  a inventat hitlerismul pentru a răzbuna înfrângerea Germaniei. După cel de al doilea război  mondial toate cele trei modele s-au epuizat.
Încă  din anii ’70 am  înţeles: independenţa economică este o utopie. Dar o interdependenţă  fructificată  abil poate fi mai rentabilă. Astăzi securitatea energetică a UE ar putea fi asigurată  mai uşor de gazele din Iran. Dar mai întâi să-şi  armonizeze  interesele în  zonă SUA şi Israelul. Angela Merkel şi Vladimir Putin au pus în funcţiune gazoductul baltic.  Germania va avea   gaze  naturale,  piaţă liberă  până în Siberia, iar Rusia va conta pe omul său. Dar nu la Havana, ci la Bruxelles. Mica Românie n-are decât să-şi intensifice relaţiile cu Azerbaidjanul,  Kazahstanul  şi Turkmenistanul, ţări bogate în resurse de gaze şi petrol.  Să trimită în capitalele acestor state oameni valoroşi.  Deşi  o bună parte din elita noastră încă mai preferă comoditatea Europei. Una este apetitul, hedonismul  şi cu totul alta e perspectiva şi lupta pentru supravieţuire.
Nu e un pericol pentru România dacă dezvoltă întreprinderile mici şi mijlocii. Astăzi  corporaţiile transnaţionale conduc lumea nu guvernele.  Eu nu vreau ca lumea să fie condusă de corporaţii.   Nu e  nici un pericol că se vor întemeia IMM-uri şi  se vor specializa în produse alimentare. Nu e nici o ruşine că nu produci rachete. Lasă să le facă alţii şi cu produse alimentare de bună calitate poţi cumpăra orice, maşini sofisticate. Criza alimentară care ne ameninţă  nu e mai puţin periculoasă ca cea energetică. Vorba poetului: „Când foamea ne va răscula…”
Există vreo  şansă reală pentru  români? Probabil  elaborarea si aplicarea unui  Proiect Naţional. Statul  român nu corporaţiile, nu capitalul migrator, să elaboreze şi să realizeze acest Proiect Autohton. Eu îi zic: Neoruralism si Civilizaţie Montană. Afirmarea, de  jure şi de facto, a drepturilor şi libertăţii satelor, comunelor, judeţelor, regiunilor. Abordarea şi  rezolvarea sistemică a problemelor legate de bioeconomie, agricultură, industria alimentară şi agroenergetică.
Nu  băga fonduri în structuri birocratice judeţene, comunale.  Mai bine infrastructură modernă, telefonizare, informatizare, reţele de transport, poştă, telecomunicaţii. Să aplicăm mecanisme verificate  de finanţare a proiectelor legate de viitorul civilizaţiei montane. O  abordare sistemică a problemelor legate de:  agricultură şi  industria alimentară,  civilizaţia rurală,  viitorul ţărănimii şi a intelectualilor de la sate. Să eliminăm  factorii şi  legislaţia generatoare de exod din zonele rurale. De ce nu conştientizăm dimensiunea simbolică, strategică, geopolitică a Carpaţilor? Poate  aducem regiunile muntoase ale României în marea familie a munţilor Europei. Mă gândesc la surse de finanţare a unor proiecte de transplant în Carpaţi şi Apuseni a mecanismelor de dezvoltare durabilă din cele mai avansate civilizaţii montane de pe glob.
Noi, în România avem un început: conceptul celor opt regiuni de dezvoltare. Dar nu vom reuşi   mare lucru dacă  nu imaginăm spaţiul românesc  în cinci regiuni: Carpaţi, Dunăre,  Pont Euxin, Nistru, Tisa.  De aceste realităţi geografice merită să fie condiţionate programele şi proiectele noastre naţionale: Eficientizarea Sistemului Naţional Producător; Consolidarea Sistemului Naţional Creator; Neoruralismul; Suveranitatea alimentară; Protecţia capitalului autohton; Recucerirea pieţii interne şi prospectarea de noi spaţii pentru produsele şi serviciile romaneşti.
Într-o anumită conjunctură istorică, administraţia SUA a consacrat sintagma  „clauza naţiunii cele mai  favorizate”. Ar fi bine să introducem şi noi în România, pentru investitori în primul rând, o „clauză a judeţelor cele mai favorizate”, aplicată  prin lege organică.  Mă gândesc la acordarea de asistenţă,  atragerea de investiţi  şi  chiar elemente de protecţionism pentru Sistemul  Naţional Producător şi Sistemul Naţional Creator  în  zona frontierei de est a Uniunii Europene, pe linia Satu Mare – Baia Mare – Suceava – Botoşani – Iaşi – Vaslui – Galaţi – Tulcea – Constanţa. Soluţia benefică ţine de aplicarea strategiei de dezvoltare economică şi socială „în cerc”, crearea „la frontieră, pe centură” a unor „cetăţi de  civilizaţie etnosistemică”. Cu alte cuvinte, să fructificăm imagologia geopolitică şi „efectul de vitrină europeană” în actualele regiuni de dezvoltare Nord-Vest, Nord-Est şi Sud-Est.
Este necesară  de asemenea concretizarea participării capitaliştilor români la iniţiativele, procesele şi structurile de cooperare transfrontalieră şi euroregională. Acest deziderat se referă prioritar la cele patru  euroregiuni: „Prutul de Sus”, „Dunărea de Jos”, „Siret-Prut-Nistru”,  şi „Carpaţi” – un spaţiu economic şi o piaţă regională  cu aspecte specifice, inclusiv  în  cadrul  diverselor opţiuni geostrategice ponto-baltice şi ponto-caspice.
După 1989 s-au luat şi decizii greşite. De ce am dat Petromul  Austriei? Trebuia dat unei ţări,  care are petrol, are expertiză!  Cum să vinzi, domnule Indre, Romtelecomul grecilor? Nu vinde nimic dacă funcţionează bine. Acesta-i principiul.  Vinzi doar celui care  redresează întreprinderea.  Va dau un alt caz. Fiecare cu experienţa proprie. Aveam în 90 o fabrică de confecţii la Străşeni. Parlamentul sare la mine să nu ne vindem ţara. Domnilor deputaţi, noi nu avem nimic. Nici stofă, nici maşini de cusut performante. Nici comenzi,  nici design, nici piaţă de desfacere, nimic. Aveam doar  400  de muncitoare cuminţi şi frumoase, oameni calificaţi şi disperaţi.  Scopul meu este să asigur existenţa acestor oameni.  Acesta-i capitalul meu, capitalul uman. Italieni preiau fabrica. O pun pe picioare. Ei au tehnologe, comenzi sigure pentru zece ani înainte, instruiesc pe contul lor tot personalul şi garantează un salariu minimum de 100 $ lună. Astfel femeile noastre, care întreţin  familiile, sunt salvate.
Gh. I. Domnule Druc are statul român puterea să facă faţă  corporaţiilor multinaţionale? Se mai poate vorbi de independenţă economică şi energetică?
M.D.: Nu, nici statul român, nici alte state. Din această cauză au apărut şi reuniunile statelor dezvoltate. La început a fost grupul G7, apoi G8, azi vorbim despre grupul G 20.  Şi fenomenul Porto Alegre, antiglobalismul şi alterglobalismul. De ce vreţi dumneavoastră  corporaţii ? Lasă să le facă alţii! Acestea au devenit o povară până şi pentru SUA!
Nu cobesc, dar  prin zgârie norii  destinaţi băncilor  şi birourilor ar putea în viitor să sufle vântul,  să zboare ciorile ca odinioară printre ruinele giganţilor industrializării comuniste. Şi, cu regret, printre fostele complexe zootehnice.
Concluzia: să produci, române, în primul rând ceea ce  te obligă condiţiile tale naturale. Urmează deviza portughezilor: „N-avem gaz, n-avem petrol, dar avem soare, vânt şi apă!”. Nu te bucura că vine capitalul  migrator cu fabrica de telefoane mobile.  Sau să-ţi epuizeze rezervele  de aur rămase după cumplita invazie romană. Nu vinde pământul  străinilor. Nu lăsa pârloagă  două milioane de hectare de teren agricol ca să aduci  din afara ţării 84 la sută din  hrană şi furaje.  Un mare paradox! E ca şi cum ţările arabe cu enorme rezerve de hidrocarburi ar importa gaze naturale şi produse petroliere.
Nu putem discuta la nesfârşit, despre ce a fost, nici chiar despre ce este căci ştim cum e,   sau despre ce va fi la modul general.  Ceea ce trebuie să facem este să definim un obiectiv pentru România. O ţintă precisă de atins pe termen mediu şi lung şi să căutăm apoi resursele şi căile prin care ne putem atinge acest obiectiv.  Acel obiectiv va trebui să răspundă la întrebarea legitimă ce vrem să fie România?  Ce vrem să devină ea?
La solicitarea unor istorici, am  tradus cândva nişte stenograme ale convorbirilor Brejnev – Ceauşescu în Crimeea. Moscova se supăra atunci pe Bucureşti. Românii primii au stabilit relaţii diplomatice cu RFG. Nu le-au rupt cu Israelul după războiul de şase zile. Nu au intrat cu trupele în Cehoslovacia. Mai aveau şi alte păcate…  Din această cauză eu eram mândru că sunt român. Ce tristeţe iremediabilă, cu lacrimi în ochi am  urmărit cum Ceauşescu moare cântând Internaţionala. Ce ironie a destinului!  Kominternul fusese tranzacţionat de mult. Să fi cântat Imnul Ţări, sau „Deşteaptă-te române!”, să fi recitat Doina lui Eminescu. Un alt mare român trădat, murea, în 1946,  în faţa plutonului, după un proces improvizat. Ce diferenţă şi câtă nedreptate!
Gh. I.: Domnule ministru este importantă Familia?
M.D.: Mai importantă ca orice alte fenomene Bio-psiho-sociale! Revenind însă  la fenomenul emigrării de care vorbeam înainte. Multe popoare au cunoscut exodul de populaţie. Italieni, de exemplu, au emigrat masiv în SUA, America Latină. În perioada interbelică România avea 19 milioane cu Basarabia, Nordul Bucovinei şi Cadrilaterul. Acum, fără teritoriile furate, avem o populaţie de 20 de milioane. Astăzi în Italia  sunt 67 milioane locuitori şi în afara ţării  62 milioane.  E bine să fii, să ai şi să dai şi la alţii. Eu cred că peste 5 -10 ani vor imigra în România, se vor stabili aici mulţi oameni din vest britanici, scandinavi, spanioli, portughezi  etc.
A consemnat dr. ing. Gheorghe Indre