Mircea SOFONEA. Citeva precizari privind sistemul universitar francez [pe marginea carierei lui Nicușor Dan]

Dernièrement l'association La Maison Roumaine a reçu de Roumanie plusieurs  articles et émissions TV (YouTube) dirigés contre le Président de la Roumanie, Nicusor Dan, en le dénigrant et en essayant de le déstabiliser. Mathématicien de haut niveau, il est accusé d'avoir menti sur son parcours universitaire et ses diplômes dont une bonne partie est française. On devine facilement qui manipule et à qui profitent ces agissements et notre association a le devoir d'y répondre. C'est pour cela que j'ai fait appel à plusieurs mathématiciens qui le connaissent bien et connaissent aussi le système universitaire français, membres et amis de notre association, pour rédiger une mise au point. En pièce jointe le texte en roumain et français du Professeur de l'Université de Perpignan, Mircea Sofonea, membre fidèle de notre association qui donne une réponse adéquate et pertinente et que je remercie vivement. A celle-ci je rajoute un court commentaire. En connaissant moi-même de l'intérieur le système universitaire français je mentionne qu’il a connu ces dernières décennies une rapide évolution qui est utilisée par les manipulateurs. Celle-ci a eu lieu en liaison avec le processus de Bologne qui vise à renforcer la cohérence des systèmes d'enseignement supérieur dans les  pays d'Europe et constitue une cible de choix pour tous ceux qui considèrent l’Europe comme un concurrent qu’il faut combattre.

Alexandre Herlea

 Recent, asociația La Maison Roumaine a primit din România mai multe articole și emisiuni TV (YouTube) îndreptate împotriva președintelui României, Nicusor Dan, denigrându-l și încercând să-l destabilizeze. Matematician de înalt nivel, el este acuzat că a mințit cu privire la cariera sa universitară și diplomele sale, o mare parte dintre ele fiind franceze. Este ușor de înțeles cine manipulează și cine beneficiază de aceste acțiuni, iar asociația noastră are datoria să răspundă la ele. De aceea am apelat la mai mulți matematicieni, care îl cunosc bine și cunosc și sistemul universitar francez, membri și prieteni ai asociației noastre, să scrie o clarificare. Atașat este textul în română și franceză scris de profesorul Universității din Perpignan Mircea Sofonea, un membru fidel al asociației noastre, care oferă un răspuns adecvat și relevant și căruia îi mulțumesc mult. La acesta adaug un scurt comentariu. Cunoscând și eu din interior sistemul universitar francez, menționez că în ultimele decenii acesta a suferit o evoluție rapidă, folosită de manipulatori. Aceasta a avut loc în legatura cu procesul de la Bologna, care urmărește consolidarea coerenței sistemelor de învățământ superior din țările Europei și reprezintă o țintă principală pentru toți cei care văd Europa ca pe un competitor ce trebuie combătut.

Alexandru Herlea

https://alexandruherlea.com/tag/istoric-casa-romaneasca-paris/ 

Citeva precizari privind sistemul universitar francez

Am constatat recent ca au aparut in spatiul public citeva luari de pozitie privind parcursul academic al presedintelui Romaniei, Nicusor Dan. Intre altele, I se reproseaza ca nu a obtinut diploma de licenta, ca a fost inscris fraudulos la masterat in Franta, facind uz de fals, si ca doctoratul sau a fost obtinut in conditii dubioase. Fiind un cunoscator ar sistemului universitar francez, pot afirma cu tarie ca aceste acuzatii sint complet nejustificate si rauvoitoare. Inainte de a prezenta argumentele care sustin aceasta afirmatie as dori sa dau citeva detalii privind cariera mea, spre a oferi cititorilor elementele necesare pentru a aprecia pertinenta acestor rinduri.

Am intrat la Facultatea de Matematica a Universitatii din Bucuresti in anul 1976, fara examen de admitere, fiind participant la ce-a de-a XIV-a Olimpiada Internationala de Matematica. In paranteza fie spus, nimeni nu mi-a reprosat niciodata ca as fi intrat la facultate in mod frandulos, intrucit, pe vremea aceea, selectionarea in lotul olimpic al Romaniei (in urma unor probe dificile de baraj) implica in mod automat admiterea in invatamintul superior. Am absolvit aceasta facultate in anul 1981. Dupa un stagiu de 2 ani in invatamintul secundar (obligatoriu la acea data) am functionat ca cercetator la Sectia de Matematica INCREST Bucuresti (actualul Institut de Matematica al Academiei Romane). In parallel am tinut cursuri la Facultatea de Matematica a Universitatii din Bucuresti (1984-1990) unde mi-am sustinut teza de doctorat in anul 1988. In anul 1990 am obtinut (prin concurs) un post de Maître de Conférences la Universitatea Blaise Pascal din Clermont-Ferrand (Franta) unde mi-am sustinut diploma de Habilitation in anul 1993. In anul 1994 am fost promovat (in urma unui concurs national) professor la Universitatea din Perpignan (Franta), post pe care il ocup si in present. Sint autorul a 10 carti publicate in diverse edituri internationale (Springer, CRC Press, American Mathematical Society, Oxford University Press, etc.) si a 320 articole stiintifice. Am condus 28 de doctorate in Franta si am participat la zeci de comisii de doctorat. Am fost initiatorul si organizatorul mai multor conferinte internationale, am condus si am evaluat diverse proiecte stiintifice (nationale, bilaterale si europeene), am facut parte din diverse comisii de evaluare si de concurs. Timp de 20 ani am fost directorul adjunct si apoi directorul Laboratorului de Matematica si Fizica (LAMPS) al Universitatii din Perpignan si membru ales in Consiliul Academic (senatul universitatii); in prezent sint Professor de classe exceptionnelle,la aceasta universitate.

Bazat pe experienta mea de 35 ani in invatamintul superior din Franta, tin sa aduc urmatoarele precizari.

1. Sistemul francez este diferit de cel din Romania, el permitind o echivalare tacita a diplomelor pe baza competentelor. Astfel el permite “sarirea” unor etape pe principiul ca o diploma superioara le valideaza pe cele anterioare. Deci, daca ai reusit sa treci examenele de Master, Licenta este automat validata.

2. In mod concret, studentii straini care doresc sa urmeze studiile in Franta depun un dosar in care descriu parcursul lor academic. Dosarul contine notele obtinute de candidat la diversele materii din anii de studii in straintate, o atestare ca a urmat aceste cursuri si eventual citeva recomandari din partea unor profesori. Nu este necesara prezentarea diplomelor, mai ales daca inscrierea se face la jumatatea unui ciclu de invatamint. Se constituie apoi o comisie pedagogica care, pe baza elementelor furnizate la dosar, decide in ce an de studiu se poate inscrie candidatul. La nevoie, comisia poate solicita o discutie (in presential, video sau telefonica) cu candidatul, spre a se edifica. Am facut parte de nenumarate astfel de comisii si am vazut candidati cu 2 ani de studii in strainatate (dar cu un dosar foarte bun) care au fost admisi sa “sara” anul 3, fiind inscrisi direct in anul 4. Sau, candidati cu 3 ani de studii in strainatate care au fost inscrisi direct in anul 5 de studii in Franta, intrucit comisia (care este suverana) a considerat ca aveau_ nivelul respectiv.

3. Aceste detalii fiind spuse, revin la cazul presedintelui Nicusor Dan. Dupa absolvirea a 3 ani de studii la Facultatea de Matematica din Bucuresti (echivalentul unei licente in Franta), obtinind o bursa se studii in strainatate, si-a prezentat dosarul de inscriere la o universitate franceza. Conform uzantelor, s-a intocmit o comisie pedagogica care a evaluat nivelul candidatului. Verdictul a fost ca acest candidat are nivelul de DEA (anul 5, echivalentul Masterului 2 in acest moment), chiar daca nu a absolvit anul 4 la Bucuresti si nu a putut prezenta o diploma de licenta. Sint convins ca aceasta decizie a fost luata pe baza calitatii dosarului prezentat (rezultate cu totul exceptionale la Olimpiadele Internationale de Matematica, notele obtinute la Bucuresti si programele cursurilor de acolo). Prin urmare, consider ca orice critica privind lipsa diplomei de licenta a Presedintelui Dan este nula si neavenita. Presedintele a fost inscris direct in anul 5 de studii nu pentru ca a fraudat, ci pentru ca s-a considerat ca are nivelul de a urma cursurile din anul 5, avind deja assimilate cunostiintele necesare din anul 4.

4. De alfel, principiul enuntat la punctul 1) se aplica si in invatamintul secundar. Astfel, este uzual sa vedem in Franta elevi care “ sar” una sau chiar doua clase intrucit se considera ca au nivelul pentru a urma o clasa de rang superior. Ca o consecinta, am intilnit elevi cu diploma de bacalaureat obtinuta la 16 sau 17 ani, desi o astfel de diploma se obtine in mod normal la 18 sau 19 ani.

5. Un alt exemplu este dat de echivalarea tacita a diplomei de Habilitation. Este stiut faptul ca, pentru obtinerea unui post de Professor universitar in Franta, e nevoie de o diploma speciala, “Habilitation à Diriger des Recherches”. Diploma se obtine la citiva ani dupa obtinerea diplomei de doctorat. Cu toate acestea, candidatii straini care au obtinut titlul de Doctor in strainatate si prezinta o lista convenabila de lucrari stiintifice, sint autorizati sa se inscrie la concurs. In caz de reusita, pot ocupa nestingheriti functia de Professor universitar in Franta, intrucit reusita la concurs echvaleaza in mot tacit diploma de Habilitation. In aceasta situatie de gasesc multi colegi din Romania, care au devinit profesori universitari in Franta, fara a avea o diploma de Habilitation.

6. In ceea ce priveste obtinerea titlului de Doctor in Matematica, precizez ca sistemul este unul national. Aceasta inseamna ca o diploma obtinuta in orice universitate din Franta este recunoscuta pe intreg teritoriul national. Diploma de doctor se obtine pe baza unei teze care trebuie sa contina rezultate originale, ce au facut (sau pot face) obiectul a cel putin o publicatie intr-o revista de circulatie internationala. Sustinerea tezei se face in urma expertizei unor raportori exteriori, in fata unei comisii constituite pe baza unor principii bine definite. Intreg procesul (de la inscriere la doctorat si pina la sustinerea tezei) este supervizat de Scoala Doctorala a universitatii respective, excluzind astfel orice posibilitate de frauda. O cercetare bibliografica arata ca Presedintele Nicusor Dan este autorul a doua lucrari publicate in anii 1997 si 1999, in reviste internationale de prestigiu. Ceea ce ne indreptateste sa credem ca rezultatele respective au fost obtinute in perioada studiilor sale doctorale (1994-1998). Prin urmare, orice acuzatie privind obtinerea franduloasa a titlului de Doctor in Matematica este nula si neavenita.

Quelques précisions concernant le système universitaire français

J'ai récemment constaté la parution de plusieurs déclarations publiques concernant le parcours universitaire du président roumain, Nicusor Dan. Il est notamment accusé de ne pas posséder un diplôme de licence, d'avoir été inscrit frauduleusement en master en France par le biais de faux documents, et d'avoir obtenu son doctorat dans des conditions douteuses. Connaissant bien le système universitaire français, je peux affirmer avec certitude que ces accusations sont totalement injustifiées et malveillantes. Avant de présenter les arguments qui étayent cette affirmation, je souhaite apporter quelques précisions sur mon propre parcours, afin de permettre aux lecteurs de mieux comprendre la pertinence de ces propos.

J'ai intégré la Faculté de Mathématiques de l'Université de Bucarest en 1976, sans concours d'entrée, en tant que participant aux 14èmes Olympiades internationales de mathématiques. D'ailleurs, personne ne m'a jamais reproché d'avoir intégré la faculté frauduleusement car, à l’époque, la sélection dans l'équipe olympique roumaine (après des épreuves de qualification difficiles) garantissait automatiquement l'admission dans l'enseignement supérieur. J'ai fini mes études à cette faculté en 1981. Après un stage de deux ans dans l'enseignement secondaire (obligatoire à l'époque), j'ai travaillé comme chercheur au Département de Mathématiques de l'INCREST Bucarest (actuellement l'Institut de Mathématiques de l'Académie Roumaine). En parallèle, j'ai enseigné à la Faculté de Mathématiques de l'Université de Bucarest (1984-1990) où j'ai soutenu ma thèse de doctorat en 1988. En 1990, j'ai obtenu (par concours) un poste de Maître de Conférences à l'Université Blaise Pascal de Clermont-Ferrand (France) où j'ai soutenu mon Habilitation en 1993. En 1994, j'ai été nommé professeur à l'Université de Perpignan (France), poste que j'occupe toujours, suite à un concours national. Je suis l'auteur de dix livres publiés dans des maisons d'édition internationales (Springer, CRC Press, American Mathematical Society, Oxford University Press, etc.) et de 320 articles scientifiques. J'ai dirigé 28 thèses de doctorat en France et j’ai participé à de nombreux jurys de thèse. J'ai été à l'initiative et j’ai organisé plusieurs conférences internationales, j'ai dirigé et évalué divers projets de recherche (nationaux, bilatéraux et européens) et j'ai fait partie de plusieurs commissions d'évaluation et de recrutement. Pendant 20 ans, j'ai été le directeur adjoint puis le directeur du Laboratoire de Mathématiques et Physique (LAMPS) de l'Université de Perpignan et membre élu du Conseil Académique ; je suis actuellement professeur de classe exceptionnelle dans ladite université.

Forte de mes 35 années d'expérience dans l'enseignement supérieur en France, je souhaite apporter les précisions suivantes :

1. Le système français diffère du système roumain, car il prévoit une équivalence tacite des diplômes, fondée sur les compétences acquises. Il permet ainsi de « sauter » certaines étapes, le diplôme supérieur validant les précédents. Par conséquent, si vous avez réussi les examens de master, votre licence est automatiquement validée.

2. Concrètement, les étudiants étrangers souhaitant étudier en France doivent constituer un dossier décrivant leur parcours académique. Ce dossier comprend les notes obtenues par le candidat dans les différentes matières durant ses années d'études à l'étranger, une attestation de réussite et, éventuellement, des lettres de recommandation d'enseignants. La présentation des diplômes n'est pas requise, notamment si l'inscription est demandée à la mi-parcours d'un cycle d'enseignement. Une commission pédagogique est alors constituée et, sur la base des éléments fournis dans le dossier, elle décide de l'année d'études dans laquelle le candidat peut s'inscrire. Si nécessaire, la commission peut solliciter un entretien avec le candidat (en personne, par visioconférence ou par téléphone), afin de mieux connaître son dossier. J'ai participé à de nombreuses commissions de ce type et j’ai vu des candidats ayant effectué deux années d'études à l'étranger (mais avec un excellent dossier) autorisés à sauter la troisième année et à intégrer directement la quatrième. De même, j’ai vu des candidats ayant effectué trois années d'études à l'étranger admis directement en cinquième année en France, la commission (qui est souveraine) ayant estimé qu'ils possédaient le niveau requis.

3. Ceci étant dit, revenons au cas du président Nicusor Dan. Après avoir obtenu son diplôme de la Faculté de Mathématiques de Bucarest (l’équivalent d'une licence en France) et une bourse pour étudier à l’étranger, il a déposé sa candidature auprès d'une université française. Conformément à la pratique, une commission pédagogique a du été constituée pour évaluer le niveau du candidat. Le verdict a été que ce candidat possédait le niveau DEA (5e année, équivalent à ce jour à la 2e année de master), bien qu'il n'ait pas suivi les cours de sa 4e année à Bucarest. Je suis convaincu que cette décision a été prise au vu de la qualité de son dossier (résultats exceptionnels aux Olympiades Internationales de Mathématiques, notes obtenues à Bucarest et programmes d'études suivis). Par conséquent, je considère que toute critique relative à l'absence du diplôme de licence du président Dan est sans fondement. Le Président a été inscrit directement en cinquième année d'études non pas parce qu'il avait triché, mais parce qu'il était considéré comme ayant le niveau requis pour suivre les cours de la cinquième année, ayant déjà assimilé les connaissances nécessaires de la quatrième année.

3. Par ailleurs, le principe énoncé au point 1) s'applique également à l'enseignement secondaire. Ainsi, il est fréquent de voir en France des élèves sauter une, voire deux classes, car on considère qu'ils ont le niveau requis pour intégrer la classe supérieure. De ce fait, j’ai connu des élèves titulaires d'un baccalauréat obtenu à 16 ou 17 ans, alors que ce diplôme s'obtient normalement à 18 ou 19 ans.

3. Un autre exemple est l'équivalence tacite du diplôme d'Habilitation. Il est de notoriété publique que, pour obtenir un poste de Professeur d'université en France, un diplôme spécifique, l'« Habilitation à Diriger des Recherches », est requis. Ce diplôme s'obtient quelques années après le doctorat. Cependant, les candidats étrangers titulaires d'un doctorat à l'étranger et présentant un dossier scientifique pertinent sont autorisés à se présenter au concours. En cas de réussite, ils peuvent, sans obstacle, occuper un poste de Professeur d'université en France, la réussite au concours équivalant tacitement à l'obtention du diplôme d'habilitation. Dans ce contexte, je précise que de nombreux collègues roumains sont devenus Professeurs d'université en France sans posséder de diplôme d'habilitation.

3. Concernant l'obtention du titre de Docteur en Mathématiques, je tiens à préciser que le système est national. Cela signifie qu'un diplôme obtenu dans une université française est reconnu sur l'ensemble du territoire national. Le doctorat est décerné sur la base d'une thèse qui doit contenir des résultats originaux, ayant fait (ou pouvant faire) l'objet d’au moins une publication dans une revue internationale. La thèse est soutenue devant un jury constitué selon des critères précis, après expertise de rapporteurs extérieurs. L'ensemble du processus (de l'inscription au doctorat à la soutenance de la thèse) est supervisé par l'École doctorale de l'université concernée, excluant ainsi toute possibilité de fraude. Une recherche bibliographique montre que le Président Nicusor Dan est l'auteur de deux articles de recherche publiés en 1997 et 1999 dans des revues internationales prestigieuses. Ce qui nous permet de supposer que les résultats en question ont été obtenus durant ses études doctorales (1994-1998). Par conséquent, toute accusation de fraude quant à l'obtention du titre de Docteur en Mathématiques est sans fondement.

Semnătura autografă a Dlui Mircea Sofonea pe original.

Mircea Sofonea

Professeur de Mathématiques Appliquées

Université de Perpignan Via Domitia

Perpignan, France

Adrian Liviu Savu, un poet de zis si cetit.

 

Poeme: Poeme de Adrian Liviu Savu Scris la Saturday, April 29 @ 17:23:03 CEST de catre asymetria Adrian Liviu Savu, un poet de zis si cetit. Eroul de la Prut Vă vin din Brâncoveanu şi din calfă de zidar, sunt cu Goga Ghica Groza bun amic şi văr primar. Sunt zărit la Brătianu, tălmăcit la Killinger, sărutat la Z. Codreanu, sunt iubit la P.C.eR, căutat la fund în Baltă, la Canal de două ori, otrăvit în Bucovina, spânzurat la Roşiori; dus din Sfântu Gheorghe, dus din Chişinău, dus din Ocna Şugatag, revenit în Gorăslău. Prins cu saşii-n Medgidia, la dat foc în Chirigiu, la geambaşe-n Slobozia, la trei bone-n Cişmigiu; căutat pe cruci, la Belu, în pachet, la Filaret, ştiu pe cruntu-l fac pe mielu’, beau agheasmă, ling şerbet. Viu de-ajung la Câmpulung, mort au viu la Târgu Jiu, de duc sacul cu ştampile la un fin, la Severin, de-mi dea şlepul cu fitile de la albu’ din Kremlin. Alergam în parcu’ Carol cu Cotruş, cu Leonard, jucam dame cu C.Stere, cu C.Frimu biliard, vânam iar cu Sado-n Deltă, cu Dan Weber la Braşov, pescuisem cu Malaxa, pescuiam cu Molotov; puşti îi dam lui Vasi Roaită, la sirenă, pască, vin, mai era de-i dau trăgace, de la Weisman, din Berlin; l-omoram pe Fili Sârbu, pe Nic. Iorga-n ’40, îl ocheam pe Pătrăşcanu, îl tăiam pe Sima-n beci, savuram cu nemţii vodcă la o crâşmă din Sascut, străvegheam pe Nistru-n lotcă, i-am zărit pe ruşi la Prut. Din Dresda-n Vladivostok puneam oamenii la loc; duceam frontierişti la Tuzla, le dam vâsle pe liman, ţigănimi duceam la Nistru, bănăţimi-n Bărăgan, filozofi olteni la Halle, nişte unguri în Ostrov, diplome-aduceam din Yale, Popeşti din Lomonosov. Am păzit Congresu’ VI, am prins VII proprietari, am cărat în munţi o seară prăjituri la legionari, am găsit evreu la coasă, l-am adus la minister, pe Snagov la Any Pauker am băut cu G de Fier; am găsit ţăran la masă, l-am înscris, l-am rezemat, l-am adus pe Dej acasă, ca să pară mort în pat, am zvonit pe Criş proteste, m-am dus la Blaj beat aştept, m-am trezit către Trieste cu Ilona Kiss pe piept; îl visam pe Antonescu, rămăsese-n Merghindeal, da-mi scria că Rudy Leber mă aşteaptă-n Place Pigalle. Scap cu naşu’ din Jilava un bunic de legionar de canal, din Sfântu Sava scap elevi prin Sărindar; dau din mână, mân mineru’, ţin studentu', fac dublaj, de-ntâi Mai fărâm zăgazu’, pup copilu’, fac raclaj. Pun zăvoare, trag perdele, comunist dau peste cap şi-l prefac în bătrânele cu ciupercă şi ciorap; prefac schimbător de feţe în alcov de bătrânei, frunţile le dreg semeţe, le pun cearcăne, cârcei. Las mănuşile pe clanţă, peste cap mă dau şi eu, mă pun mov în mova Franţă călimară la ghişeu. Doină belcanto Tu, Ileano-acanto, doina mea belcanto, când te-a smulge vântul, de-a rămâne lumea goală până numai tencuială, zi de-mi mestece pământul. Siluete la conac, răpăială la tureac, comănace pe cerdac, capace. Siluete la conac, ascete, răpăială la tureac, năvală. Glasurile crunte urcă-mi-le-n frunte, glasurile line şează-mi-le-n vine. Tremolouri basamac, triolete la darac, pizzicato la hamac, stacato. Tremolouri basamac, ecouri, triolete la darac, discrete. Zi de-a dura mă dea gheme, de te sui, te laşi o vreme, şează-mi, de din zbor, ferele, câte umbre-ai şti pe ele. Ornamente la cerdac, caravele pe caimac, cârâială pitpalac, momeală. Ornamente la cerdac, fluente, caravele pe caimac, tighele. Tu, Ileano-acanto, doina mea belcanto, şti-ţi-ar falnic, `dalnic dangu-ţi, cum ţi-ăl Hulpe, ţin`ţi-ar hangu-ţi. Darabane la calpac, darabane la calpac, darabane la calpac, profane. Doină, sarabandă, gigă, ritornelă, mămăligă. Geamparale la arac, finale. Eu, ca băiat român Eu, ca băiat român, umblu fără stăpân; plec atât, peste tot; fraţii mei fără stăpâni, băieţi români, da-n papuci, de-n turbincă, da-n capot. Ca băiat românu’, stau; plec-stau, vin-stau; mai stau; mă las în cot; de stare fraţii mei se lau, mai de-alburi dau, hei, mai în stare se strălasă; peste tot. Ca băiat român, colind; cuprind, urez, mă-ntind, mă prind; peste tot; colindă fraţii mei, cuprind; se trag, se-ntind; la praguri se desprind; în pivot. Ca băiat român, alin, la chin alin; la goangă, frunză, la dor, fagot; fraţii mei alină, plac; la piepturi se desfac, ţâţă dea; peste tot. Eu, băiat român, îmbii, tai fâşii, tai felii, tai la toţi; peste tot; mă-mbie fraţii mei, tai din tei; tai la toţi; tai la ciot. Eu, băiat român, păstrez; mai am la miez; coji bej pun; peste tot; de fraţii mei de miez coji narez; ghirlande coji, coji lampioane, coji borhot. Eu, băiat român, te scap; mă scap, te iau, te scap; te pun; peste tot; şi fraţii mei încap, sapă-ncap; te ţin, te scapă, sapă-ncap; peste tot. Vin fraţii grei la fund, abundă, se caută, cutează la temei, s’preling, inundă; de rază fraţii mei se rup în umbre, bat paravane-înot. Dărâm, deschid, mă curăţ. Pătrunde; peste tot. Eu, ca băiat dărâm; deschid, fărâm tărâm; pătrunde peste tot; român, m-aplec, adun, abund, mă umplu-am adunări, m-ascund; român, astup, ţin, rup; mă rup. Mă-mprăştii peste tot. Eu, român, sunt băiat; pe drum, pe hat te bat; soldatu’ meu e peste tot; românii, fraţii mei te bat; te lasă şi te bat; fire-ai la pat cu soldat; peste tot. Şi, ca băiat român, răsun; am tanc, am tun, trag în ei; peste tot; în spate, fraţii de răsun, de-nverşun, în faţă-n flanc au tanc, au tun; peste tot. Eu, ca român, mă-nchin, şi mă drăcui, de m-alin, seara iară de mă-nchin; peste tot. Se-nchină fraţii de-nchin până vel-vecinii vin, de să-i drăcuie, de-i ducă, până-i scot. Mă duc, ca român, de-apuc, la o coamă de haiduc, în răspăr mă las m-asmută; peste tot; de să forfot cu de-ai mei la răstoace, la tai piei şi mai pielea pieii pieilor de tot. Când mi-o fi de mor întâi, dea-mi arhanghel căpătâi, de mă spele, de mă şteargă peste tot; dea-mi drac aspru la călcâi, m-ar atingă, mă răzgâi, când un îngere cuprinde-mă la cot. Când întâi mi-o fi de mor, toarce-m-a tălmăcitor, ţese-m-a netezitor, las’m-a val pe năsălie mă-nfăşor, mă trag frânghie, de m-adun, m-agăţ, m-adie, să mă legăn de-am Ioanei la pridvor. Să-ngaim-am necuvinte; să tac-am atonii; să zac-am oseminte; să cânt-am colivii. Să descheg-am diateze; s-alin-am eliziuni; s-aţâţ-am antiteze; să plac-am plecăciuni. S-afum-am firmament, firmamente; să bâjbâi-am draperii, târzii; să răzui-am ornamente; să vântur-am nimicii. Să rup-am palisade; s-afân-am pufării; să trec-am balustrade; să plec-am pălării, tichii. Să frământ-am movilă; podidiri, pologiri, foşniri; să răspic-am pupilă; rumeniri, răsalbiri, clătiri. Să depăn-am pofidă; vâlvâiri, tolăniri, topiri să murui-am firidă; săvârşiri, aburiri, neştiri. Să curm, am torente, c-am stări să-nfior; devor-am sedimente; mistui-am întrupări, mă dor. S-am s’pogoare povară, tării nu-mpung; s’mă tot petrec am mioară, s`miel degeaba-ndelung. S’irig-am spuziri agreste; s’n-aleg-am legi andrea; să leşui-am manifeste, s-amân-am pociri sadea. S’nu isc-am verticală; s’murmur-am amvon; s’nu risc-am spirală; scapăt-am semiton. De-am cea stea-n derivă, rost înc-abat; de drac-am în arhivă, putoare-n pat. Să răsfrâng, am poveste; la joc secund; să răsfarmec ferestre la stea-n-afund. S-anim-am contur elastic domnului si doamnei T; să toc-am salcâm de plastic, flori de mucegai pembé. Să lupt-am căldură mare; şi dă-i şi luptă şi luptă şi dă-i, clopoţeiiiii, zile-ntregi; să mai am puţină răbdare; să dau am palme-nţelegi. Că să fug-am, mă prinde, să trec-am, mă vrea, că să vin-am, mă vinde, au să cad-am, mă dea. Să curm am torente, s’murmur-am amvon, devor-am sedimente, scapăt-am semiton. La mine la biserica La mine, la biserică, la gara Filaret anafură se dăruie, pronaosul se năruie. Se-nchină dreptele, se-nclină treptele, scârţâie stranele, se scurg amvoanele. Suntem beţi, băi, la albie seacă; cu gura la piatră cioplită cercăm. Secăm, băi, secăm. Rece, vânt, ne dăm cu pământ. La mine, la biserică, la gara Filaret se-ncing cefele, se coc sinalefele; se scot tarabele, se vând silabele; vămile se predică, limbile se-mpiedică, clinc, clopotniţe, zăbale, botniţe. Băi, ce-am făcut, am făcut, ce-am tăcut, am tăcut; e o vacă în inima mea; de-abia se mişcă, o vreme stea. Bat îmbierile, ard adierile, buze se-nşiruie, aburi se miruie. Lucesc feţe, feţele, se rod poveţele, drace, dă-mi-le, doamne, refă-mi-le. Din povestite-i, băi, pe ocolite. Uite, rondul de flori ce frumos a fost! Restul, băi, ce rost? Fire-ai a dracului de ţandără, iubita mea martingală! Iubite frâu, mediator de coteală! Se pun pândele, se dau osândele, se-mpung pungile, se trag dungile. Se-mpart durerile, se trec puterile; morţile se văruie, felurile stăruie. O coroană la moartea iubitului drag al mamei doamnei iubitului nostru, de la iubiţii iubitului fiicei doamnei iubite de-a mortului nostru. La mine, la biserică, la gara Filaret. Scârbele se scutură, mrejele flutură, lustru se capătă, candele scapătă; poftele se-avântă, spoielile se zvântă, sfinţiile se năzuie, icoanele se răzuie. Fire-aţi ale dracului de pofte! Băi, tociri, albiri, băi, cârpiri, trandafiri! Şi fire-aş al dracului de filtru! Iubite, iubitule dop! Fire-aş a dracului de sită! Uite, mă-ndop! Mă desfund, mă despoi doar apoi. La mine, la biserică, la gara Filaret. Cădelniţe clatină tihne de platină. Cobele puternice colcăie cucernice; tălpile huruie, pieile se ciuruie; clincăne cheile, se lasă pieile. Da, mi-aproapele; joacă pleoapele. Băi, duşi să fie se-oglindească următorii tovarăşi cu bască. Mai sus pentru pace câteva cozoroace, mai jos se-ntrevadă perne de baricadă. Băi, un foşnet la secera moale! Un trap la ciocanul agale! Se-ndrumă treacătul, se-ncinge lacătul; se cântă pravila, se-ncinge stavila. Se dreg ferelile, se ung oprelile. Se-ntorc foile, se curmă nevoile. Fire-ai al dracului de copil, viril, bleg, versatil! Te-ntinzi, te bat; te-apleci, te bat; te duc pe sfori, în flori. Slăvile se mântuie, otrăvurile bântuie, de gheaţă leşiile umplu veciile; molime prielnice se-ntind pomelnice; se pierd măsurile, începăturile. Băi, fire-ar, la orice martir, un profesor sau doi chiar în cimitir! Băi, ne tragă la pat păpuşarii; bată grindina, umble cuţitarii. Ieşim la soroace la soare; la nuntă, la înmormântare. Fire-aţi ale dracului de aţe la soroace pe umeri, pe braţe! Băi, de descoclit colţul gurii ne dăm întâi duminica cu vârful prăjiturii; apoi ne-ndoape-ar, ne joace-ar, până ne crape-ar. La mine, la biserică, la gara Filaret trec zilele, se strâng silele; trec lunile, se rod minunile; crapă lemnele, seacă semnele; şovăie vederile, scapătă vegherile. Băi, jelim, chiuim, nu ne-auzim. Strâng hainele, se-mbuibă tainele, curg pletele, joacă petele, se-aştern momelile, se-aleg gătelile, se-aprind culorile, vin sărbătorile. De dincolo se-aude un bărbat; vine-al dracului şi nu m-am îmbrăcat. Băi, naşterea e-n spatele casei, murirea e-n casă pe pat. În faţa casei nu e de stat. Mă paşte fratele, să-mi ţină spatele, să-mi stoarcă şoaptele, să-mi cearnă faptele. Se cumpără paşte, se tulbură moaşte, maşteri şi maştere cântă la naştere. La toate mesele se sting miresele. Roz, ca pâinile, se freacă mâinile. Dor bărbăţiile, se pierd sorociile. Freamătă femeile, se pierd ideile. Se trec iubirile, se surpă firile. Băi, frunţile jos! Păsări în iarbă, fruntea pe păsări. Mie, bono Mie, bona, de-mi-ar da o proteză, că sunt anemic şi că vreau să răzbesc; schimbător de proteză mi-ar facă muncitorul ei împărătesc. Ne-ajungă un abur de ciorbă, ne licăre-n frunte, sleit; şi, zic, zângăt a salbă de bonă ne-ajungă pe ţeavă zvonit. Zic, la oglindă-ncercăm fluturarea faţă-n faţă şi de jur împrejur, că vine bonă virilă şi boantă, ne pună, zic, steaguri la cur. Steag, vă zic, fără vânt, e degeaba; hai jocuri de doi, fluturăm într-o parte-n oglindă-napoi. Zic, ne scoatem cu toţii cămaşa, de se-aude sirena-n dulap, ne gătim a jujeuri de sticlă şi a flori de cartof la ciorap; că uite, zic, un adult comunistru, emerit la congresu rus grasu, spre scaunu târâie-ntr-una, zic, scara de sfoară din sasu; întors cu servieta cu ştaifuri, cu şpiţuri de lângă front, bont, ia oala cu şmaluri, ştrimfi, ştifturi, s-o ducă iară bont, în taină lângă front. Cocoaţe-se pe scaun, şterească; valma-l audă dea urce pe noi; sărute-ne vor, zic, dea urce, fluturăm într-o parte-napoi. Hai odată, bono, du-ne la baie, în gândaci, pân’ la brâu, gândăcei! Pune-ne câţiva la ureche! Dă-ne, bono, pe spate cu ei! Zic, ne-aplecăm sub chiuvetă-mpreună, zic, bona cu cârpa ne dea; de vrem, zic, vedem şomoiogu’, obrazu’, vă zic, la podea. Sub chiuvetă-au su’pat e o lume; ce penumbre pe-acolo se-abat; pata, picu’, zic, pic, pleaşca, dâra; putem desena univers uscat. Grijă de-avem unu’ de-altu’, dureze desenu’ oricât; oricare din noi e de-adoarmă, l-apăsăm pe frunte şi-atât. Mai la noapte citim, zic, o carte, lipiţi, pe lădiţă, lucid; eu pun semn a mă las într-o parte la un verb balistic fluid. Mie, bono, de-mi dai o proteză; sunt anemic, da’ vreau să răzbesc; schimbător de proteză mi-ar facă muncitoru-ţi împărătesc. Dă-mi de caut o cârpă pe seară, şterg o urmă de praznic pe zi; dă-mi de fac, zic, o urmă de praznic; scutur, poate, organe nurlii. Dă-mi de prindem un fur de bonete, e urmă la pat a târlici; pun eu lame la fund, în serviete, tu, vreau văd tăietura, de-i zici. De-atâtea uşi pân-aici, de-atât încuiat, înşirăm la chei pe sfoară, la clanţe-n pat. De-nceput sunt atâtea la pat împreună; de-am fi toţi. Pe perna comună putem fi toţi. Poate secăm, la pat seacă timpu’, poate plecăm, dar afară-i târziu. Cereţi iute şi voi bonei bune bigudiu, ler mlădiu, fes floriu. Sunt destule bonete pe pernă şi fărmături pe cearşaf la popas; hai în patrie-n pat, la perete, că margine mai ce-a mai rămas. La colţu’ de faţă de pernă în lacrimi de lapte ne-albim; pe surpături încâlcite, de mână spre văi şiroim. Ce-atâtea hârtoape, ce dâmburi, ce-atâtea poteci pe cearşaf, ce-atâtea găvane pe garduri! Pe prispe capac şi taraf! Zic, deci, hai, la o ciorbă-mpreună, ciorbă, zic, ciorbă stindard; primăvara e bine la ciorbă; pe vine, la ciorbă, la gard. Dă-ne, bono, burdufuri din piele renală, de golit a o dată pe an; de pişău, sărbătoarea vernală, zic, ne vină-a-ţi juca strop cancan. Putem pretinde şi intrări în somieră, ovale, bono, fante de vot; zic, fanta, funcţionarii, fantele; zic, trântim bigudiu’, ne dăm în drot. Hai ne dăm bono-n leagăn cu uşa, hai zdrăngănău, strigău, răscăpău şi chefu’ ne-ar fi mai năprasnic, la hău, când mai vii de pişău. Desenăm la capacu’ de fontă zgăuri pe nit; o şoaptă măcar de ne-ajungă, un licăr pe ţeavă sucit. Fluturarea se-aude mocnită şi surdă sirena-n dulap; zic, rămânem la o siestă chircită, cu salbe de bonă-n proţap. Uite încă nimb la aburu’ ciorbei, i-auzi colo, pe prispe sub nimb, tropăieli la capacu’ de fontă, sub taraf de-antibone de schimb. Ni se vadă-n profil omoplaţii, genunchii tresare-ne goi, spre colţu’ de pernă din susuri ajung antibone la noi. Antibono, [lipsă text] A de la Roma si â din a -Cronică-n răspântii- Harhăt, huiuri, hutupale, haita-n vale, haita-n vale! Haţ la harşchină-nhăţat, haita-n sat, ei, haita-n sat! Las-o, lasă-te-nghiţit! Lasă drumu' nehătit! Cum vânat mă dam dintâi, de-i dam halei căpătâi, hala mă hâia, hăţea, da’ lumină nu primea; n-a şti-n veac, zic, ce-mplinea hala-ne, mai ce-a-mplini, până lup la hălci a fi. Ia-ţi hăitaş de-i dea la burtă, fi-ţi-a trecerea mai scurtă. Dă-te-n în lup, te-a place, altceva te-a face! Pe osos, tot neamu’ meu, să-l înghiţi, hei, fi-ţi-a greu, lupe pal, spurcate lup! Uite-n hălci mă trag, mă rup; sugi odoare-nmoi culori, bei, strărâcâi, mă scobori! La clintirea lupului, din foalele trupului, ţi-as trimite-n sucitura lupului o vorbă-n gură: Bunule, vânate zeu; ce mai e de satu’ meu? Că-i oţet pe-aici, e sare, cocă, clisă şi putoare; lupu’ rău se bâţâie, pipota-i se hâţâie, cade-mproaşcă, urcă fum. Lasă-n hlei un cap de drum! Ne stâlpeşti, pân-am veni, capetele la moşii. Scoate mierea cea de tei, uită untu-n putinei, adu fânu’, vinu’ fă-l, ţine caii, caru’ dă-l. Veste, ruptule hăbuc, de la margine ţi-aduc. Mândre, pân-aţi mai veni, dau-le mierea la copii, că m-aş duce-n lăturii. V-aş lăsa pe vale-n pânză la-mpietrit un drob de brânză, vin la vorbe-ar la-nvechit, sârnice-ar la vămuit, ciuture-ar la cumpănit; şei-speteze-ar, brâie-ar, ţoaie-ar, strune-ar, ghioage-ar la zbicit; de-ar pe frunţi la descioplit, de-ar pe văzuri la topit, la undit, la smălţuit; de-ar pe tălpi la jăruit, la s-albire-ar, la-nnegrit; de-ar pe palme de-mplinit; de-ar pe buze de-aburit; ciocu’ găii de smerit, duhu’ văii de-ntreit. Lupu’, dace, s-a sfiit; are-a lume, e bogat, n-a mai ştire de-a vânat, fi-ne-a lupu’ de schimbat. Suntem români cu î din a; a de la Roma si â din a. Se vindeau în târg, la Roma ilustrate din Sodoma, carne vie parfumată, răsambrozie murată ; se uscau în bacanale sperme roze pe sandale, vin pe piepturi somnolente, fieri pe şale triumfale; pe profiluri monumente lunecau emoliente, se fanau narări murale, se-afundau vocale lente. Lin, din lazaretu’ Roma, îşi răceau adverbe-aroma. Vorbe şi le bântuie, sânge şi-l iar mântuie, Roma-şi trimitea bărbaţi, de-s’purifice-n Carpaţi. Suntem români cu î din a; a de la Roma si â din a. Negustorii daci vindeau prafuri anticorcitură, ierburi pentru lepădare, de-n oţet, de-n saramură; mai vindeau sex-protectoare dace, din crâmpei de sac, răbuieli pentru-nmuierea cururilor tari de dac. Lupte crunte la cetate, lupte mici în râu, la mal, lupte-n grâu abandonate, sărutare, da final şi-apoi sămânţări voioase la copac, în buruieni, calme molime mănoase întru dacii cetăţeni. Da-ntr-o zi tămăduiţii ş’luară punga cu ţărână, codexul cu achiziţii, gros convoiu’ cu smântână, traista-le cu-afumătură, ciubăru-le de-aur plin, c’le veniră de-ntorsură, via Turnu Severin. Rămâneau pe-aici poeţii, şase sute şai’şi cinci, de să umple gura pieţii de sandale, de opinci; de ne scrie pe morminte, de dea cursu’ la canale, de dea fondu’ de cuvinte stărilor de dor, de jale. Duşi cu caprele prin castru, de-n diurne cumpăniri, primitori de sânge-albastru la organice nuntiri, sânge bicolor ne fiarbă în ajun de-organic leac, surâdeam cu sapa-n barbă, în profil romano-dac. Rămâneam în şezătoare, rămâneam în vatră grea, Dacia-ne-n ondulare, cu românii verzi pe ea. Suntem români cu î din a, a de la Roma si â din a. Haitele treceau cu hurta de ne vadă an de an; luau cu sacu’, beau cu burta ciorbele de pământean; ne-nfrăţeam cu lumea toată, l-aşteptam pe tata-n flori, de mai vină, de ne bată în ajun de sărbători. Mai doineam de veto-alene, mai priveam latin-păgân, noaptea mai ieşeam ‘n izmene, de se teamă de român. Dam la fraţii cei de cruce, dam la cei de semilună, dam la cei de stea de-apuce, dam de-apuce împreună; ne-aşezam şi noi pe masă, ne făceam şi moi şi buni; pentru câini aveam o plasă cu ciolane de străbuni de la răslupii de şatră, toalpă, haită, toi, convoi. Ne lupeam căciuli-n vatră, beam de lumile de-apoi, de mai Dacoromania, de mai continuitate, de mai Dacoturcăria şi Dacovecinătate. Fie-n veci în sărbătoare pofta, ghiontul, colivia, noi, ne doară-n curu’ tare, fabricat în România. Suntem români cu î din a, a de la Roma si â din a. De Isus acel propune prin popimea românită, Ma’x, Isusul nou, răpune românimea răspopită. Vrem şi noi mai multă barbă, ni se dă rai la-ndemână; importăm sfori, barbă, cuie pentru victima română. Stăm ne reboteze zmeii, ruinăm nepotrivit, ni-s preschimbă dumnezeii, răspopim nestăvilit. Reîntemeiem ruină în prezenturi de-mprumut; ciorbele de rădăcină le-ncălzim la foc vândut. Răsăritu’ e prea roşu, asfinţitu’ prea marin; suntem unde se usucă prânzurile cu venin. Suntem unde sfântu-aşteaptă, da' şi când oriunde-n zonă rituri seci, minuni de cârpă, pleonasme se ordonă. Se fac lodene de forţă pentru magii moromeţi, se-nroşesc la steag, la torţă caii verzi de pe pereţi. Se fac răni la analiză, se dau clauze la rană, se stă-n simulări de criză pentru milă şi pomană. Stăm în prag pe oală spartă, ne cuprind idei mereu, ne rămân orale-n poartă, că s-ar duce vestea greu; le găsim deja banale pe o foaie din Larousse; redescoperim agale, reprefacem juxtapus. Ne-au rămas, de dat la lume, 7000 de geniali, 700 de albume cu eroi potenţiali, 70 de căi vitale cu traseul interzis, 7 trenuri cu sarmale finisate la Paris. Da-le-am toate până trece, da-le-am toate, că se-mput, stăm în pauze de viaţă înainte de-nceput. Aşteptăm ceva de cadă, aşteptăm ceva de stea, ne spoim de nu ne vadă, ne iubim de nu ne ia. Stăm aşa, ceva de vină, stăm de treacă cineva, ne-aşezăm la rădăcină, revenim la â din a. Ne-ar fi încă tânj organic, haz blajin, naz iertător, ghes angelico-satanic, brânci undit, şovăitor. Cum vânt duce şi aduce ce din lup pospai pe cruce, n-aţi vrea ca, frânt în fântână, unul dintre noi s’rămână prima Marie română şi sfântă şi măiastră? S-avem şi noi, n-aţi vrea, Maria noastră? Abandonerii de Prin ţara lui Roşu-mpărat cine-ar trece, la praguri se dă pernă rece. Roşânii-s cumva pe moale, pe fân, de pildă, pe sfori, pe foale, pe muşchiuri, burdufuri, pe boabe, petale, bulbuci, pe pene, pe foi alterne, pe trame, băşici perene. Şi după steaguri, toate la fel, cu găuri tivite niţel, nu se-mpart roşânii-n meleaguri; după saluturi, gură-ntredeschisă spre zarea gaură sau scrisă, nu se-mpart în ţinuturi; nici după minuni, au coate-ospeţe, în regiuni, voievodate au judeţe. Poate, după jocuri, de se-mpartă-n locuri, după rotunjii-n moşii, după nimb la pietre-n vetre. Ivitorii, răsăditorii, de pildă, răslipitorii, sleitorii, unsorii, triorii, maiorii, fiorii sunt mai pe deal, mai la mijloc, de pildă-n sală-n capitală. Feluri oarecare, cum pe perne, până-n hotare au cele mai multe, roşânii, din lume; dicţionarul e-n n volume. Abandonerii de aba, abandonerii de abac, abandonerii de abacă, abandonerii de abagiu; abajur abandonerii, abanos abandonerii, abataj, abator abandonerii, după carte-aşa mai departe. Ionel, de pildă, e un ascensor, cu stea roşână la bor, perniţă-n cap şi ladă cu hamuri să nu cadă, care se lasă şi vibrează, saltă pe-aici au pe lumea cealaltă. Cară ba drege la dregători, ba argint la oglinditori, însă, ca mai an, aduce pâine, sare, fiecăruia de la fiecare. Duce, totuşi, mocniţii, murgiţii, şovăiţii, totuşi, nefrăgeziţii, nespoiţii, sfiiţii; neizbiţii, însă, râvniţii, necruciţii, zgâiţii; aduce, totuşi, dimineaţa vise, duce, însă, seara cărţile scrise. Roşânul-organe, funcţiuni, procese, leziuni, întreg au crâmpei, e straşnic, e-n trei. Cu prima lui parte fără răspas trează e lucrat au lucrează. Dormerii, de pildă, culcaţii, treziţii, scoşii, scufundaţii, flotarii, proptiţii; sprijinitorii-ntăriţii; de-apropieri pătrunzarii; ducérii, de duceri, plecarii; de-ndes parfumerii, de dresuri pudrerii, de şoapte, de pildă, şoptierii; de trei găuri însemnaţii, de-o gaură fraţii, de-nălţări tăiaţii; bastoane, bastonarzii, bascule, bastarzii, baiere, barzii, de barzi, leoparzii. Fiecăruia-i place ce face, pofte de nu-s, nici chei; securitatea e-n ei. Cum apucarea-i prescrisă şi năzărirea e-nchisă, cu-a doua lui, deci, parte contemplă-n timpu’ trebii demult i-oprite arte: car cu boi, de pildă, de joia dulce, poate, cu cronopi, masa spovedaniei lui Stavroghin, Mingus, Pamplona, plopi. Se-autoprocrează cu-a treia parte mai netrează. Primii de nimeni depindă, se-autocuprindă la verbe de dor ambigen de sine, ba infinitive, ba participii, ba supine, s'Petre si Maria-n oglindă. Ferit de-atunci de inutile contacte vechi, civile, roşânu’ s’face ghem, şi stă cuprins ş’ah-doamne-vai dă ochii peste cap destins; dar într-atât, încât supremu`Roş, fost ciob toartă, ciob mâner la vatră şi Roşa, fostă-n front sârmă ghimpată şi lopată, zic: nu-i a bine nici ăst contact cu sine şi-înceapă-n toată firea roşână biscopirea; că de vânzare neamul ar produce ba eunuci, ba eunuce-abunde în magazii-muzeele cu funde. Acel Ionel are unghie lungă de găteală la degetu’ mic la picior, de râcâit, de propteală, clinteală, scopeală; mai cade tencuială. Prim autoscopit, cu prea ştiinţă-n salt, Ionel e deci menit scopească în înalt. Un singur mare ah pe viaţă deci roşânilor le-ar fi, în loc de zeci mici ahuri-doamne-vai pe zi şi-abandonând ies ei din ascensor cu ochi tulburi, rotofei, pe perne reci, ciudoşi, roşei. Agită-n jur durii fiori bonete şi a răscoală moale cântă dur pe la perete: -Da’, vai, Roşilor, deal, hingher, bir, bre, major, bre, fudul! Vai, Roşilor, jos, casap, tril, scrot, ovar, bre, destul! Roşa şi Roş sunt azvârliţi frânturi pe fleaşca pală-abandonată-n ladă. Ionel e-ales monadă. E-aleasă stema: cer, lucernă, munciri, moşiri, moşii, bouri pe pernă, scopiri, scopii, plai, lan, pom, apă, mal; imnul rămâne totuşi matinal. Roşânii în desen apar fără de gen; ’n-afară de-ochi, mai adânciţi la ce-ar fi ea, mai scoşi la ce-ar fi el, în tot ajunşi egali, sunt cam la fel. De-a se iubi roşânii-au doar de-a se privi, că văpăind de mai iubire, ar zămisli gata-scopiţi doar din privire. Dar vestea şi mai minunată pe pământu-ntreg ar fi a naşterii roşâne şi mai fără jeg: deja faimoase umbre roz născute-s de curând din stat pe neprivite, din acuplări în gând. Şi-n gând, marş, la stânga! Hai toc pe tablă, la stânga! Iubire-n faianţă, hemogramă la clanţă, la stânga! Stânga-mprejur şi stânga! Baricadă pe pat, la stânga! Baldachin privat, la stânga! Răsticsire cu sos, răstignire pe dos, la stânga! Stânga-ga, stânga-ga! Stânga-ga-ga, stânga! Stânga! Ana-n geam Sta-n geam Ana de haram, de urât sta Ana-n geam. Zi, gri-n geam, perdeaua-i cea zări adânce răstocea; de treceam, mai reci undeau, de cercam, gri secau. Ana-n geam, de-amurgea, de-n negriuri se-adâncea, desferea, desfereca în geam Ana, de-amurgea; de se rezeme-n bărbie, de strămestece pustie da’ găvan a mere coapte, da’ calup a telemea, 3 da’ oale-a griş cu lapte la 3 oluri a peltea. Da` din bezne se-auzea lărmuire tinichea şi-Ana se foia-nfoia-n şapte ii se limpezea, la făclii se lumina, se-nteţea, se-ncingea. Ropote-i, răsuflătură, trecete, i-adusătură, şapte-ajunsetele, zvoana; fiară moale sta-n geam Ana şi mai sta fiară fierbinte, la toţi şapte dea cuvinte: Io-s Aleodor, nu mai vrei s’mă pitul cum vroiai. Io sunt Greuceanu, vrei fruntea mea de fai s-o bei. Sunt Mogârzea, măr despurc, inimi vântur, cruci descurc. Mătăhuz îs, de mă-nfoi, snoave-n tril ţi-ngân de-ogoi şi, cu linul Calomfir, la piept aură ţi-nfir. Io-s Ţugulea-ţi dreg momele din respir şi-albuş de iele, Prâslea-ţi desenează-n poală zmei de lapte-n pielea goală. Prâslea sunt, mirt adusei; dezgovesc, descing, deschei. Zic şi eu: vrei, Ano, sens, dens am, Ano, sens dau dens. Sunt poet şi cavaler; apăr, da’ nimic nu cer; zic poveste, îngrijesc, car mirese, răscolesc. Ana-abia de m-auzea, se sucea, se repezea şi-aşternea, `şternea sarmale, cu rachiuri i-aroma, i-aroma, i-ndoldora. Şapte ii le prăvălea, şi-i dădea pe ţâţa-i moale, i-nfira, i-nfiripa, îi momea, îi netezea, îi umbrea, îi risipea, i-ncuiba, îi potopea. Strânsetele-ncingerile, luciurile stingerile, de-n dens iz a leuştean, la iar zi-n abur de-alean, roz pal Ana se-nsleia, şi gri goală se-nvelea, grea de şapte ori cădea. Şapte zile-s’dihănea dea din borţ leop în pervaz rotunjimile de-obraz; mai moşeam ciupi, bruşi, bijoaie, sorburi, mâncuri, pori, şiroaie dâlme, şipote, doline acre-amare, dulci, saline şi-ntru duh de-adunăţele fiorei şi fiorele; da `moşeam şi vâj de ghint, fulgeriu de soclu-n clint, zvelt au durduliu de buche la-ntâlnirile de muche, purpuriu de laticlavă, greul unu de-arhitravă, greul doi de bolţi-aspic, preagălbuiul de nimic şi-ncă o albie cu spume, de se ducă vestea-n lume. Dup’a şaptea lăuzie de-a mă duc mi-era şi mie ş’nu era cât mă duceam stat c-al Anei stat în geam şi cât drumu’, cât prihane, nouă nu-i ca-n geam la Ane. Nuicangeamla Ane. C-am avut C-am avut pe Tisa şaică, mi-a venit a clipocioaică; a-ncâlcioaică de făcău, a-nspumoaică de-nchingău, a clocioaică de ceacău, de ciriş, a prelingioaică, a-ncleioaică de tăiş mi-a venit pe Pogăniş. C-am avut pe Vedea şaică, mi-a venit a şuieroaică; a sufloaică-n ciorbalâc, a lucioaică-n sorbalâc, de-o plăcui, a strălucioaică, a seu de uscoaică-n tui mi-a venit pe Călmăţui. C-am avut pe Cerna şaică, mi-a venit a sărutoaică; a trăgoaică de tivic, a sucioaică de buric; într-un peş, a căşunoaică, a-ncingioaică-n felendreş mi-a venit pe Arieş. C-am avut pe Crasna şaică, mi-a venit a sfârlogioaică; a-ngânoaică de-ocinaş, a-ncântoaică de zicaş; de zălog, a-nfăşuroaică, a păstroaică de sfarog mi-a venit pe Topolog. C-am avut pe Nistru şaică, mi-a venit a săturoaică; a-ntingioaică-n răsunoi, a-nbeznoaică-n buduroi, a-ngreloaicănă-n năboi; de oţet, a tulburoaică, a zăcoaică-n zaiafet mi-a venit de pe Siret. Tu, treceancă-mă de maică, scapă-mă de-nlocuioaică, bălăcioaică-mă-mpâcloaică; mă slei, sloi, spoi. Caută-mi pe văi vegheancă, dezveleancă-mă-nveleancă; se-ntindea, s’boltea-ncheia. Oft climatic, vâj limfatic, zgârci haihui de-am tot avut, a-nchirceancă mi-a trecut. A mocneancă-n mândălaci mi-a trecut pe Hârtibaci, pe NeajlovOituzRăut năzăreancă mi-a trecut. Pe Chilia de mă las în năpârcă, cin, dubas, a piereancă mi-a rămas. De-ar rămâne vorbele chinului cu ciorbele, în ciobacă, lotcă, cin miruioaice-mă toate, amin, Palca Baş Rusalca, Ciurica Stahica, Drăgaica Nagaica, Ondina Josefima, Ştima Filoschima, Rusalia Metalia, Tălpoaica Sămădoaica, Zmeoaica Bosforoaica, şi Striga Veriga. Doamna Seghedi La de-a-nferecatelea, de-a zăvor ţivlic, zăbrea pomenire-a lumea mea; de-a-ntunerice chisea. N-ai de intri, n-am de ies, nu ţeşi pragu’, nu-ntreţes. - Care-i cela ferecat, de-n vileag, oare, de-n pat, zăgrăiau chelarii-aceia, ce se facem noi cu cheia? - Cheia, cui n-a fi, daţi-o doamnei Seghedi. De-a desferecatelea, de-a-n ceva desfacelea pomenire-a lumea mea; de-a lumini meterhanea. N-ai de intri, n-am de ies, pragu’ de-ncă-i de cules. - De-n pat, oare, de-n vileag, unde-i turburu’ mai vag, Anghelii, chelarii-aceia, ce se facem noi cu cheia? - Cui cum iar n-a fi, s-aibe-o doamna Seghedi. Da’ de-a mija şi mai de-a strădestransrăsprinselea, pogani Angheli secere verbe-mi de petrecere. Vrei de-a-n pernelea te legi urmelea-mi de-a le dezlegi? Intri, muma dă la pat, de cuprins, de legănat; eu plec moale de-a bărbat. Cum de dus, nu mai apuc în vileag de-a mă hurduc, ma duc lumii cea de prag dintre aspru şi dulceag. Vameş Anghel se-ntreba: - Cine muma istuia? - Anghe, nu mă mai privi; ştie doamna Seghedi. Treaca mea dintâi e-n ie, s'calduri, stanişte-i de-a scrie; stat, clint, fel, duh, dert, priinţă, zarişte, hălăduinţă. Vier Anghel, nu te prad, las’mă-n vie mă răsad. Strug lipsi-ţi-a ţi-a părea, tot plăteşte muma mea. Da’ mi-a zice: de-apucău, facerea-ţi ’n-inimă tău; cu-a tocmi, cu-a tângui, ţi-a-nchega tău-nsmoli, muma-n poală te-a-nvârti iar pân’ te-ai îmbărbăţi ş’bărbăteşte-ai cere vlăgi eterifere. Ş’capeş Anghel se-ntreba: - Cine muma istuia? Dau-i-aş toate strugurii, doamnă Seghedi. Ingheţ-Anghe-a treaca doi, mâna-i stană, fruntea-i sloi, c-am ales dintre poteci, cea de-aduce buzna-n beci. Butar Anghel, muma mea, fă-o treacă, las-o bea! Lasă butea cea de curgă, dau-ţi de-aur şa la murgă, fire-ai mândru dimineaţă, de-a schimbărilea la faţă! Anghele, gropar, dă lopata pe pahar, de-a fi muma de-a mă scoată, ţi-a da-n dar bijoi amar. Da’ groparu’ se-ntreba: - Cine muma istuia? Na-i las lopeţile mele, scoate-a lumile cu ele. De-a iubitea-n vadu’ plin, a ravac au a pelin; cinean a ravac alungi, a pelin cinean ajungi. Dau să plâng a malu’ stâng şi n-aştept a malu’ drept. Anghele podar, ţine-ai podu’ de-a hotar, de’ncă malu’ n-ar înceapă, de’ncă, de-ncepu, mă scapă. Mă-nfeţi, Anghe, cleştarin, de-a mă luneci pe venin; opac Anghele mă-nfeţi, de-a mă-mpotmoli în dulceţi. D’Anghel podar, Anghelac: - Cu mi-ăl malu’ ce se fac? - Cipci arunce, broderii, doamna Seghedi. - De-a iubitea-n vadu’ gol, câtă tuie-ntru pârjol, ţi-e rug vadulea te-a frângi, te-a laşi iască, ţi-abur plângi, scris rămâi neponorât, caldă cremene, c-atât. Fă-te, mi-Anghe, făgădar, prundulea de-aşezi prăgar; durezi, Anghe, făgădău ţi-a cişmele şi-a călău, moaie-ne-a descremene, taie-ne-a re’ngemene. Zăgrăi’Anghel, Anghelac: - Cu i-ăl podu’ ce se fac? - Doamna Seghedi, nimerească pălării, iar de-a fi-ncă vâslă, moaie-se-a de pâslă. - Tobaş Anghele-ai şedea, de la cine ce mujdea? - Ce se-aude de la prag, foşnet îi a moleşag. Larmă surdă e din stauri, crapă braţele de fauri ş'vin, de frig, peste moşie, vaiere de temelie. Doamna Seghe dusă-i, ştii, mai aducă de-a-ncălzi, treacă-n pâlnii moi corole sângeriuri din cupole. Sau, s-ar zice, c’apă vină, sloiuri de ne ia, străină, da’ că nime’ vadu-a trece, nici când iar vale-a să sece; c’nu e valea de trecut cât e mal necunoscut. Angheli unii-a şti, măsoară, află, urcă şi coboară; alţii stau în chibz a şti cine-i doamna Seghedi. Călău Anghel orândar, frigi, hai, trişti în pălimar şi din beci ia’ncă bijoi, toată cremenea mi-o nmoi; toţi mocnaşii-mi se-a urni, da-le-ai pară-n scovârlii; nu rămână-nmuieturi, da-le-ai plimbă-se-n poturi, ci-a nu ducă-se haiduci, da-le-ai turburu’ hăbuci. Da-le-ai, meşteri de-s, malale, miez pustiu de-nalţe, moale, da-le-ai, miorari, sineală, stea-n zăvează, bold, beteală; de jiravi, sleiri, sanchie, de ţânaşi, nedesluşie, verigaşi, deşirăţele, cinaşi prea-s, câneri, căţele, de hagii zeflii, şoldie, zădăraşi, tivilichie. Şi mai Anghel, Anghelac: - Cu mumele ce se mă fac? - De-a ne cheme la nedei, ia’Nghe, dă-le clopoţei. Ai pus Anghele pe sus străveziul de mi-ai spus? Ai întins pe jos oglindă, ne vedem cum stăm în tindă? Semne-ai pus, pisari ne-a-mparte rămas timpul dintr-o parte? Tindar Anghele, purcezi, vel-tindarii ţi-i aşezi, iconari pe joampe-n jur de-a strălaselea contur, băsnari ni-unghiuri ne-a-mpleti, umbre ne-a mesteşugi; pe chibzari şi pe zicaşi ’ştearnă-ne-a culoare-i laşi; doi pe fiecare stei, ţină hang la treaca trei. Ang, zicaş, pe stei tăcea, chibzar Ang îi răspundea: - Mumele, de-ar facă : clang, tu: vum tang, zâng vum cling dang! Pui măsaiul, pui sinii, pui buricele şi-mbii, ???? o ulcea de-a-npoftelea, două trei de-a-ncingelea; hai sfiele-alesăţele, unduiele ne-aburele, ostoiele, sfâşiele, zăpăcele-nvăpăiele, haida, de-a le-nchinământ, dea cu ele de pământ ş'cioburile le-am uitare, de cu florile s-ar dare, şternământ pe loc, pe vale, până iar face-s-ar oale de pământ, însetământ, săltământ, răsunământ şi pămân'- ceterământ - afânămân'- pămân'- pământ. Ne-ăla-Nghele-am sta, ţi-a fire, de-a ne dezistorisire; stingea vadu’, l-afuma, zâng, doi, trei, dang; un, doi, Sta.

Polemici: Dan Culcer. O lege pentru linistea altora

Reacțiile de indignare și criticile publice generate de inițiativele și intervențiile deputatului Silviu Wexler în Parlamentul României au, fără îndoială, o valoare jurnalistică, politică și simbolică. Totuși, ele rămân insuficiente atâta vreme cât nu sunt dublate de un demers juridic coerent și sistematic. În opinia mea, singura cale solidă și eficientă de a contracara adoptarea sau menținerea unor norme care restrâng nejustificat libertatea de exprimare este utilizarea instrumentelor juridice existente: controlul de constituționalitate, analiza compatibilității cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și contestarea proporționalității acestor reglementări. Dreptul trebuie folosit pentru a corecta excesele normative, nu pentru a le legitima. Scriu aceste rânduri la mai bine de un deceniu de la o polemică publică anterioară, prilejuită de plângeri și campanii mediatice care, în opinia mea, au utilizat în mod impropriu mecanismele juridice pentru a crea o presiune simbolică și profesională asupra unor opinii incomode. Observ, cu îngrijorare, o practică recurentă prin care anumite riscuri sunt prezentate ca fiind iminente sau extreme, deși ele pot fi tratate adecvat prin legislația deja existentă. Această amplificare discursivă produce efecte de descurajare a exprimării libere și de autocenzură, cu consecințe culturale și economice reale. De asemenea, consider problematic faptul că un număr restrâns de actori publici își asumă rolul de purtători de cuvânt ai unor comunități întregi fără a dispune de un mandat democratic explicit, transparent și verificabil. Într-un stat de drept, reprezentarea politică și morală trebuie să se întemeieze pe consimțământ exprimat, nu pe auto-investire. Tocmai de aceea, dezbaterea nu trebuie abandonată. Tăcerea nu este o soluție într-o societate democratică; dimpotrivă, exercitarea responsabilă a libertății de exprimare rămâne o condiție esențială a pluralismului. Dan CULCER, 12 ianuarie 2026  Polemici: Dan Culcer. O lege pentru linistea altora Scris la Sunday, December 28 @ 22:17:17 CET de catre asymetria

N. Steinhardt a numit cu dreptate lupta de clasă, rasism social. Tensiunea sau lupta între „rase”, națiuni sau comunități este numită mai nou „război între civilizații”. O perifrază care motivează agresiuni pentru impunerea, în exteriorul Occidentului, a unui model civilizațional „democratic” sau, de fapt, pentru a controla resursele planetare de energie în Orientul Apropiat și Mijlociu? Actele de agresiune sunt motivate de exportul de „democrație” (altădată de exportul de „revoluție”). Nici aceea nu a fost revoluție, nici asta nu e democrație. Dar noi nu ne plasăm în poziția agresorului ci în aceea a agresatului. Pentru mine, ca parte a unei comunități care a fost agresată de ideologia și practica imperială comunistă, leninistă și stalinistă, începând cu 1917, apărarea nu poate fi etichetată drept xenofobie, rasism ci luptă pentru supraviețuire, pentru menținerea identității, condiția existenței individuale și colective. Orice acțiune de acest tip este legitimă. În limitele dreptului, fără legitimarea unei noi agresiuni, provocată de fostul agresat. În numele dreptului, în limitele dreptului internațional și a tratatelor, nu în numele celui mai tare. Dreptul la identitate, dreptul la apărarea ei, nu poate fi contestat. O celulă neprotejată de o membrană celulară nu mai este decât materie moartă, schimbul metabolic cu mediul înconjurător încetează. Nu e o analogie biologistă ci condiția vieții oricărei entități, inclusiv a entității sociale, culturale și biologice, numită națiune. Miza luptelor actuale, de totdeauna, sunt resursele și teritoriul. Acestea sunt limitate. Există o relație biunivocă între părțile aflat în conflict : victimele pot deveni călăi. Al Doilea război mondial și perioada imediat următoare oferă destule exemple, selectabile din toate taberele.Unii ilegaliști comuniști devin torionari ai Securității. Evident, torționarii nu se recrutau doar din ilegaliști. Dintr-un motiv simplu. Nu erau destui ilegaliști pentru a acoperi nevoile Securității și Administrației penitenciarelor. « Generaţiile tinere au dreptul să ştie că nu toţi oamenii valoroşi din punct de vedere profesional sînt ireproşabili din punct de vedere etic. Or, cultul personalităţilor practicat cu sîrg la noi face imposibilă evaluarea critică a celor ce devin astfel obiecte ale idolatriei publice. Pentru a contracara predilecţia pentru idoli a lumii noastre premoderne (din multe puncte de vedere), ar fi, probabil, nevoie nu doar de legi, ci de exercitarea constantă a spiritului critic.» ― scrie Carmen Mușat, într-un editorial din revista Observatorul cultural din 28 august 2015, intitulat O lege pentru neliniştea noastră. Eu l-aș fi intitulat O lege pentru liniștea altora, fiindcă mă îndoiesc că Legea a fost concepută și votată pentru liniștea românilor, cum nici pentru neliniștea lor, pentru a încuraja spiritul critic în România. Mă tem că, dimpotrivă, legea asta are vocație de căluș. Ba, sunt chiar sigur. Cine sunt cei pentru a căror liniște s-au votat ordonanțe de urgență și legi de urgență, prost redactate și anti-constituționale ? O mână de oameni care scriu, vorbesc în numele unei comunități, Comunitatea DEMOCRAȚILOR, o grămadă informală, pe care nimeni nu o poate reprezenta. Nici ei nu o reprezintă, niciodată nu au fost delegații acestei mase, prin nici un sistem validat de reprezentare. Ajutați de Fundația Soros, ca și de altele, „democrații” beneficiază imediat după 1990 de presă proprie, ocupă teritoriul lăsat o vreme gol de propagandiștii național-comuniști. Iar faptul că Soros este un speculator la bursă, un reprezentat tipic al jocului imperial și imoral cu capitalurile financiare, nu pare să deranjeze pe nimeni dintre „democrații” deveniți adepți ai Restaurației. Sponsorii nu put. Unii „democrați” auto-proclamați își mai lipesc pe frunți eticheta de «societate civilă». Salvatoarele, așteptatele, orgolioasele și mlădioasele oengeuri vorbesc despre principii, dar se leapădă de ele discret și se adaptează rapid la nevoile propagandistice ale sponsorilor. Una dintre aceste nevoie recente este susținerea Legii 217, blocare oricărei discuții serioase pe marginea acestei legi trecută prin tot procesul legislativ aproape pe tăcute. De fapt, nucleul sau motorul «democraților», în cazul Legii 217/2015, este o minoritate etnocentrică foarte gălăgioasă mediatic, pe multe vocale canale, o „echipă de zgomote”, care vrea să convingă restul lumii românești că în România ar exista forțe active care, ipotetic și precar argumentat, ar amenința liniștea sau chiar integritatea fizică a unei alte minorități, de evrei cetățeni ai României, între 3 000, 7 000 sau 10 876 de persoane, după socotelile optimiste, dar nu se știe cât de exacte, ale celor care îi administrează politic, etnic, cultural și/sau religios. Era nevoie de o lege specială pentru a proteja această minoritate? Nimic mai puțin necesar. Există și sunt suficiente, teoretic și practic, pentru menținerea echilibrului, legi generale, aplicabile pentru protejarea tuturor cetățenilor, în ambele sensuri, de agresivitatea minoritarilor la adresa majoritarilor sau de agresivitatea majoritarilor la adresa minoritarilor. Raport, sub forma unei corespondențe biunivoce. Deși mărimi inegale, biunivocitate se aplică, fiindcă avem, cum se știe, rețele în spatele minorităților și mase, grupuri sociale și demografice majoritare dar inerte, care nu intervin.i Minoritarii activi sunt finanțați parțial din bugetul statului, adică și din impozitele majorității, sau din afara țării, din Ungaria, pentru iredentismul adiacent chestiunii Ardealului, din Statele Unite sau Israel, pentru chestiunea recuperării sau obținerii unor despăgubiri pentru bunurile „românizate”, (prin grupurile Claims ii) principalul scop al cercetărilor pe această temă nefiind doar demonstrarea naturii imorale sau criminale a măsurilor anti-evreiești luate de guvernele naționaliste de după 1930, motivate economic, în anii premergători războiului, ulterior militar, în anii acestuia, sau pedepsirea inițiativelor individuale criminale, ci, mai ales, demonstrarea implicării statului în spolierea unor evrei mai avuți (evident cei relativ bogați, ceilalți nu aveau din ce și de ce să fie spoliați). Nu doar implicarea statului ci mai ales impunerea la plată a cetățenilor acestuia, prin societăți de avocați specializați, interesați prin onorarii determinate de recuperări. Cum se pot determina limita și dreptul, când se încearcă a se prezenta istoria recentă într-o haotică continuitate, în care rolul victimelor este preluat exclusiv de evrei (eventual de maghiari și sași), într-o devălmășie etnocentrică, în care lectura socială și istorică a situațiilor este refuzată sau ocultată. Urmașii vor despăgubiri, întemeiate pe legile Restaurației capitaliste, care se numește „democrație”, dar este o Cleptocrație. În România există o majoritate pământeană, descendenții unor țărani proprietari de pământ (nu chiaburi, noțiune cu sens politic inventată de comuniști, ci răzeși, în Moldova și Muntenia, sau beneficiari ai reformelor agrare din secoul al XIX-lea și al XX-lea), o majoritate care nu a fost despăgubită corect de spolierea suferită prin colectivizarea forțată, prin «lichidare chiaburimii ca clasă», fizic și economic, prin deportările în Bărăgan. În afară de aceștia, mica și marea burghezie română au fost victime ale unor naţionalizări abuzive, aparent legale doar fiindcă instrumentul puterii, parlamentul comunist, a votat legi scelerate. Prioritatea normală a despăgubirii trebuie să fie acordată elementului majoritar și, proporțional, minorităților suferinde, în raport cu resursele materiale actuale ale țării, care nu sunt extensibile. În numele priorității naționale. Asta nu înseamnă etnocrație ci democrație, adică ascultarea și apărarea majorități, de către instituțiile statului. Nu invers, cum se face în practică. În Ardeal, de pildă, în numele despăgubirii se restituie, prin ilegalități flagrante și manevre frauduloase, bunuri nobiliare maghiare ale «optanților», despăgubiți legal, după Unire, prin deciziile justiției internaționale. Ioan Slavici scria cândva că «toate vremile și toate popoarele au admis principiul că un popor poate să aibă interes, poate să fie silit, dar nu poate să fie dator a acorda vreunui alt popor drepturi pe pământul său». Acum, afirmația pare unora o exagerare sau o „greșeală” politică. Dar afirmația era valabilă în momentul istoric dat și ar fi și acum, dacă acel alt popor râvnește la pământul țării, acaparându-l prin mijloace aparent legale, sau dacă vrea să-și impună interesele, obiceiurile în dauna pământenilor. Ar fi ceea ce se numește politica de acculturație violentă. A fost cazul politicii față de români, după 1860, a statului bicefal austro-ungar, a Uniunii Sovietice față de România după 1920 și după 1945. În numele unor valori onorabile, componente ale tradiției locului, o sumă de mici „echipe de contra-zgomote”, de rezistență națională românească, li se opun minoritarilor activi și vindicativi, cu mijloace legale, cu metode de contra-propagandă mai mult sau mai puțin eficiente, în mediile de comunicare virtuale, cărora presa controlată nu le acordă atenție decât pentru a le combate și a le acuza de extremism, fără argumente reale. Acum Legea 217/2015, cu impreciziile ei juridice, riscă să le interzică activitatea necesară, de contra-putere, sub diverse pretexte. În compunerea acestor colective de rezistență se află oameni cultivați, patrioți, naționaliști, dar rareori xenofobi, a căror acțiune publică este limitată de orientare politică conformistă a majorității electoratului român, prins în mecanismele pseudo-reprezentării electorale, în plasa demagogiei și a complicității cu cleptocrația, care a reușit să convingă, cu o formulă, adaptată după aceea a ministrului francez Guyzot, «Români, îmbogățiți-vă!», ca și cum reușita socială, calculată exclusiv în bani și putere, ar depinde exclusiv de indivizi.iii Este victoria Restaurației care capătă chipul Cleptocrației, pe care o susțin șmecherii mari și mici, bazată pe electoralismul pseudo-democratic, care promite fiecăruia posibilitatea de a se îmbogăți… dacă poate. Dar nu oricine poate, ci mai ales aceia care încalcă sau ocolesc legile, care folosesc rețele de complicități, restul românilor lipsiți de muncă sau cu venituri dependente de bunul plac al unor patroni abuzivi, emigrează sau mor lent de stress, de foame și boli, îmbătrânind fără protecție socială și sanitară corespunzătoare. Mai există o masă nedeterminată până acum, dar care poate fi măsurată, de indivizi neorganizați, vociferanți pe Internet, care se manifestă sub acoperirea anonimatului, cu intervenţii și comentarii adesea împănate de cuvinte murdare sau jignitoare, cu argumentate inventate sau fără argumente. Dar pentru controlarea acestei zgmot de fond, existent în orice societate, pentru eliminarea vocabularului și, deci, a mesajului vulgar și neargumentat nu este nevoie de o lege ci de un filtre lexicale programate pe situri de către webmaisteri, filtre care operau altădată, dar care, de o vreme, nu mai par funcționale. Bizar, atunci când știm că, tot pe bază de filtre lexicale și alte procedee analitice, serviciile de siguranță ale statelor, dotate cu softuri de control foarte scumpe, sunt capabile să analizeze sau blocheze fluxul întregului Internet. Chiar dacă, evident, nu au interesul să-l blocheze, căci ar bloca sursa lor de informații. Cu proliferarea neîngrădită a siturilor pornografice s-a produs un soi de liberalizare a vulgarității care se revarsă în spațiul privat și în cel public, debordând în spațiul politic. Pe acest fond au apărut și insultele la adresa minorităților etnice, care răspund cu aceiași monedă, când se „discută” pe teme sensibile, despre Ardeal, de pildă, între maghiari anonimi și români anonimi, sau între provocatori anonimi de ambe etnii. Presa mercenară a ocultat dezbaterea Legii, o presă controlată de unii dintre aceia care doreau «implementarea» (cu un cuvânt la modă!) legii în versiunea ei actuală și nu aveau nici un interes să susțină o discuție publică. Tot așa au fost ocultate mai toate propunerile interesante privitoare la Constituție. La întrebarea naivă, ce i-o fi apucat pe unii, ca mine, de pildă, să devină «brusc» naționaliști, adică patrioți activi și nu doar pasivi, după ce se lepădaseră de național-comunismul ceaușist înainte de 1989, și după ce acesta a fost discreditat cu brio de presă post-Zaveră, de tipul România lIberă, Revista 22, de GDS și de toate oengeurile finanțate de naționaliștii pseudo-internaționaliști, de tip Soros, de manipulatorii năimiți din redacțiile unor cotidiene vândute și cumpărate, avem un singur răspuns : Acum a fi naționalist, patriot lucid și deloc xenofob în România, devine o necesitate, chiar o obligație morală. Mi se pare singura direcție de acțiune în apărare și atac, care poate răspunde agresiunilor economice, ideologice și psihologice cărora le sunt victime românii anesteziați și slabi de înger. Pentru blocarea proceselor distructive puse în mișcare de negatorii suveranității statale românești, în numele valorilor «europeniste», măști grotești dar străvezii pentru interese imperiale și coloniale inavuabile. A fi naționalist nu este o linie politică ci o angajare în definirea și apărarea intereselor colective prioritare ale românilor. Pentru re-contextualizarea necesară orbilor, uitucilor și naivilor, dar mai ales manipulatorilor, ar fi util să ne amintim două elemente din trecutul culturii române colonizate. Aproape o jumătate de secol opera publicistică a lui Eminescu a fost interzisă, și deci «indiscutabilă», cu aceleași argumente precum cele vârâte în această lege anti-constituțională. Sub presiunea reprezentanților nealeși dar vigilenți (de genul activistului iudeo-comunist Moses Rosen ― aici eticheta se potrivește perfect, fără referință la terminologia nazistă) ai unei comunități care, la o jumătate de secol după moartea lui Eminescu și, mai ales, după schimbarea radicală a situației lor sociale, țineau să mențină interdicția, privând cultura românilor de opera integrală a lui Eminescu. Cu ce drept? Că tot atâta vreme autorii etichetați pe drept sau pe nedrept, ca foști legionari sau simpatizanți, au fost interziși, încarcerați, că o parte a operei lor a rămas invizibilă, deci niciodată discutată de la scrierea ei, și că îndată ce au fost editați, unii doar parțial, mulți prost editați, opera lor a fost eludată prin acoperirea ei cu etichete infamante, de aceiaşi vigilenți monitorizatori sau de slugile lor locale, cei pe care i-am poreclit, cu un termen din vulgata comunistă, dar perfect adecvat, «burghezia compradoră». Probă : discuțiile din Franța ca și din România, după 1990, în jurul operei lui Mircea Eliade, deformante și pline de insinuări indemonstrabile (mă refer mai ales la pamfletele deghizate în studii, semnate de Daniel Dubuisson sau Alexandra Laignel-Lavastine, grabnic traduse în română, la îndemnul monitorizatorilor). Slavici scria, în contextul politicii românești aflată sub presiunea statelor europene mari, organizatoare ale Congresului de la Berlin, unde se decidea, în numele dulăilor, soarta cățeilor : « Singurul tărâm pe care chestiunea se poate discuta e acela al intereselor bine înțelese și justificate.» Adică, folosind expresia fostului ministru de externe al Franței, Hubert Vedrine, prin negocierea în condiții de absolută egalitate politică a divergențelor legitime, care nu pot fi ignorate, cu riscul de a perpetua și accentua nemulțumiri sociale profunde și destabilizatoare. Minoritățile trebuie apărate de lege. Dar cine apără majoritatea? Aparent, tot legea. Doar că nimeni, nici legea, nu se ocupă de îngrijorătoarea stare materială și morală a unei imense părți a neamului românesc, devenit, de nevoie, migrant. Rădăcină acestui popor este în pericol. O spun demografii, care sunt oameni de știință. Cifrele demografice și statistica generală o dovedesc fără tăgadă! Unii monomaniaci cred că ar fi vina unui evreu, a evreilor în general. Sunt printre responsabili și evrei, mai ales în exteriorul României, la FMI. Dar ei acționează probabil ca bancheri și nu ca evrei, în cadrul logicii profitului maximal. Mare este responsabilitatea inițială a guvernelor Iliescu-Roman și ulterioare, a Băncii Naționale. A tuturor oamenilor politici și a tuturor instituțiilor statului român, care au fost și sunt incapabile să oprească hemoragia, distrugerea economiei, în speță a industriei românești, după 1990, transformarea țării în piață de desfacere neprotejată pentru produse de consum occidentale sau orientale, pentru produse de primă necesitate importate, în numele privatizării impuse. Ar mai fi o soluție. Legea Cojocaru, un proiect deloc utopic, a cărei comentare este ocultată sistematic de presa controlată, a cărei aplicare a fost declarată imposibilă, fără nici un studiu real de fezabilitate. Toate acest situații vor trebui judecate de un tribunal independent în România, atunci când România își va redobândi suveranitatea. Până atunci, noi vom răspunde moral pentru că am tolerat și tolerăm disperați situația, afirmând că nu există ieșire. Dacă un străin sau un român mi-a făcut sau îmi face rău, în numele intereselor sale legitime sau ilegitime, eventual declarând că îmi vrea binele, nimeni nu mă poate obliga să-l iubesc, în numele umanității. Binele meu, îl stabilesc eu. Binele nostru, îl stabilim noi. Ordonanțatorii Legii, de tipul lui Alexandru Florian, unii comentatori xenofili, cu aerul că sunt perfect obiectivi, neutri, uită sau se fac că uită : unii dintre autorii interziși au fost condamnați în procese deloc echitabile și juridic inacceptabile, sub presiune unei armate de ocupație, nu de eliberare. Considerarea acestor procese ca fiind juridic corecte, implicând un soi de revalidare, în 2015, a sentințelor din 1944, 1946 sau ulterioare, este un abuz, o nerozie sau un act de cinism. Pentru care Alexandru Florian trebuie tras la răspundere și eliminat de la conducerea unui institut finanțat de statul român, care a condamnat oficial comunismul ca regim criminal, și nu poate admite ca un șef de instituție bugetară din România să elogieze, direct sau indirect, justiția acestui regim criminal. Alerta mea derivă din decizia de a nu mai accepta nici un fel de cenzură, nici măcar pe aceea a vigilenților de acum. Legiferarea nu poate fi folosită pentru a împiedica discuția liberă și publică pe orice subiect. Se înșeală cei care cred că-și asigură siguranța lor personală sau generală, ca indivizi membri ai unei comunități minuscule, chiar dacă aflată în rețea cu principalele organizații comunitare evreiești din lume.iv Presiunea legislativă pe care o comentăm este, fără nici un dubiu, legată de această activitate economică.v Pretențiile pot fi considerate în parte îndreptăţite moral, nu și juridic. Trebuie să fie menţinut un echilibru cu revendicările de același tip ale românilor. În realitate, românii sunt tratați de statul român drept cetățeni de rangul doi, în vreme ce revendicările maghiare, săsești și evreiești, mai ales, sunt tratate prioritar. E nu doar o nedreptate ci și o politică greșită, ale cărei consecinţe vizibile se exprimă prin tensiuni în opinia publică, prin rumorile sociale pe care serviciile de informații le vor fi decelat, analizat, așa cum fac eu. Reacțiile populare pot fi violente, în măsura în care acest fenomen se suprapune sărăcirii globale, presiunii uniformizatoare europeniste și imperialiste, care crește. E un avertisment pe care nu puțini l-au exprimat în România sau în Europa, dar puțini l-au luat în serios. Istoria românilor are nevoie de toți eroii, de toate victimele trecutului recent, de toți oamenii ei de valoare. Nimeni nu are dreptul să reproducă liste negre din 1945. Activarea spiritului critic este necesară, dar luând în seamă cele de mai sus. Ar fi trebuit să de ocupăm de propria noastră gospodărie înainte de a intra în Europa, cerșind un privilegiu și adoptând legi neorganice pentru a dovedi că suntem școlari silitori, înainte de a recontracta împrumuturi înrobitoare la FMI, în condițiile în care dobânzile sunt intolerabile, insuportabile. Ar fi trebuit să curățăm propria noastră ogradă. Nu e încă târziu. Prin noi înșine, spre o Europa a egalilor, nu una a dulăilor care apreciază partenerii după numărul și calitatea armelor. A explica emigrarea evreilor din România după 1948 prin presiunea antisemitismului românilor este o ipoteză de ignorat și ridiculizat. Propaganda sionistă și comunismul de penurie au produs ceea ce nici măcar evacuările sau deportările evreilor și comuniștilor spre Transnistria și tragediile legate de aceste evenimente, nu au reușit să inducă, devreme ce majoritatea evreilor repatriați după 1943, ca și cei împământeniți, au ales multă vreme să rămână în România, colaborând la construirea socialismului. Binele lor și destinul lor depinde de destinul patriei lor. Cei care au dorit să rămână în România au făcut-o liber, nu au fost nici amenințati, nici alungați de statul român, nici de români. Și nu au de ce să se teamă că li se va întâmpla așa ceva. Credem că înțelepții Comunității din România, ca și cei din patria evreilor, vor reuși să stâmpere excesele unor așa-ziși reprezentanți, nedelegați, ai intereselor colective, care, prin agitația lor și prin discursul agresiv doresc să stabilească o vinovăție colectivă a poporului român față de strămoșii lor, agită spiritele și riscă să provoace reacții de răspuns și apărare întemeiate. vi 11 septembrie 2015 Dan Culcer Note finale i«Une relation biunivoque fait correspondre à chaque élément de l’ensemble A un (seul) élément de l’ensemble B et inversement fait correspondre à chaque élément de l’ensemble B un (seul) élément de l’ensemble A.» Ceea ce presupune existența unor asambluri egale. ii«Nouveau programme d’indemnisation mis en place par la CLAIMS Conference [27/03/2015] La CLAIMS Conference, organisation internationale créée en 1951, a récemment mis en œuvre un nouveau programme d’indemnisation. Ce « Fonds de l’enfant survivant » (« Child survivor fund ») s’adresse aux victimes juives du nazisme, nées entre le 1er janvier 1928 et le 8 mai 1945, ayant été persécutées en tant que telles et qui répondent aux critères suivants : avoir été détenu dans un camp de concentration, emprisonné dans un ghetto, caché ou avoir vécu dans l’illégalité avec de faux papiers d’identité. L’indemnisation consiste en un paiement unique de 2.500 euros. Vous pouvez télécharger le formulaire de demande en cliquant sur ce lien. Les formulaires doivent ensuite être adressés à :CLAIMS Conference. Gräfstrasse 97, 60487 Frankurt/Main, Allemagne. Par ailleurs, une notice d’information présentant l’ensemble du dispositif d’indemnisation mis en place par la CLAIMS Conference est disponible en téléchargement ici. Pour plus d’information :1/ Le site Internet de la CLAIMS Conference :http://www.claimscon.de/unsere-taet... 2/ La fondation CASIP-COJASOR, partenaire en France de la CLAIMS Conference : Tél. 01 49 23 71 30. » Acesta este un anunț pentru Franța. Dar există unul similar pentru toate țările impozitate. iiiÎn realitate, se pare că Guizot ar fi spus « Éclairez-vous, enrichissez-vous, améliorez la condition morale et matérielle de notre France» (Luminați-vă, îmbogățiți-vă, ameliorați condiția morală și materială a Franței noastre.» Ceea ce s-ar potrivi cu adevărat și României. ivA se vedea lista asociațiilor, dintre care cele mai mari au intervenit, cum scrie Marko Maximilian Katz, chipurile, pentru intrarea României în NATO. Ce troc s-a realizat atunci? Link consultat la 11 sept. 2015 : https://fr.wikipedia.org/wiki/Cat%C3%A9gorie:Association_ou_organisme_juif Într-un raport pe 2006 al unor monitorizatori evrei, lizibil aici : http://www.romanianjewish.org, se scrie : «Conştienţi fiind că fără suportul guvernului american, al Senatului și al Congresului SUA, aderarea la NATO ar fi imposibil de obţinut, noii conducători ai României s-au focalizat, începând cu luna Ianuarie 2001, în conducerea unei campanii de relaţii publice menite să convingă SUA si NATO de sprijinul necondiţionat al României. În consecinţă guvernul a demarat o serie de acţiuni pentru a îndeplini unele din rigorile necesare pentru a obţine invitarea la aderare. […] Ca o parte a acestui efort, sistemul de relaţii publice al Guvernului s-a concentrat pe realizarea unor raporturi susţinute cu organizaţiile evreieşti americane, presupuse [?] ca influente si puternice din punct de vedere politic si financiar. […] În Martie 2002, o delegaţie condusă de Rabinul Andrew Baker a fost invitată să participe la Conferinţa conducătorilor naţiunilor doritoare de a adera la NATO. Conferinţa s-a desfăşurat în Bucureşti.» vReferințele mele leagă istoria secolului al XIX-lea, cu presiunile internaționale al căror efect a fost consemnat de deciziile Congresului de la Berlin, de presiunile exercitate prin Raportul Wiesel, prin ordonanța de urgență. Despăgubirile sunt numite, abuziv, «claims = creanțe». E vorba de despăgubiri pentru pierderile de proprietăți și bunuri, prin naționalizarea comunistă, nu altfel. Cele «românizate» de legionari au fost demult recuperate, între 1945 și 1948. Unii vor să ne convingă că solidaritatea comunitară evreiască nu există, că acțiunile politice, financiare sau diplomatice vizibile și invizibile sunt simple întâmplări, coincidențe, că între ele nu există nici o legătură. Ce sens avea importul în România a unui rabin șef din Israel, Marele Rabin Menachem Hacohen, care nu știe românește, nici ungurește, nici ladino? Avea calitatea, foarte importantă, de a fi vicepreședintele Claims Conference. Negocierile statului român cu Claims Conference nu au fost niciodată făcute publice, de nici unul dintre parteneri. Dacă ar fi fost făcute publice, o stabilire a priorităților era posibilă, o negociere era acceptabilă. Cetățenii evrei ai României de azi sau cetățenii statului Israel nu posedă creanțe de acest fel față de cetățenii români, unguri, sârbi etc. ai României de azi. Iar plata în secret a unor «creanțe imaginare» este ilegală și responsabilii vor fi trași la răspundere legal. viPe marginea unui editorial intitulat O lege pentru neliniştea noastră de Carmen Mușat, în Observatorul cultural din 28 august 2015. http://www.observatorcultural.ro/index.html/articles%7Cdetails?articleID=32315&pageID=1#comments