LOVITURA DE STAT A REUSIT! SOROS A DEVENIT OFICIAL NOUL PREMIER AL ROMANIEI!

LOVITURA DE STAT A REUSIT! SOROS A DEVENIT OFICIAL NOUL PREMIER AL ROMANIEI!
Nu mai am nici o indoiala, incendiul de la Club Colectiv a fost premediat. Tot ce s-a intamplat acolo a fost o actiune de tip steag fals prin care Soros a preluat in totalitate fraiele puterii in Romania. Licuricii trebuiau neaparat sa se asigure ca Romania va fi de partea Statelor Unite in viitoarea conflagratie mondiala. Au reusit, multimea a fost prostita mai rau ca la revolutie. Media romaneasca, una dintre cela mai mizerabile prese din Europa si-a facut pe deplin din nou datoria manipuland si ducand protestele in directia dorita.
 
Cele doua mari idei pe care s-au bazat licuricii cand au data lovitura:

1. Partidele politice existente sunt in totalitate corupte si romanii trebuie sa scape cu orice pret de ele.
2. Departarea tinerilor de Biserica Ortodoxa, institutia cu cea mai mare credibilitate in randul romanilor si singura capabila sa-i tina pe romani uniti.

Multi dintre dumneavoastra cred ca ati observant ca oricine a incercat sa strige Jos Iohannis sau sa il cinsteasca pe Dumnezeu in pietele unde s-au tinut protestele, au fost din start maziliti. Grupurile foarte bine organizate prin ONG-urile lui George Soros si cu puternica sustinere a presei centrale, s-au transformat in liderii protestatarilor. Profitand de lipsa de coeziune si de idei clare a ceea ce isi doresc romanii ca alternative la actualul sistem si actuala clasa politica, licuricilor le-a fost foarte usor sa preaia controlul si sa-i manipuleze pe romani, ducandu-i exact unde au vrut ei si facandu-i sa creada pe bietii romani dezorientati, ca Iohannis este solutia si in el trebuie avuta toata speranta. Iohannis, care este un doar un papitoi care face doar ce i se dicteaza din spatele cortinei.
Da, dragi romani, nu numai ca nu ne-am luat tara inapoi, ci am instrainat-o si mai mult, de acum. Sub aceasta masca a guvernului tehnocrat, Romania va deveni nici mai mult, nici mai putin, decat o mare colonie si o viitoare carne de tun in iminentul conflict global care bate la usa.
Si sa nu ma intelegeti gresit, nimeni nu plange dupa Ponta,  sau dupa clasa politica de la revolutie incoace, toti sunt nistre mizerii corupte care au distrus tara si au adus-o in ultimul hal, dar ceea ce se intampla acum, este cireasa de pe tort, s-a pierdut suvernaitatea tarii total si asta este foarte grav.
Despre Guvernul Tehnocrat
Tehnocratii nu sunt alesi prin vot, popular, ci numiti de către SUA,UE, FMI, Comisia Trilaterala, Club Bilderberg. Aceste persoane nu mai reprezinta cu nimic statul roman, nu mai negociază cu FMI şi UE, măsurile economice, ci doar le aplică direct, fiind supusi in totalitate directivelor venite de la acestia.
Cateva dintre masurile pe care eu le consider ca vor fi luate dupa instaurarea guvernului marioneta:

• Vanzarea gazelor si petrolului  Romaniei fara redevente.
• Vanzarea drepturilor de exploatare aurului si celorlalte metale rare de la Rosia Montana
• Vanzarea Hidroelectrica, Posta, CFR, Portul s.a.m.d.
• Inchidera minelor si centralelor pe carbune din Hunedoara si Judetul Gorj
• Intarirea si dezvlotarea bazelor NATO de pe teritoriul Romaniei.
• Campanie impotriva Rusiei si de promovarea a viitorului razboi.
• Continuarea campaniei de discreditare a Bisericii Ortodoxe Romane, aici intrand si eliminarea orei de religie din scoli.
• Introducerea orelor de educatie sexuala in scoli.
• Promovarea drepturilor persoanelor LGBT(Lesbiene, Homosexuali, Bsexuali, Transexuali), Geroge Soros, militand prin ONG-urile sale foarte puternic in aceasta directie in toate tarile unde si-a bagat coada.
• Punerea in aplicare a legilor recent votate(Legea AntiLegionara, Legea Defaimarii Sociale, Legea Big Brother, Vaccinarea obligatorie).
• Cultivarea in masa a Organismelor Modificate Genetic
• Acceptarea tuturor cotelor de imigranti impuse Romaniei de catre UE

Ati crezut ca pana acum, a fost dictatura in Romania? Nu dragi romani, ceea ce va urma va fi dictatura.
Despre premierul Dacian Ciolos
Si acum cateva cuvinte si despre noul premier technocrat al Romaniei, iesit parca de nicaieri: Dacian Ciolos a fost ministrul agricuturii in cabinetul lui Tariceanu intre 5 August 2007 si 22 Decembrie 2008 si de asemnea, Comisar European pentru Agricultura si Dezvoltarea Rurala intre 9 Februaie 2010 si 1 Noiembrie 2014.
Acest personaj, este membru intr-un ONG numit „Friends of Europe”, este un ONG de tip „Think Tank” – adica un ONG de tip „Grup de Ganditori”,  dedicat pregatirii „Viitorului Luminos al Europei” si instaurarii „Noii Ordini Mondiale” sponsorizat de numeni altul decat de George Soros.
Presedintele organizatiei „Friends of Europe” este Étienne Davignon, actualmente membru in consiliul de Conducere al Grupului Bilderberg si fost presedinte al Grupului Bilderberg (fluierul.ro).
Si sa nu uitam, fostul comisar european, Dacian Ciolos, isi datoreaza, de asemenea, cariera si ascensiunea politica companiei Monsanto, el fiind artizanul introducerii cu forta pe gâtul romanilor a Organismele Modificate Genetic si a Codex Alimentarius.
Cam asta este ceea ce ne astepată si din pacate, cu mare durere in suflet o spun, dar acesta este adevarul, moartea romanilor din Colectiv, la fel ca si a celor din ’89  nu a ajutat cu nimic Romania, din contra a dus la punerea labelor pe tara a ocultei si la insclavirea poporului român.
Pentru a intelege mai detaliu, de ce am ajuns in aceasta situatie, cititi va rog si articolul: Cititi cu mare atentie si luati seama!!! Material complet despre distrugerea Romaniei dupa 1989
Iar daca nu stiti inca cine este George Soros si ce-i poate pielea, urmariti va rog subiectele de la categoria: George Soros

L’Échiquier brisé : Brzezinski abandonne l’Empire

L’Échiquier brisé : Brzezinski abandonne l’Empire
Algarath. USA : l’ennemi commun des peuples.

jeudi 27 octobre 2016, par Comité Valmy

Il y a de très fortes chances que vous ne lirez pas ce qui suit ailleurs, y compris dans la presse alternative française qui semble avoir des mois de retard concernant les changements qui s’opèrent aujourd’hui.

Mais voici les faits, qui parlent et sans doute nous donnent espoir. Tout n’est pas noir car même ce pourri de Brzezinski a compris, contraint et forcé. Le principal architecte du plan de Washington pour gouverner le monde a abandonné le régime et a appelé l’Establishment américain à avoir des liens avec la Russie et la Chine.

Alors que l’article de Zbigniew Brzezinski dans The American Interest intitulé « Vers une réorientation globale » a été largement ignoré par les médias, il montre que des membres puissants de la mise en place de politiques ne croient plus que Washington prévaudra dans sa quête pour imposer l’hégémonie américaine au Moyen-Orient et en Asie. Brzezinski, qui était le principal promoteur de cette idée et qui a élaboré le plan pour l’expansion impériale dans son livre de 1997 Le Grand Echiquier : Primauté américaine et ses impératifs géostratégiques, a fait volte-face et a appelé à une révision dramatique de la stratégie.

Voici un extrait de l’article dans l’AI : « Comme son ère de domination mondiale se termine, les États-Unis ont besoin de prendre les devants dans le réalignement de l’architecture globale de puissance. Cinq vérités fondamentales concernant la redistribution émergente du pouvoir politique mondiale et l’éveil politique violente au Moyen-Orient signalent l’arrivée d’un nouveau réalignement global. La première de ces vérités est que les États-Unis sont encore politiquement, économiquement et militairement l’entité la plus puissante du monde, mais, compte-tenu des changements géopolitiques complexes dans les équilibres régionaux, ils ne sont plus la puissance impériale du monde entier. » ("Vers un réalignement mondial", Zbigniew Brzezinski, The American Interest)

“Plus le pouvoir impérial à l’échelle mondiale”, les Etats-Unis ? Comparez cette évaluation à une déclaration de Brzezinski faite des années plus tôt dans Le grand Échiquier quand il a affirmé que les États-Unis étaient le “pouvoir suprême dans le monde.”

“… La dernière décennie du XXe siècle a été témoin d’un changement tectonique dans les affaires mondiales. Pour la première fois, une puissance non-Eurasie a émergé non seulement comme un arbitre clé des relations de puissance eurasienne mais aussi en tant que puissance primordiale dans le monde. La défaite et l’effondrement de l’Union soviétique était la dernière étape dans la montée rapide d’une puissance de l’hémisphère occidental, les Etats-Unis, en tant que seul et, en effet, la première puissance véritablement mondiale »(« Le Grand Echiquier. Primauté américaine et ses impératifs géostratégiques, “Zbigniew Brzezinski, Basic Books, 1997, p. xiii)

Voici plus de l’article paru dans l’AI : « Le fait est qu’il n’y a jamais eu de véritable”...“puissance mondiale dominante jusqu’à l’émergence de l’Amérique sur la scène du monde … .. La nouvelle réalité mondiale décisive était l’apparition sur la scène mondiale de l’Amérique comme en même temps la plus riche et militairement le joueur le plus puissant. Pendant la dernière partie du 20e siècle, aucun autre pouvoir n’est même venu proche de cela. Cette époque est maintenant à sa fin ».(AI)

Mais pourquoi « cette époque est maintenant à sa fin » ? Qu’est ce qui a changé depuis 1997 quand Brzezinski faisait référence aux États-Unis comme le « pouvoir suprême du monde » ?

Brzezinski souligne la montée de la Russie et la Chine, la faiblesse de l’Europe et le « réveil politique violent parmi les musulmans postcoloniaux », comme les causes immédiates de ce revirement soudain. Ses commentaires sur l’islam sont particulièrement instructifs en ce sens qu’il fournit une explication rationnelle pour le terrorisme plutôt que le passe-partout typique du gouvernement à propos de «  haïr nos libertés. » À son crédit, Brzezinski voit l’éclatement de la terreur comme le «  jaillissement des griefs historiques » à partir du « ressenti profondément du sentiment d’injustice » non pas comme la violence aveugle de psychopathes fanatiques.

Naturellement, dans un court article de 1 500 mots, Brzezniski ne peut pas couvrir tous les défis (ou menaces) auxquels les États-Unis pourraient faire face à l’avenir. Mais il est clair que ce pourquoi il est le plus inquiet est le renforcement des liens économiques, politiques et militaires entre la Russie, la Chine, l’Iran, la Turquie et les autres pays d’Asie centrale. Ceci est son principal sujet de préoccupation, en fait, il a même anticipé ce problème en 1997 quand il a écrit L’Échiquier. Voici ce qu’il a dit :

«  Désormais, les États-Unis pourraient devoir déterminer comment faire face aux coalitions régionales qui cherchent à pousser l’Amérique de l’Eurasie, menaçant ainsi le statut de l’Amérique en tant que puissance mondiale. » (P.55) ...« … Pour le mettre dans une terminologie qui nous ramène à l’âge plus brutal des anciens empires, les trois grands impératifs de la géostratégie impériale sont de prévenir la collusion et maintenir la dépendance de la sécurité parmi les vassaux, pour garder tout souple et protégé, et de tenir les barbares éloignés de s’allier ensemble. » (p.40)  ...« … Prévenir la collusion … parmi les vassaux. » Tout est dit, non ?

La politique étrangère irresponsable de l’administration Obama, en particulier le renversement des gouvernements en Libye et en Ukraine, a considérablement accéléré le rythme auquel ces coalitions anti-américaines se sont formées. En d’autres termes, les ennemis de Washington ont vu le jour en réponse au comportement de Washington.

Le Président de la Fédération russe Vladimir Poutine a réagi à la menace croissante d’instabilité régionale et à la mise en place des forces de l’OTAN sur les frontières de la Russie par le renforcement des alliances avec des pays sur le périmètre de la Russie et du Moyen-Orient. Dans le même temps, Poutine et ses collègues dans les BRICS (Brésil, Russie, Inde, Chine et Afrique du Sud) ont mis en place un système bancaire alternatif (Banque BRICS et AIIB) qui finira par remettre en question le système du dollar dominé qui est la source US puissance mondiale, ou même celui des DTS. Voilà pourquoi Brzezinski a fait un rapide 180 degrés et abandonné le plan de l’hégémonie américaine ; parce qu’il est préoccupé par les dangers d’un système fondé sur le non-dollar résultant parmi les pays en développement et non alignés qui remplaceraient l’oligopole des Banques centrales. Si cela arrive, alors les Etats-Unis vont perdre leur emprise sur l’économie mondiale et le système de l’extorsion dans lequel sont échangés les greenbacks pour les biens et services de valeur touchera à sa fin.

Malheureusement, l’approche plus prudente de Brzezinski ne devrait pas être suivie par la favorite présidentielle Hillary Clinton, qui est une croyante ferme dans l’expansion impériale par la force des armes. C’était Clinton qui a introduit le « pivot » dans le lexique stratégique dans un discours qu’elle a prononcé en 2010 intitulé “Pacific Century America”. Voici un extrait du discours qui a paru dans le magazine Foreign Policy :

« Alors que la guerre en Irak serpente vers le bas et l’Amérique commence à retirer ses forces d’Afghanistan, les Etats-Unis se trouvent à un point de pivot. Au cours des 10 dernières années, nous avons alloué des ressources immenses à ces deux théâtres. Au cours des 10 prochaines années, nous avons besoin d’être intelligents et systématiques sur l’endroit où nous investissons du temps et de l’énergie, de sorte que nous nous plaçons dans la meilleure position pour soutenir notre leadership, sécuriser nos intérêts et promouvoir nos valeurs. L’une des tâches les plus importantes de l’art de gouverner américain au cours de la prochaine décennie sera donc de bloquer un investissement considérablement accru – diplomatique, économique, stratégique et autres – dans la région Asie-Pacifique … » Exploiter la croissance et le dynamisme de l’Asie est au cœur des intérêts économiques et stratégiques américains et une priorité pour le président Obama. Les marchés ouverts en Asie fournissent aux États-Unis avec des possibilités sans précédent pour l’investissement, le commerce et l’accès aux technologies de pointe … les entreprises américaines ont la nécessité de puiser dans la base vaste et croissante base des consommateurs de l’Asie … La région génère déjà plus de la moitié de la production mondiale et près de la moitié du commerce mondial. Comme nous nous efforçons de répondre à l’objectif du président Obama de doubler les exportations d’ici à 2015, nous sommes à la recherche d’opportunités pour faire encore plus d’affaires en Asie … et nos opportunités d’investissement dans les marchés dynamiques d’Asie “. ( “Pacific Century America”, Secrétaire d’Etat Hillary Clinton “, Foreign Policy Magazine, 2011)

 Comparez le discours de Clinton aux commentaires de Brzezinski fait dans Chessboard 14 ans plus tôt : “Pour l’Amérique, le prix géopolitique principal est l’Eurasie … (p.30) … .. L’Eurasie est le plus grand continent du monde et est géopolitiquement axial. Une puissance qui domine l’Eurasie contrôlerait deux des trois régions les plus avancées et économiquement productives du monde. … 75 pour cent des habitants de la planète vivent en Eurasie, et la plupart de la richesse physique du monde est là aussi, à la fois dans ses entreprises et sous son sol. L’Eurasie représente 60 pour cent du PNB mondial et environ les trois quarts des ressources énergétiques connues du monde “. (p.31)

Les objectifs stratégiques sont identiques, la seule différence est que Brzezinski a fait une correction de cours basée sur l’évolution des circonstances et de la résistance croissante aux Etats-Unis du fait de l’intimidation, de la domination et des sanctions. On n’a pas encore atteint le point de basculement de la primauté US, mais ce jour approche rapide et Brzezinski le sait.

En revanche, Clinton est encore entièrement engagée à étendre l’hégémonie des États-Unis à travers l’Asie. Elle ne comprend pas les risques que cela pose pour le pays ou le monde. Elle va persister dans les interventions jusqu’à ce que les États-Unis par la guerre de décision de ce mastodonte est stoppé net qui, à en juger par sa rhétorique hyperbolique, va probablement se produire quelque temps dans son premier mandat.

 Brzezinski présente un plan rationnel, mais égoïste de minimiser les conflits futurs, éviter une conflagration nucléaire et de préserver l’ordre mondial. Mais la sanguinaire Hillary ne suivra pas ses conseils. Aucune chance.

Mircea Popescu. Ipocrizia, politică de stat

 Nominalizarea ziariștilor care atacă ideea unionistă este necesară. Organele de presă pentru care lucrează se dovedesc organe de propagandă ale unor puteri și interese străine intereselor majoritare românești. Acestea din urmă sunt singurele prioritare. De ale minoritarilor,să se se ocupe minoritarii. Interesele minoritarilor nu trebuie ignorate ci dimpotrivă cunoscute și analizate atent de de către serviciile (independente?,dacă mai există) de informații ale României.  Dan Culcer

 Sursa https://mipopescu.wordpress.com/6-basarabia/marsul-unirii/4-ipocrizie/

27 Octombrie 2016

Ipocrizia, politică de stat

Vorbind la ”Adevărul Live” despre Unire, președintele Iohannis a declarat că: “Trebuie să o rezolvăm cu calm, cu un plan pe termen lung“, adăugând de asemeni că abordarea de către politicieni a acestei teme în campania electorală se face în manieră „electoralist-populistă“.
Curioasă este și alăturarea în acest context a unei teme care constituie o deturnare grosieră de la subiectul Unirii, o temă care nu există nici măcar în mentalul românului, respectiv “ostracizarea minorităților”, mai ales în contextul în care chiar domnia sa, un minoritar în statul național român, după cum s-a declarat el însuși, este președintele României. Dar iata ce spune președintele:
“Trebuie să discutăm foarte aşezat care va fi abordarea României în chestiunea unificării cu Moldova. Trebuie să discutăm aşezat dacă vrem să ostracizăm minorităţi sau dacă vrem să-i integrăm pe toţi.”
Faptul că președintele României vorbește cu jumătate de gură despre faptul că o discuție despre unire trebuie să conducă la un plan “pe termen lung”, deci la o acțiune sine die, dar în același timp, statul român percepe taxe pentru a aproba (!?) dreptul natural al basarabenilor la cetățenia română, mă face să mă întreb dacă nu cumva ipocrizia a fost ridicată la nivelul de politică de stat.
Oare domnul președinte al României ne sugerează că nu-i cazul ca acum să fim solidari cu frații noștri de sânge, românii din Basarabia deoarece nu sunt minoritari?
Poate fi o explicație plauzibilă, deoarece domnia sa, pe de o parte, îi admonestează pe cei care manifestează sau își arată simpatia și susținerea pentru întregirea neamului, iar pe de altă parte, în mod ipocrit, ne cere să fim solidari cu alții aduși pe ascuns în România la ordinele transmise de Germania prin intermediul UE.
Într-adevăr, în timp ce basarabenilor li se „vând” acte pentru a avea dreptul de a aparține oficial Patriei lor, în schimb, la comanda Bruxelles-ului, România politică și administrativă acceptă „solidaritatea europeană” a primirii de migranți din spații culturale total străine culturii românești și europene.
Să fie reticențele înregistrate în întreaga Europă în fața acestei invazii dirijate de Berlin, cheia mesajului prezidențial despre “ostracizarea minorităților”?
Dar oare când, va ajunge Europa să fie solidară cu România pentru a reîntregirea unei națiuni europene?
Răspunsul este unul singur: atunci când conducerea României și lumea politică românească vor urgenta, nu vor mai tergiversa “pe termen lung”, ridicarea problemei integrității românești la nivel de solidaritate europeană.
Nu cumva acesta ar fi primul pas normal, domnule Președinte al României?
Până atunci, nimeni nu va putea să pună căluș și nici să stăvilească mișcarea unionistă, în pofida oricăror mesaje prezidențiale și bastoane ale jandarmilor.

Notă: La puțin timp după publicarea textului de mai sus, am primit trimiteri la diverse publicații din România. Nu mi-a venit să cred cum ziariștii s-au năpustit ca niște hiene să-l atace pe conducătorul ”Acțiunii 2012”, George Simion, într-o speranță dementă de a distruge ideea sacră a unionismului romînesc,  prin decapitarea liderului. Hoții idealului românesc al Reîntregirii, hoții din presa aservită unor interese politice foarte asemănătoare intereselor statalismului moldovenesc alimentat de Rusia, au început să strige isteric, ”Prindeți hoțul!”. Atâta doar că ”hoțul” George Simion și alte mii de ”hoți” unioniști au ieșit pe străzile capitalei tuturor românilor să-și exprime dorul pentru pământul sfânt al Basarabiei furate de tâlharii care nici astăzi nu vor să renunțe la ce-au jefuit. Să fie oare cei 30 de arginți ai trădării naționale atât de tentanți, încât hoții din presă să își dea pe față arama anti-unionistă și anti-patriotică?

Dialog cu profesorul Corvin Lupu despre principesa Ana și fostul rege al României

Posted by

justitiarul

on 3 august 2016

La moartea principesei Ana de Bourbon-Parma.
Controverse ale domniei și ale exilului regelui Mihai

L-am invitat pe dl. profesor Corvin Lupu, titular de catedră la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, la o discuție privitoare la unele aspecte ale vieții și activității fostului rege al României, Mihai I. La rugămintea unor cititori ai interviurilor trecute, dl. profesor este de acord să-i publicăm o adresă poștală electronică: corvinlupuro@yahoo.com

Marius Albin Marinescu: Domnule profesor, vă invit să reluăm discuțiile noastre săptămânale, propunându-vă să schimbăm tema despre evenimentele din Turcia, promisă cititorilor noștri data trecută, cu „tema zilei”, respectiv cu problemele Casei Regale a României, mult discutate în aceste zile, datorită decesului principesei Ana de Bourbon-Parma, soția fostului rege Mihai I.

Corvin Lupu: S-ar putea să fim criticați pentru că vorbim despre Casa Regală în aceste momente în care un membru al ei este condus pe ultimul drum, dar accept pentru că atunci când este vorba despre personalități devenite deja istorice, lucrurile se pun altfel și astfel de discuții se poartă. De altfel, la noi, la istorici, nu poate să funcționeze nici dictonul creștinesc „Despre morți, numai de bine!” La Istorie nu merge! Istoria cuprinde și analizează mult mai mulți morți decât vii. Dacă este să-i vorbești pe toți morții numai de bine, creștinește, nu mai realizăm nimic.

M.A.M.: Cum apreciați faptul că decesul principesei Ana de Bourbon-Parma, la 92 de ani, a captat majoritatea agendei mass-media din țară, în aceste zile?

C.L.: Da, într-adevăr decesul principesei este tratat ca un eveniment național de primă mărime, chiar dacă ea nu a jucat nici un rol în istoria României, dar, în exil, căsătorindu-se cu Mihai, a devenit în ochii regaliștilor români o prezumtivă viitoare regină și a fost tratată ca atare. Mie mi se pare exagerat să i se acorde doliu național și să i se acorde atenție ca unei personalități cu mari realizări, când, de fapt, domnia sa nu a făcut decât să-și crească fetele, fără să-i lipsească nimic. De altfel, ea este numită impropriu „regină a României”, ceea ce nu a fost niciodată. Am apreciat formulările corecte pe care le-ați folosit dumneavoastră, spre deosebire de alți jurnaliști, inclusiv de cei de la radioul și televiziunea publică, de la care ar trebui să avem mai multe pretenții de profesionalism. Privitor la amploarea care s-a dat decesului principesei, poate că aceasta se datorează nevoii românilor de a avea modele înalte. La români, există cultul lui „Vodă”, iar regii și reginele noastre, cu deosebire Carol I, Elisabeta, Ferdinand și mai ales Maria, au fost adorați de români și au avut, cei patru amintiți, prestații înalte, decisive pentru istoria României. În fața realizărilor cu totul excepționale ale celor patru, lipsurile nici nu s-au mai contabilizat cu atâta exigență, cel puțin la nivelul opiniei publice. Cu Carol al II-lea, lucrurile sunt diferite. Chiar dacă a condus România într-o perioadă de dezvoltare economică și mai ales cultural-științifică, faptul că a practicat terorismul de stat la scară largă și a eliminat din viața politică a țării, prin abuz, Mișcarea Legionară, cea care întruchipa aspirațiile naționale înalte ale românilor, faptul că a venit pe tron printr-o lovitură de stat dată împotriva Regenței constituționale care conducea în numele propriului său fiu, faptul că a dizolvat partidele politice în 1938 și, mai ales, faptului că a cedat fără luptă Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ardealul de Nord-Vest și Cadrilaterul, Carol al II-lea nu a fost postat nici de istoriografie și nici de conștiința publică în rândul marilor regi ai României, menționați mai sus. Cultul românilor pentru „Vodă” a fost și este foarte important. În această perioadă istorică, când România are un statut colonial la periferia Uniunii Europene, nu s-au ridicat decât foarte puține valori, în toate domeniile de activitate, iar puținii care s-au ridicat în acest regim ne-au părăsit, căutând mai binele material. La valorile multe și mari din perioada comunistă, societatea actuală nu se raportează din motive politice. Astfel, rămâne să ne raportăm la valori care vin din perioada interbelică, astăzi cu toții nonagenari și îi idealizează. Cred că poporul are nevoie de idoli, iar regele Mihai și familia sa, a devenit un idol al românilor. Problemele se complică atunci când îi analizăm științific, adică istoricește, juridic și militar. În aceste situații, mulți idoli cad de pe piedestalul virtual și se fac țăndări.

M.A.M.: Ce acoperire oferă cariera regelui Mihai pentru statutul de idol al unei părți importante a românilor?

C.L.: Pe Mihai îl recomandă în primul rând calitatea sa de urmaș al primilor regi ai României, cei cu mari realizări. El este cel care a confiscat, dacă pot să mă exprim așa, întregul prestigiu pe care domnitorii și regii l-au câștigat în ochii poporului român.

M.A.M.: Dar prestigiul deținut prin naștere trebuie să primească acoperire prin fapte, nu?

C.L.: Aici eu am un punct de vedere diferit atât față de detractorii regelui Mihai, cât și față de susținătorii săi. El are motivații istorice serioase pentru faptul că până la 23 august 1944 nu a făcut nimic important. La începutul lumii septembrie 1940, în plină revoluție legionară, când mulțimea revoltată în stradă îi cerea capul lui Carol al II-lea, acesta a acceptat să părăsească tronul și să-l lase fiului său Mihai, fără să abdice, dar l-a numit ca prim-ministru pe generalul Ion Antonescu, căruia i-a conferit, prin Decret Regal, calitatea de Conducător al Statului. Deci, Mihai nu prea avea prerogative. Apoi, trebuie să reamintesc cititorilor noștri că Ion Antonescu a fost cel care a salvat atât viața lui Carol al II-lea, refuzând să-l predea legionarilor și mulțimii din stradă care îl cerea, salvând și dinastia, prin acceptarea lui Mihai ca rege. Mai mult decât atâta, există dovezi și istoria a reținut că Ion Antonescu i-a atras atenția regelui Mihai că în timpul acelui cumplit război mondial trebuie să fie luate o serie de măsuri dure, unele discutabile din punct de vedere moral, din rațiuni militare, iar Casa Regală trebuie să fie menajată și să nu fie compromisă prin implicarea în acele măsuri. Practic, patriotul Ion Antonescu își asuma cu bună-știință măsurile pe care istoria le-ar fi putut clasifica drept nepotrivite, încercând să-l ocrotească pe rege.

M.A.M.: Și ce reține istoria din faptele regelui Mihai?

C.L.: La acest capitol, din păcate, stăm mai rău. Multe dintre faptele regelui Mihai sunt controversate și este greu de argumentat pro sau contra. Astfel, privitor la relațiile sale cu serviciile secrete inamice, respectiv sovietice, atât ale sale, cât și ale Reginei-Mamă Elena, familia le-a negat mereu și ele nu se pot dovedi științific, în lipsa documentelor din arhivele sovietice, respectiv ale Federație Ruse, ca să știm dimensiunea acestor colaborări nepotrivite cu inamicul. Legăturile strânse cu comuniștii, pe care de asemenea le-a negat, sunt însă dovedite. Este însă cert că în ziua de 9 mai 2010, la marea paradă militară de la Moscova, organizată la aniversarea a 65 de ani de la victoria rușilor în al doilea război mondial, fostul rege Mihai a fost invitatul de onoare și a fost permanent în preajma lui Vladimir Putin și a lui Dimitri Medvedev. Asemenea onoare, după 65 de ani de la evenimente, nu se acordă decât unui colaborator de primă mână. Revenind la ideea anterioară, nu vreau să spun că, în acel moment istoric, mai ales după ce România a fost învinsă în război, nu ar fi fost necesar ca regele să dialogheze cu comuniștii și cu sovieticii ca să salveze maximum posibil din ceea ce mai putea fi salvat. Da, a fost necesară colaborarea cu sovieticii și cu judeo-bolșevicii din România, dar atunci de ce a mințit o viață întreagă spunând poporului că el ar fi luptat împotriva comuniștilor? N-a luptat nici o clipă împotriva comuniștilor! Din contră, le-a facilitat preluarea puterii, a emis Decrete-Lege prin care a confiscat bunurile Grupului Etnic German, a permis deportarea sașilor în Uniunea Sovietică, i-a ajutat pe comuniști în multe feluri, iar ulterior, s-a declarat victimă pentru că i-au luat tronul, purtându-i însă de grijă și stipendiindu-l până în 1985. Indiferent de aceste discuții, istoria a reținut cu claritate că Mihai a fost singurul rege din Europa, al unei țări aliate a Germaniei, care a fost menținut pe tron, cu acordul lui Stalin, decorat de Stalin, premiat de Stalin și ocrotit de Stalin în momentul în care s-a proclamat Republica Populară Română și s-a produs acel divorț amiabil între rege și comuniști.

M.A.M.: Altfel nici nu l-ar fi lăsat să plece din țară cu averile cu care a plecat…

C.L.: Nu la plecarea din țară, în ianuarie 1948, a luat averi. Atunci a plecat cu puține bunuri și cu o parte din suita regală pe care a solicitat-o. În noiembrie 1947, înainte de a pleca la Londra să asiste la căsătoria actualei regine a Marii Britanii, Elisabeta a II-a, Mihai a trimis în străinătate o garnitură întreagă de tren cu bunuri regale pe care și le-a pus la adăpost. Trenul a fost trimis cu aprobarea lui Petru Groza și, foarte probabil cu știrea sau la cererea sovieticilor, posibil a vicepreședintelui Comisiei Aliate de Control, gl. Susaikov, cel care-l reprezenta la București pe președintele respectivei comisii, mareșalul Malinovski. Când Mihai a părăsit țara, tot la cererea sovieticilor, guvernul României s-a angajat să-i plătească pe viață o rentă lunară de 10.000 de $. Era o sumă enormă pentru acele timpuri, referindu-ne la valoarea dolarului din 1947. Istoricii au clarificat de mult aceste probleme, iar faptul că regele și anturajul său au negat mereu aceste realități nu schimbă datele problemei, doar că regele continuă să țină intoxicată opinia publică.

M.A.M.: Cât timp a plătit România rentă regelui Mihai? A fost renta condiționată de ceva?

C.L.: În schimbul rentei, regele se angaja să nu se pună la dispoziția forțelor românești din emigrație care luptau împotriva regimului judeo-bolșevic din țară. Renta i-a fost retrasă de Nicolae Ceaușescu în 1985. Este mai mult ca sigur că cineva din partid sau din Securitate i-a făcut această propunere. Nu știm dacă i-a făcut-o cu bune sau cu rele intenții, în orice caz, l-a determinat pe fostul rege să se implice în acțiuni antiromânești, dintre care cea mai urâtă a fost acceptarea cel puțin verbală a Declarației de la Budapesta, din 16 iunie 1989, prin care, sub semnătură, o serie de intelectuali din România și din emigrație, evrei, unguri dar și etnici români, au susținut necesitatea promovării unui multiculturalism în Transilvania și autonomia teritorială a acestei provincii, ceea ce însemna desprinderea Transilvaniei de România. O delegație s-a dus la Versoix, regele a primit-o și se spune că ar fi și semnat-o. E greu de știut exact, cu atât mai mult cu cât originalul declarației, din câte știu eu, se află în posesia serviciilor secrete maghiare.

M.A.M.: Dar familia regală a vorbit mereu despre greutățile materiale pe care le-a îndurat în anii exilului și faptul că fostul rege Mihai a fost nevoit să lucreze pentru a se putea întreține…

C.L.: Povestea cu sărăcia regelui este o poveste frumoasă, bună de adunat admiratori din rândul oamenilor modești. Este adevărat că, vreme de mulți ani, regele Mihai s-a judecat cu tatăl său pentru averile scoase din țară atât de unul, cât și de celălalt. Avocații au profitat la maximum și cei doi foști regi au cheltuit foarte mult judecându-se între ei. De fapt, au pierdut amândoi. De asemenea, mai trebuie să luați în considerare faptul că fostul rege Mihai avea două hobby-uri: pilotajul și mecanica auto. El s-a angajat la o fabrică de mașini unde-și satisfăcea hobby-ul făcând mai nimic și pe un slariu foarte mare pentru acele timpuri. Fabrica a câștigat foarte mult în imaginea publică pentru faptul că-l avea ca angajat pe regele României. Era ceva inedit. Apoi, trăind la Versoix pe un domeniu mare, cu servitori și procese de dus, este probabil ca cei 10.000 de dolari pe care-i primea ca rentă din România să nu fi fost îndestulători. Elveția era și atunci una din țările cu traiul cel mai scump din întreaga Lume. Altfel, nimic de zis, atât Mihai, cât și Ana de Bourbon-Parma au fost oameni care nu făceau excese de nici un fel, având comportamente decente, demne și de ținută regală reală. Din acest punct de vedere, chiar au fost niște exemple bune și nu au făcut România de râs.

M.A.M.: Dar să revenim la faptele regelui din timpul războiului.

C.L.: Cel mai controversat act al regelui Mihai a fost, desigur, lovitura de stat de la 23 august, când regele Mihai l-a arestat pe Conducătorul Statului, Ion Antonescu. În acest caz, se interpretează mult politic, neglijându-se aspectele juridice, militare și istorice. Analizând pe criterii politice, se poate orice… Poți să spui că „X” ar trebui să-l elimine pe „Y”, sau, altcineva să afirme că ar trebui invers, „Y” ar trebui să-l elimine pe „X”, al treilea să formuleze o altă părere etc. Politic se poate face orice afirmație și fiecare forță implicată își formulează argumentele. În general, trădătorii își argumentează contrafactual gesturile și ne spun ce urmări îngrozitoare ar fi fost, dacă n-ar fi trădat ei. Așa face și regele Mihai, așa face și generalul Iulian Vlad, privitor la decembrie 1989 și alți trădători care ne spun că dacă nu ar fi trădat ei s-ar fi întâmplat mari nenorociri și că ei sunt salvatorii etc. etc.

M.A.M.: Am văzut că generalul Iulian Vlad este foarte supărat că l-ați făcut trădător.

C.L.: Eu nu l-am „făcut trădător”, eu l-am dovedit trădător, prin toate dovezile pe care le-am adus în cartea Trădarea Securității în decembrie 1989, inclusiv prin documentele care au fost o vreme secrete, în care el recunoaște că a trădat. Dar asta este o altă discuție.

M.A.M.: Deci dumneavoastră îl considerați pe regele Mihai un trădător, cum l-a categorisit și președintele Traian Băsescu?

SURSA http://www.justitiarul.ro/9039-2/

C.L.: Nu știu ce știe președintele Băsescu, deși, dacă vroia să știe multe, avea ce să citească. Cea mai valoroasă operă despre acele momente din istoria României este cea a savantului Gheorghe Buzatu, doar că este foarte vastă și nu știu dacă dl. Băsescu „le are cu cititul”, ca să mă exprim în stilul domniei sale. Cândva ne spunea că pe vapor nu citea, ci juca table, iar când cobora prin porturi nu fugea direct la bibliotecă, ci în alte locuri… Dacă mai sunt încă istorici și analiști care susțin că România trebuia să treacă de partea Uniunii Sovietice, în august 1944, acceptăm, deși ar trebui să acceptăm cu amendamente foarte importante. Dar regele Mihai a fost trădător cel puțin față de persoana mareșalului Ion Antonescu, cel care a salvat Casa Regală a României, refuzând să-l predea pe regele Carol al II-lea legionarilor. Aceștia doreau să-l judece pentru miile de legionari asasinați în mod barbar în întreaga țară din ordinul regelui. Totul s-ar fi fost încheiat prin această ieșire din istorie a regalității române, la judecata străzii. Armata îl asculta pe Antonescu. Când regele Carol al II-lea i-a cerut comandantului Garnizoanei București, generalul Coroamă, să reprime cu foc de armă revoluția legionară, acesta a refuzat categoric. Tinerii legionari din stradă nu se comportau violent, nu acționau împreună cu forțe armate sau servicii secrete străine, ci manifestau împotriva regelui și a cedării Ardealului fără luptă. Ei nu vroiau să folosească forța și respectau legea. Generalul Coroamă avea motive să refuze să execute un ordin ilegal. Primind toată puterea de Conducător al Statului prin Decret Regal al lui Carol al II-lea, Antonescu avea motive să nu-l accepte pe Mihai pe tron, pentru că regele nu a semnat un act de abdicare, ci un act prin care îl lăsa pe Mihai pe tron, fără clarificarea cadrului juridic. Antonescu i-a ocrotit viața lui Carol al II-lea, punându-i la dispoziție un tren blindat cu care a fugit din țară, cu ajutorul căruia a scăpat ca prin urechile acului de atentatul pregătit de legionari în gara Timișoara. Recunoștința din partea Casei Regale va veni prin arestarea lui Antonescu și predarea lui către inamicii judeo-bolșevici. Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită!

M.A.M.: Deci, oricum, regele l-a trădat pe Antonescu, dar România nu a trădat-o?

C.L.: A trădat și România și haideți să ne rezumăm doar la ce nu poate fi contrazis de nimeni. În 23 august 1944, după amiază, regele împreună cu puciștii de la Palatul Regal, i-au arestat pe Ion și Mihai Antonescu și i-au predat comuniștilor, cu care regele era înțeles, iar comuniștii români, prin grija lui Emil Bodnăraș, viitorul înalt demnitar, i-a predat sovieticilor. Oare ce act este acela în care îl arestezi pe conducătorul statului și-l predai inamicului cu care ești în război, „pe viață și pe moarte”? Oare ce ar trebui să facă un rege pentru ca opinia publică să înțeleagă că a trădat? Dar haideți să amintim cititorilor noștri încă un fapt grav de trădare prin minciună regală. În seara loviturii de stat, regele a dat citire la radio unui Comunicat către Țară. Adresându-se poporului și armatei, regele Mihai a afirmat explicit că el a încheiat armistițiul cu puterile Aliate (SUA, Marea Britanie, URSS). Nici vorbă! Armistițiul avea să se încheie abia în noaptea de 12/13 septembrie 1944, la Moscova. În baza acestei minciuni regale, aprox. 180.000 de militari din armata României, aflați în luptă cu inamicul sovietic, au depus armele și au fost capturați de sovietici și internați în lagăre infernale. Unii soldați au fost uciși. Pe aceștia, pe toți, ar trebui să-i aibă pe conștiință regele Mihai. Acesta, oare, nu este tot un act de trădare? Când ești în fruntea statului, în situații dramatice pentru țară, fiecare minciună, aparent nevinovată, poate să producă dezastre naționale. Atunci, în noapte, Mihai a săvârșit minciuna, cu urmările pe care le-am arătat și au mai fost și alte urmări, de mai mici dimensiuni.

M.A.M.: Dar de ce nu încheiase regele Mihai armistițiul?

C.L.: Acel armistițiu s-a negociat cu Aliații timp de luni și luni de zile. Anul acesta am publicat cartea Eforturi politico-diplomatice românești de ieșire din al doilea război mondial în lumina arhivei diplomatice a S.U.A. Cartea abordează multe aspecte importante ale acelor evenimente dramatice. Cititorii interesați o găsesc deocamdată doar în librăriile lanțului național „Diverta”. Sunt vreo 30 de librării în toată țara, inclusiv două la Sibiu și vreo șase în București. Cred că se poate procura și pe internet. În discuția noastră mă rezum să spun pe scurt că, în dimineața de 23 august 1944, mareșalul Ion Antonescu a primit mesaj de la sovietici că acceptă propunerea lui de armistițiu, care oferea României condiții mult mai bune, decât capitularea necondiționată pe care Aliații au oferit-o reprezentanților opoziției române, dirijată din umbră de Iuliu Maniu. Antoneștii au cerut audiență la rege pentru a-l anunța că vor încheia armistițiul cu sovieticii și România va ieși din război, păstrând un teritoriu pe care sovieticii se angajau să nu-l ocupe cu armatele. Constanța, Galați, Brăila, București, Ploiești, Brașov și alte teritorii din centrul țării urmau să rămână sub controlul exclusiv al armatei române. Sovieticii urmau să acționeze militar împotriva inamicului german prin sudul și prin nordul acestui teritoriu care rămânea sub controlul guvernului și armatei României. Regele și complotiștii din jurul său nu au vrut ca armistițiul să fie încheiat de Antonescu și l-au arestat. Predând România sovieticilor, regele a devenit important și și-a menținut tronul și averile, iar complicii săi au ajuns în fruntea statului… Generalul Sănătescu, cel învinuit de a fi trădat în favoarea sovieticilor la Cotul Donului, a devenit prim-ministru, trădătorul Grigore Niculescu-Buzești a devenit ministru de Externe etc. etc. Dar, nu i-a ajutat Dumnezeu să fie fericiți cu trădarea lor, pentru că în spatele tancurilor sovietice veneu judeo-bolșevicii care aveau să preia puterea în România și „să-i curețe” de la conducere pe oamenii care au trădat la 23 august 1944 și să se așeze pe scaunele lor…

M.A.M.: Dar de ce au oferit sovieticii condiții mai bune de armistițiu mareșalului Antonescu decât negociatorilor regelui și lui Iuliu Maniu?

C.L.: Răspunsul la întrebarea dumneavoastră, domnule director Marinescu, l-a dat președintele Consiliului Comisarilor Poporului din U.R.S.S., Viaceslav Molotov, care, în septembrie 1944, la Moscova, în cursul discuțiilor cu delegația României pentru încheierea armistițiului, a fost întrebat de Lucrețiu Pătrășcanu cum se face că Uniunea Sovietică oferă României, devenită aliată a URSS, condiții mai grele de armistițiu decât i-a oferit mareșalului Ion Antonescu. Viaceslav Molotov a răspuns: „Mareșalul Antonescu reprezenta poporul român, voi nu reprezentați pe nimeni!”

M.A.M.: Spunând un creștinesc „Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească pe principesa Ana de Bourbon-Parma”, vă mulțumesc domnule profesor și vă mai aștept.

                                                                   A consemnat Marius Albin Marinescu

Cristina Andrei : Cui i-e frică de Unire? /titlu dat de readcați/

22 octombrie 2016: Marşul Unirii „Luptă pentru Basarabia” de la Bucureşti, între patriotism, diversiune şi dezinformare  

Sursa https://taranista.wordpress.com/2016/10/23/22-octombrie-2016-marsul-unirii-lupta-pentru-basarabia-de-la-bucuresti-intre-patriotism-diversiune-si-dezinformare/

Ieri a avut loc la Bucureşti – pentru al cincilea an consecutiv – Marşul Unirii, pe traseul Piaţa Unirii-Piaţa Universităţii-Piaţa Romană-Piaţa Victoriei. Organizatorii au cerut aprobare de la Primăria Municipiului Bucureşti şi pentru întoarcere, până la Piaţa Universităţii, unde urmau să manifesteze în continuare. Aprobare pe care nu au primit-o. Pentru că, aşa cum am scris şi pe Facebook, este în Firea lucrurilor ca PSD-ului să-i fie cam frică de Piaţa Universităţii…

Evident, presa s-a axat pe incidentele violente iscate în urma faptului că manifestanţii au dorit să se întoarcă spre Universitate, dar au fost (brutal) opriţi de jandarmi. Într-un final, unioniştii s-au separat în grupuri mici şi s-au regrupat în Piaţa Universităţii, unde circa 100 dintre ei  şi-au petrecut noaptea.

Pe „Baricada Unirii” de la Universitate unioniştii îi aşteaptă pe politicieni, pe care i-au somat să nu mai ignore mesajul unionist, să-şi asume explicit Reunirea României cu Basarabia într-un program de ţară.

Nici un politician nu s-a sinchisit să treacă pe la Universitate, să-i întrebe pe unionişti de sănătate. În schimb, astăzi, 23 octombrie, s-au mobilizat unioniştii şi au început să-şi trimită reprezentanţi la sediile partidelor, pentru a iniţia un dialog cu acestea.  După care, de la ora 16:00 se vor reuni  în Piaţă, unde din nou îi cheamă pe toţi unioniştii din Bucureşti, pentru a-şi face vocea ascultată. Manifestanţii îşi propun să nu plece de la Universitate până când mesajul unionist va fi ascultat de cei care conduc România şi de  toate partidele de pe scena noastră politică.

Iată că am ajuns la „problema corturilor deja pregătite”, dezbătută intens pe reţelele de socializare. Adicătelea, e ceva suspect în faptul că unioniştii aveau corturile la îndemână, pentru a înnopta la Universitate. Şi revin la presă: din câte am cunoştinţă, nici un post TV nu a transmis cuvântările ce s-au ţinut la Hanul lui Manuc, înainte de pornirea în marş. Ei bine, momentul acesta este extrem de important, pentru că la han s-au enunţat clar obiectivele acestui marş, precum şi scopul final al tuturor manifestărilor unioniste.

Să le luăm pe rând:

– S-a enunţat cu subiect şi predicat faptul că participanţii la manifestaţie doresc să se întoarcă în marş de la Piaţa Victoriei la Universitate – fapt pentru care au solicitat aprobarea Primăriei, pentru care încă existau vagi speranţe. Aprobarea, însă, nu a venit. Dar Jandarmeria nu se poate prevala de faptul că nu a avut cunoştinţă de intenţia organizatorilor. Faptul că i-a oprit pe manifestanţi la întoarcere denotă, deci, o pregătire prealabilă în acest sens – adică o rea-voinţă din partea autorităţilor: în ultimii ani, au fost atâtea şi atâtea mitinguri, marşuri, proteste care s-au abătut de la program sau de la traseu, fără ca jandarmii sancţioneze/oprească în vreun fel aceste abateri. Intervenţia jandarmeriei de această dată ridică mari semne de întrebare.

– S-a anunţat cu subiect şi predicat faptul că manifestanţii nu intenţionează să plece acasă până când nu vor fi ascultaţi de autorităţi şi de preşedinţii partidelor politice. Aceasta este explicaţia „corturilor pregătite”.  Trebuie să fii extrem de naiv să crezi că vor veni instantaneu în Piaţă reprezentanţii clasei politice să te asculte, chiar şi în cazul în care de 5 ani de zile tot ieşi în stradă pentru aceeaşi cauză. Evident, dacă eşti hotărât să nu pleci din Piaţă până când nu vei fi ascultat, vii şi pregătit în acest sens. Nimic suspect, aşadar, în privinţa corturilor.

Dacă presa ar fi acoperit mitingul de la Hanul lui Manuc, poate lucrurile ar fi fost ceva mai clare. Poate că diversiunile şi dezinformarea ce se adună în valuri pe Facebook ar fi avut mai puţine şanse de propagare.

Dar la Hanul lui Manuc nu s-a vorbit doar de intenţia manifestanţilor de a reveni în Piaţa Universităţii şi de a rămâne acolo până când mesajul lor va ajunge la politicieni. La Hanul lui Manuc s-a prezentat (din nou, pentru cine ştie a câta oară) obiectivul final ale manifestărilor unioniste de tot felul – congresele unioniştilor, înfrăţirile dintre localităţile dintre cele două ţări, acţiunile de informare şi conştientizare etc. – şi anume Reunirea României cu Basarabia. La Hanul lui Manuc unioniştii basarabeni şi-au anunţat intenţia de a organiza în 2018 un referendum privitor la Unirea cu România. La Hanul lui Manuc unioniştii din România şi-au anunţat intenţia de a solicita clasei politice româneşti să includă Unirea într-un proiect de ţară.

Ce nu a mai relatat presa este faptul că marşul a fost – ca amploare – similar cu cel din 8 septembrie 2013, pentru salvarea Roşiei Montane. Nu îmi dau seama dacă au participat chiar 20.000 de persoane, cum susţin unii unionişti, dar au fost în mod sigur (mult) peste 10.000.

Ce nu a mai relatat presa este faptul că manifestaţia – până la incidentele din Piaţa Victoriei şi chiar după încheierea lor – s-a desfăşurat într-o atmosferă paşnică, frumoasă, caldă, patriotică, împărtăşită de manifestanţi de toate vârstele şi de toate categoriile sociale.

Ce i-a scăpat presei din vedere – voit sau nu – este însăşi esenţa acestui marş: faptul că (zeci de) mii de români şi basarabeni au fost uniţi, din nou, în cuget şi în simţiri, în crezul lor: Reunirea a două ţări surori, nedrept despărţite de vicisitudinile istoriei. Despre asta a fost vorba la marşul de ieri. Restul e diversiune.

Problema evreiască

Problema evreiască

martie 26, 2016
Extras din blogul Mizeria istoriei https://mizeriaistoriei.wordpress.com/2016/03/ 

Prezenta evreilor pe teritoriul istoric românesc. Teoria prezentei evreiesti pe teritoriul Daciei antice a început a fi vehiculată în jurul anului 1878, în preajma Congresului de la Berlin, când, în urma presiunii puternicelor organizatii evreiesti, s-a conditionat independenta tânărului stat român, înfiintat cu un deceniu în urmă, de acordarea cetăteniei (împământenirea) tuturor evreilor existenti la acea dată pe teritoriul tării. Articolul 44 al tratatului de pace făcea referire la “străini”, fără a nominaliza în mod expres pe evrei, dar este clar că era destinat acestora, la acea dată fiind deja majoritari în mare parte a oraselor din Moldova. Această teorie a prezentei evreiesti pe teritoriul anticei Dacii, încă din timpul stăpânirii romane, a fost lansată de autori precum Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler [1]. Aceste teorii au fost reluate în România de Elias Schwarzfeld [2]. Ulterior, autorul a revenit cu alte lucrări, inclusiv în limba română [3], în care, aducând argumente fortate încearcă să justifice prezenta masivă a evreilor pe teritoriul românesc. În ceea ce priveste prezenta evreilor în Dacia romană, trebuie precizat că nu există nici o dovadă concretă, document scris, inscriptie, diplomă, care să ateste vreo prezentă evreiască pe teritoriul Daciei antice, si cu atât mai putin în cadrul armatei romane, asa cum se sustine adesea. Armata romană era compusă exclusiv din cetăteni romani. Chiar si după anul 212 d.C., an în care împăratul Caracalla a acordat cetătenia romană tuturor locuitorilor imperiului, cu scopul ascuns de a spori fiscalitatea, componenta legiunilor rămânea exclusiv romană, doar anumite trupe auxiliare aveau soldati provenind din afara Romei, este vorba despre redutabilii arcasi sirieni si de cavaleria sarmată. Există un document epigrafic, un act oficial, datând din data de 14 octombrie 109 d.C. Documentul este cunoscut sub numele de Diploma lui Marcus Herennius Polymita si se referă la colonizarea de veterani romani în Dacia Traiană. Fiind vorba despre un act oficial, “copiat si autentificat după tabla de bronz care este fixată la Roma în zid în spatele templului Divului Augutus, la statuia Minervei,” este precizat cu claritate pentru fiecare categorie de legionari “cetătean roman”. Nicolae Gudea, într-o lucrare [4] dedicată prezentei evreiesti în Dacia, inventariază si descrie cu lux de amănunte cele câteva surse arheologice care ar putea fi puse în legătură cu iudeii antici. În primul rând este vorba despre patru monede, dintre care una a dispărut într-un incendiu recent. Toate monedele sunt din bronz, valoare mică deci, emise de Simon Bar Kochba, în timpul celei de-a doua răscoale anti-romane. (132-135 d.C.) Monedele au avut circulatie redusă, doar în Ierusalim în timpul asediului roman, ele nu aveau putere de circulatie si valoare de schimb în restul Imperiului, în consecintă, cel mai probabil este că au ajuns în Dacia ca trofeu de război sau ca amintire din campanie, aduse de către militarii romani, ca amuletă sau obiect de colectie. Ele nu reflectă în nici un caz vreo prezentă iudaică permanentă în Dacia. Cât despre inscriptiile păstrate, acestea contin un număr de patru nume cu rezonante iudaice, care permit orice interpretare. Prezenta evreilor pe teritoriul românesc a fost abordată si de către Nicolae Iorga, ca răspuns la lucrările lui Bernard Stambler, într-o comunicare [5] din 1913, publicată ulterior în Analele Academiei Române. Iorga arată că până în sec. XIV, în care asistăm la aparitia primelor formatiuni statale românesti, respectiv Muntenia (1300) si Moldova (1360), cele două „tări” nu aveau orase, orase care sunt consecinta colonizării, care la noi, în Vechiul Regat cum se spune, a fost ca si inexistentă. În Ardeal însă, existau deja comunităti orăsenesti, a căror prezentă este atestată documentar încă din sec. XIII. Cu toate acestea, prezenta evreiască în cadrul acestora este nulă – dat fiindcă orașele erau mai mult comunităti germane grupate în jurul unei constructii fortificate, în cele mai multe cazuri o biserică întărită cu ziduri si turnuri de apărare, magazii de provizii, etc… refugiu pentru comunitate în cazul unei invazii. Spre deosebire de acestea, centrele galitiene care au influentat dezvoltarea primelor orase în Moldova au fost create în scopuri mai degrabă fiscale. Iorga este categoric – nici urmă de evrei în documentele, extrem de numeroase, din sec. XV. Se întâlnesc evrei însă în zonele supuse tătarilor, în Cetatea Albă – supusă hanului, în Siria si în Anatolia. Se ocupau printre altele cu negustoria, dar si cu comertul de sclavi. În Lemberg (Lvov) prezența lor este semnalată abia în 1467. Primii evrei care pătrund pe teritoriul tărilor române sunt cei spanioli si portughezi (sefarzi), dar si marani, (evrei convertiti sau fals convertiti în urma persecutiilor Inchizitiei) în timpul domniei sultanului Selim al II-lea (1566 – 1574). Se ocupau mai mult cu cămătăria, fiind pe locul al treilea după greci si turci. Cu toate acestea, nici nu poate fi vorba despre o comunitate stabilă sau despre vreo ocupatie în care să detină vreo importantă oarecare. Încercarea lor de a extinde activitătile cămătăresti la sate, au fost oprite de Alexandru I Mircea (1568-1574), încă din primul an de domnie, când acesta înaintează o plângere Înaltei Porti, în urma căreia li se interzice evreilor orice fel de prezentă la sate. Iorga demonstrează că până în epoca lui Vasile Lupu (1634-1653) nu există nici un document care să ateste prezenta vreunei comunităti evreiesti stabile în tările române. Abia în acea perioadă se consemnează un aflux de evrei dinspre Polonia, împinsi încoace de cazacii poloni. În număr extrem de mic, acestia se ocupau cu cămătăria si arendăsia, așa cum consemnează Paul de Alep. Ulterior apar tot mai multe documente comerciale si contractuale care atestă prezenta evreilor, fără însă a fi vorba despre o comunitate. Sub Constantin Brâncoveanu (1688-1714), încă sunt considerati “străini”, adică nu se puteau stabili în tară. O primă încercare de a se constitui într-o comunitate stabilă, construirea unei sinagogi în Bucuresti, a fost oprită prin demolarea acesteia din porunca lui Stefan Vodă Cantacuzino [6] (1714-1716). În Moldova, la 1711, Ion Neculce pomeneste despre un cimitir evreiesc (“mormintele jidovilor”) la marginea Iasiului. În consecintă, primele dovezi indirecte ale prezentei unor mici comunităti evreiesti în cetătile de scaun ale celor două tări române sunt atestate documentar abia la începutul sec. XVIII. Pe tot parcursul acestui secol, dovezile prezentei evreilor se înmultesc. Printre ocupatii, în afară de comert si cămătărie apare si productia de băuturi alcoolice, dar si confectionarea de bijuterii. Spre mijlocul secolului, în 1741 (a doua domnie, sept. 1741 – iul. 1743), apar si primele documente cu caracter juridic privindu-i pe evrei, respectiv o serie de ordine ale domnitorului Constantin Mavrocordat privind interdictia de a angaja servitori crestini până în 30 de ani si de a angaja femei (crestine sau evreice deopotrivă) pentru a vinde băuturi alcoolice.[7] Se înregistrează si plângeri ale locuitorilor contra evreilor, pe care-i acuză de practici ilegale si necinstite (falsificare de înscrisuri, mărturie mincinoasă, trafic de bunuri furate). Toate acestea atestă cresterea prezentei evreiești, cu precădere în nordul Moldovei. O crestere semnificativă a populatiei evreiesti avea să se producă după 1775, odată cu anexarea de către Austria a părtii de nord a Moldovei istorice, teritoriul care ulterior se va numi Bucovina de Nord, în urma războiului ruso-turc (1769-1774). Dacă înainte de 1775 erau consemnate 206 familii de evrei cu 986 de membri, după război vor fi consemnate 298 de familii cu 1346 de membri. Primul guvernator al noii provincii imperiale, gen. Erzenberg, notează că acestia, pe care-i numește “cersetori si vagabonzi” (Betteljuden und Müssiggänger), se ocupau mai ales cu cămătăria si productia de alcool. Din această cauză, guvernatorul a hotărât să expulzeze 365 de familii de evrei. Numai acestea aveau de strâns de la tărani o sumă de cca. 6000 de florini din cămătărie. Nefiind admisi în alte zone ale imperiului, nici în Rusia, au trebuit să se stabilească în Moldova. Acesta este scenariul clasic, după care mai apoi au pătruns în masă, cel mai adesea ilegal, sau semilegal – prin mituirea autoritătilor, în Moldova. Trebuie mentionat că de-a lungul a aproape trei secole de existentă atestată documentar pe teritoriul românesc, nu există absolut nici un document care să certifice că vreo autoritate statală i-ar fi chemat să se stabilească aici. Atât în Bucovina cât si în Moldova, acestia au încercat să mituiască pe guvernator, cât si pe domnitorul Constantin Mavrocordat, oferindu-le un venit garantat anual de 5000 de galbeni, dar acestia au respins oferta, decât să expuie tara “pieirii totale”[8]. Acelasi domnitor va interzice evreilor să vândă alcool si să facă afaceri în sate. O ordonantă imperială din 20 martie 1786, care cerea ca fiecare evreu care face afaceri în Bucovina să detină un capital de minim 200 de florini, a avut drept consecintă un alt aflux ilegal de evrei săraci în Moldova. Documentele epocii atestă că multi foloseau pasapoarte false, îsi schimbau numele sau se declarau supusi străini (cel mai adesea germani, dar si ruși sau francezi) – suditi, numiti în mod peiorativ târtani (germ. Untertan). Încercările de legalizare a activitătii acestora, precum a fost un act din iulie 1806, emis de către domnitorul Alexandru Moruzi (a doua domnie, 1802-1806) s-au soldat cu un fiasco total, dat fiindcă cei autorizati să-si desfăsoare activitătile pe teritoriul Moldovei atrăgeau alți coreligionari în număr tot mai mare. Iar afluxul evreilor spre Moldova a continuat pe toată durata sec. XIX, în ciuda măsurilor restrictive luate de autorităti, astfel că numărul acestora ajunse în 1848 la 11056 familii, din care numai în Iasi erau 7000, aproape jumătate din populatia orasului [9]. După un deceniu, în 1856, consulul francez Place scria:“În fiecare zi, intră Evrei cu miile în Principate, si mai ales în Moldova. Stiu de la consulul general al Austriei chiar că are în acest moment sub protectia sa peste 35,000 de indivizi de această religie“ [10]. Istoricul Radu Rosetti, sub pseudonimul Verax [11] a publicat o serie de statistici privind numărul de evrei din Moldova, pentru care a utilizat listele cu plătitori de impozit (dări), asa-numitele catagrafii. Astfel, la 1803, în Moldova erau 12000 de evrei, la 1827, 6078 capi de familie (cca. 24000 de evrei), la 1831 – 30720, iar la 1859 cca. 120000, rata medie de crestere fiind de 64,5%, mult peste sporul natural. Astfel, în mai putin de un secol, românii au ajuns minoritari în majoritatea oraselor si târgurilor din Moldova. Cea mai mare parte a acestora s-au stabilit cu precădere în Moldova, Maramures si Bucovina. Erau evrei askenazi, vorbitori de limbă idis, un idiom al limbii germane. Până în prezent, originea lor nu a putut fi stabilită. Teoria cel mai des vehiculată afirmă că evreii askenazi ar fi urmasii iudeilor antici, exilati pe continent de romani, care s-au răspândit mai apoi în ţările germanice, migrând apoi în Estul Europei. Date statistice si demografice certe contrazic însă această teorie. Astfel, se estimează că în sec. XI, askenazii reprezentau doar 3% din populatia evreiască, ajungând în 1931 să reprezinte 92%, după care procentul a scăzut datorită pierderilor din timpul războiului la 75% cât se estimează a fi în prezent. Această crestere, cu o rată nemaiîntâlnită în istoria umanitătii, nu se putea produce numai prin sporul natural al populatiei, statisticienii sunt categorici asupra acestui aspect, astfel că răspunsul trebuie căutat în altă parte. Există opinii, inclusiv din partea unor cercetători evrei, că acest spor îsi are originea în sec. 8 d.C., atunci când s-a produs convertirea la mozaism a khazarilor, un numeros popor türcik. În consecintă, evreii askenazi, care reprezintă marea majoritate a evreilor de azi, si-ar avea originile în zona Caucazului, si nu au nici o legătură cu iudeii antici, ci cu triburile hune, uigure si maghiare [12]. Ceva mai putin numerosi în Muntenia – la 1831 nu erau nici 1000 de familii, cca. 4000 de persoane.(Verax), spre sfârsitul sec. XIX multi au migrat spre Bucuresti, atrasi de oportunitătile de afaceri pe care le oferea pe atunci dezvoltarea capitalei. La Recensământul oficial din 1930, un secol mai târziu, numai în Bucuresti, la o populatie de 639040 locuitori, erau 69885 evrei (10,9%), pentru ca în 1940 să depăsească o sută de mii. Astfel, numai în capitală, într-un secol doar, populatia evreiască a crescut de peste 17 – 25 ori. În ultimii ani ai sec. XIX si până la izbucnirea primului război mondial, se va constata o diminuare a numărului populatiei evreiesti. Astfel, în Vechiul Regat, populatia evreiască a scăzut de la 266652 persoane în 1899, la 239967 în 1912 [13], în principal datorită emigrării în SUA. Marea Unire de la 1 decembrie 1918 avea să sporească considerabil numărul evreilor din România, dat fiindcă în cele trei provincii alipite la Vechiul Regat se găsea o populatie considerabilă de evrei, în special în Basarabia. Marile zguduiri sociale din timpul si de după primul război mondial – revolutia bolşevică în Rusia, războiul ruso-polonez, revolutia bolsevică din Ungaria, au creat din nou un aflux ilegal de evrei spre România, văzută ca o oază de liniste si prosperitate. Observatori din epocă apreciază numărul acestora la 135000 între 1922 si 1926 [14], astfel că la recensământul din 1930, cei 756930 de evrei reprezentau 4,2% din populatia României.[15] În timpul celui de-al doilea război mondial, pierderile de vieti ale evreilor au fost evaluate la 15000 în Vechiul Regat, Transilvania de Sud si Bucovina de Sud, de 103919 în Basarabia, Bucovina si tinutul Herta si 90295 în Transilvania de Nord, încorporată Ungariei. În total, 209214 pierderi de vieti evreiesti de pe teritoriul României în timpul războiului, ceea ce reprezintă 27% din populatia evreiască, din care se atribuie: 2% administratiei române, 13% actiunii militare germano-române desfăsurată aproape exclusiv pe front si 12% actiunii guvernului maghiar [16]. Astfel, datorită pierderilor de vieti omenesti, dar si cedărilor teritoriale, în 1945, pe teritoriul de azi al României mai exista un număr de 355972 de evrei, numărul lor scăzând la 144198 la recensământul din 28 noiembrie 1956 [17] si la 24667 evrei în 1977, în principal datorită emigrării în Israel, SUA sau alte tări occidentale dar si datorită politicii regimului comunist. Astăzi, populatia evreiască din România numără cca. 3000 de persoane, în principal evrei fără rude, si/sau prea bătrâni sau bolnavi ca să plece din tară.

Reactia românească. Cresterea populatiei evreiesti, cu o rată extrem de ridicată, de la 12000 de evrei (Moldova, 1803), 4000 de evrei (Muntenia, 1831), la 266652 evrei (Regat, 1899), de peste 17 ori pe durata unui singur secol, într-o tară săracă si relativ slab populată, dincolo de neajunsurile inerente aduse de această adevărată “invazie” [18], cămătărie, consum ridicat de alcool contrafăcut, acapararea comertului si a mestesugurilor, a produs antipatia populatiei românesti si reactia elitelor conducătoare. Se afirmă adesea că evreii ar fi acoperit un gol, între clasa de sus, marii detinători de terenuri, si clasa de jos, tăranii, constituind cumva clasa de mijloc, extrem de slab reprezentată – nu este adevărat, pentru că majoritatea zdrobitoare a acestora erau extrem de săraci, singurul lor atu fată de populatia autohtonă fiind stiinta de carte si abilitatea nativă pentru speculatii financiare. Evreii nu au adus capitaluri în tările române, din contră, au fost siliti să părăsească Imperiul Austro-Ungar datorită lipsei capitalului. Neavând capital si refuzând să se ocupe cu agricultura, au fost socotiti vagabonzi atât în Imperiul Austro-Ungar cât si în Moldova. Abia spre sfârsitul sec. XIX si începutul sec. XX, evreii au reusit să aibă o pondere numerică relativ consistentă în cadrul clasei de mijloc. Ion C. Brătianu, într-un discurs rostit în sedinta Camerei Deputatilor din 20 iunie 1866, declara cu privire la acestia : “Evreii au devenit o plagă socială pentru România, o plagă socială de care trebuie să scăpăm si asta nu pentru că ei sunt mai înapoiati decât noi, căci avem o clasă încă mai înapoiată decât dânsii, o pătură socială mai joasă decât evreii, acestia sunt tiganii si noi le-am dat drepturi, fără ca ei să se împotrivească contra evreilor, nu voi ridica nici consideratia că sunt mai putin civilizati, ci pur și simplu al marelui lor număr care amenintă, după cum spune toată lumea, nationalitatea noastră, iar atunci când natiunea este amenintată, ea se apără si devine, nu intolerantă, ci prevăzătoare. Numai măsuri administrative ne pot scăpa de această pacoste si îi pot împiedica pe proletarii străini să invadeze tara.” [19] Reactia, adesea virulentă, a elitelor conducătoare românesti, a fost cauzată de presiunile din 1866 ale Aliantei Israelite Universale, fondată în 1860 de către Isaac Aaron Moïse Crémieux, zis Adolphe (1796-1880), de a conditiona independenta României de acordarea de drepturi politice si economice evreilor, fiind vizat în special dreptul de a detine proprietăti funciare. Constitutia adoptată atunci, în urma Conventiei de la Paris, care a reunit cele sapte mari puteri europene, excludea de la drepturi politice cetătenii de rit ne-creştin, deci si pe evrei, fără a-i mentiona în mod expres. Această conventie a fost adoptată fără ca partea română să fi fost consultată, în consecintă initiativa legislativă nu a apartinut românilor. Prima lege fundamentală a noului stat, adoptată de legislativul român, se încadra în prevederile Conventiei de la Paris si reflecta dorinta poporului si vointa clasei politice de a refuza încetătenirea evreilor, astfel că art. 7 al Constituţiei prevedea că “numai străinii de rituri crestine pot dobândi împământenirea.” La 8 mai 1977, în urma participării la războiul ruso-turc, România si-a proclamat independenta, după aproape patru secole de dominatie turcească. Din nou, presiunile puternicelor organizatii evreiesti au determinat marile puteri să conditioneze recunoasterea independentei noului stat de acordarea de drepturi politice evreilor, astfel că în tratatul de pace, art. 43 prevedea: “Înaltele Părti Contractante recunosc independenta României, legând-o de conditiunile expuse în următoarele două articole: Articolul 44. În România, deosebirea credintelor religioase si a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveste beneficiul drepturilor civile si politice, admiterea în functii publice, sau exercitarea diferitelor profesiuni si industrii în orice localitate”. Cu deosebire acest articol a produs ample discutii în presă si în parlament. Printre cei mai virulenti critici s-a numărat si poetul Mihail Eminescu, un adevărat ideolog al partidului conservator. Trebuie mentionat că opozitia poetului faţă de acest articol nu avea un caracter antisemit, asa cum se sustine adesea, argumentele contra ale acestuia nefiind de ordin rasial sau religios, ci pur economic:“dacă gustul li-e numaidecât după drepturi egale, conform «contractului social», iată, Austria-i aproape. Oriunde e teren pentru neagra speculatiune, evreul e acasă, iar vaietele si plângerile contra persecutiunii sunt mofturi care să acopere modul neomenos în care sug tările pe care au căzut ca lăcusta. Că sunt şi evrei care merită egală îndreptăţire – cine o contestă? Dar noi nu putem pentru numărul mărginit de evrei folositori tării, să dăm depline drepturi sutelor de mii de venetici neproductivi”[20]. Cu toate presiunile europene la care a fost supusă România, în ciuda vizitei făcute de Adolphe Crémieux [21], care dusese anterior o violentă campanie anti-românească în presa pariziană, Parlamentul României nu a admis aceste cereri, cu exceptia egalitătii religioase, cea de care se prevalau evreii pentru a cere încetătenirea în masă, astfel că la 1 octombrie 1878 a fost votată modificarea art. 7 din Constitutie. În noua redactare se acorda cetătenie română tuturor evreilor care participaseră la Războiul pentru Independenta României, ceilalţi evrei putând să o obtină în urma unei cereri individuale si prin votul Parlamentului. Ca primă consecintă, cei 880 de evrei participanti la războiul din 1977 (necombatanti) au primit cetătenia română. Alte câteva sute o vor primi în următoarele 4 decenii, până la încheierea primului război mondial. Numărul mic de evrei, nici 2000, care au primit cetătenia, în ciuda faptului că la recensământul din 1899 au fost înregistrati 269.015 evrei, care reprezentau 4,5% din populatia României, se explică nu atât prin caracterul restrictiv al legii, cât mai ales faptului că o bună parte dintre acestia nu vorbeau româneste, iar spre sfârsitul sec. XIX si în primii ani ai sec. XX, multi evrei doreau să plece spre SUA, ca si multi români de altfel. Cei rămasi în tară, desi lipsiti de cetătenie, au continuat să trăiască si să-si desfăsoare activitatea, fără a fi împiedicati în nici un fel. Demn de mentionat este că în România evreii nu au avut ghetouri, nici înainte de primul război mondial, nici în perioada interbelică. În fiecare oras existau cartiere cu populatie predominant evreiască, dar în care locuiau si români. În stare latentă în primii ani ai sec. XX, această asa-zisă problemă evreiască va fi reluată de dreapta nationalistă si se va acutiza însă în urma marilor schimbări politice si sociale apărute în urma încheierii primei conflagratii mondiale. Tezele anti-evreiesti abordate de către dreapta nationalistă s-au cristalizat pe baza imigratiei masive a evreilor dinspre Polonia si Imperiul Rus, o adevărată “cotropire” a teritoriului românesc, dar si datorită comportamentului neloial al acestora în momentele de mare cumpănă ale românilor, la 1859, 1878 si 1919. Printre altele, li se imputa și colaborarea cu ocupantul german în timpul ocupației Bucurestiului.

Ultimul mare exod evreiesc. Seceta din 1920 si proasta gestionare a productiei agricole de către regimul bolsevic, proaspăt instalat la cârma Rusiei sovietice, a condus la una din cele mai mari tragedii ale sec. 20. Începută în primăvara anului 1921 si terminată după un an si jumătate, foametea a produs peste 5 milioane de victime. S-au semnalat cazuri de canibalism. Fotografiile si documentele care atestă aceste consecinte oribile sunt cutremurătoare, flagelul atingând apogeul la începutul anului 1922. În toamna anului 1921, conform statisticilor oficiale sovietice, evident măsluite, peste 20 de milioane de oameni sufereau de foame. La toate acestea se adăugau ravagiile produse de războiul civil, haosul economic, teroarea exercitată de bande de dezertori si rechizitiile de alimente. În aceste conditii s-a produs un masiv exod de populatie în Basarabia, al cărui apogeu a coincis cu cel al foametei. Majoritatea zdrobitoare a acestora erau evrei, pentru că tăranii ucraineni, prin Proclamatia emancipării din 3 martie 1861, deveniseră proprietari de pământ, asa că nu erau prea dispusi să-si părăsească proprietătile. Prin comparatie, evreilor le era interzis să se stabilească în afara oraselor (decretul din 15 mai 1882) si în nici un caz pe teritoriul istoric al Rusiei, ci doar în partea de est a imperiului, inclusiv Basarabia.(ucazul din 23 decembrie 1791) Sub presiunea valurilor de refugiati de peste Nistru, autoritătile locale, complet depăsite de situatie, la 17 februarie 1922, propun trierea acestora, arătând că printre ei se găsesc numeroase “elemente periculoase sigurantei”.[22] La acea dată, numărul refugiatilor depăsea 120000 de persoane [23], cele mai multe pătrunse fraudulos în tară, confirmând astfel cifra avansată de Henri Prost. Concomitent, în presa internatională evreiască au început să apară articole denigratoare la adresa României. În data de 18 februarie 1922, Ministerul de Război, prin adresa nr. 2241, transmitea Ministerului Afacerilor Străine o tăietură din ziarul londonez “Jewish Chronicle” din data de 20 ianuarie 1922, care reclama “tratamentul barbar” si “atrocitătile” comise de către autoritătile române asupra refugiatilor evrei. Potrivit raportului, mare parte din acești refugiati erau agenti ai bolsevicilor, trimisi să facă agitatie comunistă si spionaj, să comită acte teroriste care să demonstreze opiniei publice că populația se opune “anexării militare a Basarabiei”. Descoperirile făcute de Siguranta Statului în teritoriu confirmau cu prisosintă temerile ministerului. Agitatiile comuniste erau produse de membrii Asociației “Bund” si “Liga Culturală Evreiască a Evreilor Basarabeni”, care erau în legătură cu autoritătile sovietice, dar si cu Partidul Comunist, ramura basarabeană paralelă a PCdR. În aceste conditii, Ministerul Afacerilor Străine a decis publicarea unei dezmintiri, cerând totodată legatiei de la Londra să informeze opinia publică britanică asupra situatiei reale a refugiatilor. Între timp, au început să apară consecintele valului de refugiați ca si a “comitetelor de sprijin” înfiintate ad-hoc. Siguranta era practic coplesită de descoperirea de tipografii ilegale, agitatii comuniste, treceri ilegale de refugiati peste Nistru, tentative de mituire a autoritătilor în vederea procurării de acte false, în care erau implicati cetăteni români de etnie evreiască, membri ai comitetelor respective. Trecerea ilegală de refugiati peste Nistru a continuat si în anul următor, cu o intensitate ceva mai redusă, crescând în schimb numărul actelor de spionaj si propagandă anti-românească semnalate de agentii Sigurantei. Reacția imediată a autoritătilor a fost ordinul de desfiintare a tuturor comitetelor de asistentă. Apoi s-a cerut să se facă un recensământ riguros al tuturor evreilor pătrunsi ilegal în tară, si expulzarea celor periculosi pentru siguranta natională. Din păcate, nu s-a făcut nici una, nici alta, chestiune care va genera alte probleme, mult mai grave, în următoarele două decenii. Adevărul este că statul român, în acel moment critic, a încercat să păstreze un echilibru fragil, între rezolvarea unei probleme umanitare si apărarea sigurantei nationale. Problemele create de această populatie pătrunsă, cel mai adesea ilegal, pe teritoriul românesc au rămas însă, iar ele nu vor întârzia să se acutizeze în deceniile următoare.

[1] Stambler, Bernard, Histoire des Israélites Roumains et le droit d’intervention, Paris, Jouve, 1913.

[2] Schwarzfeld, Elias, The Jews in Roumania.

[3] Schwarzfeld, Elias, Din istoria Evreilor, împopularea, reîmpopularea si întemeierea târgurilor si a târgusoarelor în Moldova, Bucuresti, Editura Uniunii Evreilor Pământeni, 1914.

[4] Gudea, Nicolae, Evreii în provinciile dacice 106-275 d.C.

[5] Iorga, Nicolae, Istoria evreilor în terile noastre, Librăriile Socec & Co. și C. Sfetea, Bucuresti, 1913.

[6] del Chiaro, Anton-Maria, Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valacchia, Venezia, 1718.

[7] Ioan St. Petre, Axinte Uricariul. Studiu si text, Bucuresti, 1944.

[8] Răscanu, P., Lefile boierilor si veniturile Moldovei în 1776, Iasi, 1887.

[9] Sutu, Nicolae, Notions statistiques sur la Moldavie (1832, 1840, trad. română Notitii statistice asupra Moldaviei, 1852).

[10] Sturdza, Acte si documente, IX, p.311.

[11] Verax : La Roumanie et les Juifs, Bucarest, 1903.

[12] Neumann, Victor, Tentatia lui Homo Europaeus, Geneza ideilor moderne în Europa centrală si de sud-est, Bucuresti, Editura All, 1997.

[13] Populatia evreească în cifre – Memento statistic, vol. 1, 1945, Congresul Mondial Evreesc – Sectiunea din România.

[14] Henri Prost, Destin de la Roumanie, 1918-1954, Paris, Berger-Levrault, 1954.

[15] Manuilă, Sabin, Fildermam, Wilhelm, Populatia evreiască din România în timpul celui de-al doilea război mondial, editor: Kurt W. Treptow, Iasi, Fundatia Culturală Română, 1994.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Eminescu, Mihai, În sedinta de ieri a Camerei, Timpul, 4 octombrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 325.

[19] *** : Din scrierile şi cuvântările lui Ion C. Brătianu, Bucuresti, 1903.

[20] Eminescu, Mihai, Iarăsi evreii, 5 decembrie 1876, ”Curierul de Iasi”.

[21] Polihroniade, Mihail, Tell, Alexandru-Christian, Domnia lui Carol I, vol.I, 1866-1877, Ed. Vremea, 1937.

[22] Guzun, Vadim, Chestiunea refugiatilor de peste Nistru: documente diplomatice si ale serviciilor române de informatii, 1919 – 1936. (Editor Vadim Guzun, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2012, 1000 p.)

[23] Ibidem.

Alt capitol din carte, deci. Imaginea de fată, un act oficial datând din 20 aug. 1921, semnat Constantin Argetoianu – act care certifică instituirea stării de asediu în Chisinău, oraș în care se strânseseră 60000 (60 de mii) de „refugiati”, marea majoritate agenti bolsevici, care sunt autorii „atentatelor, actelor de banditism si nesfârsitelor jafuri” din oras. Ce nu mentionează documentul este că marea majoritate a acestora erau evrei. Guvernul român va fi ulterior obligat, prin conventiile de pace, să acorde cetătenia română tuturor acestora. Urmasii acestora – azi – sustin că erau aici de mii de ani, veniti cu legiunile romane sau chiar în calitate de legionari romani, asa cum sustinea cu nerusinare dl. deputat Aurel Vainer, reprezentantul „comunitătii evreiesti” autohtone în Parlamentul României.