Problema evreiască

Problema evreiască

martie 26, 2016
Extras din blogul Mizeria istoriei https://mizeriaistoriei.wordpress.com/2016/03/ 

Prezenta evreilor pe teritoriul istoric românesc. Teoria prezentei evreiesti pe teritoriul Daciei antice a început a fi vehiculată în jurul anului 1878, în preajma Congresului de la Berlin, când, în urma presiunii puternicelor organizatii evreiesti, s-a conditionat independenta tânărului stat român, înfiintat cu un deceniu în urmă, de acordarea cetăteniei (împământenirea) tuturor evreilor existenti la acea dată pe teritoriul tării. Articolul 44 al tratatului de pace făcea referire la “străini”, fără a nominaliza în mod expres pe evrei, dar este clar că era destinat acestora, la acea dată fiind deja majoritari în mare parte a oraselor din Moldova. Această teorie a prezentei evreiesti pe teritoriul anticei Dacii, încă din timpul stăpânirii romane, a fost lansată de autori precum Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler [1]. Aceste teorii au fost reluate în România de Elias Schwarzfeld [2]. Ulterior, autorul a revenit cu alte lucrări, inclusiv în limba română [3], în care, aducând argumente fortate încearcă să justifice prezenta masivă a evreilor pe teritoriul românesc. În ceea ce priveste prezenta evreilor în Dacia romană, trebuie precizat că nu există nici o dovadă concretă, document scris, inscriptie, diplomă, care să ateste vreo prezentă evreiască pe teritoriul Daciei antice, si cu atât mai putin în cadrul armatei romane, asa cum se sustine adesea. Armata romană era compusă exclusiv din cetăteni romani. Chiar si după anul 212 d.C., an în care împăratul Caracalla a acordat cetătenia romană tuturor locuitorilor imperiului, cu scopul ascuns de a spori fiscalitatea, componenta legiunilor rămânea exclusiv romană, doar anumite trupe auxiliare aveau soldati provenind din afara Romei, este vorba despre redutabilii arcasi sirieni si de cavaleria sarmată. Există un document epigrafic, un act oficial, datând din data de 14 octombrie 109 d.C. Documentul este cunoscut sub numele de Diploma lui Marcus Herennius Polymita si se referă la colonizarea de veterani romani în Dacia Traiană. Fiind vorba despre un act oficial, “copiat si autentificat după tabla de bronz care este fixată la Roma în zid în spatele templului Divului Augutus, la statuia Minervei,” este precizat cu claritate pentru fiecare categorie de legionari “cetătean roman”. Nicolae Gudea, într-o lucrare [4] dedicată prezentei evreiesti în Dacia, inventariază si descrie cu lux de amănunte cele câteva surse arheologice care ar putea fi puse în legătură cu iudeii antici. În primul rând este vorba despre patru monede, dintre care una a dispărut într-un incendiu recent. Toate monedele sunt din bronz, valoare mică deci, emise de Simon Bar Kochba, în timpul celei de-a doua răscoale anti-romane. (132-135 d.C.) Monedele au avut circulatie redusă, doar în Ierusalim în timpul asediului roman, ele nu aveau putere de circulatie si valoare de schimb în restul Imperiului, în consecintă, cel mai probabil este că au ajuns în Dacia ca trofeu de război sau ca amintire din campanie, aduse de către militarii romani, ca amuletă sau obiect de colectie. Ele nu reflectă în nici un caz vreo prezentă iudaică permanentă în Dacia. Cât despre inscriptiile păstrate, acestea contin un număr de patru nume cu rezonante iudaice, care permit orice interpretare. Prezenta evreilor pe teritoriul românesc a fost abordată si de către Nicolae Iorga, ca răspuns la lucrările lui Bernard Stambler, într-o comunicare [5] din 1913, publicată ulterior în Analele Academiei Române. Iorga arată că până în sec. XIV, în care asistăm la aparitia primelor formatiuni statale românesti, respectiv Muntenia (1300) si Moldova (1360), cele două „tări” nu aveau orase, orase care sunt consecinta colonizării, care la noi, în Vechiul Regat cum se spune, a fost ca si inexistentă. În Ardeal însă, existau deja comunităti orăsenesti, a căror prezentă este atestată documentar încă din sec. XIII. Cu toate acestea, prezenta evreiască în cadrul acestora este nulă – dat fiindcă orașele erau mai mult comunităti germane grupate în jurul unei constructii fortificate, în cele mai multe cazuri o biserică întărită cu ziduri si turnuri de apărare, magazii de provizii, etc… refugiu pentru comunitate în cazul unei invazii. Spre deosebire de acestea, centrele galitiene care au influentat dezvoltarea primelor orase în Moldova au fost create în scopuri mai degrabă fiscale. Iorga este categoric – nici urmă de evrei în documentele, extrem de numeroase, din sec. XV. Se întâlnesc evrei însă în zonele supuse tătarilor, în Cetatea Albă – supusă hanului, în Siria si în Anatolia. Se ocupau printre altele cu negustoria, dar si cu comertul de sclavi. În Lemberg (Lvov) prezența lor este semnalată abia în 1467. Primii evrei care pătrund pe teritoriul tărilor române sunt cei spanioli si portughezi (sefarzi), dar si marani, (evrei convertiti sau fals convertiti în urma persecutiilor Inchizitiei) în timpul domniei sultanului Selim al II-lea (1566 – 1574). Se ocupau mai mult cu cămătăria, fiind pe locul al treilea după greci si turci. Cu toate acestea, nici nu poate fi vorba despre o comunitate stabilă sau despre vreo ocupatie în care să detină vreo importantă oarecare. Încercarea lor de a extinde activitătile cămătăresti la sate, au fost oprite de Alexandru I Mircea (1568-1574), încă din primul an de domnie, când acesta înaintează o plângere Înaltei Porti, în urma căreia li se interzice evreilor orice fel de prezentă la sate. Iorga demonstrează că până în epoca lui Vasile Lupu (1634-1653) nu există nici un document care să ateste prezenta vreunei comunităti evreiesti stabile în tările române. Abia în acea perioadă se consemnează un aflux de evrei dinspre Polonia, împinsi încoace de cazacii poloni. În număr extrem de mic, acestia se ocupau cu cămătăria si arendăsia, așa cum consemnează Paul de Alep. Ulterior apar tot mai multe documente comerciale si contractuale care atestă prezenta evreilor, fără însă a fi vorba despre o comunitate. Sub Constantin Brâncoveanu (1688-1714), încă sunt considerati “străini”, adică nu se puteau stabili în tară. O primă încercare de a se constitui într-o comunitate stabilă, construirea unei sinagogi în Bucuresti, a fost oprită prin demolarea acesteia din porunca lui Stefan Vodă Cantacuzino [6] (1714-1716). În Moldova, la 1711, Ion Neculce pomeneste despre un cimitir evreiesc (“mormintele jidovilor”) la marginea Iasiului. În consecintă, primele dovezi indirecte ale prezentei unor mici comunităti evreiesti în cetătile de scaun ale celor două tări române sunt atestate documentar abia la începutul sec. XVIII. Pe tot parcursul acestui secol, dovezile prezentei evreilor se înmultesc. Printre ocupatii, în afară de comert si cămătărie apare si productia de băuturi alcoolice, dar si confectionarea de bijuterii. Spre mijlocul secolului, în 1741 (a doua domnie, sept. 1741 – iul. 1743), apar si primele documente cu caracter juridic privindu-i pe evrei, respectiv o serie de ordine ale domnitorului Constantin Mavrocordat privind interdictia de a angaja servitori crestini până în 30 de ani si de a angaja femei (crestine sau evreice deopotrivă) pentru a vinde băuturi alcoolice.[7] Se înregistrează si plângeri ale locuitorilor contra evreilor, pe care-i acuză de practici ilegale si necinstite (falsificare de înscrisuri, mărturie mincinoasă, trafic de bunuri furate). Toate acestea atestă cresterea prezentei evreiești, cu precădere în nordul Moldovei. O crestere semnificativă a populatiei evreiesti avea să se producă după 1775, odată cu anexarea de către Austria a părtii de nord a Moldovei istorice, teritoriul care ulterior se va numi Bucovina de Nord, în urma războiului ruso-turc (1769-1774). Dacă înainte de 1775 erau consemnate 206 familii de evrei cu 986 de membri, după război vor fi consemnate 298 de familii cu 1346 de membri. Primul guvernator al noii provincii imperiale, gen. Erzenberg, notează că acestia, pe care-i numește “cersetori si vagabonzi” (Betteljuden und Müssiggänger), se ocupau mai ales cu cămătăria si productia de alcool. Din această cauză, guvernatorul a hotărât să expulzeze 365 de familii de evrei. Numai acestea aveau de strâns de la tărani o sumă de cca. 6000 de florini din cămătărie. Nefiind admisi în alte zone ale imperiului, nici în Rusia, au trebuit să se stabilească în Moldova. Acesta este scenariul clasic, după care mai apoi au pătruns în masă, cel mai adesea ilegal, sau semilegal – prin mituirea autoritătilor, în Moldova. Trebuie mentionat că de-a lungul a aproape trei secole de existentă atestată documentar pe teritoriul românesc, nu există absolut nici un document care să certifice că vreo autoritate statală i-ar fi chemat să se stabilească aici. Atât în Bucovina cât si în Moldova, acestia au încercat să mituiască pe guvernator, cât si pe domnitorul Constantin Mavrocordat, oferindu-le un venit garantat anual de 5000 de galbeni, dar acestia au respins oferta, decât să expuie tara “pieirii totale”[8]. Acelasi domnitor va interzice evreilor să vândă alcool si să facă afaceri în sate. O ordonantă imperială din 20 martie 1786, care cerea ca fiecare evreu care face afaceri în Bucovina să detină un capital de minim 200 de florini, a avut drept consecintă un alt aflux ilegal de evrei săraci în Moldova. Documentele epocii atestă că multi foloseau pasapoarte false, îsi schimbau numele sau se declarau supusi străini (cel mai adesea germani, dar si ruși sau francezi) – suditi, numiti în mod peiorativ târtani (germ. Untertan). Încercările de legalizare a activitătii acestora, precum a fost un act din iulie 1806, emis de către domnitorul Alexandru Moruzi (a doua domnie, 1802-1806) s-au soldat cu un fiasco total, dat fiindcă cei autorizati să-si desfăsoare activitătile pe teritoriul Moldovei atrăgeau alți coreligionari în număr tot mai mare. Iar afluxul evreilor spre Moldova a continuat pe toată durata sec. XIX, în ciuda măsurilor restrictive luate de autorităti, astfel că numărul acestora ajunse în 1848 la 11056 familii, din care numai în Iasi erau 7000, aproape jumătate din populatia orasului [9]. După un deceniu, în 1856, consulul francez Place scria:“În fiecare zi, intră Evrei cu miile în Principate, si mai ales în Moldova. Stiu de la consulul general al Austriei chiar că are în acest moment sub protectia sa peste 35,000 de indivizi de această religie“ [10]. Istoricul Radu Rosetti, sub pseudonimul Verax [11] a publicat o serie de statistici privind numărul de evrei din Moldova, pentru care a utilizat listele cu plătitori de impozit (dări), asa-numitele catagrafii. Astfel, la 1803, în Moldova erau 12000 de evrei, la 1827, 6078 capi de familie (cca. 24000 de evrei), la 1831 – 30720, iar la 1859 cca. 120000, rata medie de crestere fiind de 64,5%, mult peste sporul natural. Astfel, în mai putin de un secol, românii au ajuns minoritari în majoritatea oraselor si târgurilor din Moldova. Cea mai mare parte a acestora s-au stabilit cu precădere în Moldova, Maramures si Bucovina. Erau evrei askenazi, vorbitori de limbă idis, un idiom al limbii germane. Până în prezent, originea lor nu a putut fi stabilită. Teoria cel mai des vehiculată afirmă că evreii askenazi ar fi urmasii iudeilor antici, exilati pe continent de romani, care s-au răspândit mai apoi în ţările germanice, migrând apoi în Estul Europei. Date statistice si demografice certe contrazic însă această teorie. Astfel, se estimează că în sec. XI, askenazii reprezentau doar 3% din populatia evreiască, ajungând în 1931 să reprezinte 92%, după care procentul a scăzut datorită pierderilor din timpul războiului la 75% cât se estimează a fi în prezent. Această crestere, cu o rată nemaiîntâlnită în istoria umanitătii, nu se putea produce numai prin sporul natural al populatiei, statisticienii sunt categorici asupra acestui aspect, astfel că răspunsul trebuie căutat în altă parte. Există opinii, inclusiv din partea unor cercetători evrei, că acest spor îsi are originea în sec. 8 d.C., atunci când s-a produs convertirea la mozaism a khazarilor, un numeros popor türcik. În consecintă, evreii askenazi, care reprezintă marea majoritate a evreilor de azi, si-ar avea originile în zona Caucazului, si nu au nici o legătură cu iudeii antici, ci cu triburile hune, uigure si maghiare [12]. Ceva mai putin numerosi în Muntenia – la 1831 nu erau nici 1000 de familii, cca. 4000 de persoane.(Verax), spre sfârsitul sec. XIX multi au migrat spre Bucuresti, atrasi de oportunitătile de afaceri pe care le oferea pe atunci dezvoltarea capitalei. La Recensământul oficial din 1930, un secol mai târziu, numai în Bucuresti, la o populatie de 639040 locuitori, erau 69885 evrei (10,9%), pentru ca în 1940 să depăsească o sută de mii. Astfel, numai în capitală, într-un secol doar, populatia evreiască a crescut de peste 17 – 25 ori. În ultimii ani ai sec. XIX si până la izbucnirea primului război mondial, se va constata o diminuare a numărului populatiei evreiesti. Astfel, în Vechiul Regat, populatia evreiască a scăzut de la 266652 persoane în 1899, la 239967 în 1912 [13], în principal datorită emigrării în SUA. Marea Unire de la 1 decembrie 1918 avea să sporească considerabil numărul evreilor din România, dat fiindcă în cele trei provincii alipite la Vechiul Regat se găsea o populatie considerabilă de evrei, în special în Basarabia. Marile zguduiri sociale din timpul si de după primul război mondial – revolutia bolşevică în Rusia, războiul ruso-polonez, revolutia bolsevică din Ungaria, au creat din nou un aflux ilegal de evrei spre România, văzută ca o oază de liniste si prosperitate. Observatori din epocă apreciază numărul acestora la 135000 între 1922 si 1926 [14], astfel că la recensământul din 1930, cei 756930 de evrei reprezentau 4,2% din populatia României.[15] În timpul celui de-al doilea război mondial, pierderile de vieti ale evreilor au fost evaluate la 15000 în Vechiul Regat, Transilvania de Sud si Bucovina de Sud, de 103919 în Basarabia, Bucovina si tinutul Herta si 90295 în Transilvania de Nord, încorporată Ungariei. În total, 209214 pierderi de vieti evreiesti de pe teritoriul României în timpul războiului, ceea ce reprezintă 27% din populatia evreiască, din care se atribuie: 2% administratiei române, 13% actiunii militare germano-române desfăsurată aproape exclusiv pe front si 12% actiunii guvernului maghiar [16]. Astfel, datorită pierderilor de vieti omenesti, dar si cedărilor teritoriale, în 1945, pe teritoriul de azi al României mai exista un număr de 355972 de evrei, numărul lor scăzând la 144198 la recensământul din 28 noiembrie 1956 [17] si la 24667 evrei în 1977, în principal datorită emigrării în Israel, SUA sau alte tări occidentale dar si datorită politicii regimului comunist. Astăzi, populatia evreiască din România numără cca. 3000 de persoane, în principal evrei fără rude, si/sau prea bătrâni sau bolnavi ca să plece din tară.

Reactia românească. Cresterea populatiei evreiesti, cu o rată extrem de ridicată, de la 12000 de evrei (Moldova, 1803), 4000 de evrei (Muntenia, 1831), la 266652 evrei (Regat, 1899), de peste 17 ori pe durata unui singur secol, într-o tară săracă si relativ slab populată, dincolo de neajunsurile inerente aduse de această adevărată “invazie” [18], cămătărie, consum ridicat de alcool contrafăcut, acapararea comertului si a mestesugurilor, a produs antipatia populatiei românesti si reactia elitelor conducătoare. Se afirmă adesea că evreii ar fi acoperit un gol, între clasa de sus, marii detinători de terenuri, si clasa de jos, tăranii, constituind cumva clasa de mijloc, extrem de slab reprezentată – nu este adevărat, pentru că majoritatea zdrobitoare a acestora erau extrem de săraci, singurul lor atu fată de populatia autohtonă fiind stiinta de carte si abilitatea nativă pentru speculatii financiare. Evreii nu au adus capitaluri în tările române, din contră, au fost siliti să părăsească Imperiul Austro-Ungar datorită lipsei capitalului. Neavând capital si refuzând să se ocupe cu agricultura, au fost socotiti vagabonzi atât în Imperiul Austro-Ungar cât si în Moldova. Abia spre sfârsitul sec. XIX si începutul sec. XX, evreii au reusit să aibă o pondere numerică relativ consistentă în cadrul clasei de mijloc. Ion C. Brătianu, într-un discurs rostit în sedinta Camerei Deputatilor din 20 iunie 1866, declara cu privire la acestia : “Evreii au devenit o plagă socială pentru România, o plagă socială de care trebuie să scăpăm si asta nu pentru că ei sunt mai înapoiati decât noi, căci avem o clasă încă mai înapoiată decât dânsii, o pătură socială mai joasă decât evreii, acestia sunt tiganii si noi le-am dat drepturi, fără ca ei să se împotrivească contra evreilor, nu voi ridica nici consideratia că sunt mai putin civilizati, ci pur și simplu al marelui lor număr care amenintă, după cum spune toată lumea, nationalitatea noastră, iar atunci când natiunea este amenintată, ea se apără si devine, nu intolerantă, ci prevăzătoare. Numai măsuri administrative ne pot scăpa de această pacoste si îi pot împiedica pe proletarii străini să invadeze tara.” [19] Reactia, adesea virulentă, a elitelor conducătoare românesti, a fost cauzată de presiunile din 1866 ale Aliantei Israelite Universale, fondată în 1860 de către Isaac Aaron Moïse Crémieux, zis Adolphe (1796-1880), de a conditiona independenta României de acordarea de drepturi politice si economice evreilor, fiind vizat în special dreptul de a detine proprietăti funciare. Constitutia adoptată atunci, în urma Conventiei de la Paris, care a reunit cele sapte mari puteri europene, excludea de la drepturi politice cetătenii de rit ne-creştin, deci si pe evrei, fără a-i mentiona în mod expres. Această conventie a fost adoptată fără ca partea română să fi fost consultată, în consecintă initiativa legislativă nu a apartinut românilor. Prima lege fundamentală a noului stat, adoptată de legislativul român, se încadra în prevederile Conventiei de la Paris si reflecta dorinta poporului si vointa clasei politice de a refuza încetătenirea evreilor, astfel că art. 7 al Constituţiei prevedea că “numai străinii de rituri crestine pot dobândi împământenirea.” La 8 mai 1977, în urma participării la războiul ruso-turc, România si-a proclamat independenta, după aproape patru secole de dominatie turcească. Din nou, presiunile puternicelor organizatii evreiesti au determinat marile puteri să conditioneze recunoasterea independentei noului stat de acordarea de drepturi politice evreilor, astfel că în tratatul de pace, art. 43 prevedea: “Înaltele Părti Contractante recunosc independenta României, legând-o de conditiunile expuse în următoarele două articole: Articolul 44. În România, deosebirea credintelor religioase si a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveste beneficiul drepturilor civile si politice, admiterea în functii publice, sau exercitarea diferitelor profesiuni si industrii în orice localitate”. Cu deosebire acest articol a produs ample discutii în presă si în parlament. Printre cei mai virulenti critici s-a numărat si poetul Mihail Eminescu, un adevărat ideolog al partidului conservator. Trebuie mentionat că opozitia poetului faţă de acest articol nu avea un caracter antisemit, asa cum se sustine adesea, argumentele contra ale acestuia nefiind de ordin rasial sau religios, ci pur economic:“dacă gustul li-e numaidecât după drepturi egale, conform «contractului social», iată, Austria-i aproape. Oriunde e teren pentru neagra speculatiune, evreul e acasă, iar vaietele si plângerile contra persecutiunii sunt mofturi care să acopere modul neomenos în care sug tările pe care au căzut ca lăcusta. Că sunt şi evrei care merită egală îndreptăţire – cine o contestă? Dar noi nu putem pentru numărul mărginit de evrei folositori tării, să dăm depline drepturi sutelor de mii de venetici neproductivi”[20]. Cu toate presiunile europene la care a fost supusă România, în ciuda vizitei făcute de Adolphe Crémieux [21], care dusese anterior o violentă campanie anti-românească în presa pariziană, Parlamentul României nu a admis aceste cereri, cu exceptia egalitătii religioase, cea de care se prevalau evreii pentru a cere încetătenirea în masă, astfel că la 1 octombrie 1878 a fost votată modificarea art. 7 din Constitutie. În noua redactare se acorda cetătenie română tuturor evreilor care participaseră la Războiul pentru Independenta României, ceilalţi evrei putând să o obtină în urma unei cereri individuale si prin votul Parlamentului. Ca primă consecintă, cei 880 de evrei participanti la războiul din 1977 (necombatanti) au primit cetătenia română. Alte câteva sute o vor primi în următoarele 4 decenii, până la încheierea primului război mondial. Numărul mic de evrei, nici 2000, care au primit cetătenia, în ciuda faptului că la recensământul din 1899 au fost înregistrati 269.015 evrei, care reprezentau 4,5% din populatia României, se explică nu atât prin caracterul restrictiv al legii, cât mai ales faptului că o bună parte dintre acestia nu vorbeau româneste, iar spre sfârsitul sec. XIX si în primii ani ai sec. XX, multi evrei doreau să plece spre SUA, ca si multi români de altfel. Cei rămasi în tară, desi lipsiti de cetătenie, au continuat să trăiască si să-si desfăsoare activitatea, fără a fi împiedicati în nici un fel. Demn de mentionat este că în România evreii nu au avut ghetouri, nici înainte de primul război mondial, nici în perioada interbelică. În fiecare oras existau cartiere cu populatie predominant evreiască, dar în care locuiau si români. În stare latentă în primii ani ai sec. XX, această asa-zisă problemă evreiască va fi reluată de dreapta nationalistă si se va acutiza însă în urma marilor schimbări politice si sociale apărute în urma încheierii primei conflagratii mondiale. Tezele anti-evreiesti abordate de către dreapta nationalistă s-au cristalizat pe baza imigratiei masive a evreilor dinspre Polonia si Imperiul Rus, o adevărată “cotropire” a teritoriului românesc, dar si datorită comportamentului neloial al acestora în momentele de mare cumpănă ale românilor, la 1859, 1878 si 1919. Printre altele, li se imputa și colaborarea cu ocupantul german în timpul ocupației Bucurestiului.

Ultimul mare exod evreiesc. Seceta din 1920 si proasta gestionare a productiei agricole de către regimul bolsevic, proaspăt instalat la cârma Rusiei sovietice, a condus la una din cele mai mari tragedii ale sec. 20. Începută în primăvara anului 1921 si terminată după un an si jumătate, foametea a produs peste 5 milioane de victime. S-au semnalat cazuri de canibalism. Fotografiile si documentele care atestă aceste consecinte oribile sunt cutremurătoare, flagelul atingând apogeul la începutul anului 1922. În toamna anului 1921, conform statisticilor oficiale sovietice, evident măsluite, peste 20 de milioane de oameni sufereau de foame. La toate acestea se adăugau ravagiile produse de războiul civil, haosul economic, teroarea exercitată de bande de dezertori si rechizitiile de alimente. În aceste conditii s-a produs un masiv exod de populatie în Basarabia, al cărui apogeu a coincis cu cel al foametei. Majoritatea zdrobitoare a acestora erau evrei, pentru că tăranii ucraineni, prin Proclamatia emancipării din 3 martie 1861, deveniseră proprietari de pământ, asa că nu erau prea dispusi să-si părăsească proprietătile. Prin comparatie, evreilor le era interzis să se stabilească în afara oraselor (decretul din 15 mai 1882) si în nici un caz pe teritoriul istoric al Rusiei, ci doar în partea de est a imperiului, inclusiv Basarabia.(ucazul din 23 decembrie 1791) Sub presiunea valurilor de refugiati de peste Nistru, autoritătile locale, complet depăsite de situatie, la 17 februarie 1922, propun trierea acestora, arătând că printre ei se găsesc numeroase “elemente periculoase sigurantei”.[22] La acea dată, numărul refugiatilor depăsea 120000 de persoane [23], cele mai multe pătrunse fraudulos în tară, confirmând astfel cifra avansată de Henri Prost. Concomitent, în presa internatională evreiască au început să apară articole denigratoare la adresa României. În data de 18 februarie 1922, Ministerul de Război, prin adresa nr. 2241, transmitea Ministerului Afacerilor Străine o tăietură din ziarul londonez “Jewish Chronicle” din data de 20 ianuarie 1922, care reclama “tratamentul barbar” si “atrocitătile” comise de către autoritătile române asupra refugiatilor evrei. Potrivit raportului, mare parte din acești refugiati erau agenti ai bolsevicilor, trimisi să facă agitatie comunistă si spionaj, să comită acte teroriste care să demonstreze opiniei publice că populația se opune “anexării militare a Basarabiei”. Descoperirile făcute de Siguranta Statului în teritoriu confirmau cu prisosintă temerile ministerului. Agitatiile comuniste erau produse de membrii Asociației “Bund” si “Liga Culturală Evreiască a Evreilor Basarabeni”, care erau în legătură cu autoritătile sovietice, dar si cu Partidul Comunist, ramura basarabeană paralelă a PCdR. În aceste conditii, Ministerul Afacerilor Străine a decis publicarea unei dezmintiri, cerând totodată legatiei de la Londra să informeze opinia publică britanică asupra situatiei reale a refugiatilor. Între timp, au început să apară consecintele valului de refugiați ca si a “comitetelor de sprijin” înfiintate ad-hoc. Siguranta era practic coplesită de descoperirea de tipografii ilegale, agitatii comuniste, treceri ilegale de refugiati peste Nistru, tentative de mituire a autoritătilor în vederea procurării de acte false, în care erau implicati cetăteni români de etnie evreiască, membri ai comitetelor respective. Trecerea ilegală de refugiati peste Nistru a continuat si în anul următor, cu o intensitate ceva mai redusă, crescând în schimb numărul actelor de spionaj si propagandă anti-românească semnalate de agentii Sigurantei. Reacția imediată a autoritătilor a fost ordinul de desfiintare a tuturor comitetelor de asistentă. Apoi s-a cerut să se facă un recensământ riguros al tuturor evreilor pătrunsi ilegal în tară, si expulzarea celor periculosi pentru siguranta natională. Din păcate, nu s-a făcut nici una, nici alta, chestiune care va genera alte probleme, mult mai grave, în următoarele două decenii. Adevărul este că statul român, în acel moment critic, a încercat să păstreze un echilibru fragil, între rezolvarea unei probleme umanitare si apărarea sigurantei nationale. Problemele create de această populatie pătrunsă, cel mai adesea ilegal, pe teritoriul românesc au rămas însă, iar ele nu vor întârzia să se acutizeze în deceniile următoare.

[1] Stambler, Bernard, Histoire des Israélites Roumains et le droit d’intervention, Paris, Jouve, 1913.

[2] Schwarzfeld, Elias, The Jews in Roumania.

[3] Schwarzfeld, Elias, Din istoria Evreilor, împopularea, reîmpopularea si întemeierea târgurilor si a târgusoarelor în Moldova, Bucuresti, Editura Uniunii Evreilor Pământeni, 1914.

[4] Gudea, Nicolae, Evreii în provinciile dacice 106-275 d.C.

[5] Iorga, Nicolae, Istoria evreilor în terile noastre, Librăriile Socec & Co. și C. Sfetea, Bucuresti, 1913.

[6] del Chiaro, Anton-Maria, Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valacchia, Venezia, 1718.

[7] Ioan St. Petre, Axinte Uricariul. Studiu si text, Bucuresti, 1944.

[8] Răscanu, P., Lefile boierilor si veniturile Moldovei în 1776, Iasi, 1887.

[9] Sutu, Nicolae, Notions statistiques sur la Moldavie (1832, 1840, trad. română Notitii statistice asupra Moldaviei, 1852).

[10] Sturdza, Acte si documente, IX, p.311.

[11] Verax : La Roumanie et les Juifs, Bucarest, 1903.

[12] Neumann, Victor, Tentatia lui Homo Europaeus, Geneza ideilor moderne în Europa centrală si de sud-est, Bucuresti, Editura All, 1997.

[13] Populatia evreească în cifre – Memento statistic, vol. 1, 1945, Congresul Mondial Evreesc – Sectiunea din România.

[14] Henri Prost, Destin de la Roumanie, 1918-1954, Paris, Berger-Levrault, 1954.

[15] Manuilă, Sabin, Fildermam, Wilhelm, Populatia evreiască din România în timpul celui de-al doilea război mondial, editor: Kurt W. Treptow, Iasi, Fundatia Culturală Română, 1994.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Eminescu, Mihai, În sedinta de ieri a Camerei, Timpul, 4 octombrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 325.

[19] *** : Din scrierile şi cuvântările lui Ion C. Brătianu, Bucuresti, 1903.

[20] Eminescu, Mihai, Iarăsi evreii, 5 decembrie 1876, ”Curierul de Iasi”.

[21] Polihroniade, Mihail, Tell, Alexandru-Christian, Domnia lui Carol I, vol.I, 1866-1877, Ed. Vremea, 1937.

[22] Guzun, Vadim, Chestiunea refugiatilor de peste Nistru: documente diplomatice si ale serviciilor române de informatii, 1919 – 1936. (Editor Vadim Guzun, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2012, 1000 p.)

[23] Ibidem.

Alt capitol din carte, deci. Imaginea de fată, un act oficial datând din 20 aug. 1921, semnat Constantin Argetoianu – act care certifică instituirea stării de asediu în Chisinău, oraș în care se strânseseră 60000 (60 de mii) de „refugiati”, marea majoritate agenti bolsevici, care sunt autorii „atentatelor, actelor de banditism si nesfârsitelor jafuri” din oras. Ce nu mentionează documentul este că marea majoritate a acestora erau evrei. Guvernul român va fi ulterior obligat, prin conventiile de pace, să acorde cetătenia română tuturor acestora. Urmasii acestora – azi – sustin că erau aici de mii de ani, veniti cu legiunile romane sau chiar în calitate de legionari romani, asa cum sustinea cu nerusinare dl. deputat Aurel Vainer, reprezentantul „comunitătii evreiesti” autohtone în Parlamentul României.