Anexarea Basarabiei la Rusia si consecintele acesteia pe termen lung in relatiile României cu Imperiul sovieti

Anexarea Basarabiei la Rusia si consecintele acesteia pe termen lung in relatiile României cu Imperiul sovietic. O cronologie

Sursa  https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/06/28/anexarea-basarabiei-la-imperiul-rus-si-consecintele-ei-pe-termen-lung-in-relatiile-cu-imperiul-sovietic/ 

Harta Principatelor Române si a Basarabiei, dupa 1812 

Pană în 1812, numele de „Basarabia” desemna o mică parte din teritoriul Moldovei amplasate în partea de sud a interfluviului Prut-Nistru, numită aşa de voievozii moldavi timpurii din cauză că acestea au fost preluate anterior de la voievozii Ţării Româneşti care la începuturi erau conduşi de dinastia Basarabilor.

După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, va urma o intensă politică de rusificare şi de colonizare rusă şi ucrainiană.

Moldovenii din Bararabia Ţaristă (Basarabia) sunt opriţi în a învăţa limba lor maternă, opriţi a se ruga lui Dumnezeu româneşte: şcoala şi biserica din Basarabia Ţaristă (1812-1917) devenind parghiile cu ajutorul cărora guvernul rus nădăjduia să rusifice populaţia românească bastinasă.

Nici o carte, nici un ziar românesc nu avea  voie să treacă Prutul, în nici o şcoală nu era permis sa se învete româneşte, în nici o bibliotecă nu se tolerau cartile românesti.

Chiar în 1895, poliţia rusă a sechestrat de la mocanii transilvăneni  „Visul Maichii Domnului„, pe „Arghir Crăişoru” etc, oprindu-i de a citi chiar şi aceste cărticele.

Cu ajutorul şcolii, Imperiul Rus a reuşit să rusifice aproape in totalitate  pătura cultă a romanilor din Basarabia.

Cu ajutorul bisericii,ocupantii rusi nădăjduiau să rusifice şi populaţia rurală.

A  trecut peste un secol de dominaţie ţaristă şi apoi aproape 50 ani de dominaţie sovietică, dar pană in vremurile noastre ţăranul român de dincolo de Prut nu vorbeşte altă limbă decît cea românească si  nu se roagă lui Dumnezeu decît în limba părinţilor şi bunicilor săi.

 

 

Basarabia Ţaristă, cronologie

 

 

 

       

 

Stema Basarabiei, aşa cum a fost stabilită iniţial sub stăpânirea ţaristă (cca. 1815, 1817)

 

 

 

Varianta adoptată în 1826	Varianta adoptată în 1878	Stema R.D. Moldoveneşti	Stema RSS Moldoveneşti
Stema Republicii  Moldova

 

 

 

 

 

               1806 (22 noiembrie)  –  Începe războiul ruso-turc din 1806-1812, război putrat în întregime pe  treritoriile principatelor româneşti;

• 1807  (7 iulie)  –  Se încheie Pacea de la Tilist între Franţa şi Imperiul Rus prin care ruşii se obligă să-şi retragă trupele din Ţara Românească şi Moldova, fapt care aşa şi nu a avut loc;

• 1808 (31 mai) – Imperiul Rus încheie un tratat separat cu Imperiul Austriac, fără Franţa, prin care principatele româneşti trebuiau reunificate şi conduse ulterior de fratele Împăratului austriac care urma să se căsătorească cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei;

• 1808 – Imperiul Rus prea conducerea administrativă în Moldova şi Ţara Românească;

• 1810 – Prozorovski divizează principatele româneşti în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia. Se încearcă schimbul teritorial Oltenia pe Bucovina la propunerea Imperiului Rus, dar Austria refuză oferta;

• 1811 (7 aprilie) – Imperiul Rus reia ofensiva în principate, de data aceasta în frunte cu generalul Kutuzov;

• 1811 (2 octombrie) – Ruşii obţin cea mai mare victorie a lor la Slobozia. Imediat după aceasta încep tratativele de pace între Imperiul Rus şi cel Otoman;

• 1812 (16 mai)  –  Pacea ruso-turcă de la Bucureşti, prin care Imperiul Rus intră în posesia teritoriului cuprins între r.Prut şi r.Nistru ce aparţinea anterior Principatului Moldova aflat pînă în acest an sub suzeranitate otomană;

• 1812 (23 iulie)  –  Ţarul crează guvernămîntul provizoriu în Basarabia Ţaristă;

• 1812 (2 august)  –  Ţarul acordă Basarabiei un regim autonom „Înfiinţarea administraţiei provizorii în oblastia Basarabiei”;

• 1812 (7 august)  –  Bătrînul boier moldovean Scarlat Sturdza este numit primul Guvernator civil al Basarabiei ţariste în subordinea lui Kutuzov;

• 1813 (2 februarie)  –  Ţarul atribuie guvernămîntului două departamente (ministere);

• 1813 (21 august)  –  Este înfiinţată Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului;

• 1816  –  Se adoptă noul regulament administrativ bicameral. Se înfiinţează 8 judeţe: Hotin, Orhei, Soroca, Iaşi, Tighina, Codreni, Ismail şi Greceni;

• 1818 (29 aprilie)  –  A fost promulgată Legea organică pentru administrarea provinciei Basarabia (o adevărată constituţie, promulgată în română şi rusă);

• 1818  –  Oraşul Chişinau devine capitala Basarabiei Ţariste;

• 1824  –  Limba rusă este impusă ca limbă de comunicare în toate relaţiile oficiale din Basarabia (Legea în special viza judecătoriile unde pînă atunci se folosea exclusiv limba română);

• 1824  –  Este desfiinţată pecetea românească a Judecătoriei politiceşti a oblastiei Basarabia;

• 1826 (25 octombrie)  –  Semnarea Convenţiei ruso-otomane de la Akkerman (Cetatea Alba)

• 1828  –  Ruşii încep un nou război ruso-turc sub pretextul că turcii primă pe sîrbi, români şi moldoveni, iar ţarul e apărătorul oprimaţilor. Războiul sfîrşeşte în 1829;

• 1828  –  Se abrogă integral Aşezămîntul din 1818, desfiinţînd toate libertăţile, privilegiile şi autonomia Basarabiei Ţariste;

• 1828 (29 februarie)  –  Prin regulamentul ţarului rus, executat de guvernatorul Voronţov („Regulamentul Voronţov”) se legifera lipsirea de autonomie a Basarabiei Ţariste şi anume înlocuirea Consiliului Suprem cu un Consiliu provincial (Oblatnoi sovet) , care urma să se întrunească doar de ori pe an şi să discute doar chestiuni economice şi de aprovizionare. Din sfat erau excluşi deputaţii nobilimii;

• 1828  –  Începînd cu acest an toate şcolile noi deschise în Basarabia Ţaristă erau exclusiv cu predare în limba rusă;

• 1832  –  Este înfiinţată Biblioteca obştească din Chişinău;

• 1842 (octombrie)  –  La cererea mai multor petiţionari limba română a fost totuşi reintrodusă în şcoli, dar în anii 70 ai secolului XIX limba română va fi exclusă complet şi definitiv din şcoală;

• 1856  –  În cadrul Congresului de Pace de la Paris, marile puteri hotarăsc retrocedarea sudului Basarabiei Ţariste (Basarabiei istorice), către Principatul Moldova;

• 1860  –  Boierul Cristi cerea guvernatorului Basarabiei autorizare pentru o tipografie cu litere latine dar fără succes;

• 1865 (ianuarie)  –  din initiativa episcopului Melchisedec al Dunarii de Jos, se realizează unirea bisericii Basarabiei cu cea a vechii Moldove, noul sediu fiind stabilit la Ismail;

• 1877 (3 ianuarie)  –  Imperiul Rus şi Imperiul Austro-Ungar încheie o convenţie secretă, prin care Imperiul Rus urma să reintre în posesia sudului Basarabiei Ţariste (Basarabiei istorice) (judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad);

• 1878  –  Sudul Basarabiei revine Imperiul Rus, conform hotarârii Congresului de la Berlin;

• 1883  –  un grup de boieri cerea admiterea limbii române măcar ca limbă de lucru la adunările zemstviale şi ale dvorenilor din ţinut dar fără nici un rezultat;

• 1906 (1 decembrie)  –  În urma solicitarii clerului basarabean, limba româna este acceptată ca obiect de studiu la Seminarul de Teologie de la Chişinău;

• 1917 (octombrie-noiembrie)  –  Se desfaşoară la Chişinau Congresul Ostăşesc, ce proclamă autonomia Basarabiei;

• 1917 (noiembrie-decembrie)  –  Sfatul Ţării proclamă Republica Democrată Moldovenească.

• 24 ianuarie/6 februarie 1918 — Chișinău. Sfatul Țării, întrunit în ședință solemnă, votează, în unanimitate, independența Republicii Democratice Moldovenești fata de Rusia.

• Consiliul Director se dizolvă, puterea executivă fiind încredințată unui Consiliu de Miniștri, sub președinția lui Daniel Ciugureanu. „(…) Ne proclamăm, în unire cu voința poporului, Republică Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor” — se spune în proclamația Sfatului Țării.

• 3/ 16 martie 1918 —Bălți. Adunarea generală a zemstvei din districtul Bălți adoptă, în unanimitate, o moțiune în care se spune „Proclamăm astăzi în mod solemn (…) în fața lui Dumnezeu și a întregii lumi, că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României sub al cărei regim constituțional și sub ocrotire legilor ei (…) vedem siguranța existenței noastre naționale și a propășirii economice”.

• 27 martie/9 aprilie 1918 —La Chișinău, Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă votează unirea Basarabiei cu Țara — Mamă, România (86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 abțineri și 13 absenți). După anunțarea rezultatului votului de către Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, primul — ministru Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău, împreună cu alți reprezentanți ai guvernului român, este invitat la tribuna de la care declară: În numele poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în veci! Trăiască România Mare !

• 9/22 aprilie 1918 —Decret regal de ratificare a Hotărârii de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României, și contrasemnat de Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri.

• 14/27 octombrie 1918 —Deputații români bucovineni din Parlamentul vienez, foștii deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitățile Țării de Sus a Moldovei, împreună cu alți reprezentanți ai provinciei istorice s-au întrunit în Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți și au hotărât constituirea Adunării Constituante. Adunarea alege un Consiliu Național condus de Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Doru Popovici și Sextil Pușcariu — vicepreședinți, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea și Laurent Tomoioagă — secretari.

• 15/28 noiembrie 1918 —Congresul Bucovinei hotărăște în unanimitate „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

• 18/31 decembrie 1918 —Decret-lege privind unirea Bucovinei cu România.

• 29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 — Decret-lege prin care se stabilește că locuitorii României, majori, fără deosebire de religie, se vor bucura de toate drepturile cetățenești și vor putea să le exercite dacă vor face dovadă că sunt născuți în țară și sunt sau n-au fost supuși unui stat străin.

 

 

  Problema Basarabiei in relatiile cu  Imperiul sovietic, dupa Marea Unire din 1918

 

 Relaţiile diplomatice sovieto-române au fost întrerupte între anii 1918-1934, principalul motiv fiind problema Basarabiei .

O altă cauză a fost refuzul Rusiei de a retroceda „tezaurul românesc”, trimis în decembrie 1916 spre păstrare în Rusia.

Aici trebuie să subliniem că „problema tezaurului” era în strânsă legătură cu „problema Basarabiei”: sovieticii au refuzat să-l restituie, considerându-l o compensaţie parţială pentru „anexarea” Basarabiei de către România.

Uniunea Sovietică a încercat pe toate căile diplomatice (Conferinţa de la Viena, 28 martie-2 aprilie 1924) şi subversive („răscoala” de la Tatar Bunar, 13-18 septembrie 1924) – să recupereze Basarabia.

Mijloacele acţiunii subversive erau spionajul, terorismul, propaganda, executate atât de serviciile speciale sovietice cât şi de agentura comunistă din România.

S-au executat mii de acţiuni, inclusiv atentate. Este necesar să subliniem că tentative pentru recuperarea Basarabiei au întreprins nu doar ruşii bolşevici dar şi ruşii albgardişti-monarhişti (vezi cazul „răscoalei” de la Hotin, ianuarie 1919).[1]

Un produs al „problemei Basarabiei” este şi actuala „problemă transnistreană”.

La 12 octombrie 1924, în urma acţiunilor eşuate de reocupare a Basarabiei, conducerea U.R.S.S. a decis crearea în stânga Nistrului a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, cu capitala la Balta.

Basarabia si R.S.S.A Moldoveneasca (1924-1940)

Harta Romaniei Mari si RSS Autonome Moldovenesti, „creatia” Diversionista  sovietica de la rasarit de Nistru

Rolul nou-createi entităţi era de a facilita propagarea ideii comuniste în Basarabia, în România şi în restul Europei.

De asemenea, denumirea de „moldovenească” avea menirea să creeze un pol, care să atragă nu doar Basarabia ci şi restul teritoriilor moldoveneşti (având în vedere că, în decembrie 1923, Partidul Comunist din România a primit „sarcină imediată […] de a lupta pentru autodeterminare, până la despărţirea unor provincii din România”[2]).

După 22 de ani de viaţă în cadrul României Mari, soarta Basarabiei a fost decisă de Pactul Molotov-Ribbentrop (23 august 1939). Documentul a fost pus în aplicare punct cu punct, începând cu 1 septembrie 1939 (declanşându-se cel de-al Doilea Război Mondial), şi a vizat soarta Poloniei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei şi României.

U.R.S.S. a abordat categoric „problema Basarabiei” imediat după capitularea surprinzătoare a Franţei (25 iunie 1940).

La 26 iunie 1940 i-a înaintat guvernului de la Bucureşti o „notă ultimativă” în care se spunea că:

„În anul 1918, România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desprins de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei – Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană”.

Din această „notă” putem să conchidem că „problema nordului Bucovinei” derivă din „problema Basarabiei”, având în vedere că sovieticii solicitau să li se cedeze şi nordul Bucovinei, care „ar putea reprezenta, de fapt, numai într-o măsură neînsemnată un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi cauzate U.R.S.S. şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia”.[3] 

La 28 iunie 1940 a urmat cel de-al doilea ultimatum sovietic, care nu era decât un plan de retragerea a autorităţilor româneşti şi introducerea celei sovietice în teritoriile Basarabiei şi a nordului Bucovinei.[4]

Instaurarea regimului sovietic în Basarabia şi nordul Bucovinei a fost urmată nu doar de reluarea deznaţionalizării şi a cruntei exploatări economice, dar şi de absurdele „reforme” de tip sovietic.

Un rol aparte pentru noua autoritate a avut-o represiunea, menită să lichideze orice opoziţie şi să disciplineze populaţia şi aşa loială. Acţiunea de represiune i-a vizat în primul rând pe cei ce au colaborat cu autorităţile române – primari, prefecţi, jandarmi, învăţători, profesori – şi pe cei nu se încadrau în parametrii socio-profesionali ai comuniştilor – preoţi, industriaşi, comercianţi, ţărani înstăriţi, etc.

După 28 iunie 1940 conducerea R.A.S.S. Moldoveneşti şi-a extins împuternicirile asupra Basarabiei doar formal, toate directivele venind de la Moscova.[5]

În ziua de 2 august 1940, la Moscova şi nu la Chişinău, sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al U.R.S.S. a decis crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (R.S.S.M.), prin unirea („reuniunea” (sic!), potrivit Legii de alcătuire a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Unionale), Basarabiei cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească.[6] 

Apoi, la 3 august s-a adoptat decizia privind includerea ei (precum şi a R.S.S. Lituaniene, şi a nordului Bucovinei în cadrul R.S.S. Ucrainene) în componenţa U.R.S.S.[7]

Proclamarea R.S.S.Moldovenesti  s-a făcut înainte de a i se fixa frontierele.

Doar la 4 noiembrie 1940, prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. privind delimitarea frontierei dintre R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească, au fost stabilite frontierele R.S.S.M. Basarabia pierdea judeţele Ismail, Cetatea Albă şi Hotin (peste 15.000 km²) în favoarea R.S.S. Ucrainene şi era unită cu un teritoriu din stânga Nistrului (raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol), mult mai mic decât fosta R.A.S.S.M, din care o bună parte (8 raioane) i-a fost date tot Ucrainei.

În aceiaşi zi, în componenţa R.S.S. Ucrainene a fost inclusă şi partea de nord a Bucovinei, denumită „regiunea Cernăuţi”.

Nou creata R.S.S.Moldoveneasca dupa cotropirea Basarabiei, avea o suprafaţă de 33,7 mii km² şi o populaţie de aproximativ 2,7 mil. de locuitori.[8]

Ca rezultat al politicii Kremlinului, R.S.S. Moldovenească a fost lipsită de ieşire la Marea Neagră şi Dunăre.

Pentru R.S.S.M, ca subiect al Uniunii Sovietice, au fost stabilite frontierele: la nord, est şi sud – cu Ucraina Sovietică, iar la vest, pe Prut, – cu România.[9]

În luna iunie 1941, la aproape un an de la ocuparea din iunie 1940, a avut loc prima operaţiune de deportare a basarabenilor şi bucovinenilor în Siberia şi Kazahstan: în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 (orele 02.30), cu doar nouă zile înaintea declanşării Războiului sovieto-german (22 iunie 1941), au fost deportate în regiunile Altai, Kirov, Krasnoiarsk, Novosibirsk, Omsk, în republicile Kazahă şi Komi, – potrivit datelor din 14 iunie 1941 ale N.K.V.D.-ului – 29.839 de persoane din „R.S.S. Moldovenească şi regiunile Cernăuţi şi Ismail ale R.S.S. Ucraineşti”[10] (din care 22.648 de oameni erau din R.S.S. Moldovenească).[11]

În data de 22 iunie 1941, România atacă, alături de Germania, Uniunea Sovietică, având drept obiectiv eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de sub ocupaţia sovietică. Acest lucru reuşeşte până în 26 iulie 1941.

Însă, după trei ani de administraţie românească a acestor teritorii, din cauza înfrângerilor militare suferite de România (şi aliatul ei principal, Germania), în anul 1944 nordul Bucovinei şi Basarabia au fost reanexate de către U.R.S.S.

A fost restabilită R.S.S. Moldovenească şi a fost reluat procesul de rusificare, reprimare, deportare, colonizare şi comunizare.

În anul 1949, la 6 iulie a fost executată o nouă operaţiune (sub numele de cod „Iug” – „Sud”) de deportare în Siberia, a persoanelor considerate periculoase pentru regim – în total 35.050 de persoane (9.745 de bărbaţi, 13.924 de femei şi 11.381 de copii).[12]

O acţiune similară de deportare (operaţiunea „Sever” – din limba rusă „Nord”) a avut loc în data de 1 aprilie 1951, când au fost deportaţi din teritoriul R.S.S.Moldovenesti în Siberia, „participanţii activi ai sectei antisovietice a iehoviştilor şi familiile lor” – în total 2.617 de persoane (808 bărbaţi, 967 femei şi 842 copii).[13]

În timp de 11 ani (1940-1951), din R.S.S. Moldovenească s-au efectuat trei deportări pe scară largă şi zeci de arestări şi deportări locale. Astfel, la începutul anilor ’50, în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S. se aflau peste 60.000 de deportaţi din R.S.S. Moldovenească.[14]

După proclamarea independenţei Republicii Moldova (27 august 1991), „problema Basarabiei” a rămas valabilă, fiind o luptă a adevărului istoric cu aspiraţiile imperialiste ruseşti.

Promovarea adevărului istoric este considerat un soi de naţionalism şi chiar expansionism.

Pentru a-şi menţine intact controlul asupra acestui teritoriu, Federaţia Rusă a reactivat „arma transnistreană”, care şi-a îndeplinit misiunea în perioada interbelică şi continuă să şi-o îndeplinească şi în prezent.

Relaţiile ruso-române continuă să fie deteriorate, ca şi în perioada interbelică, iar problema principală este aceiaşi – Basarabia/Republica Moldova.

Într-un studiu, despre viziunile Federaţiei Ruse faţă de România, am arătat pe larg cauzele degradării relaţiilor româno-ruse subliniind faptul că, în ultimul timp, se atestă o campanie înverşunată a Federaţiei Ruse împotriva Chişinăului şi a Bucureştiului.[15]

 În acest context, ultima acţiune este numirea la 21 martie 2012 a vicepremierului pentru coordonarea industriei militare, Dmitri Rogozin, în calitatea de „reprezentant special al preşedintelui rus pentru Transnistria”.[16] 

Nu a fost o numire întâmplătoare, având în vedere că Rogozin a fost ambasador al Rusiei pe lângă N.A.T.O. şi a venit cu declaraţii extrem de dure la adresa României şi a S.U.A. legate de amplasarea scutului antirachetă la Deveselu. Potrivit analiştilor politici, Rogozin a fost numit în această funcţie, în vederea pregătirii terenului pentru recunoaşterea Transnistriei de către Rusia.

Interesant este că preşedintele rus Dmitrii Medvedev l-a numit pe Rogozin şi în funcţia de copreşedinte al Comisiei Interparlamentare de Cooperare Economică moldo-rusă.[17]

Aşadar, consecinţele anexării Basarabiei de acum 200 de ani în urmă sunt multiple, complexe şi cu un impact de lungă durată.

Sunt două secole în care anexarea Basarabiei a menţinut tensionate relaţiilor ruso-române (într-o măsură mai mare sau mai mică chiar şi în perioada comunistă) şi a generat alte grave probleme (şi ele, cu consecinţe importante), cum ar fi „problema transnistreană”, „problema teritoriilor şi a minorităţii româneşti” din Ucraina, „problema tezaurului românesc” evacuat în Rusia.

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/06/22/crearea-republicii-autonome-sovietice-socialiste-moldovenesti-o-diversiune-impotriva-poporului-si-a-statului-roman-2/

BIBLIOGRAFIE (surse) :

http://jurnalul-manipularii.blogspot.ro/2013/09/consecintele-anexarii-basarabiei.html

http://www.morarup.narod.ru/Basarabia_1812-2012.htm

---

[1] Pavel Moraru, Serviciile secrete şi Basarabia (1918-1991), p.

[2] Vladimir Alexe, România secretă. Ed. „Elit”, 2004, pp. 24-25.

[3] Ion Şişcanu, Raptul Basarabiei. 1940. Ed. „Ago – Dacia”, Chişinău, 1993, p. 29.

[4] Ibidem, pp. 44-45.

[5] Anatol Petrencu, Basarabia în al doilea război mondial. 1940-1944. Ed. „Lyceum”, Chişinău, 1997, p. 68.

[6] Elena Şişcanu, Ion Şişcanu, Începutul sovietizării Basarabiei (iunie 1940-iunie 1941),în //Cugetul. Revistă de istorie şi cultură, (Chişinău), nr. 1-2, 1999, p. 29.

[7]http://hronos.km.ru/sobyt/1940prut.html

[8]http://hronos.km.ru/sobyt/1940prut.html; Anton Moraru, Ion Negrei, Reinstaurarea şi consolidarea regimului comunist în R.S.S. Moldovenească. Evoluţia vieţii politice (1944-1956), în //Cugetul. Revistă de istorie şi cultură, (Chişinău), nr. 1-2, 1999, pp. 32-33. Problema retrocedării acestor teritorii R.S.S. Moldoveneşti, s-a pus în nenumărate rânduri de către locuitorii şi autorităţile R.S.S. Moldoveneşti în faţa organelor de partid şi de stat ale U.R.S.S., însă demersurile nu s-au soldat cu nici un rezultat.

[9] Anton Moraru, Ion Negrei, Reinstaurarea şi consolidarea regimului comunist în R.S.S. Moldovenească. Evoluţia vieţii politice (1944-1956), pp. 32-33.

[10] Валериу Пасат, Трудные страницы истории Молдовы. 1940-1950-е гг. Изд. „Терра-Terra”. Москва, 1994, p. 165.

[11] Elena Şişcanu, Ion Şişcanu, Începutul sovietizării Basarabiei (iunie 1940-iunie 1941), p. 31.

[12] В. И. Царанов, Операция «Юг». (О судьбе зажиточного крестьянства Молдавии). Кишинёв, 1998, pp. 46-47, 62.

[13] Валериу Пасат, Трудные страницы истории Молдовы. 1940-1950-е гг., pp. 634-635; Idem,Суровая правда истории. Депортации с территории Молдавской ССР 40-50 гг. Изд. „Моментул”, Кишинэу, pp. 360-362.

[14] Elena Postică, Rezistenţa antisovietică în Basarabia. 1944-1950. Întreprinderea editorial-poligrafică „Ştiinţa”, Chişinău, 1997, pp. 43-44.

[15]http://www.morarup.narod.ru/Viziuni_rusesti.htm

[16]Указ «О специальном представителе Президента Российской Федерации по Приднестровью»,http://kremlin.ru/acts/1482

[17]Misiunea lui Rogozin: să pregătească terenul pentru recunoaşterea Transnistriei de către Rusia, http://www.adevarul.ro/international/rusia/Misiunea_lui_Rogozin-

Despre aceste anunțuri publicitare

Ion PAPUC – Țara sub ocupație

Extras din Convorbiri literare, Nov 7, 2015

Mai acum cîteva decenii, pe vremea defunctului regim politic, într-un context mai complicat, mi s-a întîmplat să vizitez o persoană care locuia undeva prin centrul capitalei, la nu mai ştiu care etaj al unui bloc vechi, de dinainte de război. Gazda, doamna respectivă, de fapt o tovarăşă, m-a întrebat dacă putem conversa în limba rusă şi cum eu m-am derobat de la o atare ipoteză, am vorbit în franceză. Ştia şi limba română, pe care a utilizat-o cînd s-a adresat servitoarei din casă cu apelativul Tovarăşa Maria, dîndu-i indicaţii, într-o română corectă, ce fel de cafea şi cum să ne servească. Era o ilegalistă, în conducerea ţării într-un rang nu doar secund ci chiar terţ sau chiar mai jos, fusese în Spania ca participantă la războiul civil şi mai apoi refugiată în Rusia sovietică, culturii căreia îi păstra o afecţiune maximă. Am dedus aceasta îndeosebi examinînd biblioteca din casă, nu foarte mare dar structurată temeinic, ediţii complete, fiecare titlu în multe volume, ştiinţific alcătuite, cuprinzînd operele celor mai de seamă clasici ai literaturii ruse. Era evident caracterul impecabil din punct de vedere intelectual al persoanei care selectase acei autori şi acele ediţii. Mai presus de toate regula pare că fusese: nici o carte din altă cultură decît din cea rusă şi doar în limba rusă. Făcînd referiri la activitatea ei în conducerea ţării, se mîndri cu faptul că, imediat după ultimul război mondial, ea a condus evacuarea conacelor boiereşti din ţară, preluarea lor şi amenajarea în acele spaţii a unor cămine pentru refugiaţii din Coreea şi din Grecia, îndeosebi a copiilor, pe cînd aceste ţări erau măcinate de războaie civile. M-am întrebat îndată în gînd ale cui fuseseră acele moşii luate în stăpînire, ale Brătienilor, ale familiei poetului Ion Pillat, ale lui C. Noica, ale altora ca aceştia? Şi m-am minunat în sinea mea de faptul că dispusese de acele patrimonii în favoarea unei cauze internaţionale, ea o  persoană complet, dar absolut complet străină de fiinţa patriei! La un anumit timp după aceea, nu mai ştiu exact cînd dar era cu un an, doi înainte de căderea regimului comunist, undeva pe la Casa Scînteii cineva văzînd că mă îndrept spre centrul oraşului m-a rugat să îl iau în automobil şi în drum să fac un mic ocol prin cartierul Primăverii. Avea să ducă acolo şpalturile unei cărţi pe care o publica o personalitate a regimului, ilegalist, profesor universitar, preşedinte al uniunii scriitorilor, ministru cînd al culturii cînd al afacerilor externe, de fapt doar un gazetar comunist, pe scurt: un politruc. Aşteptînd la volanul automobilului meu, studiam stupefiat strada pe care ajunsesem pentru prima şi ultima dată. Mi s-a părut atunci că descifrez titlul acelaşi al ziarului pe care un poştaş conştiincios îl distribuia în cutiile poştale trecînd de la o adresă la alta. În timp ce în ţară se rostogolea grotescă propaganda naţional-comunismului ceauşist, locuitorii acelei străzi citeau imperturbabili Pravda moscovită, organul comunismului sovietic. Mi-am spus: Iată o lume încremenită în timp, izolată ca într-un acvariu, în pură ucronie stalinistă şi am şi botezat în gînd locul respectiv cu numele: bulevardul 1950, pentru că era anul în care credeam că li se opriseră acelora ceasurile. S-a întors apoi pasagerul meu ocazional şi ne-am continuat drumul spre centrul oraşului, părăsind în grabă cartierul privilegiaţilor. Am simţit că era tulburat de vizita pe care o întreprinsese şi mi-a şi explicat de îndată că fusese uimit nu atît de luxul casei, de mobila şi de obiectele de artă care o împodobeau, cît îi rămăsese privirea la o icoană pe sticlă, discordantă flagrant faţă de contextul în care se afla. Sesizîndu-i nedumerirea, amfitrionul simţi nevoia să se disculpe de această stridenţă a locuinţei sale spunînd că icoana rămăsese pe perete de la foştii locatari. Ne-am spus atunci amîndoi că şi acel politruc, atunci cînd ţara pierzînd războiul a fost ocupată, şi el era dintre noii stăpîni care au intrat în casele oamenilor pe uşa din faţă în timp ce adevăraţii proprietari, ieşind pe uşa din spate, cel mai adesea cu cătuşe la mîini, au fost obligaţi să lase totul în urma lor, cearceafuri, perne, plăpumi, tacîmuri, haine, încălţăminte, tablouri şi cărţi, bune pentru uzul noilor locatari.
Sugerez prin aceste două exemple că există în istoria noastră recentă două categorii: cei care aveau de suportat consecinţele ocupaţiei, militare mai întîi şi apoi îndeosebi ideologice, oamenii ţării – pe de o parte, iar pe de altă parte – profitorii noii situaţii de vasalitate a României, străinii. Cînd ne referim la respectivul moment istoric, cel al sfîrşitului ultimului război mondial, spunem de obicei că aceştia din urmă au fost aduşi de tancurile armatei roşii şi că cei mai mulţi dintre ei erau evrei. Aceste afirmaţii sînt, în cel mai bun caz, două exagerări dacă nu chiar două falsificări ale istoriei noastre. E, în fond, un mod de a vorbi în simbol, făcînd astfel o propagandă inversă. Căci termenul de ocupaţie face trimitere la o operaţiune militară, însă aceasta a fost una temporară în timp ce consistentă cu adevărat a fost cea ideologică, extinsă pe durata unor decenii, vie încă şi azi, mult după prăbuşirea regimului politic care a instaurat-o asupra ţării. Pe de altă parte, este adevărat că ocupanţii au fost alogeni, dar nu doar rasial, nu doar sangvinic, sau nu din aceste puncte de vedere erau ei cu adevărat străini. Ci îndeosebi pentru că, din intenţie sau numai din prostie, au umilit poporul acestei ţări, făcînd totul pentru retardarea noastră, pedepsindu-ne, iar acţiunea lor continuă şi azi şi nu sînt şanse să ne eliberăm vreodată de sub această ocupaţie asupra spiritului naţional, a ethosului. Stăm perpetuu, definitiv sub observaţia comisarilor, străini şi veşnic pedepsitori. Spun străini şi nu înţeleg neapărat să mă refer doar la străinii propriu-zişi pentru că şi un român neaoş, fie doar din ignoranţă fie dintr-o distorsiune a caracterului său, poate face mult rău celor de un neam cu el, fiind asimilat perfect alogenilor în fapt. El se înstrăinează de ai lui şi, dacă nu devine cu totul un alogen, accede totuşi fie şi doar la rangul de servitor al acelora.
Această adversitate funciară, dintre autohtoni şi alogeni, ţine de logica perversă a istoriei, a ceea ce produce mecanica socială a discriminării pozitive, existentă în mod natural şi nu doar ca produs al unei corectitudini politice. Infiltraţi sau născuţi şi crescuţi într-un anumit corp etnic, străinii sînt prin chiar aceasta favorizaţi de destin. Fiind altceva decît cei mulţi, ai ţării, ei dezvoltă nu doar nu sentiment de alteritate ci şi unul de superioritate, convingerea că ei nu sînt ca turma ci sînt o elită, nişte aleşi, ai lui Dumnezeu sau doar ai destinului, şi că merită în consecinţă un tratament special. Mai mult chiar, posedînd o conştiinţă a faptului că sînt minoritari, expuşi într-o mare mulţime de altceva, ei dezvoltă capacităţi specifice de apărare şi de atac în spaţiul social în care trăiesc. Vor spune despre ei înşişi că sînt inteligenţi, dar acea inteligenţă este mai degrabă o hiperdezvoltată capacitate de adaptare, doar un rezultat al unei selecţii naturale, aşa cum unui handicapat în lipsa unui organ senzitiv i se dezvoltă altul compensator, precum de exemplu la un orb auzul. Devin astfel elita ţării, revoluţionarii care o vor salva, deţinători unici ai adevărului. Aşa au fost comuniştii, şi nu doar cei care erau evrei sau unguri sau bulgari sau ţigani sau ruteni, ci toţi comuniştii, inclusiv cei din rîndul ţăranilor români, aceştia, pe cît de mult deveneau comunişti, tot pe atît se dovedeau a fi străini de interesele neamului. Şi, dimpotrivă, au fost evrei care s-au ilustrat în stalinismul românesc grobian şi s-au recuperat ulterior, devenind o podoabă, o bogăţie a acestei ţări. În timp ce Păunescu, prin caracterul josnic al culturii sale de nivelul a doar patru clase primare, a făcut neamului său mult rău, fiind ca o placă de beton peste planta firavă a spiritului românesc, au fost alţii, evrei, care s-au dovedit pozitivi pentru noi. Aşa a fost admirabila doamnă Maria Banuş, cu poezii în care nu-şi maschează evreitatea şi cu traduceri din Goethe şi din Rilke prin care consolida europenitatea românilor. Sau acel excepţional Eugen Jebeleanu, cel care alături de Geo Bogza a făcut opoziţie la ceauşism, chiar el, avînd acest alibi că în tinereţe a profetizat asupra destinului viitorului dictator. Poţi fi de alt neam şi cu toate acestea, păstrîndu-ţi specificitatea, să fii integrat, ca o nuanţă în plus, în spaţiul spiritual al ţării în care locuieşti, şi eşti cu adevărat străin dacă te poziţionezi în adversitate cu cei mulţi, pretinzînd nu să te schimbi tu ci să-i obligi pe ei să se schimbe, să se adecveze ei standardelor tale.
Deşi acestora trei şi altora ca ei le-am recunoscut prestanţa de anvergură naţională, nu lîngă ei m-am format, ci prin frecventarea unor personalităţi şi a operelor acestora precum Lucian Blaga, C. Noica, Petre Ţuţea şi Dumitru Stăniloae. Aceştia sînt ai mei, în ei îmi recunosc eu sufletul neamului, datina, ethosul. Văzînd în ei miezul de foc al românismului contemporan, am oroare de străinătatea endogenă, de cea parazitară care înăbuşă mintea celor mulţi.
Aceste idei le-am avut în minte în timp ce străbăteam o carte nu demult apărută: I. Oprişan, Asaltul cetăţii, Dosarul de securitate al lui G. Călinescu, Saeculum I. O., 2014. Ca istoric literar şi ca editor, autorul ei are merite deosebite şi a dovedit de-a lungul anilor un adevărat cult pentru ilustrul său precursor. El a cules din arhive documentele dosarului întocmit de securitate, le tipăreşte aici cu acribie şi le dublează cu comentariile sale. Calitatea sa de istoric literar este aşadar de necontestat, dar lectura lucrării sale mi-a produs nu doar un plictis enorm, ci şi o iritare continuă. O plictiseală pentru că e multă repetitivitate în carte, frazele puţine ale unuia sînt reluate de altul şi de altul, citate apoi de alcătuitorul ediţiei şi tot aşa parcă la nesfîrşit. Iar iritarea mi-a fost provocată îndeosebi de obtuzitatea securiştilor dotaţi cu un intelect minim, bont şi acela, disperaţi să adune dovezi ale unor vinovăţii reale şi mai ales imaginare. Nodul poliţistic al acestei ample urmăriri a lui G. Călinescu porneşte de la delaţiunea cuiva tocmai din Piteşti care, prins cu nişte ilegalităţi cu aur, scapă de pedeapsă relatînd la miliţie că ştie de la nişte interpuşi că renumitul scriitor lucrează la o carte despre Ororile comunismului în România, cu manuscrisul căreia vrea să plece la Paris unde, cu sumele obţinute din publicarea acesteia, ar urma să trăiască acolo împreună cu iubita tînără, care tocmai l-a părăsit. O intrigă ireală şi de prost gust, pentru că G. Călinescu nu este, dar absolut deloc nu este un Soljeniţîn, şi de la el nu a rămas nici cea mai infimă urmă a vreunui măcar proiectat Arhipelag Gulag românesc. Cu atîta îndîrjire caută securiştii respectiva carte de parcă ar fi împinşi la aceasta de subconştientul lor în interiorul căruia posibil să fi existat fermă convingerea că regimul era caracterizat de atît de cumplite orori, încît era de datoria faimosului scriitor să le divulge lumii. Nu cred că vreodată ei s-a resemnat cu ideea că o atare lucrare nu a fost nicicînd scrisă. O dezamăgire şi pentru noi toţi, cei care speram că nouă, ca popor, scriitorul ne va salva onoarea punînd lucrurile la punct în faţa istoriei.
Impresia generală asupra acestor ultimi ani din biografia lui G. Călinescu, anii 50, 60 ai secolului trecut, este aceea a unei farse groteşti, cu unele accente tragice este adevărat, dar în principal e vorba de un joc gratuit şi hidos. Securitatea a fost, pe lîngă calitatea ei de instrument al represiunii, şi o instituţie inutilă care culegea, care extorca informaţii derizorii, nimicuri în absolut pe care le-a arhivat de parcă de ele ar fi depins soarta lumii. Cu adevărat, membrii ei, angajaţii pe care îi avea nu şi-au meritat deloc salariile, de bănuit că au fost dintre cele mai consistente. E în totul o comedie fără sfîrşit în care urmăriţi şi urmăritori se prefac că ar avea nişte convingeri ideologice, cînd în fapt ei doar se joacă de-a oamenii, deşi nu sînt decît nişte marionete într-o piesă pe care nu vreunul dintre ei o regizează. O societate în pură alienare mintală.
De aici, de la această situaţie de inconsistenţă a respectivei lumi, mai decurge un fapt extrem de grav: notele informative, pentru obţinerea cărora se fac atîtea eforturi: informatori legendaţi cu pseudonime, case conspirative, urmăriri ca în filme şi telefoane ascultate, microfoane, înregistrări transcrise, rapoarte şi apoi sinteze structurate ierarhic, pe grade şi funcţii de ofiţeri, o întreagă babilonie, acele note informative sînt absolut inutile, complet nevinovate, pur neant verbal care nu a folosit la nimic. În cei 25 de ani care s-au scurs de la căderea regimului comunist şi de cînd poliţia politică tot este deconspirată, deşi au existat în comunismul românesc nu doar persecuţii ci de-a dreptul crime politice, din cîte ştiu eu nu a ieşit la lumină nici măcar un singur caz de consecinţă juridică a unei atari delaţiuni. În fapt nimeni, dar absolut nimeni nu a avut de suferit de pe urma unei astfel de note informative. Şi cu toate acestea cît tapaj s-a făcut despre informatori. O diversiune sinistră prin care securitatea este confirmată şi opera ei este dusă mai departe, fie şi doar în postumitatea ei politică. În cazul acesta concret, al cărţii la care mă refer, nu cel turnat mi se pare a fi cu adevărat un caz tragic ci mai degrabă turnătoarea cea mai harnică de pe lîngă el, pentru subjugarea căreia securitatea uzează de cele mai abjecte mijloace: o arestează, o dă afară din slujbă, şi-o subordonează în cel mai mizerabil mod. Ce va fi fost în sufletul acelei sărmane fiinţe? Prin cîtă suferinţă morală a trecut ea? Eu, care am trăit comunismul pe toată dimensiunea lui de oroare, eu ştiu că regimul nu a fost ajutat cu absolut nimic de informatori, de delaţiunile unor Paleologu, Doinaş, Caraion, acuzaţii de colaboraţionism, iar aceştia sînt, cel puţin pentru mine, unii dintre cei mai proeminenţi şi mai adevăraţi anticomunişti ai acelui timp, şi în paralel cu aceasta ştiu preabine cine au fost adevăraţii comunişti, vinovaţii de dezastrul ţării. În nici un caz ei!
În ceea ce îl priveşte pe G. Călinescu, caracterizat nu doar o singură dată în carte ca fiind geniu şi nebun, pot spune că noţiunea de geniu este una de sorginte romantică şi ea nu mai este aplicabilă în timpurile recente. Judecată valoarea lui, a operei sale îndeosebi, prin relaţionarea cu contextul în care a trăit, figura sa se înalţă deasupra celor ale contemporanilor săi, dar în anii postbelici el se micşorează ca personalitate, fiind în felul său un nebun care se complace adesea să joace farse oficialităţilor cu care intră în coliziune. Nebunia lui, ca şi aceea a lui Lucian Blaga, era una reală şi poate fi diagnosticată ca fiind o nevroză penitenciară, deşi el nu a fost închis, dar viaţa în România acelor ani era una de închisoare pentru toţi cetăţenii ţării, din multe puncte de vedere. Sub presiunea ocupaţiei ideologice, boala acestora doi, ca şi în grade diferite a multora dintre concetăţenii lor, a fost una a isteriei şi a exaltării maladive, a unei supradimensionări a persecuţiilor pe care le îndurau. Pur-şi-simplu ei nu fac faţă presiunii aberante sub care le este dat să trăiască. Iar ceea ce totuşi mai produc sînt lucrări distorsionate, în care egoul lor bolnav se complace.
După al doilea război mondial, prin naturală epuizare, dar îndeosebi sub presiunea factorilor politici, puterea creatoare a lui G. Călinescu intră într-un tot mai accentuat declin. Ar fi fost mai normal ca el, abstras din zbuciumul istoriei, să îşi continue creaţia intelectuală, pe un drum pe care îl indică trei mici texte din acea perioadă: Domina bona, Poezia “realelor” şi Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică. Dar nu!, el se pierde din ce în ce mai mult pe căi minime şi oportuniste vrînd imposibilul, adică şi să placă oficialităţilor şi să fie fidel spiritului propriu. Pînă şi scrierea romanelor şi a poeziilor este o cădere în vulgar a intelectualului care fusese pînă atunci. Ce să mai zic de gazetăria sa, faimoasa Cronică a optimistului, a cărei apariţie vinerea în Contemporanul era aşteptată cu sufletul la gură de cititorii săi care sperau să găsească măcar printre rînduri vreun semn de împotrivire la regimul de teroare ideologică. Alţii, în situaţii imposibile, cvasi-similare, au apelat la modalităţi de exprimare literară mai onorabile: Ernst Jünger a ales să scrie jurnal, ducele de Saint-Simon memorii, iar Tacitus anale. E mai multă demnitate în acele specii literare decît în trivialul roman cu cheie! Ce să mai spun de faptul că ceea ce s-a tipărit din această literatură silnică, şi încă în cinstea unui congres al partidului, a fost rezultatul unui troc cu cenzura comunistă! Dar să trecem, aşa erau timpurile.
La un moment dat, în cartea publicată de I. Oprişan este notată mărturia lui G. Călinescu că el ştie de la un înalt funcţionar al partidului că toate dificultăţile de care se loveşte sînt cauzate de ostilitatea unor evrei din conducerea Comitetului Central, adversari şi persecutori tocmai ai lui, cel care la apariţia Istoriei… sale fusese atacat furibund ca filosemit, ca înrobit elementelor evreieşti din cultura română, cărora în lucrarea sa le-ar fi supradimensionat contribuţia. Probabil el se încrede în explicaţia ce i-a fost furnizată de respectivul binevoitor şi pregătindu-şi de reeditare monumentala Istorie… i-a adăugat doar cîteva accente care pot părea antisemite, nişte succinte date biografice ale unor scriitori evrei care sînt astfel deconspiraţi rasial. Aşadar, el acceptă explicaţia dar în fapt se înşală: aceia îi erau ostili nu întrucît erau evrei, ci doar în măsura în care erau străinii care luaseră în stăpînire ţara. Stalin însuşi îi trimisese la noi la sfîrşitul războiului ca, prin ei, să fim luaţi în stăpînire şi diminuaţi, supravegheaţi şi pedepsiţi.
Spuneam ceva mai la începutul textului că pe vremea ceauşismului ultim, undeva în Bucureşti, în cartierul privilegiaţilor stătea în adormire o întreagă lume alogenă şi dependentă de Moscova, cititoare fidelă a ziarului Pravda. Naţionalismul comunist, cu toată demagogia lui patriotardă, ajuns la conducerea ţării nu a distrus acea lume ci doar a împins-o ceva mai în spate, într-o penumbră a istoriei. Îşi recunoştea şi îşi conserva astfel descendenţa genetică, legătura ombilicală. Cînd în decembrie 1989 s-a dat un semnal de la Moscova, staliniştii aceia din cartierul Primăverii au ieşit la lumină şi au acaparat direct ţara, nu doar indirect ca pînă atunci, ci direct ca în vremurile lor cele mai bune, de imediat de după al doilea război mondial. A fost ocazia ca să îşi desăvîrşească opera începută în anii stalinismului. În aceasta constă originalitatea ieşirii ţării noastre din comunism, traseul acestei ieşiri a presupus un recul, un ocol amplu prin trecutul nostru, obligaţia recuperării stalinismului autohton.
Poate pentru că nu m-a interesat, poate pentru că intelectualmente nu eram în posesia unei dotări adecvate, nu am izbutit niciodată să citesc mai mult de o pagină, două din cărţile atît de prolificului Zigu Ornea. Şi nici din acelea ale altului comisar ideologic: Ovid S. Crohmălniceanu. Însă, din puţinul cît l-am citit din scrisul lor, şi tot am reţinut ceva. Într-o evocare a primului dintre aceştia consacrată celui de-al doilea se mărturiseşte că de Anul Nou evocatorul primea de la cel evocat o felicitare ce cuprindea îndemnul: Şi mai ales nu uita: beleşte-i pe fundamentalişti! Iată deci misiunea alogenilor în cultura română, să îi belească pe fundamentalişti, pentru că de drept ei nici nu sînt altceva decît nişte belitori profesionişti. Dar cine sînt atunci fundamentaliştii? Ei nu sînt decît nişte români ireductibili, exclusiv români şi nimic altceva decît eventual nişte români filoromâni. Cînd G. Călinescu l-a elogiat pe N. Iorga asasinat de legionari, aşa s-a definit pe sine, afirmînd că el nu este doar un român, ci un român filoromân. Grea vinovăţie, merita să fie belit!
Faţă de standardele de acum, din democraţia noastră originală, G. Călinescu este vinovat nu doar o dată, ci chiar de mai multe ori. Şi dacă a scăpat în anii sumbri de arestare, astăzi în chiar anii aceştia 2015, astăzi ar avea toate şansele să fie băgat la zdup, cum se spune. Aceasta pentru că urmaşii staliniştilor şi chiar staliniştii cîţi mai sînt au depăşit cu mult romantismul sîngeroşilor ani 1950, s-au perfecţionat şi în mod ştiinţific în baza legii propuse de un politician, găgăuţă şi liberal acesta, renumitul scriitor poate fi condamnat de drept şi de facto. El cade grav sub incidenţa legii recente şi atunci cînd, după consemnările de la securitate, afirmă că mareşalul Ion Antonescu a fost în felul lui un erou, ba chiar mîntuitorul patriei, precum şi de mai multe ori cînd în Bietul Ioanide îndeosebi se ocupă cu descrierea legionarilor, fără a sublinia îndeajuns caracterul lor criminal. Ca să nu mai spun şi că a citit fără a lua atitudine romanul cu legionari al lui Dinu Pillat, ce-i drept acesta un liberal pur-sînge, din imediata stirpe a Brătienilor întemeietori. Nu ca tiripliciul liberal de azi!
Nu ştiu dacă vreunii dintre noi şi cîţi, căzînd sub incidenţa acestei legi, vom intra la închisoare pentru delictul de a gîndi liber. Dar de toate acestea un singur lucru mă consolează, că toţi aceşti alogeni nu sînt în istorie decît un pur neant, că aşadar vor cădea în uitare. Aşa s-a întîmplat cu Felix Aderca, Camil Baltazar, Demostene Botez, cărora G. Călinescu le-a acordat în lucrarea sa monumentală cîte un spaţiu imens, iar acum, în zilele noastre, ei pur şi simplu nu mai există. Aşa tocmai se întîmplă, o similară cădere în uitare, cu Zigu Ornea şi Ovid S. Crohmălniceanu, atît de vii, de agitaţi prin spaţiul public în antumitate şi atît de morţi ca interes pentru ei în postumitate. Şi este de presupus că aceiaşi uitare îi va înghiţi şi pe cei doi ayatolahi veniţi din stalinism, din comunismul românesc timpuriu, şi acum la vîrste matusalemice dominînd, discret dar nu mai puţin autoritar, două domenii vitale: filozofia şi istoria literaturii române. Se întîmplă aşa, ca ei să fie şterşi din cartea vie a spiritului românesc, pentru că ei nu sînt ai noştri. Căci unde sînt azi Mihai Novicov, Nicolae Moraru, I. Vitner, Vicu Mîndra şi atîţia alţii ca ei care dominau cîndva actualitatea românească? Unde le este acestora moştenirea culturală? Ei au fost opozanţii direcţi şi schingiuitorii indirecţi ai importantului critic şi istoric literar. Figuri de-a dreptul misterioase şi exotice despre care nu se mai ştie nimic. Ceea ce s-a publicat pînă acum despre unii dintre ei decepţionează. O carte despre Leonte Răutu este doar o colecţie de insulte.
În schimb, ai noştri sînt tot mai vizibili, cu toate greşelile lor, oricît de mari, G. Călinescu şi Tudor Vianu, Tudor Arghezi şi Lucian Blaga, Mircea Eliade şi C. Noica, Emil Cioran şi Mircea Vulcănescu. Ei, doar ei sînt valorile noastre morale, eroii şi sfinţii nostri. Şi toţi ceilalţi de un neam şi de un suflet cu ei. Să constatăm aceasta nu înseamnă că am comite un act de xenofobie ci doar că am stabilit ecuaţia realităţii care ne include şi pe noi. Iubesc străini dar această iubire oricît de puternică ar fi nu are cum să-i metamorfozeze în indigeni. Rămîn ce-au fost şi sîntem chiar ceea ce sîntem!

Interviu (apocrif) cu Mihai Eminescu, colaj de Miron Manega (din publicistica lui Eminescu)

De obicei nu preiau munca altora, dar de data asta nu mă pot abţine. Un interviu postum cu Mihai Eminescu, redactat pe baza articolelor sale de prin ziare. (George Damian)

Sursa  http://www.george-damian.ro/interviu-cu-mihai-eminescu-4168.html

Colaj de Miron Manega, preluat din ziarul Timpul de la Chişinău.

Domnule Eminescu, aţi putea descrie, în câteva cuvinte, cam cum arată România de astăzi, în perspectivă socială şi politică?

Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia plătiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchii pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţi s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică.

Care credeţi că este cauza acestei situaţii?

Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, pe aceea de cetăţean al universului… Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale: control, suveranitatea poporului, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor al statului modern.

Aţi definit, în editorialele de la TIMPUL, aceste legi de import ca fiind „legi ale demagogiei”. Ce sunt acestea şi cum ar trebui să arate nişte legi… „nedemagogice”?

Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol. Cum s-a ajuns la acest import necondiţionat? Spiritul public nu e copt… Această copilărie a spiritului nostru public se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri, rău sau deloc preparaţi, s-au întors din Paris, unde, uimiţi de efectele strălucite ale unei vieţi istorice de o mie şi mai bine de ani şi uitând că pădurea cea urieşească de averi, ştiinţă şi industrie au un trecut foarte lung în urma-i, au socotit a introduce aceeaşi stare la noi, introducând formulele scrise ale vieţii publice de acolo. Deci, îi învinuiţi de superficialitate… E o zicală veche că, de-ai sta să numeri foile din plăcintă, nu mai ajungi s-o mănânci. Drept că e aşa, dar cu toate acestea acele foi există. Şi dacă n-ar exista, n-ar fi plăcintă. Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivită. Condiţiile plăcintei noastre constituţionale, a libertăţilor publice, de care radicalii se bucură atâta, sunt economice; temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucată de piatră, îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statua, din în pânzătură fină, din fier maşine, din lână postavuri.

Este clasa noastră de mijloc în aceste condiţii? Poate ea vorbi de interesele ei? După părerea dumneavoastră, ce prevalează – sau ce ar trebui să prevaleze – în viaţa unui stat: politicul sau economicul?

De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice… Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mişcării bunurilor; ea e mai adâncă, e socială şi morală. Fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână. Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei, a pierdut cineva.

Am avut de curând alegeri locale unde, conform unui nărav devenit tradiţie, mita electorală a fost la loc de cinste. Se pare că mita este una dintre bolile societăţii româneşti. Cât de corozivă credeţi că este această racilă?

Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta; pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii… Oamenii care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie… Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti…

Dar Justiţia ce păzeşte?

Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie. Daţi-mi un indiciu din care să se poate vedea că tot sistemul administrativ este direcţionat împotriva populaţiei, nu în sprijinul ei. Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populaţiile noastre din partea administraţiei şi a fiscului când constatăm că, în acelaşi timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii o corabie care arde, şi că emigrează? La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic.

Cum aţi caracteriza actuala clasă politică?

Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului, fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării. De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.

Partidul Conservator, cu care aveţi o legătură strânsă, fără a fi devenit membru al său, şi-a construit doctrina după editorialele Dumneavoastră apărute în TIMPUL. Sunteţi susţinătorul unei teorii, al unui model de stat pe care nici mass-media, nici sociologii nu-l cunosc sau se fac că nu-l cunosc: STATUL ORGANIC. Sunteţi amabil să-l prezentaţi în rezumat?

Viaţa noastră modernă pare a se apropia de povârnişul fatal, pe care istoricii latini îl presupun, fără cuvânt, a fi existat înaintea constituirii statelor, adecă acea stare de vecinică vrajbă, însemnată cu vorbele bellum omnium contra omnes, răsboiul tuturor contra tuturor. Dar, precum în roiul de albine sau în muşinoiul de furnici nu există legi scrise şi facultăţi de drept, deşi toate fiinţele, câte compun un roiu, trăiesc într-o rânduială stabilită prin instincte înnăscute, tot astfel omul primitiv trăieşte din cele dintâi momente în societate, iar când începe a-şi da seamă şi a căuta să explice modul de convieţuire şi de conlucrare, se nasc religiile, care stabilesc adevăruri morale, sub forme adevărat că dogmatice sau mitologice, religii care sunt totodată şicodice. Astfel, s’ar putea spune că întreaga luptă între taberele opuse, numite una liberală – care ajunge la comunism, alta conservatoare – care poate ajunge într’adevăr la osificarea statului, e pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii. Conservatismul luptă pentru datorii. Pentru el, împlinirea datoriilor către semenii săi, solidaritatea de bună voie sau impusă prin legi a cetăţenilor unui stat, o organizare strictă, în care individul e numai mijloc pentru întreţinerea şi înflorirea colectivităţii, cruţarea economică a tuturor claselor, pe care le priveşte ca organe vii ale societăţii, cu un cuvânt organizarea naturală, înţeleasă de toţi, moştenită adesea prin tradiţie, prin obiceiul pământului, recunoscută de toţi fără legi scrise chiar, iată starea de lucruri la care aspiră conservatismul extrem. Dar şi ceastă direcţie are primejdiile ei. Vecinica tutelă, exercitată asupra claselor de jos, le dă într’adevăr pânea de toate zilele, dar le lipseşte de energie individuală, le face indolente. Pe de altă parte sistemul libertăţii, totodată al individualismului, cuprinde primejdii şi mai mari. El preface viaţa într’o luptă de exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluţiunea completă a statului. Şi într’acolo tind ideile comuniste internaţionale de azi.

Între aceste două extreme e poate meşteşugul adevăratei clase politice. Facem parte din Uniunea Europeană. În ce condiţii ne-ar fi favorabilă această apartenenţă?

În condiţiile în care existenţa statului e asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent. Suntem însă, din contra, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională. Acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de sentimentele noastre intime, ci numai de existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre. Ce credeţi că ne aşteaptă în următorii ani? Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun. Urmarea ei, capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii.

Situaţia dezastruoasă pe care aţi creionat-o se regăseşte în vreun fel în evoluţia generală a societăţii omeneşti?

Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.

Colaj de Miron Manega, preluat din ziarul Timpul de la Chişinău.

George Damian- Atrocităţile sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord din iunie 1940

Adun material despre această perioadă istorică pentru a scrie o prefață sau postfață la cartea lui Paul Goma, Săptămâna Roșie... (Dan Culcer)

La începutul anului 1940 regele Carol al II-lea le promitea basarabenilor că nu îi va abandona în faţa sovieticilor (detalii aici). Însă regimul de corupţie care domnea în România a lăsat armata fără armament, iar sistemele de alianţe care garantau graniţele României dispăruseră de mult. Pe 28 iunie 1940 România a cedat Basarabia fără luptă. În rândurile de mai jos puteţi citi un raport al Serviciului Secret de Informaţii care sintetiza dezastrul retragerii armatei şi autorităţilor române din Basarabia. Până la urmă a fost un rezultat de neevitat al corupţiei.

Retragerea armatei române din Basarabia în iunie 1940

Raportul Serviciului Secret de Informaţii despre retragerea din Basarabia

Prin ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 şi acceptat de guvernul român la 27 iunie 1940, cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord urma să se facă cu respectarea următoarelor clauze:

Clauzele ultimatului

1. În termen de patru zile, cu începere dela 28 iunie 1940, orele 14, teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de Nord va fi evacuat de trupele şi autorităţile române.

2. Pe de altă parte, în mod succesiv, acelaşi teritoriu va fi luat în stăpânire de forţele Armatei Roşii.

3. La 28 iunie 1940, forţele Armatei Roşii vor ocupa punctele Chişinău, Cernăuţi şi Cetatea Albă.

4. Autorităţile vor trebui să predea în perfectă stare şi în întregime: căile ferate, depozitele de orice fel, întreprinderile industriale, etc..

5. Se va constitui o comisie mixtă plenipotenţiară, care va reglementa formalităţile predării.

Evacuarea a început în ziua de 28 iunie 1940, orele 14.

Comportarea trupelor şi autorităţilor române

Trupele şi autorităţile române au căutat să respecte întocmai aceste clauze, luând toate măsurile în consecinţă; cunoscându-se însă că evacuarea în acest termen nu se va putea realiza complect, s-a cerut o prelungire de două zile, cu respectarea clauzelor iniţiale, ceea ce a şi fost acceptat de guvernul sovietic.

A. Comportarea sovietelor în timpul retragerii armatei şi autorităţilor române

Comportarea guvernului sovietic

Guvernul sovietic nu a respectat clauzele ultimatumului, considerându-le ca pe nişte noţiuni sterile pentru opinia publică internaţională, deoarece cuvântul de ordine dat şi executat de armata şi autorităţile sovietice a fost:

a) Ocuparea armată dintr-odată a întregului teritoriu basarabean şi bucovinean în cel mai scurt timp şi cu toate mijloacele avute la dispoziţie. În acest scop, unităţile sovietice s-au infiltrat mult în spatele trupelor române, care se retrăgeu conform planului prestabilit, ocupând diferite localităţi şi noduri importante şi vitale de comunicaţie, fie prin înaintarea rapidă a unităţilor motomecanizate, fie prin debarcarea de paraşutişti, fapt ce a împiedicat şi desorganizat măsurile luate de autorităţile române pentru evacuare, blocând reţeaua de comunicaţie şi ocupând punctele principale locale de legături şi transmisiuni, făcând astfel imposibilă efectuarea evacuării diferitelor depozite de armament şi materiale ale Armatei. În acelaş timp, aviaţia sovietică evolua pe deasupra trupelor române în retragere, producând o mare panică.

b) Instigarea şi înarmarea elementelor ostile şi tulburente locale prin agenţi comunişti infiltraţi pe tot teritoriul cedat odată cu înaintarea unităţilor motomecanizate şi debarcarea paraşutiştilor. aceştia au format bande de terorişti, dedându-se la acte de sabotare şi teroare, împiedicând evacuările, executând aresări şi sechestrând şefi de autorităţi, insultând şi molestând ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, degradând reţeaua de comunicaţii şi transmisiuni şi dezarmând autorităţile române locale pentru menţinerea ordinei. Toate aceste acte erau executate cu sprijinul şi încurajarea trupelor sovietice infiltrate.

c) Dezarmarea unităţilor române izolate de către trupele sovietice regulate

Dat fiind că, unităţile motomecanizate şi paraşutiştii sovietici s-au infiltrat în spatele trupelor române şi au ocupat diferite localităţi şi noduri vitale de comunicaţie, blocând gările şi oprind plecarea trenurilor, transporturile nu au putut fi dirijate la timp conform planurilor de evacuare.

Profitând de această situaţie critică, trupele sovietice motomecanizate sub comandă au înconjurat formaţiunile mici române şi sub ameninţarea mitralierelor de pe tancuri şi autoblindate, le-au dezarmat, le-au luat mijloacele de transport, au arestat şi degradat ofiţerii şi subofiţerii, punându-le astfel în imposibilitate de a-şi continua evacuarea.

În continuarea operei de terorizare a acestor unităţi, trupele sovitice au obligat, sub ameninţare, pe ofiţerii şi soldaţii români să strângă armamentul, rezultat din dezarmare şi să-l depoziteze în locurile fixate de ei.

După aceasta, trupa a fost lăsată voia întâmplării, soldaţii basarabeni fiind obligaţi să plece în localităţile de origină cu rechiziţiile (animale, cai şi căruţe), soldaţii din Vechiul Regat lăsaţi fără comandanţi, hrană şi mijloace de transport, iar ofiţerii expuşi – mai întâi – batjocoririi publice, apoi încarceraţi.

d) Desfăşurarea unei intense propagande de denigrare a Armatei şi Autorităţilor române de falsificare a situaţiei politice din România şi de proslăvire a regimului comunist Uniunea Sovietică.

Pentru aceasta, agenţii comunişti, plasaţi dinainte în Basarabia şi Bucovina de Nord, precum şi cei veniţi odată cu primele trupe de infiltraţie, au făcut aprecierei jignitoare şi de ponegrire a Armatei Române şi a Comandamentului său, au criticat vehement şi cu ostilitate activitatea desfăşurată de autorităţile române, căutând să dovedească incapacitatea şi lipsa de gospodărire a conducătorilor şi starea de mizerie a populaţiei în comparaţie cu situaţia din U.R.S.S..

Totodată, agenţii sovietici au afirmat că în România este o mare sărăcie, că a isbucnit revoluţia, că Ungaria şi Bulgaria au declarat război României, ocupând Transilvania şi Dobrogea, şi că trupele germane au ocupat Bucureştii pentru a restabili ordinea.

În acelaşi timp, agenţii au căutat să descrie regimul de libertate şi prosperitate din Uniunea Sovietică, promiţând Basarabenilor şi Bucovinenilor acelaş regim şi bună stare. Toate acestea au avut de scop, pe de o parte să inducă în eroare populaţia, înşelându-i buna credinţa, ascunzând contrasturile dintre viaţa din teritoriile cedate şi cea din U.R.S.S., şi pe de altă parte să provoace un spirit de ostilitate faţă de România. Scopul principal – însă – era să determine pe cei cari voiau să se repatrieze de a renunţa la această idee.

B. Comportarea sovietelor după retragerea Armatei şi Autorităţilor Române

Comportarea faţă de ofiţerii arestaţi

În general, arestările ofiţerilor români s-au făcut numai pentru şicanarea, molestarea şi batjocorirea lor, fără motive juridice întemeiate. Acest lucru se constată din declaraţiile ofiţerilor repatriaţi, în care sunt expuse – în general – următoarele motive invocate de organele sovietice cu ocazia arestării lor:

a) Primul motiv şi cel mai grav pentru organele sovietice, invocat împotriva celor arestaţi, este faptul că erau ofiţeri români şi educaţi deci – împotriva U.R.S.S. şi regimului de acolo.

b) Al doilea motiv, tot atât de grav, este faptul că au făcut educaţia soldaţilor de sub comandă în spirit anti-comunist şi anti-sovietic.

c) Al treilea motiv este faptul că ofiţerii români au tolerat maltraterea soldaţilor basarabeni de sub comandă.

d) Al patrulea motiv este că au executat ordinele guvernului român de a face lucrări şi de a se pregăti pentru un eventual războiu împotriva U.R.S.S..

e) Al cincilea motiv, este faptul că ofiţerii români au făcut propagandă anti-sovietică printre soldaţi şi populaţia civilă.

f) Al şaselea motiv constă în faptul că ofiţerii români au făcut şi ordonat rechiziţii dela populaţia basarabeană şi bucovineană.

g) În şfârşit, al şaptelea motiv este bănuiala că au făcut spionaj în favoarea României.

Interogatoriile şi cercetările ofiţerilor se făceau sub continui ameninţări (împuşcare, deportare în Siberia), insulte, ofense şi înjurături. Unii ofiţeri în stare de arest au fost chiar şi loviţi. În general, toţi ofiţerii erau forţaţi – sub ameninţări – să semneze declaraţii, al căror conţinut – ticluit de organele anchetatoare – nu era cunoscut, deoarece declaraţiile erau redactate în limba rusă şi nu aveau interpret oficial recunoscut de ambele părţi.

Deasemenea, erau obligaţi – sub ameninţări şi insulte – să recunoască depoziţiile false făcute de indivizi puşi de către organele anchetatoare. Ofiţerilor li se propuneau – sub ameninţări – presiuni şi maltratări morale – să dea informaţiuni asupra organizării şi dotării Comandamentului Armatei române. Au fost obligaţi să declare domiciliile lor şi rudelor din România.

Totodată, majoritatea ofiţerilor au fost obligaţi să dea declaraţie – pe cuvânt de onoare – că vor servi Statul Sovietic, dând informaţiuni asupra intenţiunilor probabile ale Germaniei faţă de U.R.S.S. şi că nu vor spune nimănui tratamentulo la care au fost supuşi în timpul arestării şi anchetării. Deasemenea, unor ofiţeri români li s-a propus să rămână în serviciul Armatei sovietice cu aceleaăi grade, sau altele mai superioare.

Tratamentul în timpul reţinerii

Toţi ofiţerii au fost încarceraţi la un loc cu criminalii şi infractorii de rând, fiind puşi să spele podelele, să care hârdaiele cu materii fecale şi să cureţe closetele cu mâinile. Erau cazaţi câte 16-18 persoane în celule de 4,50 x 1,80 x 4 metri care în mod normal nu puteau adăposti decât trei delicvenţi. Dormeau pe pardoseală de ciment, fără nici un fel de cazarmament, din care cauză ofiţerii erau nevoiţi să îşi aştearnă hainele pe jos.

Hrana era mai mult decât insuportabilă, şi preparată în condiţiuni infecte, constând în general dintr-o apă fiartă, murdară, în cele mai multe cazuri fără zahăr, căreia i se zicea ceai, circa 400 grame pâine neagră şi rău preparată pe zi, supe de arpacaş sau hrişcă, fără grăsimi, şi uneori ciorbă de varză şi sfeclă furajeră, sau supă de macaroane. Seara, hrana consta din acelaş ceai sau apa dela macaroane.

Masa se servea la ore nepotrivite, uneori ceaiul la ora 12, prânzul pe la ora 16 sau 18, iar masa de seară pe la ora 23-24, sau la mic interval după masa de prânz. Vesela consta exclusiv dintr-o strachină de lut şi o lingură de lemn, în care se servea atât masa cât şi ceaiul şi apa.

Ofiţerii nu erau scoşi din celule decât pentru cercetări – numai noaptea – şi la closet de două ori pe zi – la ora 4 şi 18, restul timpului fiind petrecut în aceste celule suprapopulate, cu miros pestilenţial, pline de ploşniţe şi paraziţi şi într-o temperatură aproape insuportabilă, unde mai erau nevoiţi să-şi facă nevoile şi în hârdău.

Ofiţerilor nu li s-a permis să aibă sau să-şi procure rufărie, săpun şi cele mai elementare lucruri şi materiale pentru higiena corporală. Baia se făcea odată la 20 de zile, într-un timp foarte limitat, cu care ocazie îşi spălau şi cămaşa de pe ei. Deasemenea nu li se permitea să aibă obiecte de bărbierit, fiind tunşi şi bărbieriţi cu maşina de tuns.

Din cauza promiscuităţii, în care se aflau, la un loc cu indivizi de pe cea din urmă treaptă a societăţii, şi din cauza lipsei de îngrijire higienică, toţi s-au umplut de paraziţi, unii îmbolnăvindu-se fie că dormeau pe jos, fie din cauza hranei şi necurăţeniei. Asistenţa medicală era inexistentă, lipsind atât medici cât şi medicamente strict necesare. Vizita medicală era făcută – odată la 3-4 zile – de câte două surori de caritate, absolut nepregătite, iar medicamentele administrate constând din sare amară, chinină şi tinctură de iod. Cercetările aveau loc numai noaptea, la diferite ore, cu scopul de a deranja pe cei din celulă, adăugându-se un supliciu în plus la cele existente.

Paznicii închisorii şi sentinelele aveau o comportare faţă de ofiţeri mai jignitoare decât faţă de criminalii şi infractorii de rând, înjurându-i, molestându-i, îmbrâncindu-i, ofensându-i şi forţându-i să spele podelele, să cureţe closetele cu mâinile şi să care hârdaiele cu murdării. Cererile ofiţerilor în legătură cu procurarea de obiecte de higienă, rufărie şi alimente erau nesocotite şi luate în derâdere. În timpul arestării, ofiţerilor şi subofiţerilor li s-au luat toate obiectele de preţ şi bagajele, fără a li se da vreo dovadă. Multe din aceste lucruri au fost restituite la repatriere, însă toate erau devalizate de către soldaţii sovietici. Ofiţerii – la eliberare – au fost însă obligaţi să semneze declaraţii că au primt toate lucrurile. Ofiţerii combatanţi, basarabeni şi bucovineni, au fost opriţi – fără excepţie – în închisori şi trimişi în judecată.

Prin toate cele arătate mai sus, se urmărea demoralizarea şi maltratarea morală a ofiţerilor pentru a-i forţa să recunoscă învinuirile făcute de anchetatori, de a da informaţiunile cerute şi de a primi propunerile de a face servicii Statului sovietic.

C. Atitudinea faţă de populaţia civilă

Faţă de populaţia civilă, atitudinea autorităţilor sovietice, în special N.K.V.D., era mai mult decât intolerantă.

Foştii funcţionari erau arestaţi şi supuşi aceluiaşi tratament ca şi ofiţerii. Averile lor au fost confiscate şi lăsaţi pe drumuri fără nici un mijloc de traiu.

Intelectualii români erau deasemenea arestaţi şi duşi în interiorul U.R.S.S., mulţi fiind executaţi sub învinuirea şi bănuiala de a fi fost ostili regimului sovietic. Toate acestea de mai sus, numai în urma denunţurilor făcute şi a informaţiunilor culese anterior de către agenţii sovietici trecuţi clandestin pe teritoriu român.

Ţăranii au fost obligaţi să predea totul organelor sovietice şi în caz de refuz, s-a răspuns cu arestarea, executarea sau deportarea în interiorul U.R.S.S..

Persoanele care doreau să se repatrieze au fost şicanate, purtate din loc în loc, în scopul de a renunţa la această idee, bunurile lor mobile şi imobile confiscate şi obligaţi să semneze declaraţii că după sosirea în România vor activa în favoarea Serviciului de Spionaj sovietic, părinţii lor fiind opriţi ca ostateci. Mutora li se propunea să rămână pe loc, promiţându-li-se funcţii înalte în administraţia sovietică.

Foştii parlamentari români – în special cei care făcuseră parte din Sfatul Ţării şi Frontul Renaşterii Naţionale – au fost arestaţi şi trimişi în judecată sub învinuirea de trădare şi pactizare cu autorităţile române. Deasemenea foştii ofiţeri şi subofiţeri din armata albă au fost până la unul executaţi fără nici un fel de judecată.

Mulţi foşti funcţionari români, cari nu au fost arestaţi în primele zile după desăvârşirea ocupaţiei, au fost obligaţi să contuinue serviciul, iar cei care au refuzat, au fost arestaţi şi trimişi în judecată sub învinuirea de sabotaj.

Bisericile au fost închise, preoţii batjocoriţi, unii arestaţi şi obligaţi să presteze alte servicii decât cel religios. Numai datorită intervenţiei populaţiei, bisericile au fost redeschise, însă cei cari le frecventau erau suspectaţi. Unele biserici au fost – însă – transformate în cantine sau sedii de Înalte Comandamente Militare.

La repatriere, autorităţile sovietice au oprit atât ofiţerilor cât şi populaţiei civile banii şi obiectele de preţ, lăsându-li-se numai câte 1.000-2.000 lei, pentru restul dându-li-se câte o dovadă, în care se arăta că sumele oprite constituiau o contrabandă de valută.

Comiţând aceste acte reprobabile, autorităţile sovietice urmăreau trei scopuri bine distincte:

a) În primul rând se căuta determinarea populaţiei civile de a renunţa la ideea de repatriere, pentrucă acest lucru ar fi aruncat o lumină urâtă asupra regimului sovietic.

b) În al doilea rând, prin teroarea deslănţuită de organele Gugobez, se urmărea ca cei repatriaţi să acţioneze în favoarea Serviciului de Spionaj sovietic, acesta interesându-se de situaţia Armatei române şi de planurile probabile ale Germaniei faţă de U.R.S.S..

c) În al treilea rând, autorităţile sovietice căutau să determine populaţia civilă de a se transforma în agenţi de propagandă comunistă în vederea întăririi cât mai urgente a regimului comunist în teritoriile cedate.

Petru URSACHE – „Galaxia Grama” - extras din revista Convorbiri literare, Iași

Extras din Convorbiri literare, Iunie 28, 2013

S-a observat de multă vreme că istoricul Gheorghe Buzatu este un luptător tenace si fără odihnă pentru carte românească adevărată, aratînd firea reală, bună-rea, cu care suntem înzestrati si de care suntem răspunzători să dăm seamă, înainte de toate, fată de noi însine si înaintea lui Dumnezeu. Mărturie stă numărul impresionant de publicatii cărora le-a dat fiintă ori repuse în circulatie, majoritatea concepute în acord cu modelele spirituale care l-au însufletit permanent pe autor, Eminescu, Iorga, Antonescu, personalităti emblematice pentru noi. În această actiune temerară si benefică, a pornit pe cont propriu, initial, dovadă unele studii de tinerete ca Războiul secret (1973), Dosare ale războiului mondial (1978) sau România si trusturile petroliere internationale pînă la 1929, teză de doctorat la origine. Cum istoria se defineste prin functia ei pedagogică, de cunoastere si autocunoastere, si cum educatia cade, de regulă, în sarcina unor grupuri de personalităti competente, ca orice problemă de maximă răspundere, supraindividuală, Gheorghe Buzatu s-a asociat cu specialisti pe măsură. Asa a fost abordată disciplina în ansamblu (Stat, societate, natiune), pe secole (Istoria românilor în secolul XX), dar si pe teme speciale, adesea inedite, intentia fiind aceea de a se continua traditia înaintasilor, în măsura în care ea s-a învrednicit să reziste timpului, de a corecta, „în marginile adevărului”, afirmatiile pasagere. Termenul ruptură se dovedeste a fi operant numai în vederea separării adevărului de minciună, nu pentru a fi semnalate realităti de acelasi grad, fie si la nivele diferite sub raport ontologic. Formula „adevărul meu”, pe care o întîlnim adesea (cu varianta „părerea mea”), ca simplu enunt, nu poate fi concludentă în logica istoricului.

Un moment afirmativ, de accent remarcabil pentru destinul stiintific al istoricului Gheorghe Buzatu si de deschidere orizontică în istoriografia românească, l-a constituit înfiintarea Centrului de Istorie si Civilizatie europeană, sub tutela Academiei Române – Filiala Iasi. Initiativa apartine istoricului si, deopotrivă, membrilor fondatori: Stela Cheptea (director actual), Valeriu Florin Dobrinescu, Emil I. Emandi, Ioan Saizu. Li s-au alăturat, pe parcurs, personalităti recunoscute, precum Stefan Sorin Gorovei, Vasile Neamtu, etc. si mai tinerii Cristian Sandache, Maria Magdalena Székely. Centrul de Istorie si Civilizatie Europeană a luat fiintă în peisajul cultural al Iasului si al tării în 1992 si a înscris în planul de lucru cîteva teme oportune si de acut interes pentru cercetarea contemporană si pentru cunoasterea corectă a profilului spiritual al românismului. Una dintre ele poartă titlulRomânii în istoria universală, o preocupare mai veche, initiată de N. Iorga, pe care o întîlnim si la unii istorici ieseni mai noi. Seria a ajuns, după cîte stiu, la numărul impresionant 327 de volume. Ele au fost distribuite în tară si în străinătate si reprezintă rodul unei armate de specialisti de aleasă reputatie. Sunt publicate pentru prima dată documente secrete obtinute cu greu din arhive străine celebre, cărti de sertar, studii si monografii referitoare la cele mai palpitante momente din trecutul nostru istoric. Este un siaj al cărtii fără precedent în cultura noastră: ca amploare, ca închegare nucleică si competentă profesională. Să se retină că lucrările la care fac referintă nu se mărginesc la simpla semnalare a prezentei românilor în spatiul european, în manieră retorică si festivistă, în orizontalitatea lejeră; ele relevă cu pătrundere elementele de fond care au asigurat esenta si fiinta natiunii ca unitate organică si dinamică, implicarea voluntară si de la sine în actiuni comune, de interes european, răspunderea si justificarea faptelor proprii. Cîteva titluri vorbesc de la sine: Al. Zub, La Révolution française et les Roumains. Impact, images, interprétations. Études ŕ l’ occasion du Bicentenaire (Iasi, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1989, 454 p.); Stefan S. Gorovei, Izvoare străine pentru istoria românilor. Românii în istoria universală (Universitatea „Al. I. Cuza”, 1988, XV + 456 p.); Gheorghe Buzatu, Stela Cheptea, Valeriu Florin Dobrinescu, I. Saizu, Maresalul Antonescu în fata istoriei (vol. l, Iasi, Editura B. A., 1990, XLVI – 504 p.; vol. II, Idem, p. 528 p.); Ioan Muntean, La pas prin „reeducările” de la Pitesti, Gherla si Aiud sau Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane (Bucuresti, Editura „Majadahonda”, 1997, 304 p.); Cătălin Ropală, Periprava. Memorial din gulagul românesc (Bucuresti, Editura „Majadahonda”, 1997, 166 p.); Dulciu Morărescu, Personalităti din alte tări despre România. Dictionar. (Bucuresti, Editura „Paideia”, 1997, 245 p.); Gheorghe Buzatu, Mircea Chiritoiu, Agresiunea comunismului în România. Documente din arhive secrete: 1944-1989 (Bucuresti, Editura „Paideia”, 1998, vol. I – 250 p. ; vol. II – 193 p.); Marian Cojoc, Istoria Dobrogei în secolul XX, I. Canalul Dunăre- Marea Neagră, 1949-1953. Bucuresti, Editura „Mica Valahie”, 2001, 200 p.); Nelu Zugravu, Istoria romanitătii nord- dunărene (secolele II-VIII). Contributii la etnogeneza românilor(Iasi, Centrul de Istorie si Civilizatie europeană, Iasi, 1994, 253 p.), etc.

Institutul asigură cititorului un fond bogat de carte, variat ca tematică si întemeiat pe izvoare credibile. Inspiratorul si sustinătorul acestei orientări, sănătoase si de perspectivă, istoricul Gheorghe Buzatu, ajutat de colaboratorii săi, printre care se distinge doamna Stela Cheptea, nu agreează moda recentă a re-scrierii istoriei, după „canoane” si la comandă, cu intentii ideologizante, care nu apartin domeniului stiintei. Istoricul este un pedagog al sufletului omenesc, în general, si al neamului său în special. El îsi justifică existenta numai dacă se consacră adevărului vietii, spre binele semenilor, ca si poetul autentic ori artistul hărăzit si devotat meseriei sale. În această privintă, clasicii aveau dreptate pînă la Dumnezeu. Însă, din păcate, vremurile nu mai sunt aceleasi, să poti spune, fără retinere ori constrîngere: „iată” adevărul! „Asa” s-a întîmplat! Mai nestînjenit si mai sigur de sine se exprima anonimul din mediul etnografic: „Adevărul este cum mă vezi si cum te văd”; asadar, nu rămîne decît să-l rostesti în cuvinte credibile pentru toată lumea.
Acestea sunt doar avertismente. Ele arată cît de anevoioasă a devenit munca istoricului în epoca modernă, tehnicistă si mercantilă. Chipurile omenirii iau înfătisări dintre cele mai stranii, relatiile dintre fiinte, grupuri si state se învălmăsesc peste poate; suveranii zilei îsi asumă răspunderi catastrofice pentru toată suflarea si existenta pămîntească. În mod necesar, „atelierul istoriei” îsi multiplică mecanismele de cuprindere ale camerelor de luat vederi, ale formelor de cunoastere, ale instantelor de judecare, factori care decid traiectul istoriei, cu grave urmări asupra unor generatii în serie si în massă. Adevărul istoric intră în grea suferintă, documentele oficiale nu-l mai îngăduie în pagină si „la vedere”, tratatele dintre state îl detronează, înfătisîndu-l în forme distorsionate. Nu este vorba doar de tratate bilaterale, cu valoare accidentală. La Yalta s-au „întîlnit” trei (poate doi?!) sefi de state. Acestia au decis (în secret?) soarta Planetei pentru o jumătate de secol; la Malta s-a repetat jocul, pentru a fi vizată încă o jumătate de secol. De data aceasta si-au spus părerea numai doi sefi de state. Poate unul ( ?!). Cine cunoaste adevărul gol-golut? În ce dosar secret stă sechestrat si cum poate istoricul devotat si de bună credintă să-l cuprindă în cărtile sale, spre beneficiul moral si intelectual al cititorului? Se poate limita la stirile fabricate ale asa-zisilor corespondenti de presă? Ce fel de „istorie” o mai fi si asta?
România a fost adesea, în epoca modernă, supusă unor constrîngeri dramatice, chiar si atunci cînd s-a aflat în toiul evenimentelor si în slujba umanitătii. La pacea de la San Stefano, spre exemplu, tara noastră n-a fost îngăduită la masa tratativelor, desi dăduse jertfe considerabile pe cîmpul de luptă. Cîstigase simpatia generală a opiniei publice europene, nu si întelegerea supraputerilor aflate în conflict, Rusia si Turcia, ca si cum numai ele s-ar fi înfruntat la Plevna, Grivita, Smîrdan. Scria de pe front un ziarist de la „Der Östen” – Viena, la 9 octombrie 1877: „România liberă si independentă va ocupa cu mîndrie un loc în concertul european si măreata ei faptă împreună cu numele ei vor fi imprimate în inimile generatiilor viitoare”. De asemenea, corespondentul de la „Gazeta de Chicago” (7 august, 1877), martor si el la fata locului: „Niciodată n-as fi crezut atîta bravură la o trupă care pînă atunci n-a cunoscut focul…”. La San Stefano n-a fost o simplă întîmplare. Eliminatoriu s-a procedat si la Pacea finală de la Berlin (1 iulie, 1878), prezidată de Bismarck. Au luat parte „reprezentantii marilor puteri”. În schimb, Ion C. Brătianu si Mihail Kogălniceanu, reprezentantii „de drept” ai României, una dintre cele două tări învingătoare, „au fost primiti la o singură sedintă, cînd au putut citi si depune un memoriu”. Nici n-au fost luati în seamă; mai mult, românii s-au ales cu numeroase acuze din partea unora care nu aveau nici o legătură cu subiectul zilei, cu războiul si cu pacea. Procedura eliminatorie era veche încă de pe atunci. La Pacea de la Adrianopole, de asemenea se hotăra soarta românilor (pe termen lung-scurt?), fără să se tină seama de ei, întrucît se urmărea, ca si în secolul fanariot, stabilirea sferelor de influentă între Est si Vest. Cu acel prilej, „se hotărăste libertatea absolută a navigatiei si a comertului pe Dunăre si pe Marea Neagră”, iar Principatele „vor rămîne sub ocupatie rusească”. Drept urmare, ni se aplică Regulamentul organic, un fel de „integrare” în Imperiu. După războiul Crimeii (1853), tot o pace între „ei”, de la Paris (30 martie 1856) se pronunta în legătură cu Gurile Dunării: cine să le stăpînească. Rusia a primit „o grea lovitură”. A fost nevoită să retrocedeze Moldovei cele trei judete din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad si Ismail, ceea ce a însemnat îndepărtarea de la Gurile Dunării. Asta a durat doar pînă la războiul din 1877, cînd Kremlinul si-a însusit din nou cele trei judete, răpindu-le în văzul lumii si fără jenă, de la aliatii lor, românii. Păguboasă, în multe privinte, a fost si pacea care a urmat primului război mondial, ca să nu mai pomenesc de diktatul de la Potsdam, care ne-a adus comunismul si toată sfîsierea; pentru păturile superpuse, „eliberare”; pentru români, înrobire.
Nimic nu este mai greu, nici măcar punerea în functie a unei navete spatiale nu întîmpină dificultăti tot atît de draconice, pe măsura celor care stau în fata istoricului modern de bună credintă. Institutul de Istorie si Civilizatie Europeană este, cum se spune, un „atelier” de lucru. Dar nu în acceptia ludică si carteziană a lui François Furet: se tese pînza fir cu fir, se asază bob cu bob elementele „adevărului” după gustul si stilul rafinat al maestrului, spre satisfactia privitorului care admiră strălucirea produsului de la distantă. Scrie autorul francez, pe întelesul tuturor: „În spatiul relativ vast în care oscilează astăzi disciplina, preferintele mele, după cum indică textele ce urmează, merg spre o istorie intelectualistă, care să-i construiască explicit datele pornind de la probleme elaborate conceptual. Progresele disciplinei îmi par a veni dintr-o atentie mult mai mare acordată formulării si reformulării problemelor, si dintr-o separatie mai clară între partea documentară si partea interpretativă”. Se vede că „documentul” deranjează. El poate fi urnit din loc, trecut pe plan secund, prin ideologizare si prin „ruptură”. Iată cum ajungem la Yalta – Malta si la revolutiile „de catifea”.
Institutul de Istorie si Civilizatie europeană este, într-adevăr, un „atelier”, dar el si-a impus ca scop si ratiune de a fi să restaureze evenimentul de referintă în litera si în datele lui originare, asa cum arheologul reface piesa ceramică în laborator, dîndu-i înfătisarea (pe cît posibil) autentică, de la începuturi. În nici o instantă nu se poate discuta cu folos decît cu „cărtile pe masă”. Dar, înainte de toate, ele trebuie să existe întregi, nedeformate, nevirusate. Pacea de la San Stefano este pomenită în manualele de istorie, însă într-o manieră care-l nelinisteste pe cititor. Dacă ar fi un caz singular, situatia ar trece oarecum neobservată. Cum s-a văzut de la Yalta pîn’ la Malta, lucrurile nu se opresc aici, fapt ce-l nelinisteste si mai tare pe cititor. În asemenea conditii, cartea adevărată este mai necesară si mai hrănitoare decît „pîinea noastră cea de toate zilele”.

Iată rostul Institutului de Istorie si Civilizatie Europeană, ca si oportunitatea seriei Românii în istoria universală. Cititorul obisnuit are încă de pe acum la dispozitie o listă completă de lucrări de specialitate, asigurîndu-i-se calea bună în dorinta de a cunoaste trecutul mai apropiat ori mai îndepărtat al neamului său si a-si explica propria-i existentă, starea de anormalitate în care se găseste România de astăzi. El învată s-o iubească, si la bine, si la rău; s-o ajute în ceasuri grele, cu dăruire de sine, nu să se depărteze cu rusinare si dispret, cum îndeamnă, tacit, „manualele alternative”. La rîndul lor, tinerii studiosi au la îndemînă modele de cercetare destinate pregătirii temeinice, învătînd să discearnă bine si să pretuiască judecata de valoare, aceea care asigură succesul si recunoasterea pe termen lung în cariera profesională. Însăsi cariera profesorului Gheorghe Buzatu reprezintă un model pentru tînăra generatie. Istoricul a înteles la vreme că în epoca modernă discursul stiintific nu stă la îndemîna oricui. El se supune unui statut aproape neverosimil, elementele lui trebuie extrase din surse prea adesea înselătoare, iar continutul, elaborat după lungi strădanii si sacrificii, poate trezi rezistentă, dacă nu chiar dusmănie din partea celor atrasi de aventură si de parvenitism. Gheorghe Buzatu, asemenea unui adevărat om de stiintă, a făcut îndelungată ucenicie în spatiile greu accesibile ale „atelierului”. A stiut în ce cotloane să caute ca să dobîndească materia primă a stiintei istorice iar aceasta a rodit în cărti care îi poartă puternic amprenta. Volume precum Românii în arhivele Americii. Vol. I, Comunismul trece Nistrul . 1944 – 1947. Studii, documente, comentarii (Iasi, 1992, XVIII + 182 p.), Românii în arhivele Kremlinului (Bucuresti, 1996, 393 p.), Asa a început holocaustul împotriva poporului român (Bucuresti, 1995, 60 p.), Din istoria secretă a celui de-al Doilea Război Mondial, I-II (Bucuresti, 1988-1995, 390 + 475 p.) etc., arată directia prioritară a cercetărilor. Dacă generatiile anterioare puneau accent pe ideea prezentei românilor în constiinta europeană (N. Iorga), uneori pînă la limita protocronismului (Edgar Papu), istoricul Gheorghe Buzatu se situează pe celălalt versant, ca o completare firească, scotînd la iveală interesul străinilor manifestat fată de români, fie cu intentii pasnice, de colaborare, fie de acaparare a teritoriului, oamenilor si avutului. Sunt teme mai putin obisnuite în istoriografie si suplimentează capacitatea de functionare a „atelierului” într-o manieră incomparabil mai credibilă si eficientă.

Noutatea si curajul definesc sigur si clar comportamentul intelectual al istoricului în această bătălie a cărtii, necurmată, deceniu după deceniu. În anii formatiei stiintifice o temă ca România si trusturile petroliere internationale pînă la 1929 ilustra tendinta generală de a situa istoriografia în spatiul modern al interdisciplinaritătii, altele reuseau, în aceeasi măsură, să atragă grupuri tot mai largi de cititori: Ultimatum-ul Molotov si destinul Basarabiei, Corpul generalilor români în zodia holocaustului rosu, Războiul marilor spioni, etc. Dacă volumele de documente, studii, comentarii, editii readuc în actualitate probleme devenite permanente ale istoriei românilor: Istorie interzisă, Titulescu si strategia păcii, Problema ucrainiană în lumina istoriei (editie Ion I. Nistor), Nicolae Iorga. Omul si opera (trei volume), Eminescu. Sens, timp si devenire istorică; cu sigurantă, aparitii editoriale mai noi precum Jurnalul Maresalului Ion Antonescu (în colaborare cu Stela Cheptea si Marusea Cristea), Antonescu. Hitler. Stalin (trei volume), depun mărturie în legătură cu dubla calitate a cărtii de istorie: documentară si juridică.

Centrul de Istorie si Civilizatie europeană este pregătit să răspundă apelului lansat de Paul Goma, în Săptămîna rosie, pentru declansarea mondială a unui prea mult asteptat Nürnberg II.

Petru URSACHE – „Galaxia Grama” (II)

Fiecare cultură are într-un ceas al ei un om deplin, un
arhetip : Homer – Dante – Shakespeare – poate Cervantes
– Goethe . La noi, Eminescu.
(Constantin Noica, Jurnal de idei. Humanitas, Bucuresti, 1990, p. 234)

În citata Istorie a literaturii române apărută în imediată succesiune (1913), ca rescriere a manualului anterior, si cunoscînd numeroase editii în deceniile ce au urmat, Gh. Adamescu retinea, într-o notită concluzivă, cîteva dintre elementele înnoitoare aduse de poezia eminesciană: „Ce a făcut succesul lui? El a fost simtit ca un lucru nou. Noutatea aceasta a constat în posibilitatea de a exprima ideile filozofice cu claritate si cu poezie. Bolintineanu, care încercase altă dată acest lucru, rămăsese prozaic sau absolut confuz. Alexandrescu izbutise în directia aceasta. A mai constat în elemente luate din literatura germană, din care se hrănise mult, si aceasta era necunoscută la noi în acea vreme, cum observa Ang. Demetrescu. A constat, în fine, în stilul bogat în cuvinte scoase din cărti vechi si înnoite, bogat în imagini îndrăznete si energice, si legănat de o armonie particulară. Versificatia lui a avut de asemenea elemente noi: forme de versuri si de strofe, rime neasteptate” (Gh. Adamescu, Idem, p. 213).

Am spune, astăzi, elemente de „continut” si de „formă”, simple, modeste. Pe acestea le avea în vedere si criticul de la Junimea, cu adaosul că dezvăluia orizontul imaginar si sensibil al poetului, dovedind înzestrare personală înainte de toate. Mai citim: „Apogeul productiei sale poetice îl atinge Eminescu între 1881-1883. Este epoca Satirelor, a Luceafărului si multimii de poezii mici în care se arată în deplinătatea lor toate calitătile lui” (Idem, p. 209). Iată că generatia lui Gh. Adamescu, de după 1900, aprecia si Scrisorile („politice”), privite cu rezervă de Titu Maiorescu, cu dispret de Gh. Panu. Ulterior, G. Ibrăileanu avea să arate preferintă pentru Luceafărul, Ion Barbu pentru Odă (în metru antic), Tudor Vianu pentru armonie si muzicalitate, Nichita Stănescu pentru „multimea de poezii mici”, adică lirice si „sentimentale”. Se dovedeste că spatiul liric eminescian căpăta dimensiune pe măsura trecerii timpului, acomodîndu-se cu însăsi fiinta limbii si a spiritualitătii românesti în curs de maturizare. Pentru moment, conta părerea mintilor luminate de idei generoase, libere, a constiintelor responsabile.
S-a mentinut pe parcurs si cîte un urmas de-al lui Grama, poate ca să nu se piardă sămînta ori să se arate calea neproductivă. Dar, după instalarea bolseo-comunismului la conducerea tării si a culturii române, figura lui Grama s-a multiplicat într-un chip îngrijorător. S-a vorbit chiar de o „constelatie Grama”, imagine urîcioasă pe care o invocă si Adrian Dinu Rachieru în cartea pe care o avem aici în vedere: Despărtirea de Eminescu? (Editura „Tibiscus”, Uzdin-Serbia, 2012). Urmasii lui Grama s-au înmultit în mod considerabil, antrenîndu-se în jocuri ciudate: care trîntind o piatră tombală, care aruncînd fiinta poetului nedorit în debara si în nefiintă, care mînjindu-l cu epitete noroioase, care trăgîndu-l de plete, care vătîndu-i o plsnită pe rever. Altii, îl judecă de la tribună, scotocindu-l pe poet si pe „gazetăras” printre file să-i găsească „pete mici si mari scandaluri”. Făptasii se află cocotati în functii înalte, ca factori de decizie si modelatori de opinie, sau pot fi dibuiti ca lucrători de serviciu pe la catedre universitare, prin pagini de reviste, prin redactii de edituri, mai mult sau mai putin tăinuite.
Dar poate nu micimea sufletească i-a atras pe toti în curentul defăimărilor. E adevărat că „moda” (nu modelul) si-a spus cuvîntul, prilej nimerit pentru cei predispusi să-si mascheze pornirile carierist-oportuniste; dar si iluzia, pentru altii, că adevărul poate fi mutat din loc dacă se modifică, după o stiintă secretă, datele destinate să-l re-configureze. Concepte operative precum text, context, intertext, discurs, referential, etc. provoacă multe victimizări dacă nu se procedează cu atentie. Uneori, adevărul se afirmă (fie în jocuri stilistice, fie în logica paradoxului), prin „contrariul” său greu identificabil; iesind în evidentă numai aspectul dilematic, dar si dramatismul aventurii cunoasterii. Pretinzi că judeci un fenomen în contextul lui firesc, luînd măsurile necesare unei asemenea obiectivări, dar nu sesizezi clipa, coplesit de datele problemei cînd, fără să vrei, tădezi contextul. Mai e si graba generalizării. Sunt cazuri accidentale, posibile oricînd si oriunde pe terenul literelor, însă rezolvabile în măsura în care depind de ele însele.
Din păcate, s-au produs si cîteva derapaje sub comandă ideologică si pe termen lung, cu intentii vădit antiestetice, unele aduse pe aripile vîntului de Răsărit, altele odată cu semnele amatorilor de „schimbare” din balcon revolutionar. Două mi se par mai deocheate. Este vorba de cunoscutul curent proletcult, imediat postbelic, reprezentat de momentul Ion Vitner – Sorin Toma, cei care au dat publicitătii manifestele demolatoare Critica criticii si Poezia putrefactieisau putrefactia poeziei. Erau ani de atacuri violente împotriva scriitorilor vii ori morti, trecuti pe listă neagră la comandă politică. Se dorea răsturnarea valorilor si nu exista posibilitate de replică. I. Vitner nu făcea vreo deosebire între Eminescu si poetul cizmar Neculută, cum se constată din scrierea citată, ca si din micromonografia sa despre Eminescu, destinată să fie avertisment si linie de urmat. Brosura Critica criticii a fost scrisă pentru a fi îndepărtat Titu Maiorescu din manuale si înlocuit cu Dobrogeanu-Gherea, ca reprezentant al traditiei clasice. Dorea si eliminarea lui Călinescu, judecîndu-l de pe pozitie bolseo-comunistă si stalinistă: „Dacă G. Călinescu ar fi citit Despre materialismul dialectic si istoric de I. V. Stalin, ar fi cuprins cu claritate întelesul larg al desfăsurării vietii sociale si al ideilor omului, si întelesul mai adînc al sensului istoriei. Ar fi aflat că la baza desfăsurării istoriei societătii se află modul de productie al societătii si că acest mod de productie înglobează într-un tot unitar fortele de productie ale societătii…” (Ion Vitner, Critica criticii. Bucuresti, „Colectia Contemporanul”, s. a., p. 110). Fusese făcută praf Istoria literaturii române, de la aparitia căreia nu trecuseră nici zece ani. În anii studentiei mele (1952-1956), Critica criticii si Eminescu (Editura de Stat pentru Literatură si Artă, Bucuresti, 1955, 148 p. Tiraj: 10.100 exemplare) erau cărti considerate de căpătîi. Prima ne indica directia de orientare critică, pentru „a cuprinde „cu claritate întelesul larg al desfăsurării vietii sociale”, a doua reprezenta un „model” de receptare a unei opere ori a unui scriitor în totalitate. Sablonul se aplica invariabil, de la Dosoftei la Beniuc, schimbînd datele problemei, tăind-adăugînd după indicatii. Asa se face că, în monografia citată, Împărat si proletar figura drept poezie de luptă socială, împotriva intentiilor autorului si a manualelor-istoriilor interbelice, iar poema Luceafărul fusese aruncată, nu în debara, ci pitită printre poeziile minore, de „inspiratie folclorică”. Dintr-o notită tipografică de pe foaia de titlu cititorul află: „Studiul de fată este un capitol din Istoria literaturii române pentru clasa IX, întocmit potrivit necesitătilor didactice si planului de învătămînt al Ministerului Învătămîntului Public. Cu Iosif Chisinevschi în frunte. Totodată, cărtile „divinului critic” despre Eminescu fuseseră trecute la index. Incredibil este faptul că, după cîteva decenii echivalînd ca scurgere de timp cu „captivitatea babiloniană”, un urmas (Pavel Gh. Robu), doritor „sincer” de schimbare, găsea cu cale să-i reproseze lui Eminescu faptul că a scris Împărat si proletar. Mai putem vorbi de împrejurări, de context, de logica argumentării?
Al doilea derapaj peste asteptări s-a produs în plină democratie („libertate”) postdecembristă si cu zîmbitoare fată umană, la un semn dat de revista „Dilema”… „a lui Plesu”. Este vorba de numărul din 27 februarie-5 martie 1998, care a făcut mare vîlvă, după asteptările comanditarilor. Problema a fost pregătită de un număr anterior (din 4 februarie, acelasi an), pe tema manualelor scolare. Se pleda pentru alt fel de manuale (nu era rău); pentru asa-zisele „manuale alternative” (si iată că era rău, cum s-a prea dovedit). Tonul l-a dat eternul Paul Cornea, semnalînd „un deficit capital al învătămîntului nostru preuniversitar (…) bazat pe autoritate (magister dixit!) si dogmatism”. Vai, vai, vai! Ajunsese unul dintre proletcultistii cei mai duri să expună programe de refacere, după ce ani în sir se întrecuse în a demola fără crutare; asemenea lui Vladimir Tismăneanu, comunist pînă în măduva oaselor si din tată în fiu, pornit fără jenă si în fata lumii să facă „procesul comunismului”. Adrian Dinu Rachieru notează cu discretă ironie: „reconvertitul Paul Cornea”. O fi încercat si reconvertirea. Dar cine citeste masiva Interpretare si rationalitate, apărută în 2006 la Polirom, îsi poate da seama de imposibilitatea revenirii la realitate a harnicului proletcultist: o făcătură de carte, amestecată, sucită si răsucită, cu pretentie de eruditie si de modernitate. Titlul lui Paul Cornea din „Dilema” (1998, februarie, p. 4) este Cheia schimbării. Ce mai vreti? Mai semnează cu acel prilej, aliniat: Mircea Anghelescu, Liviu Papadima, Ion Bogdan Lefter, Ioana Bot s. a.
În numărul următor al „Dilemei”, destinat judecării lui Eminescu, tonul l-a dat Nicolae Manolescu: „În fond, problema actualitătii lui Eminescu mi se pare compromisă moral de faptul că noi am crezut că-l putem considera mereu, la fel, ca si cum anii n-au trecut, nici peste el, nici peste noi, mai exact, de faptul că nu ne-am despărtit niciodată de el. Aici e falsul: despărtirea de Eminescu era obligatorie pentru a avea speranta că facem din el contemporanul nostru. Dar cine a îndrăznit să propună acest gest? Toti nationalistii l-ar fi pus la zid pe lipsitul de respect. Asumîndu-mi acest risc, afirm răspicat: trebuie să avem, mai întîi, curajul de a ne despărti de Eminescu, dacă dorim să-l regăsim, să-l apropiem, să-l facem contemporan” („Dilema”, 27 febr.-5 mart, 1998, p. 6). Asadar, N. Manolescu detine cheia, din momentul în care a descoperit „falsul”; te desparti de Eminescu pentru a ti-l face contemporan. Joacă de cuvinte. Ce dacă anii trec peste noi? Ne ducem, cum e firesc. Altul este regimul operei de valoare. S-au asociat, în serie si cu dăruire, Ion Bogdan Lefter, Serban Foartă, Răzvan Rădulescu, Mircea Cărtărescu, Bobe s. a., în registre variabile si regretabile în mare parte. „Nu am nici o afinitate cu poezia lui Eminescu”, declară unul dintre ei. Nu se întelege de ce tine, totusi, să participe la discutie! „Se cuvine să ne lepădăm de numele noastre mari, ne îndeamnă „reconvertitul” Paul Cornea, pentru că «există mituri pe care e bine să le deconstruim si să le dezavuăm»”. (Paul Cornea, lucr. cit., p. 28). De aici s-or fi inspirat inventivii semnatari din „Dilema”. Si nu este vorba doar de „despărtire” pe termen scurt (fapt ce duce la ruptură în planul culturii, cum stie oricine), nici de „negociere” (mai dă tu, mai las eu), ci de lepădare de „numele noaste mari” ca să rămînem mici, fără identitate, existînd pe „orizontală”, nu pe „verticală” si cu demnitate.
Să retinem o părere autorizată cu privire la fenomene mai noi, legate de momentul „Dilema”: „Ceea ce nu a reusit stalinismul este aproape pe cale s-o facă comunismul de tip american care a năvălit brutal în lumea creatiei culturale. Uniunea Scriitorilor este ca o schelă fragilă, ridicată în fata unei ruine; trăind dintr-o chirie a unui cazino, ea mai flutură în fata ochilor nedumeriti zeci si zeci de poeti, prozatori, dramaturgi, critici si istorici literari, traducători si îngrijitori de editii, o altă falsă idee, o altă falsă sperantă, că statul român, guvernele acestei tări care s-au perindat din Decembrie ’89 nu vor arunca peste bord, odată cu creatia si exegeza literară sau istorică si constiinta natională” (Nicolae Breban, Scriitorul român de azi. În „Contemporanul”, nr. 2, Februarie, 2013, p. 3). Uite că s-a ajuns exact la acest dezastru pregătit, peste asteptările scriitorilor si ale tuturor intelectualilor de bună credintă. Un ministru al Culturii putea să hotărască înstrăinarea editurilor importante ca Minerva, Univers si Meridiane, dîndu-le pe mîna unor „cîini mărunt afaceristi”; altul, să desfiinteze reteaua de librării; un sef de revistă, să minimalizeze temele majore ale scrisului, astfel că urmasii lui Grama găseau teren favorabil să se arate la vedere. Formula „galaxia Grama” a fost lansată încă din primul deceniu postdecembrist de Theodor Codreanu, în volumul Dubla sacrificare a lui Eminescu. În 1999 cartea ajunsese la a treia editie (Editura Civitas, Chisinău). Autorul a avut si are în vedere acelasi traseu pe care l-am schitat mai sus. Ardeleanul Grama, initiatorul atacurilor antieminesciene, ar fi dorit ca regătenii să fi scris poezii în ton cu Desteaptă-te române, cum se practica peste munti, sub stăpînire exterminatorie austro-ungară, nu texte „plictisitoare” ca Luceafărul,Melancolie ori Somnoroase păsărele. Dar „sacrificarea” propriu-zisă a prins contur în primul deceniu proletcultist prin Ion Vitner- Sorin Toma si a cunoscut accente deosebit de acute (continuă Theodor Codreanu) prin protestele năbădăioase ale lui Moses Rosen si prin funerarul număr 265 al „Dilemei”. Pînă atunci se aruncase cu piatra. De data asta detractorii si-au unit fortele cu îndîrjire, reusind să prăvale „piatra tombală”, dat fiind că printre ei se aflau si gălăgiosi ca Mircea Cărtăreacu si Bobe.
De neasteptat: singurul care adoptă o pozitie „realistă” si „credibilă” este Z. Ornea, cu un discurs coerent, logic, neînregimentat. Textul putea fi semnat si de G. Călinescu (din vremurile lui bune), si de Tudor Vianu, si de Perpessicius, si de orice cărturar român de bună credintă. Z. Ornea l-a intitulat Poetul national: „Fără îndoială că Eminescu este cel mai mare poet al românilor, desi, prin anii optzeci, prof. Liviu Rusu mă îndemna (probabil că nu numai pe mine) să pornim o actiune concentrată a-l instala, pe acest soclu, pe Lucian Blaga. N-am fost de acord – si i-am spus-o – fie si pentru faptul că, desi admirator al liricii blagiene, socoteam si socot că poetul cel mai important al românilor din acest veac este Tudor Arghezi. Dar, cu sigurantă, deasupra tuturor stă lirica eminesciană. Sigur, se pot evidentia deosebiri (de valoare) între lirica de dragoste, filozofică sau cea retorică din Scrisori sau Doina. Dar e incontestabil faptul că nostalgia sufletului românesc se regăseste exprimată probabil cel mai bine în această lirică a lui Eminescu. De aici încolo încep exageratiunile” (Z. Ornea, Poetul national. „Dilema”, 27 febr.-5 mart, 1998, p. 10).
Ce să credem? Fără a tine cont de precedentele culpabile i s-ar putea da dreptate fostului colaborator la „Lupta de clasă” si la „Era socialistă”. Numai că, îndelungă vreme, înainte ca si după 1989, aflat totdeauna în posturi de comandă, s-a arătat dusman vajnic al publicisticii eminesciene. Theodor Codreanu îl asează în parteneriat cu Moses Rosen si cu V. Nemoianu, care s-au luar la întrecere, cum arată documentele, cu celebra tripletă proletcultistă Vitner-Selmaru-Moraru. „Z. Ornea a devenit cel mai constant resurectionar al «galaxiei Grama», parcă spre a-si spăla păcatele fată de comilitoni. După 1989, ori de cîte ori a găsit prilejul, l-a tinut pe Eminescu, gazetarul, la stîlpul infamiei. A protestat, ca să reamintesc un exemplu, în 1994, la reeditarea cărtii lui D. Murărasu despre Nationalismul lui Eminescu. În articolul despre Poetul national din „Dilema”, Z. Ornea săvîrseste un veritabil slalom urias printre critici si istorici literari, cu fandări si răsuciri sofisticate, spre a demonstra teza proletcultistă că Eminescu a fost irecuperabil «xenofob», «paseist», «retrograd», tinta finală fiind spulberarea pozitiei de «poet national» (Theodor Codreanu, lucr cit., p. 201). Iată adevărul. Z. Ornea îi acuză, în fond, pe nationalistii autentici, de la Eminescu la Iorga, de la C. Rădulescu-Motru la Mircea Eliade, în toate chipurile, cînd în manieră mascată, cînd deschisă, fără crutare.

P. S. Recunosc: am dat multe exemple culese din manuale, istorii literare, din scrieri aflate în arsenalul „constelatiei Grama”; poate deranjante pentru unii amatori de rescrieri si de discursuri pur acuzatoare. Dar cititorul are nevoie de date concrete, de adevărul gol-golut. Stie la ce-i foloseste.