S-a observat de
multă vreme că istoricul Gheorghe Buzatu este un luptător tenace si fără
odihnă pentru carte românească adevărată, aratînd firea reală,
bună-rea, cu care suntem înzestrati si de care suntem răspunzători să
dăm seamă, înainte de toate, fată de noi însine si înaintea lui
Dumnezeu. Mărturie stă numărul impresionant de publicatii cărora le-a
dat fiintă ori repuse în circulatie, majoritatea concepute în acord cu
modelele spirituale care l-au însufletit permanent pe autor, Eminescu,
Iorga, Antonescu, personalităti emblematice pentru noi. În această
actiune temerară si benefică, a pornit pe cont propriu, initial, dovadă
unele studii de tinerete ca Războiul secret (1973), Dosare ale războiului mondial (1978) sau România si trusturile petroliere internationale pînă la 1929,
teză de doctorat la origine. Cum istoria se defineste prin functia ei
pedagogică, de cunoastere si autocunoastere, si cum educatia cade, de
regulă, în sarcina unor grupuri de personalităti competente, ca orice
problemă de maximă răspundere, supraindividuală, Gheorghe Buzatu s-a
asociat cu specialisti pe măsură. Asa a fost abordată disciplina în
ansamblu (Stat, societate, natiune), pe secole (Istoria românilor în secolul XX),
dar si pe teme speciale, adesea inedite, intentia fiind aceea de a se
continua traditia înaintasilor, în măsura în care ea s-a învrednicit să
reziste timpului, de a corecta, „în marginile adevărului”, afirmatiile
pasagere. Termenul ruptură se dovedeste a fi operant numai în
vederea separării adevărului de minciună, nu pentru a fi semnalate
realităti de acelasi grad, fie si la nivele diferite sub raport
ontologic. Formula „adevărul meu”, pe care o întîlnim adesea (cu
varianta „părerea mea”), ca simplu enunt, nu poate fi concludentă în
logica istoricului.
Un moment afirmativ, de accent
remarcabil pentru destinul stiintific al istoricului Gheorghe Buzatu si
de deschidere orizontică în istoriografia românească, l-a constituit
înfiintarea Centrului de Istorie si Civilizatie europeană, sub tutela
Academiei Române – Filiala Iasi. Initiativa apartine istoricului si,
deopotrivă, membrilor fondatori: Stela Cheptea (director actual),
Valeriu Florin Dobrinescu, Emil I. Emandi, Ioan Saizu. Li s-au alăturat,
pe parcurs, personalităti recunoscute, precum Stefan Sorin Gorovei,
Vasile Neamtu, etc. si mai tinerii Cristian Sandache, Maria Magdalena
Székely. Centrul de Istorie si Civilizatie Europeană a luat fiintă în
peisajul cultural al Iasului si al tării în 1992 si a înscris în planul
de lucru cîteva teme oportune si de acut interes pentru cercetarea
contemporană si pentru cunoasterea corectă a profilului spiritual al
românismului. Una dintre ele poartă titlulRomânii în istoria universală,
o preocupare mai veche, initiată de N. Iorga, pe care o întîlnim si la
unii istorici ieseni mai noi. Seria a ajuns, după cîte stiu, la numărul
impresionant 327 de volume. Ele au fost distribuite în tară si în
străinătate si reprezintă rodul unei armate de specialisti de aleasă
reputatie. Sunt publicate pentru prima dată documente secrete obtinute
cu greu din arhive străine celebre, cărti de sertar, studii si
monografii referitoare la cele mai palpitante momente din trecutul
nostru istoric. Este un siaj al cărtii fără precedent în cultura
noastră: ca amploare, ca închegare nucleică si competentă profesională.
Să se retină că lucrările la care fac referintă nu se mărginesc la
simpla semnalare a prezentei românilor în spatiul european, în manieră
retorică si festivistă, în orizontalitatea lejeră; ele relevă cu
pătrundere elementele de fond care au asigurat esenta si fiinta natiunii
ca unitate organică si dinamică, implicarea voluntară si de la sine în
actiuni comune, de interes european, răspunderea si justificarea
faptelor proprii. Cîteva titluri vorbesc de la sine: Al. Zub, La Révolution française et les Roumains. Impact, images, interprétations. Études ŕ l’ occasion du Bicentenaire (Iasi, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1989, 454 p.); Stefan S. Gorovei, Izvoare străine pentru istoria românilor. Românii în istoria universală (Universitatea „Al. I. Cuza”, 1988, XV + 456 p.); Gheorghe Buzatu, Stela Cheptea, Valeriu Florin Dobrinescu, I. Saizu, Maresalul Antonescu în fata istoriei (vol. l, Iasi, Editura B. A., 1990, XLVI – 504 p.; vol. II, Idem, p. 528 p.); Ioan Muntean, La pas prin „reeducările” de la Pitesti, Gherla si Aiud sau Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane (Bucuresti, Editura „Majadahonda”, 1997, 304 p.); Cătălin Ropală, Periprava. Memorial din gulagul românesc (Bucuresti, Editura „Majadahonda”, 1997, 166 p.); Dulciu Morărescu, Personalităti din alte tări despre România. Dictionar. (Bucuresti, Editura „Paideia”, 1997, 245 p.); Gheorghe Buzatu, Mircea Chiritoiu, Agresiunea comunismului în România. Documente din arhive secrete: 1944-1989 (Bucuresti, Editura „Paideia”, 1998, vol. I – 250 p. ; vol. II – 193 p.); Marian Cojoc, Istoria Dobrogei în secolul XX, I. Canalul Dunăre- Marea Neagră, 1949-1953. Bucuresti, Editura „Mica Valahie”, 2001, 200 p.); Nelu Zugravu, Istoria romanitătii nord- dunărene (secolele II-VIII). Contributii la etnogeneza românilor(Iasi, Centrul de Istorie si Civilizatie europeană, Iasi, 1994, 253 p.), etc.
Institutul asigură cititorului un fond bogat de carte, variat ca
tematică si întemeiat pe izvoare credibile. Inspiratorul si sustinătorul
acestei orientări, sănătoase si de perspectivă, istoricul Gheorghe
Buzatu, ajutat de colaboratorii săi, printre care se distinge doamna
Stela Cheptea, nu agreează moda recentă a re-scrierii istoriei, după
„canoane” si la comandă, cu intentii ideologizante, care nu apartin
domeniului stiintei. Istoricul este un pedagog al sufletului omenesc, în
general, si al neamului său în special. El îsi justifică existenta
numai dacă se consacră adevărului vietii, spre binele semenilor, ca si
poetul autentic ori artistul hărăzit si devotat meseriei sale. În
această privintă, clasicii aveau dreptate pînă la Dumnezeu. Însă, din
păcate, vremurile nu mai sunt aceleasi, să poti spune, fără retinere ori
constrîngere: „iată” adevărul! „Asa” s-a întîmplat! Mai nestînjenit si
mai sigur de sine se exprima anonimul din mediul etnografic: „Adevărul
este cum mă vezi si cum te văd”; asadar, nu rămîne decît să-l rostesti
în cuvinte credibile pentru toată lumea.
Acestea sunt doar avertismente. Ele arată cît de anevoioasă a devenit
munca istoricului în epoca modernă, tehnicistă si mercantilă. Chipurile
omenirii iau înfătisări dintre cele mai stranii, relatiile dintre
fiinte, grupuri si state se învălmăsesc peste poate; suveranii zilei îsi
asumă răspunderi catastrofice pentru toată suflarea si existenta
pămîntească. În mod necesar, „atelierul istoriei” îsi multiplică
mecanismele de cuprindere ale camerelor de luat vederi, ale formelor de
cunoastere, ale instantelor de judecare, factori care decid traiectul
istoriei, cu grave urmări asupra unor generatii în serie si în massă.
Adevărul istoric intră în grea suferintă, documentele oficiale nu-l mai
îngăduie în pagină si „la vedere”, tratatele dintre state îl detronează,
înfătisîndu-l în forme distorsionate. Nu este vorba doar de tratate
bilaterale, cu valoare accidentală. La Yalta s-au „întîlnit” trei (poate
doi?!) sefi de state. Acestia au decis (în secret?) soarta Planetei
pentru o jumătate de secol; la Malta s-a repetat jocul, pentru a fi
vizată încă o jumătate de secol. De data aceasta si-au spus părerea
numai doi sefi de state. Poate unul ( ?!). Cine cunoaste adevărul
gol-golut? În ce dosar secret stă sechestrat si cum poate istoricul
devotat si de bună credintă să-l cuprindă în cărtile sale, spre
beneficiul moral si intelectual al cititorului? Se poate limita la
stirile fabricate ale asa-zisilor corespondenti de presă? Ce fel de
„istorie” o mai fi si asta?
România a fost adesea, în epoca modernă, supusă unor constrîngeri
dramatice, chiar si atunci cînd s-a aflat în toiul evenimentelor si în
slujba umanitătii. La pacea de la San Stefano, spre exemplu, tara
noastră n-a fost îngăduită la masa tratativelor, desi dăduse jertfe
considerabile pe cîmpul de luptă. Cîstigase simpatia generală a opiniei
publice europene, nu si întelegerea supraputerilor aflate în conflict,
Rusia si Turcia, ca si cum numai ele s-ar fi înfruntat la Plevna,
Grivita, Smîrdan. Scria de pe front un ziarist de la „Der Östen” –
Viena, la 9 octombrie 1877: „România liberă si independentă va ocupa cu
mîndrie un loc în concertul european si măreata ei faptă împreună cu
numele ei vor fi imprimate în inimile generatiilor viitoare”. De
asemenea, corespondentul de la „Gazeta de Chicago” (7 august, 1877),
martor si el la fata locului: „Niciodată n-as fi crezut atîta bravură la
o trupă care pînă atunci n-a cunoscut focul…”. La San Stefano n-a fost o
simplă întîmplare. Eliminatoriu s-a procedat si la Pacea finală de la
Berlin (1 iulie, 1878), prezidată de Bismarck. Au luat parte
„reprezentantii marilor puteri”. În schimb, Ion C. Brătianu si Mihail
Kogălniceanu, reprezentantii „de drept” ai României, una dintre cele
două tări învingătoare, „au fost primiti la o singură sedintă, cînd au
putut citi si depune un memoriu”. Nici n-au fost luati în seamă; mai
mult, românii s-au ales cu numeroase acuze din partea unora care nu
aveau nici o legătură cu subiectul zilei, cu războiul si cu pacea.
Procedura eliminatorie era veche încă de pe atunci. La Pacea de la
Adrianopole, de asemenea se hotăra soarta românilor (pe termen
lung-scurt?), fără să se tină seama de ei, întrucît se urmărea, ca si în
secolul fanariot, stabilirea sferelor de influentă între Est si Vest.
Cu acel prilej, „se hotărăste libertatea absolută a navigatiei si a
comertului pe Dunăre si pe Marea Neagră”, iar Principatele „vor rămîne
sub ocupatie rusească”. Drept urmare, ni se aplică
Regulamentul organic,
un fel de „integrare” în Imperiu. După războiul Crimeii (1853), tot o
pace între „ei”, de la Paris (30 martie 1856) se pronunta în legătură cu
Gurile Dunării: cine să le stăpînească. Rusia a primit „o grea
lovitură”. A fost nevoită să retrocedeze Moldovei cele trei judete din
sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad si Ismail, ceea ce a însemnat
îndepărtarea de la Gurile Dunării. Asta a durat doar pînă la războiul
din 1877, cînd Kremlinul si-a însusit din nou cele trei judete,
răpindu-le în văzul lumii si fără jenă, de la aliatii lor, românii.
Păguboasă, în multe privinte, a fost si pacea care a urmat primului
război mondial, ca să nu mai pomenesc de diktatul de la Potsdam, care
ne-a adus comunismul si toată sfîsierea; pentru păturile superpuse,
„eliberare”; pentru români, înrobire.
Nimic nu este mai greu, nici măcar punerea în functie a unei navete
spatiale nu întîmpină dificultăti tot atît de draconice, pe măsura celor
care stau în fata istoricului modern de bună credintă. Institutul de
Istorie si Civilizatie Europeană este, cum se spune, un „atelier” de
lucru. Dar nu în acceptia ludică si carteziană a lui François Furet: se
tese pînza fir cu fir, se asază bob cu bob elementele „adevărului” după
gustul si stilul rafinat al maestrului, spre satisfactia privitorului
care admiră strălucirea produsului de la distantă. Scrie autorul
francez, pe întelesul tuturor: „În spatiul relativ vast în care
oscilează astăzi disciplina, preferintele mele, după cum indică textele
ce urmează, merg spre o istorie intelectualistă, care să-i construiască
explicit datele pornind de la probleme elaborate conceptual. Progresele
disciplinei îmi par a veni dintr-o atentie mult mai mare acordată
formulării si reformulării problemelor, si dintr-o separatie mai clară
între partea documentară si partea interpretativă”. Se vede că
„documentul” deranjează. El poate fi urnit din loc, trecut pe plan
secund, prin ideologizare si prin „ruptură”. Iată cum ajungem la Yalta –
Malta si la revolutiile „de catifea”.
Institutul de Istorie si Civilizatie europeană este, într-adevăr, un „atelier”, dar el si-a impus ca scop si ratiune de a fi să
restaureze evenimentul
de referintă în litera si în datele lui originare, asa cum arheologul
reface piesa ceramică în laborator, dîndu-i înfătisarea (pe cît posibil)
autentică, de la începuturi. În nici o instantă nu se poate discuta cu
folos decît cu „cărtile pe masă”. Dar, înainte de toate, ele trebuie să
existe întregi, nedeformate, nevirusate. Pacea de la San Stefano este
pomenită în manualele de istorie, însă într-o manieră care-l
nelinisteste pe cititor. Dacă ar fi un caz singular, situatia ar trece
oarecum neobservată. Cum s-a văzut de la Yalta pîn’ la Malta, lucrurile
nu se opresc aici, fapt ce-l nelinisteste si mai tare pe cititor. În
asemenea conditii, cartea adevărată este mai necesară si mai hrănitoare
decît „pîinea noastră cea de toate zilele”.
Iată rostul Institutului de Istorie si Civilizatie Europeană, ca si oportunitatea seriei Românii în istoria universală.
Cititorul obisnuit are încă de pe acum la dispozitie o listă completă
de lucrări de specialitate, asigurîndu-i-se calea bună în dorinta de a
cunoaste trecutul mai apropiat ori mai îndepărtat al neamului său si
a-si explica propria-i existentă, starea de anormalitate în care se
găseste România de astăzi. El învată s-o iubească, si la bine, si la
rău; s-o ajute în ceasuri grele, cu dăruire de sine, nu să se depărteze
cu rusinare si dispret, cum îndeamnă, tacit, „manualele alternative”. La
rîndul lor, tinerii studiosi au la îndemînă modele de cercetare
destinate pregătirii temeinice, învătînd să discearnă bine si să
pretuiască judecata de valoare, aceea care asigură succesul si
recunoasterea pe termen lung în cariera profesională. Însăsi cariera
profesorului Gheorghe Buzatu reprezintă un model pentru tînăra
generatie. Istoricul a înteles la vreme că în epoca modernă discursul
stiintific nu stă la îndemîna oricui. El se supune unui statut aproape
neverosimil, elementele lui trebuie extrase din surse prea adesea
înselătoare, iar continutul, elaborat după lungi strădanii si
sacrificii, poate trezi rezistentă, dacă nu chiar dusmănie din partea
celor atrasi de aventură si de parvenitism. Gheorghe Buzatu, asemenea
unui adevărat om de stiintă, a făcut îndelungată ucenicie în spatiile
greu accesibile ale „atelierului”. A stiut în ce cotloane să caute ca să
dobîndească materia primă a stiintei istorice iar aceasta a rodit în
cărti care îi poartă puternic amprenta. Volume precum Românii în arhivele Americii. Vol. I, Comunismul trece Nistrul . 1944 – 1947. Studii, documente, comentarii (Iasi, 1992, XVIII + 182 p.), Românii în arhivele Kremlinului (Bucuresti, 1996, 393 p.), Asa a început holocaustul împotriva poporului român (Bucuresti, 1995, 60 p.), Din istoria secretă a celui de-al Doilea Război Mondial, I-II
(Bucuresti, 1988-1995, 390 + 475 p.) etc., arată directia prioritară a
cercetărilor. Dacă generatiile anterioare puneau accent pe ideea
prezentei românilor în constiinta europeană (N. Iorga), uneori pînă la
limita protocronismului (Edgar Papu), istoricul Gheorghe Buzatu se
situează pe celălalt versant, ca o completare firească, scotînd la
iveală interesul străinilor manifestat fată de români, fie cu intentii
pasnice, de colaborare, fie de acaparare a teritoriului, oamenilor si
avutului. Sunt teme mai putin obisnuite în istoriografie si
suplimentează capacitatea de functionare a „atelierului” într-o manieră
incomparabil mai credibilă si eficientă.
Noutatea si curajul definesc sigur si clar comportamentul intelectual
al istoricului în această bătălie a cărtii, necurmată, deceniu după
deceniu. În anii formatiei stiintifice o temă ca
România si trusturile petroliere internationale pînă la 1929 ilustra
tendinta generală de a situa istoriografia în spatiul modern al
interdisciplinaritătii, altele reuseau, în aceeasi măsură, să atragă
grupuri tot mai largi de cititori:
Ultimatum-ul Molotov si destinul Basarabiei, Corpul generalilor români în zodia holocaustului rosu, Războiul marilor spioni,
etc. Dacă volumele de documente, studii, comentarii, editii readuc în
actualitate probleme devenite permanente ale istoriei românilor:
Istorie interzisă, Titulescu si strategia păcii, Problema ucrainiană în lumina istoriei (editie Ion I. Nistor),
Nicolae Iorga. Omul si opera (trei volume),
Eminescu. Sens, timp si devenire istorică; cu sigurantă, aparitii editoriale mai noi precum
Jurnalul Maresalului Ion Antonescu (în colaborare cu Stela Cheptea si Marusea Cristea),
Antonescu. Hitler. Stalin (trei volume), depun mărturie în legătură cu dubla calitate a cărtii de istorie: documentară si juridică.
Centrul de Istorie si Civilizatie europeană este pregătit să răspundă apelului lansat de Paul Goma, în Săptămîna rosie, pentru declansarea mondială a unui prea mult asteptat Nürnberg II.
Petru URSACHE – „Galaxia Grama” (II)
Fiecare cultură are într-un ceas al ei un om deplin, un
arhetip :
Homer – Dante – Shakespeare – poate Cervantes
– Goethe .
La noi,
Eminescu.
(Constantin Noica,
Jurnal de idei. Humanitas, Bucuresti, 1990, p. 234)
În citata Istorie a literaturii române apărută
în imediată succesiune (1913), ca rescriere a manualului anterior, si
cunoscînd numeroase editii în deceniile ce au urmat, Gh. Adamescu
retinea, într-o notită concluzivă, cîteva dintre elementele înnoitoare
aduse de poezia eminesciană: „Ce a făcut succesul lui? El a fost simtit
ca un lucru nou. Noutatea aceasta a constat în posibilitatea de a
exprima ideile filozofice cu claritate si cu poezie. Bolintineanu, care
încercase altă dată acest lucru, rămăsese prozaic sau absolut confuz.
Alexandrescu izbutise în directia aceasta. A mai constat în elemente
luate din literatura germană, din care se hrănise mult, si aceasta era
necunoscută la noi în acea vreme, cum observa Ang. Demetrescu. A
constat, în fine, în stilul bogat în cuvinte scoase din cărti vechi si
înnoite, bogat în imagini îndrăznete si energice, si legănat de o
armonie particulară. Versificatia lui a avut de asemenea elemente noi:
forme de versuri si de strofe, rime neasteptate” (Gh. Adamescu, Idem, p.
213).
Am spune, astăzi, elemente de „continut” si de „formă”, simple,
modeste. Pe acestea le avea în vedere si criticul de la Junimea, cu
adaosul că dezvăluia orizontul imaginar si sensibil al poetului,
dovedind înzestrare personală înainte de toate. Mai citim: „Apogeul
productiei sale poetice îl atinge Eminescu între 1881-1883. Este epoca
Satirelor, a
Luceafărului si
multimii de poezii mici în care se arată în deplinătatea lor toate
calitătile lui” (Idem, p. 209). Iată că generatia lui Gh. Adamescu, de
după 1900, aprecia si
Scrisorile („politice”), privite cu
rezervă de Titu Maiorescu, cu dispret de Gh. Panu. Ulterior, G.
Ibrăileanu avea să arate preferintă pentru
Luceafărul, Ion Barbu pentru
Odă (
în metru antic),
Tudor Vianu pentru armonie si muzicalitate, Nichita Stănescu pentru
„multimea de poezii mici”, adică lirice si „sentimentale”. Se dovedeste
că spatiul liric eminescian căpăta dimensiune pe măsura trecerii
timpului, acomodîndu-se cu însăsi fiinta limbii si a spiritualitătii
românesti în curs de maturizare. Pentru moment, conta părerea mintilor
luminate de idei generoase, libere, a constiintelor responsabile.
S-a mentinut pe parcurs si cîte un urmas de-al lui Grama, poate ca să
nu se piardă sămînta ori să se arate calea neproductivă. Dar, după
instalarea bolseo-comunismului la conducerea tării si a culturii române,
figura lui Grama s-a multiplicat într-un chip îngrijorător. S-a vorbit
chiar de o „constelatie Grama”, imagine urîcioasă pe care o invocă si
Adrian Dinu Rachieru în cartea pe care o avem aici în vedere:
Despărtirea de Eminescu?
(Editura „Tibiscus”, Uzdin-Serbia, 2012). Urmasii lui Grama s-au
înmultit în mod considerabil, antrenîndu-se în jocuri ciudate: care
trîntind o piatră tombală, care aruncînd fiinta poetului nedorit în
debara si în nefiintă, care mînjindu-l cu epitete noroioase, care
trăgîndu-l de plete, care vătîndu-i o plsnită pe rever. Altii, îl judecă
de la tribună, scotocindu-l pe poet si pe „gazetăras” printre file să-i
găsească „pete mici si mari scandaluri”. Făptasii se află cocotati în
functii înalte, ca factori de decizie si modelatori de opinie, sau pot
fi dibuiti ca lucrători de serviciu pe la catedre universitare, prin
pagini de reviste, prin redactii de edituri, mai mult sau mai putin
tăinuite.
Dar poate nu micimea sufletească i-a atras pe toti în curentul
defăimărilor. E adevărat că „moda” (nu modelul) si-a spus cuvîntul,
prilej nimerit pentru cei predispusi să-si mascheze pornirile
carierist-oportuniste; dar si iluzia, pentru altii, că adevărul poate fi
mutat din loc dacă se modifică, după o stiintă secretă, datele
destinate să-l re-configureze. Concepte operative precum
text,
context,
intertext,
discurs,
referential,
etc. provoacă multe victimizări dacă nu se procedează cu atentie.
Uneori, adevărul se afirmă (fie în jocuri stilistice, fie în logica
paradoxului), prin „contrariul” său greu identificabil; iesind în
evidentă numai aspectul dilematic, dar si dramatismul aventurii
cunoasterii. Pretinzi că judeci un fenomen în contextul lui firesc,
luînd măsurile necesare unei asemenea obiectivări, dar nu sesizezi
clipa, coplesit de datele problemei cînd, fără să vrei, tădezi
contextul. Mai e si graba generalizării. Sunt cazuri accidentale,
posibile oricînd si oriunde pe terenul literelor, însă rezolvabile în
măsura în care depind de ele însele.
Din păcate, s-au produs si cîteva derapaje sub comandă ideologică si
pe termen lung, cu intentii vădit antiestetice, unele aduse pe aripile
vîntului de Răsărit, altele odată cu semnele amatorilor de „schimbare”
din balcon revolutionar. Două mi se par mai deocheate. Este vorba de
cunoscutul curent proletcult, imediat postbelic, reprezentat de momentul
Ion Vitner – Sorin Toma, cei care au dat publicitătii manifestele
demolatoare
Critica criticii si
Poezia putrefactieisau putrefactia poeziei.
Erau ani de atacuri violente împotriva scriitorilor vii ori morti,
trecuti pe listă neagră la comandă politică. Se dorea răsturnarea
valorilor si nu exista posibilitate de replică. I. Vitner nu făcea vreo
deosebire între Eminescu si poetul cizmar Neculută, cum se constată din
scrierea citată, ca si din micromonografia sa despre Eminescu, destinată
să fie avertisment si linie de urmat. Brosura
Critica criticii a
fost scrisă pentru a fi îndepărtat Titu Maiorescu din manuale si
înlocuit cu Dobrogeanu-Gherea, ca reprezentant al traditiei clasice.
Dorea si eliminarea lui Călinescu, judecîndu-l de pe pozitie
bolseo-comunistă si stalinistă: „Dacă G. Călinescu ar fi citit
Despre materialismul dialectic si istoric de
I. V. Stalin, ar fi cuprins cu claritate întelesul larg al desfăsurării
vietii sociale si al ideilor omului, si întelesul mai adînc al sensului
istoriei. Ar fi aflat că la baza desfăsurării istoriei societătii se
află modul de productie al societătii si că acest mod de productie
înglobează într-un tot unitar fortele de productie ale societătii…” (Ion
Vitner,
Critica criticii. Bucuresti, „Colectia Contemporanul”, s. a., p. 110). Fusese făcută praf
Istoria literaturii române, de la aparitia căreia nu trecuseră nici zece ani. În anii studentiei mele (1952-1956),
Critica criticii si
Eminescu (Editura
de Stat pentru Literatură si Artă, Bucuresti, 1955, 148 p. Tiraj:
10.100 exemplare) erau cărti considerate de căpătîi. Prima ne indica
directia de orientare critică, pentru „a cuprinde „cu claritate
întelesul larg al desfăsurării vietii sociale”, a doua reprezenta un
„model” de receptare a unei opere ori a unui scriitor în totalitate.
Sablonul se aplica invariabil, de la Dosoftei la Beniuc, schimbînd
datele problemei, tăind-adăugînd după indicatii. Asa se face că, în
monografia citată,
Împărat si proletar figura drept poezie de luptă socială, împotriva intentiilor autorului si a manualelor-istoriilor interbelice, iar poema
Luceafărul fusese
aruncată, nu în debara, ci pitită printre poeziile minore, de
„inspiratie folclorică”. Dintr-o notită tipografică de pe foaia de titlu
cititorul află: „Studiul de fată este un capitol din
Istoria literaturii române pentru
clasa IX, întocmit potrivit necesitătilor didactice si planului de
învătămînt al Ministerului Învătămîntului Public. Cu Iosif Chisinevschi
în frunte. Totodată, cărtile „divinului critic” despre Eminescu fuseseră
trecute la index. Incredibil este faptul că, după cîteva decenii
echivalînd ca scurgere de timp cu „captivitatea babiloniană”, un urmas
(Pavel Gh. Robu), doritor „sincer” de schimbare, găsea cu cale să-i
reproseze lui Eminescu faptul că a scris
Împărat si proletar. Mai putem vorbi de împrejurări, de context, de logica argumentării?
Al doilea derapaj peste asteptări s-a produs în plină democratie
(„libertate”) postdecembristă si cu zîmbitoare fată umană, la un semn
dat de revista „Dilema”… „a lui Plesu”. Este vorba de numărul din 27
februarie-5 martie 1998, care a făcut mare vîlvă, după asteptările
comanditarilor. Problema a fost pregătită de un număr anterior (din 4
februarie, acelasi an), pe tema manualelor scolare. Se pleda pentru
alt fel
de manuale (nu era rău); pentru asa-zisele „manuale alternative” (si
iată că era rău, cum s-a prea dovedit). Tonul l-a dat eternul Paul
Cornea, semnalînd „un deficit capital al învătămîntului nostru
preuniversitar (…) bazat pe autoritate (
magister dixit!) si
dogmatism”. Vai, vai, vai! Ajunsese unul dintre proletcultistii cei mai
duri să expună programe de refacere, după ce ani în sir se întrecuse în a
demola fără crutare; asemenea lui Vladimir Tismăneanu, comunist pînă în
măduva oaselor si din tată în fiu, pornit fără jenă si în fata lumii să
facă „procesul comunismului”. Adrian Dinu Rachieru notează cu discretă
ironie: „reconvertitul Paul Cornea”. O fi încercat si reconvertirea. Dar
cine citeste masiva
Interpretare si rationalitate, apărută în
2006 la Polirom, îsi poate da seama de imposibilitatea revenirii la
realitate a harnicului proletcultist: o făcătură de carte, amestecată,
sucită si răsucită, cu pretentie de eruditie si de modernitate. Titlul
lui Paul Cornea din „Dilema” (1998, februarie, p. 4) este
Cheia schimbării. Ce mai vreti? Mai semnează cu acel prilej, aliniat: Mircea Anghelescu, Liviu Papadima, Ion Bogdan Lefter, Ioana Bot s. a.
În numărul următor al „Dilemei”, destinat judecării lui Eminescu,
tonul l-a dat Nicolae Manolescu: „În fond, problema actualitătii lui
Eminescu mi se pare compromisă moral de faptul că noi am crezut că-l
putem considera mereu, la fel, ca si cum anii n-au trecut, nici peste
el, nici peste noi, mai exact, de faptul că
nu ne-am despărtit niciodată de el.
Aici e falsul: despărtirea de Eminescu era obligatorie pentru a avea
speranta că facem din el contemporanul nostru. Dar cine a îndrăznit să
propună acest gest? Toti nationalistii l-ar fi pus la zid pe lipsitul de
respect. Asumîndu-mi acest risc, afirm răspicat: trebuie să avem, mai
întîi, curajul de a ne despărti de Eminescu, dacă dorim să-l regăsim,
să-l apropiem, să-l facem contemporan” („Dilema”, 27 febr.-5 mart, 1998,
p. 6). Asadar, N. Manolescu detine
cheia, din momentul în care
a descoperit „falsul”; te desparti de Eminescu pentru a ti-l face
contemporan. Joacă de cuvinte. Ce dacă anii trec peste noi? Ne ducem,
cum e firesc. Altul este regimul operei de valoare. S-au asociat, în
serie si cu dăruire, Ion Bogdan Lefter, Serban Foartă, Răzvan Rădulescu,
Mircea Cărtărescu, Bobe s. a., în registre variabile si regretabile în
mare parte. „Nu am nici o afinitate cu poezia lui Eminescu”, declară
unul dintre ei. Nu se întelege de ce tine, totusi, să participe la
discutie! „Se cuvine să ne lepădăm de numele noastre mari, ne îndeamnă
„reconvertitul” Paul Cornea, pentru că «există mituri pe care e bine să
le deconstruim si să le dezavuăm»”. (Paul Cornea, lucr. cit., p. 28). De
aici s-or fi inspirat inventivii semnatari din „Dilema”. Si nu este
vorba doar de „despărtire” pe termen scurt (fapt ce duce la ruptură în
planul culturii, cum stie oricine), nici de „negociere” (mai dă tu, mai
las eu), ci de
lepădare de „numele noaste mari” ca să rămînem mici, fără identitate, existînd pe „orizontală”, nu pe „verticală” si cu demnitate.
Să retinem o părere autorizată cu privire la fenomene mai noi, legate
de momentul „Dilema”: „Ceea ce nu a reusit stalinismul este aproape pe
cale s-o facă comunismul de tip american care a năvălit brutal în lumea
creatiei culturale. Uniunea Scriitorilor este ca o schelă fragilă,
ridicată în fata unei ruine; trăind dintr-o chirie a unui cazino, ea mai
flutură în fata ochilor nedumeriti zeci si zeci de poeti, prozatori,
dramaturgi, critici si istorici literari, traducători si îngrijitori de
editii, o altă falsă idee, o altă falsă sperantă, că statul român,
guvernele acestei tări care s-au perindat din Decembrie ’89 nu vor
arunca peste bord, odată cu creatia si exegeza literară sau istorică si
constiinta natională” (Nicolae Breban,
Scriitorul român de azi.
În „Contemporanul”, nr. 2, Februarie, 2013, p. 3). Uite că s-a ajuns
exact la acest dezastru pregătit, peste asteptările scriitorilor si ale
tuturor intelectualilor de bună credintă. Un ministru al Culturii putea
să hotărască înstrăinarea editurilor importante ca Minerva, Univers si
Meridiane, dîndu-le pe mîna unor „cîini mărunt afaceristi”; altul, să
desfiinteze reteaua de librării; un sef de revistă, să minimalizeze
temele majore ale scrisului, astfel că urmasii lui Grama găseau teren
favorabil să se arate la vedere. Formula „galaxia Grama” a fost lansată
încă din primul deceniu postdecembrist de Theodor Codreanu, în volumul
Dubla sacrificare a lui Eminescu.
În 1999 cartea ajunsese la a treia editie (Editura Civitas, Chisinău).
Autorul a avut si are în vedere acelasi traseu pe care l-am schitat mai
sus. Ardeleanul Grama, initiatorul atacurilor antieminesciene, ar fi
dorit ca regătenii să fi scris poezii în ton cu
Desteaptă-te române, cum se practica peste munti, sub stăpînire exterminatorie austro-ungară, nu texte „plictisitoare” ca
Luceafărul,
Melancolie ori
Somnoroase păsărele.
Dar „sacrificarea” propriu-zisă a prins contur în primul deceniu
proletcultist prin Ion Vitner- Sorin Toma si a cunoscut accente deosebit
de acute (continuă Theodor Codreanu) prin protestele năbădăioase ale
lui Moses Rosen si prin funerarul număr 265 al „Dilemei”. Pînă atunci se
aruncase cu piatra. De data asta detractorii si-au unit fortele cu
îndîrjire, reusind să prăvale „piatra tombală”, dat fiind că printre ei
se aflau si gălăgiosi ca Mircea Cărtăreacu si Bobe.
De neasteptat: singurul care adoptă o pozitie „realistă” si
„credibilă” este Z. Ornea, cu un discurs coerent, logic, neînregimentat.
Textul putea fi semnat si de G. Călinescu (din vremurile lui bune), si
de Tudor Vianu, si de Perpessicius, si de orice cărturar român de bună
credintă. Z. Ornea l-a intitulat
Poetul national: „Fără
îndoială că Eminescu este cel mai mare poet al românilor, desi, prin
anii optzeci, prof. Liviu Rusu mă îndemna (probabil că nu numai pe mine)
să pornim o actiune concentrată a-l instala, pe acest soclu, pe Lucian
Blaga. N-am fost de acord – si i-am spus-o – fie si pentru faptul că,
desi admirator al liricii blagiene, socoteam si socot că poetul cel mai
important al românilor din acest veac este Tudor Arghezi. Dar, cu
sigurantă, deasupra tuturor stă lirica eminesciană. Sigur, se pot
evidentia deosebiri (de valoare) între lirica de dragoste, filozofică
sau cea retorică din
Scrisori sau
Doina. Dar e
incontestabil faptul că nostalgia sufletului românesc se regăseste
exprimată probabil cel mai bine în această lirică a lui Eminescu. De
aici încolo încep exageratiunile” (Z. Ornea,
Poetul national. „Dilema”, 27 febr.-5 mart, 1998, p. 10).
Ce să credem? Fără a tine cont de precedentele culpabile i s-ar putea
da dreptate fostului colaborator la „Lupta de clasă” si la „Era
socialistă”. Numai că, îndelungă vreme, înainte ca si după 1989, aflat
totdeauna în posturi de comandă, s-a arătat dusman vajnic al
publicisticii eminesciene. Theodor Codreanu îl asează în parteneriat cu
Moses Rosen si cu V. Nemoianu, care s-au luar la întrecere, cum arată
documentele, cu celebra tripletă proletcultistă Vitner-Selmaru-Moraru.
„Z. Ornea a devenit cel mai constant resurectionar al «galaxiei Grama»,
parcă spre a-si spăla păcatele fată de comilitoni. După 1989, ori de
cîte ori a găsit prilejul, l-a tinut pe Eminescu, gazetarul, la stîlpul
infamiei. A protestat, ca să reamintesc un exemplu, în 1994, la
reeditarea cărtii lui D. Murărasu despre
Nationalismul lui Eminescu. În articolul despre
Poetul national din
„Dilema”, Z. Ornea săvîrseste un veritabil slalom urias printre critici
si istorici literari, cu fandări si răsuciri sofisticate, spre a
demonstra teza proletcultistă că Eminescu a fost irecuperabil «xenofob»,
«paseist», «retrograd», tinta finală fiind spulberarea pozitiei de
«poet national» (Theodor Codreanu, lucr cit., p. 201). Iată adevărul. Z.
Ornea îi acuză, în fond, pe nationalistii autentici, de la Eminescu la
Iorga, de la C. Rădulescu-Motru la Mircea Eliade, în toate chipurile,
cînd în manieră mascată, cînd deschisă, fără crutare.
P. S. Recunosc: am dat multe exemple culese din manuale, istorii
literare, din scrieri aflate în arsenalul „constelatiei Grama”; poate
deranjante pentru unii amatori de rescrieri si de discursuri pur
acuzatoare. Dar cititorul are nevoie de date concrete, de adevărul
gol-golut. Stie la ce-i foloseste.