Colaj de Miron Manega, preluat din ziarul Timpul de la Chişinău.
Domnule Eminescu, aţi putea descrie, în câteva cuvinte, cam cum arată România de astăzi, în perspectivă socială şi politică?
Plebea de sus face politică, poporul de
jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are
de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi
administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi
care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi
paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia plătiţi cu
bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de ani
înainte pentru a susţine netrebnicia statului român. Cea mai
superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea
productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în
raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de
civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Clasele
productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit;
industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar
clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchii pe hârtie şi aspiră
a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţi s-au înmulţit cu asupră de
măsură, dau tonul, conduc opinia publică.
Care credeţi că este cauza acestei situaţii?
Am admis legi străine în toată puterea
cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul
noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, pe aceea de cetăţean al
universului… Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care
planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii
liberale: control, suveranitatea poporului, consilii judeţene şi
comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci
instituţiile noi nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma
puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre,
încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul
costisitor al statului modern.
Aţi definit, în editorialele de
la TIMPUL, aceste legi de import ca fiind „legi ale demagogiei”. Ce sunt
acestea şi cum ar trebui să arate nişte legi… „nedemagogice”?
Legile demagogiei sunt factice, traduse
de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă
nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din
necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului;
nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau
vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol. Cum s-a ajuns la
acest import necondiţionat? Spiritul public nu e copt… Această copilărie
a spiritului nostru public se arată de la începutul dezvoltării noastre
moderne, din zilele în care cei dintâi tineri, rău sau deloc preparaţi,
s-au întors din Paris, unde, uimiţi de efectele strălucite ale unei
vieţi istorice de o mie şi mai bine de ani şi uitând că pădurea cea
urieşească de averi, ştiinţă şi industrie au un trecut foarte lung în
urma-i, au socotit a introduce aceeaşi stare la noi, introducând
formulele scrise ale vieţii publice de acolo. Deci, îi învinuiţi de
superficialitate… E o zicală veche că, de-ai sta să numeri foile din
plăcintă, nu mai ajungi s-o mănânci. Drept că e aşa, dar cu toate
acestea acele foi există. Şi dacă n-ar exista, n-ar fi plăcintă.
Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivită. Condiţiile
plăcintei noastre constituţionale, a libertăţilor publice, de care
radicalii se bucură atâta, sunt economice; temelia liberalismului
adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o
bucată de piatră, îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea,
care face din marmură statua, din în pânzătură fină, din fier maşine,
din lână postavuri.
Este clasa noastră de mijloc în
aceste condiţii? Poate ea vorbi de interesele ei? După părerea
dumneavoastră, ce prevalează – sau ce ar trebui să prevaleze – în viaţa
unui stat: politicul sau economicul?
De când lumea nu s-a văzut ca un popor să
stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri
stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei
politice… Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mişcării
bunurilor; ea e mai adâncă, e socială şi morală. Fără muncă şi fără
capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care
n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug dă-i toate
libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi
care ţine o bucată de pâine în mână. Nu există alt izvor de avuţie decât
munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când
vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e
îndoială că ceea ce au ei, a pierdut cineva.
Am avut de curând alegeri locale
unde, conform unui nărav devenit tradiţie, mita electorală a fost la loc
de cinste. Se pare că mita este una dintre bolile societăţii româneşti.
Cât de corozivă credeţi că este această racilă?
Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în
ţara aceasta; pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei
vând sângele şi averea unei generaţii… Oamenii care au comis crime grave
se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece
viaţa la puşcărie… Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor
oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul
acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de
toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau
conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Elemente economice
nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu
repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti…
Dar Justiţia ce păzeşte?
Justiţia, subordonată politicii, a
devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere
pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut
în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine
morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt
partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile
făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi
ai voinţei legale şi sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e
interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a
partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.
Daţi-mi un indiciu din care să se poate vedea că tot sistemul
administrativ este direcţionat împotriva populaţiei, nu în sprijinul ei.
Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură
populaţiile noastre din partea administraţiei şi a fiscului când
constatăm că, în acelaşi timp în care zeci de mii de străini imigrează
în fiece an, românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii o
corabie care arde, şi că emigrează? La noi mizeria e produsă, în mod
artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine,
nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care
costă prea scump şi nu produce nimic.
Cum aţi caracteriza actuala clasă politică?
Uzurpatori, demagogi, capete deşarte,
leneşi care trăiesc din sudoarea poporului, fără a o compensa prin
nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii
din neamurile cele mai vechi ale ţării. De acolo pizma cumplită pe care o
nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi
goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării,
pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte,
s-ar mântui cu domnia demagogilor.
Partidul Conservator, cu care
aveţi o legătură strânsă, fără a fi devenit membru al său, şi-a
construit doctrina după editorialele Dumneavoastră apărute în TIMPUL.
Sunteţi susţinătorul unei teorii, al unui model de stat pe care nici
mass-media, nici sociologii nu-l cunosc sau se fac că nu-l cunosc:
STATUL ORGANIC. Sunteţi amabil să-l prezentaţi în rezumat?
Viaţa noastră modernă pare a se apropia
de povârnişul fatal, pe care istoricii latini îl presupun, fără cuvânt, a
fi existat înaintea constituirii statelor, adecă acea stare de vecinică
vrajbă, însemnată cu vorbele bellum omnium contra omnes, răsboiul
tuturor contra tuturor. Dar, precum în roiul de albine sau în muşinoiul
de furnici nu există legi scrise şi facultăţi de drept, deşi toate
fiinţele, câte compun un roiu, trăiesc într-o rânduială stabilită prin
instincte înnăscute, tot astfel omul primitiv trăieşte din cele dintâi
momente în societate, iar când începe a-şi da seamă şi a căuta să
explice modul de convieţuire şi de conlucrare, se nasc religiile, care
stabilesc adevăruri morale, sub forme adevărat că dogmatice sau
mitologice, religii care sunt totodată şicodice. Astfel, s’ar putea
spune că întreaga luptă între taberele opuse, numite una liberală – care
ajunge la comunism, alta conservatoare – care poate ajunge într’adevăr
la osificarea statului, e pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de
alta lupta pentru datorii. Conservatismul luptă pentru datorii. Pentru
el, împlinirea datoriilor către semenii săi, solidaritatea de bună voie
sau impusă prin legi a cetăţenilor unui stat, o organizare strictă, în
care individul e numai mijloc pentru întreţinerea şi înflorirea
colectivităţii, cruţarea economică a tuturor claselor, pe care le
priveşte ca organe vii ale societăţii, cu un cuvânt organizarea
naturală, înţeleasă de toţi, moştenită adesea prin tradiţie, prin
obiceiul pământului, recunoscută de toţi fără legi scrise chiar, iată
starea de lucruri la care aspiră conservatismul extrem. Dar şi ceastă
direcţie are primejdiile ei. Vecinica tutelă, exercitată asupra claselor
de jos, le dă într’adevăr pânea de toate zilele, dar le lipseşte de
energie individuală, le face indolente. Pe de altă parte sistemul
libertăţii, totodată al individualismului, cuprinde primejdii şi mai
mari. El preface viaţa într’o luptă de exploatare reciprocă, care poate
ajunge la disoluţiunea completă a statului. Şi într’acolo tind ideile
comuniste internaţionale de azi.
Între aceste două extreme e poate
meşteşugul adevăratei clase politice. Facem parte din Uniunea
Europeană. În ce condiţii ne-ar fi favorabilă această apartenenţă?
În condiţiile în care existenţa statului e
asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce
naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent. Suntem însă, din contra,
avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la pomana
împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un
fel de necesitate internaţională. Acea necesitate internaţională n-are
nevoie de-a ţine seama de sentimentele noastre intime, ci numai de
existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre. Ce credeţi că
ne aşteaptă în următorii ani? Vom avea de-acum înainte dominaţia banului
internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni;
teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în
această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun.
Urmarea ei, capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este
prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument
al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri
vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără
trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii.
Situaţia dezastruoasă pe care aţi creionat-o se regăseşte în vreun fel în evoluţia generală a societăţii omeneşti?
Peste tot credinţele vechi mor, un
materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu
sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a
civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi
dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile
mari asfinţesc, zeii mor.
Colaj de Miron Manega, preluat din ziarul Timpul de la Chişinău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu