CONSTANTIN CIUTACU : „În 1989 România era printre primele zece țări ale Europei ca putere economică.”

Cuvîntul specialistului: „În 1989 România era printre primele zece țări ale Europei ca putere economică.”


Fost secretar de stat, director la Institutul de Economie al Academiei Române: “Clasa politică este terminatorul României moderne”
CORUPŢIE-la-NIVEL-ÎNALT-Partidele-din-România-îşi-finaţează-campaniile-electorale-din-ŞPĂGI1989-2014, un sfert de veac de corupţie şi jaf
Am trăit, ca într-un vis, un sfert de secol de speranţe neîmplinite. Când s-au dus anii? Suntem mai săraci şi un pic mai bătrâni… Statul este bolnav, iar economia, câtă a mai rămas, este din nou în recesiune; firmele dau faliment cu miile, pe semestru, investiţiile scad vertiginos, capitalismul autohton are, cum se spune într-un film, o “reţetă secretă”, originală, dar pierzătoare, la fel ca demo­cra­ţia. România nu este, cum ne-am fi aşteptat, “tigrul” economic al Europei Centrale şi de Est. Cine ne-a pus beţe în roate? Nu căutaţi răspunsuri pe Google. Cauza e aici, la noi, în perfidia cu care ne-au dirijat po­li­ti­cienii români. Niciodată, în istorie, clasa politică ro­mânească n-a fost mai ruptă de popor şi mai puţin iu­bitoare de ţară. Un fost ministru secretar de stat, ne­im­plicat politic, actualmente director la Institutul de Eco­nomie al Academiei Române, CONSTANTIN CIUTACU, are curajul să pună degetul pe multe dintre rănile care ne dor de 25 de ani.
“În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa”
– Mulţi au uitat, alţii n-au ştiut niciodată… Cum stătea România, din punctul de vedere al integrării economice cu ţările dezvoltate, în 1989?
– În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa. Exista platforma Pipera, creată de francezi, unde se construiau calculatoare; autocamioanele şi autobuzele fabricate la Braşov şi Bucureşti erau patente germane; avioanele Rombac erau cumpărate de la englezi; locomotivele de la Electroputere Craiova erau patent elveţian; la Reşiţa se fabricau motoare de vapoare după licenţa Renk din Germania; Centrala nucleară de la Cernavodă pro­ve­nea din Canada. Putem spune, şi nu suntem nostal­gici, că începusem să ne integrăm acceptabil cu eco­no­miile mari ale lumii. România era a treia ţară din lume, după SUA şi Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru autobasculante de peste 110 tone. Doar do­uă ţări din lume făceau şuruburi cu bile: România şi Japonia. Acestea se foloseau în industria nucleară şi aerospaţială.
– În 1990, Petre Roman a afirmat că industria românească era un “morman de fiare vechi”. Ce am avut şi ce am pierdut în ultimii 25 de ani, domnule ministru?
– A fost cea mai nefericită declaraţie de politician de după 1989, care ne urmăreşte până azi. Referin­du-se la industrie, că e de dat la fier vechi, fostul prim ministru dorea să spună lumii că întreaga economie a României comuniste nu merita doi bani. Ale cui in­terese le-a servit această etichetă? Ca să combatem această viziune, cităm date statistice la întâmplare, din diferite domenii: România producea 14 milioane de tone de oţel în 1985; azi, doar 3 milioane; producea 400.000 tone de aluminiu în anul 2000, o prelungire surprinzătoare a succesului din timpul dictaturii; azi, pro­duce pe jumătate. Eram recunoscuţi ca buni cons­tructori de motoare electrice şi produceam, în 1980, 19 milioane de kilowaţi, faţă de 700.000 kilowaţi, cât producem în prezent; ieşeau pe poarta fabricilor 1.600 de excavatoare, în 1980; niciunul azi. Ieşeau 71.000 de tractoare; niciunul azi (am construit fabrici de trac­toa­re în Egipt şi Iran, care funcţionează şi acum, în timp ce în România au murit). Fabricam 600 de va­goa­­ne de pasageri pe an, în 1984; azi, niciunul. Cât des­pre vagoanele de marfă, construiam 14.000 de bu­căţi pe an; azi, abia 800 (cel puţin 100.000 vagoane de marfă au fost tăiate şi vândute la fier vechi în ulti­mii ani). În fine, produceam 144 de nave de tonaje di­ferite; azi, după cum se ştie, nu mai producem niciuna. Sticlăria e prăbuşită. Săpunul a dispărut. De altfel, po­tri­vit statisticii oficiale, după anul 2000, au fost ex­por­tate 50 de milioane de tone de “fier vechi”, “de­şe­uri” de cupru, aluminiu şi alte neferoase, în valoare de peste 10 miliarde de euro! Am exportat lemn brut, în va­loare de peste 8 miliarde de euro, şi alte produse bru­te (cereale, fructe, animale vii etc.) în valoare de alte 5 miliarde de euro! Prelucrarea acestora în Ro­mâ­nia ar fi însemnat crearea a milioane de locuri de mun­că!
“Practic, întreaga economie naţională a fost oferită pe tavă, fără nicio logică”
– Ameţitoare cifre… Cum stau lucrurile în dome­niul petrolului?
– Iată situaţia la zi, în domeniul petrolului: Ro­mâ­nia producea 13 milioane de tone de petrol în 1970, şi numai… 6 milioane azi. Suspect. Cineva nu rapor­tea­ză corect. Nu am nicio încredere în această cifră, atât timp cât nu ştiu dacă toate sondele au contoar. Au contoar, domnilor? Trebuie să plătească redevenţe la tona de ţiţei brut, dar dacă scoţi 8-10 milioane de tone şi raportezi numai 6? Cu cât păgubeşti statul? Petrolul se scoate mult şi se rafinează în alte ţări. De aici, de­du­ceţi consecinţele. Înainte de 1989, produceam 8,5 milioane de tone de motorină, şi mai producem doar 2 milioane; produceam 10 milioane de tone de păcură. Nu mai producem nimic. Produceam 500.000 de tone de uleiuri minerale, azi, nimic. Pe de altă parte, aţi observat că nici distribuţia gazelor nu mai este a noas­tră. Cine măsoară producţia? Cine măsoară distri­bu­ţia?
– După 1990, s-a schimbat peisajul industrial. S-a creat o falie între marea şi mica industrie. De ce s-a întâmplat acest fenomen?
– Au venit “sfaturi” de la competitorii noştri euro­peni: faceţi IMM-uri, întreprinderi mici şi mijlocii, daţi afară muncitorii din marile uzine, închideţi ma­mu­ţii industriali, produceţi kit-uri, componente, nu pro­duse integrale, faceţi cabluri, radiatoare, sisteme de frânare şi anvelope, nu locomotive şi tractoare. Parcă intenţionat, nu a existat o viziune politică de dezvoltare, ci doar una pentru distrugere; guvernanţii şi-au îndeplinit misiunea cu exces de zel. Nu mă poate convinge nimeni pe mine că nu a fost totul pe bază de program, o teorie a conspiraţiei. UE a fost creată pe baza comunităţii economice a Cărbunelui şi Oţelului. Deci, România nu putea să intre în grila europeană cu industria ei siderurgică, de 14 milioane tone de oţel. A trebuit lichidată, ca un “bonus” pentru admiterea în UE.
– Care au fost primele mari greşeli istorice ale politicienilor, în urma cărora s-a dat startul la jaful naţional?
– Prima a fost restituirea “părţilor sociale” – o privatizare pe bani adevăraţi, începută surprinzător de Ceauşescu. FSN-ul a restituit aceşti bani, pentru a cumpăra bunăvoinţa oamenilor, chiar cu banii lor! Această măsură anti-economică, din cauza căreia fa­bricile şi uzinele au rămas fără capital lichid, a condus, de fapt, la excluderea cetăţenilor de la un drept de proprietate plătit cu munca lor; a fost o re-naţio­nali­zare a unei părţi a capitalului social, destinată ulterior şi cedării controlului economiei către interese de grup, mai ales străine. A doua mare eroare a fost privatizarea “de masă”, fără proceduri şi fără reguli de protecţie a acţionarilor minoritari; viitoarele certifi­ca­te de acţio­nar au fost cumpărate pe nimic, de cei care ştiau ce va urma. Atunci s-a spus că se priva­ti­zează numai 30% din capitalul societăţilor comerciale, lăsându-se de înţeles că vor mai primi şi restul de 70% în viitor, care viitor nu a sosit încă nici în anul 2014! S-a anunţat, totodată, că sectoarele strategice nu se vor privatiza. Dar au venit pe urmă FMI, Banca Mondială şi socie­tăţile externe de consultanţă, care au dictat, şi gu­vernele au promovat controlul total, fără luptă şi fără niciun câştig, asupra întregii economii. Practic, eco­nomia naţională a fost oferită pe tavă, fără nicio logică şi fără a se spune, cel puţin, că este cadou sau pradă de război, celor care, chipurile, au făcut lobby pen­tru integrarea României în Uniunea Europeană.
“Fiecare program de guvernare anunţat a fost, de fapt, un program de neguvernare”
– Vă rog să continuaţi descrierea peisajului eco­no­mic românesc de azi, la 25 de ani de la răs­tur­narea “dictaturii de dezvoltare”.
– A dispărut întreg sectorul industriei de textile, confecţii, tricotaje (filaturi, ţesătorii, fabrici de stofă şi postavuri, întreprinderi de pielărie şi încălţăminte, toate concepute într-un sistem integrat); a fost închis sectorul agroalimentar (36 de fabrici de zahăr, fabri­cile de ulei, de preparate din carne, de lapte şi produse lactate, zeci de fabrici de nutreţuri combinate etc.); nu mai există majoritatea fabricilor din industria lemnului şi mobilei, din industria cimentului, a lacurilor şi vop­selelor, a medicamentelor, din sectorul construc­ţiilor de maşini, al exploatărilor miniere de feroase şi nefe­roase, de cărbune etc.; s-au desfiinţat întreprinderile agricole de stat şi cele de mecanizare a agriculturii, staţiunile de cercetări agricole şi, în general, marea majoritate a institutelor de cercetare-proiectare; au dispărut industria electronică, electrotehnică, de mecanică fină, optică, automatizări etc. Baza naţională de soiuri de plante şi rase de animale a fost pulve­ri­zată. România nu mai are astăzi un pachet naţional de seminţe, soiuri, hibrizi, de culturi cerealiere, plante teh­nice, legume etc. A fost distrus, aproape în totali­tate, sistemul de irigaţii, construit prin îndatorarea dureroasă de la Banca Mondială, pentru a cărui plată românii au contribuit zeci de ani; au fost abandonate programele de combatere a eroziunii solului, de în­diguiri şi desecări, dar şi cele de irigaţii în curs (ca­na­lul Siret-Dunăre sau Bucureşti-Dunăre). Întreaga economie naţională a fost, pur şi simplu, pulverizată şi lăsată fără nicio logică structurală.
– Care sunt consecinţele asupra populaţiei, derivate din acest peisaj apocaliptic, desprins parcă dintr-un film S.F.?
– Treptat, România s-a transformat într-un paradis al multinaţionalelor care controlează industria, agri­cul­tura, transporturile, construcţiile, comerţul, sectorul financiar-bancar etc. şi care îşi promovează regle­men­tări legale în interes propriu. Românilor le-au rămas întreprinderile mici şi mijlocii – de fapt, microîn­tre­prin­derile; dintre cele aproximativ 500.000 înregis­trate, peste 200.000 nu au niciun angajat! Românii au astăzi libertatea să se ocupe de economia şi afacerile de subzistenţă (avem şi industrie de subzistenţă, nu doar agricultură!) şi construcţii şi transporturi şi alte servicii de subzistenţă, pretinzând că acţionăm pentru dezvoltare inteligentă, inovativă şi durabilă. Nimic nu este mai durabil decât subzistenţa, aceasta este stra­tegia noastră naţională, după ce am făcut praf marile companii. 
Brandul României este subzistenţa, atât în interiorul ţării, cât şi pe celelalte pieţe ale muncii, unde lucrează cetăţenii români. Nici după 25 de ani, clasa politică – veritabil detaşament al legiunii străine, ter­minatorul României moderne, nu a realizat importanţa unei reglementări prin care salariaţii să-şi investească o parte din salariu în compania proprie. Întreaga economie putea fi salvată prin participarea financiară a salariaţilor, printr-o reglementare prin care salariile reinvestite să fie scutite de impozite şi contribuţii.
– A existat, în toţi aceşti ani, un fir roşu care să lege cele 13 guverne ce s-au perindat pe la Palatul Vic­toria, de un proiect minimal, coerent, de dezvol­tare?
– Fireşte că nu a existat! Zi de zi, guvernele şi clasa politică s-au ocupat numai de protejarea aşa-zişilor investitori strategici, prin scutirea de impozit pentru profitul reinvestit, şi nu de promovarea facilităţilor destinate salariilor reinvestite. Investitorii nu ar fi trebuit să primească niciun sprijin în România, pentru a-i plăti pe angajaţii români cu salariul minim sau pentru a-i angaja la negru, din raţiuni de compe­ti­ti­vitate. 

“Veniţi în România, că vă garantăm sclavia pe bani puţini şi vă menţineţi competitivitatea!”. Acesta a fost, în esenţă, programul de guvernare al ultimilor 25 de ani. De altfel, se poate spune că fiecare program de guvernare anunţat a fost un program de neguver­nare.


– Care sunt predicţiile dvs. pentru următorii 25 de ani din viaţa economică a României?
– 
Dacă şi în următoarele două decenii şi jumătate guvernul nu va putea să cumpere, din bani proprii, de 1 milion de lei, piramidon, vaccinuri sau aspirină din producţia internă, fără avizul FMI sau al Comisiei Europene, România poate să dispară din peisajul statelor din Europa, rămânând un simplu indicator geografic.


Sursa: Formula As

Adrian Irvin Rozei .Cum a ajuns un colonel decorat în război cu Ordinul „Mihai Viteazul“ să lucreze ca dactilograf pentru a putea trăi

Războinici români pe Frontul de Est. © Colecția Dan Culcer

• Despre Adrian Rozei
• Texte
• În română
• En français
• Other languages
• Carte | Livre
• Multimedia
• Carnet de note

 

 

Onoarea regăsită a „colonelului-dactilografă”

Postat la 16/12/2006 pe blogul lui Adrian Rozei. reprodus cu acordul autorului

Într-o zi, pe la începutul anilor ’60, sosind acasă, tatăl meu ne-a anuntat: “L-am întâlnit pe stradă pe colonelul Spaimă. Suntem invitaţi la o cafea, duminică după masă”.

“Curios nume! Şi în plus mai e şi colonel!”, mă gândeam eu, cu mintea mea de copil. Mă asteptam să văd un fel de Moş Teacă, apretat şi colţuros, cu atitudini cazone, obişnuit să bage frica în răcani şi mulţumit să vadă soldatii tremurând în faţa lui.

Spre marea mea uimire, am dat peste un om blând, destul de mic de statură şi cu o aparenţă mai degrabă firavă, cu ochi plini de lumină, de un calm impunător şi cu o voce caldă, însoţită de un uşor accent moldovenesc. E drept că, după cum am înţeles din discuţia acelei după-amieze de vară, tatăl meu şi Costică, aşa cum l’am cunoscut în continuare, erau prieteni de aproape o jumătate de veac şi, drept să spun, nu’l prea imaginam pe tatăl meu amic cu un militar băţos.

* * *

Prietenia lor a început la Galaţi, putină vreme înaintea Primului Război Mondial. Costică era fiul dogarului Petrache Spaimă, care locuia pe malui râpei, la o aruncătură de băţ de tipografia “Moldova”, de pe Strada Mare.

“Directorul tehnic”, s’ar spune azi, de fapt sufletul şi motorul acestei imprimerii, era bunicul meu, care “fabricase” doi zurbagii, tatăl meu, Ionel, şi fratele lui geamăn, Aurel. Costică, prietenul tatălui meu, avea şi el un frate, pe care îl chema tot Ionel. În plus, tatăl lor, Petrache Spaimă, avea atelierul, bineînţeles, pe strada Dogarilor şi toată trupa de copii, care îşi dădea întâlnire în magazia prăvăliei, făcea să se ridice în aer nori de praf din rumeguşul de pe podea, când se luau la trântă.

Tot acolo, pe strada Dogarilor, locuia prietenul lor comun, fiul unui meşteşugar grec, care se numea Spiros Vanghelatu. Intr’o zi de iarnă, spre sfârsitul Primului Război Mondial, copiii care se jucau pe stradă, în zăpadă, au văzut trecând în fugă pe Dl. Vanghelatu, purtându-l în braţe pe Spiros, care urla ca din gură de şarpe. Pe urmă au aflat că prietenul lor, care găsise câteva amorse de cartuşe neexplodate, intrase în bucătăria familiei ca să se încălzească, lângă cuptor. Sub efectul căldurii din sobă, amorsele au explodat şi i-au smuls patru degete de la mâna stângă.

Într’un oraş atât de cosmopolit, cum erau Galaţii la începutul secolului trecut, copiii se grupau deseori după originea lor etnică. Şi desigur că diferitele “bande” terminau prin a se părui fără milă. Costică, cu un tată român şi o mamă grecoaică, era un fel de punte de legătură între cele două grupuri. Probabil că această necesitate vitală de a explica unora şi altora poziţiile respective, i-a dezvoltat simţul pedagogic, care urma să’l ajute atât de mult în activitatea lui profesională.

După ce a absolvit cu mare succes liceul “Vasile Alecsandri” din Galaţi, Costică s’a îndreptat spre Şcoala de ofiţeri de Infanterie şi, la sfârsitul stagiului tradiţional de trei ani la regiment, a devenit ofiţer-instructor în diferite şcoli, cum era cea pe care o absolvise, sau Liceul Militar din Iaşi.

Calităţile de calm, tact, sobrietate şi profesionalism ale instructorului Constantin Spaimă au fost descrise, mulţi ani mai târziu, în amintirile lor, de foştii lui elevi, din care mulţi s’au distins pe câmpurile de luptă al celui de-al Doilea Război Mondial. De exemplu, dintre cei treizeci de ofiţeri absolvenţi ai promoţiei 1937 din Liceul Militar Iaşi, zece au căzut seceraţi de focul inamicului.

În 1938, căpitanul Spaimă trece de la instrucţia teoretică la cea practică, devenind comandantul unei companii din Regimentul 11 Dorobanţi în oraşul său de baştină.

După trei ani de pregătire practică, a venit şi ziua încleştării supreme. Regimentul 11 a fost desemnat să atace pe direcţia Oancea-Cahul, trecând Prutul la 50 Km nord de Galaţi.

Colonelul Spaimă și frații Adrian și Ionel Rozei

Colonelul Spaima si Ionel Rozei- o prietenie care a durat opt decenii

Iată cum povestea fostul comandant Spaimă, după 50 ani, prima bătălie a războiului care deabea începuse:

“După o prealabilă pregătire de artilerie, la miezul nopţii, companiile de puşcaşi au trecut Prutul prin apă, fără a reuşi să ajungă pe celălalt mal, la Cahul, unde trebuia să facă un cap de pod. De la Oancea la Cahul era o şosea în rambleu, în care se găseau cazemate cu tunuri anticar si mitraliere ce n’au putut fi anihilate de pregătirea noastră de artilerie. În plus, în dreapta şi în stânga şoselei, erau numai bălţi, în care şi-au găsit moartea zeci de oameni, în frunte cu comandanţii lor. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, un sublocotenent de rezervă înalt, fost învăţător, Damian, rămas fără pluton (toţi muriseră), s’a apropiat de mine, cu automatul în mână, şi m’a întrebat: “Ce să fac, domnule căpitan?”. N’am apucat să’i arăt unde să ocupe poziţia de tragere, că s’a prăbusit secerat de o rafală, din care două gloanţe mi-au trecut şi mie prin veston, peste umăr. Păstrez şi acum acea bucată de postav ciuruită de gloanţe. Aşadar, operaţia n’a reuşit. Colonelul Petre Manu a fost înlocuit de la comanda regimentului, iar noi am fost scoşi din luptă, pentru reorganizare şi refacere”.

După mai putin de trei săptămâni, Regimentul 11 Dorobanţi este trimis din nou pe linia frontului la Ţiganca, într’o zonă tot atât de dificilă.

În focul luptei, după ce a reuşit să stabilească un cap de pod pe malul stâng al Prutului, comandantul Batalionului 1, maiorul Nistorescu, este rănit şi evacuat. Căpitanul Spaimă preia “din mers” direcţia operaţiilor şi ordonă un atac susţinut înspre dealurile Epureni, Ţiganca şi Gheltosu. Mulţumită priceperii, dar mai ales calmului şi determinării conducătorului lor, soldaţii batalionului reuşesc să cucerească obiectivele desemnate şi, cu ajutorul forţelor venite din linia a doua, îşi continuă ofensiva în direcţia Dalnic.

Rolul determinant al căpitanului Spaimă în reuşita acestei acţiuni este descris în certificatul eliberat în iulie 1990 care spune: “Prin Decretul Regal nr.2886 din 17/10/1941, certificăm că domnului Spaimă Constantin i s’a conferit Ordinul “Mihai Viteazul” clasa III-a, pentru priceperea şi calmul deosebit cu care a condus Batalionul 1 în zilele de 8-14 iulie, la atacul Dealului Epureni, prin manevre judicios concepute, sfărâmând rezistenţa inamică de pe Dealul Ţiganca*. A reuşit să captureze circa 100 de prizonieri, 4 mitraliere, mai multe puşti mitraliere şi un tun A.C.”.

Şi Costică adaugă cu modestie: “Acţiunea batalionului meu a condus la decorarea cu acelaşi ordin de război a Drapelului de luptă al regimentului şi al diviziei din care făceam parte”.

Luptele pentru cucerirea Basarabiei au continuat tot atât de înverşunate. De altfel, după întoarcerea regimentului de la Odessa, rămăseseră în viaţă numai trei ofiţeri, printre care şi căpitanul Spaimă, care revine la Scoala Superioară de Război, ca ofiţer-elev.

Trei ani mai târziu, câteva zile înainte de 23 august 1944, Constantin Spaimă este comandantul militar al unui oraş din nordul Moldovei. Încercuit de Armata Sovietică, garnizoana nu cedează în faţa tăvălugului rus.

Pe 24 august, armatele române şi sovietice devenite aliate, căpitanul Spaimă propune autorităţilor militare ruse să negocieze condiţiile predării oraşului, în schimbul liberii treceri ale trupelor române încercuite. Conducătorii militari sovietici sunt de acord, înţelegerea e încheiată, armistiţiul este sărbătorit cu o “masă tovărăşească” şi, în aceeaşi zi, ofiţerii români… sunt arestaţi şi expediaţi în Siberia!

Costică si Ionel, depănând amintiri la o cafeluță

Încep doi ani de exil crunt, dincolo de Cercul Polar, unde un oarecare respect pentru aceşti ofiţeri, în fond prizonieri politici, pentru că arestaţi după armistiţiu, face ca autorităţile sovietice să nu’i oblige să muncească. În lungile zile de asteptare ale unei ipotetice eliberări, Costică învaţă sa sculpteze, utilizând materialele locale, oase de animale sau lemnul copacilor din regiune. Chiar şi astăzi, pe noptiera din dormitor, se găseste o mică placă de lemn, sculptată în surghiun, reprezentând un fir de lăcrămioară. Cele două flori, aplecate, par că protejează fotografiile sotiei, Catina, şi a fiului său, Rodin, care îl asteptau în ţară.

În 1946, după doi ani de deportare, întors în România, Costică îşi reia activitatea în cadrul Marelui Stat Major, la Comandamentul Trupelor Ministerului de Interne şi în conducerea şcolilor de ofiţeri. Mai apoi, Constantin Spaimă este ridicat la gradul de colonel.

Însă lanțul injustiţiilor, pregătit de regimul absurd care se instala de manieră progresivă, începea să se strângă în jurul strălucitului ofiţer.

Într’o zi, în 1949, pe când era plecat în misiune în Transilvania, sosește la casa colonelului Spaimă un mesaj, dintre cele mai anodine, invitându-l să se prezinte la Ministerul de Interne. La întoarcerea din voiaj, în ciuda sfaturilor prietenilor, Costică, învăţat să respecte cuvântul autorităţilor, se prezintă la cabinetul ministrului, unde este… arestat pe loc şi trimis la “Canal”.

Urmează patru ani de detenţie, fără judecată, fără condamnare, pentru simplul motiv că, în 1943, lucrase în cadrul Marelui Stat Major, timp de trei luni, la Serviciul Informaţii, în departamentul ce se ocupa de coduri şi cifrarea mesajelor!

Acolo, la “Canal”, a aflat Costică, prin veştile care circulau printre detinuţi, despre condamnarea la moarte şi execuţia prietenului său din copilărie, inginerul Aurel Rozei, unchiul meu.

Până într’o noapte când, transportat cu ochii legaţi, fără nici o explicaţie, a fost abandonat în colţul străzii din Bucureşti, unde locuia!

Bineînțeles că, după o astfel de “aventură” şi cu un dosar de cadre atât de “pătat”, Costică nu mai putea face parte din “valoroasa Armată a Republicii Populare Române”!

Singura posibilitate de a’şi câştiga existenţa era să lucreze într’o cooperativă, la primăria raionului său, ca… “dactilografă”. Instalat sub scara primăriei, Costică petrecea cele opt ore de lucru zilnice într’o adevărată cuşcă de lemn cu geamuri. Ceea ce era, totuşi foarte bine, faţă de alt coleg, tot militar, cunoscut sub porecla de “colonelul-lustragiu”!

Chiar şi în aceste condiţii vitrege, firea omenoasă a lui Costică, răbdarea lui şi calmul proverbial l’au ajutat să’şi creeze o “clientelă”. Mulţi oameni amărâţi, care veneau la primărie spre a depune cereri în pricinile care îi preocupau, se adresau de preferinţă lui Costică, îi explicau problemele care îi aduceau acolo şi el îi ajuta să’şi facă demersurile, atât de complicate peste tot, dar, mai ales, în “paradisul comunist”.

Aşa au trecut zeci de ani, până când “colonelul-dactilografă” a ieşit la pensie.

În toată această vreme de suferinţă, ne vedeam deseori cu familia lui Costică Spaimă, cu soţia şi fiul său şi visam împreună la alte locuri sau vremuri mai bune. Într’o zi, Rodin, care era acum student, a apărut cu un superb costum nou-nouţ.

“Unde ai găsit aşa o stofă de calitate?”, l’a întrebat tatăl meu pe Costică.

“E pelerina uniformei Ordinului “Mihai Viteazul”, i’a răspuns acesta, cu un zâmbet cam amar în colţul gurii.

Noroc că ne-am consolat repede cu baclavaua făcută de Catina, mare specialistă a bucătăriei greceşti!

* * *

Colonelul Spaimà cu familia sa și Ionel Rozei

 

Au trecut aproape treizeci de ani de la plecarea noastră din ţară, până când, la mijlocul anilor ’90, tatăl meu s’a întors pentru prima oară în România.

Între timp aflasem din scrisorile pe care tatăl meu le primea regulat dela Costică -mereu acelaşi scris ordonat şi caligrafic, cu informaţii precise şi didactice – că, după 1990, i s’a redat titlul de colonel, ba chiar fusese avansat general, cu toate drepturile de vechime aferente. Ba chiar, în 1995, oraşul Bucureşti l-a numit “cetăţean de onoare”.

Recunoasterea meritelor… după 45 ani!

În luna Aprilie 1995, l-am sunat la telefon şi i-am anunţat sosirea tatălui meu la Bucureşti. Ne-a invitat imediat la masă, cu ocazia primei zile de Paşti, împreună cu Spiros Vanghelatu. Copilul ce altădată se jucase cu amorsele care au explodat, devenit între timp un binecunoscut avocat, era acum, la aproape 90 ani, consilierul juridic al Uniunii grecilor din România.

Când Costică ne-a deschis uşa casei, cu aceeaşi ţinută distinsă şi impunătoare ca şi altădată, primul lucru care mi-a sărit în ochi, de pe reverul vestei de sărbătoare, a fost crucea de Cavaler al Ordinului “Mihai Viteazul”.

Şi, nu ştiu de ce, ochii mi s’au umezit când Costică l’a sărutat pe tatăl meu pe amândoi obrajii!

Din păcate, după câtiva ani, Costică ne-a părăsit. Însă fotografia lui, îmbrăcat cu pelerina de general-cavaler, se găseşte în permanenţă pe biroul tatălui meu.

Adrian Irvin Rozei, Paris, iulie 2002

* Numărul datat “August 2006” al revistei “Magazin istoric” publica pe trei pagini istoria Cimitirului de onoare al eroilor români dela Ţiganca, unde-şi dorm somnul de veci mai bine de 1000 soldaţi căzuţi în luptele pentru recucerirea Basarabiei. Pe 1 iunie 2006 a avut loc o ceremonie oficială cu ocazia încheierii lucrărilor de restaurare a cimitirului, în prezenţa Regelui Mihai, ultimul şef de stat în viaţă din perioada celui de-al II-lea Război mondial.

Cum a ajuns un colonel decorat în război cu Ordinul „Mihai Viteazul“ să lucreze ca dactilograf pentru a putea trăi Adrian Irvin Rozei, Costică Spaimă şi Ionel Rozei Arhivă AIR Pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost erou, însă statul comunist nu a mai avut nevoie de el şi l-a trimis în pustiul Siberiei şi, mai apoi, în lagărele de muncă ale Canalului Dunăre-Marea Neagră. Cu un dosar pătat, colonelul Costică Spaimă nu s-a mai regăsit în Armata Română, aşa că ofiţerul degradat a fost nevoit să ocupe un post de dactilograf timp de treizeci de ani, până a ieşit la pensie. Ştiri pe aceeaşi temă Povestea fascinantă a lui Georges Filip Lefort, românul ajuns şef în R... Costică Spaimă, care s-a născut în 1907, era fiul unui dogar din Galaţi, Petrache. Copilăria şi-a petrecut-o alături de gemenii Ionel şi Aurel, ultimul fiind inginerul care mai târziu avea să fie condamnat şi executat pe nedrept în procesul sabotorilor de la Canalul Dunăre - Marea Neagră pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi de Spiros, fiul unul meşteşugar grec. Într-o zi de iarnă, copiii care se jucau pe stradă, în zăpadă, l-au văzut trecând în fugă pe tatăl lui Spiros care îl purta pe acesta în braţe în timp ce urla ca din gură de şarpe. Prietenul lor, care găsise câteva amorse de cartuşe neexplodate, intrase în bucătăria familiei ca să se încălzească, lângă cuptor. Sub efectul căldurii din sobă, amorsele au explodat şi i-au smuls patru degete de la mâna stângă. Amintirile din copilărie a băieţilor din mahalaua de la Dunăre, dar şi soarta colonelului erou de pe front, care a fost nevoit să se angajeze pe post de dactilografă, ne-au fost povestite de fiul lui Ionel Rozei, inginerul Adrian Irvin Rozei, stabilit de 50 de ani în Franţa. Costică Spaimă a absolvit cu succes Liceul „Vasile Alecsandri“ din Galaţi şi a urmat apoi Şcoala de ofiţeri de Infanterie. La sfârşitul stagiului tradiţional de trei ani la regiment, a devenit ofiţer-instructor în diferite şcoli. În 1938, căpitanul Spaimă a trecut de la instrucţia teoretică la cea practică, devenind comandantul unei companii din Regimentul 11 Dorobanţi în oraşul său de baştină. După trei ani de pregătire practică, a venit şi ziua încleştării supreme. Regimentul 11 a fost desemnat să atace pe direcţia Oancea-Cahul, trecând Prutul la 50 kilometri nord de Galaţi. Ultima noapte de pace, prima noapte de război Iată cum povestea fostul comandant Spaimă, după 50 ani, prima bătălie a războiului care abia începuse: „După o prealabilă pregătire de artilerie, la miezul nopţii, companiile de puşcaşi au trecut Prutul prin apă, fără a reuşi să ajungă pe celălalt mal, la Cahul, unde trebuia să facă un cap de pod. De la Oancea la Cahul era o şosea în rambleu, în care se găseau cazemate cu tunuri anticar şi mitraliere ce n-au putut fi anihilate de pregătirea noastră de artilerie. În plus, în dreapta şi în stânga şoselei erau numai bălţi, în care şi-au găsit moartea zeci de oameni, în frunte cu comandanţii lor. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, un sublocotenent de rezervă înalt, fost învăţător, Damian, rămas fără pluton (toţi muriseră), s-a apropiat de mine, cu automatul în mână, şi m-a întrebat: «Ce să fac, domnule căpitan?». N-am apucat să-i arăt unde să ocupe poziţia de tragere, că s-a prăbuşit secerat de o rafală, din care două gloanţe mi-au trecut şi mie prin veston, peste umăr. Păstrez şi acum acea bucată de postav ciuruită de gloanţe. Aşadar, operaţia n-a reuşit. Colonelul Petre Manu a fost înlocuit de la comanda regimentului, iar noi am fost scoşi din luptă, pentru reorganizare şi refacere”. După mai putin de trei săptămâni, Regimentul 11 Dorobanţi a fost trimis din nou pe linia frontului, la Ţiganca, într-o zonă tot atât de dificilă. În focul luptei, după ce a reuşit să stabilească un cap de pod pe malul stâng al Prutului, comandantul Batalionului 1, maiorul Nistorescu, a fost rănit şi evacuat. Şi atunci, căpitanul Spaimă a preluat din mers direcţia operaţiilor şi a ordonat un atac susţinut înspre dealurile Epureni, Ţiganca şi Gheltosu. Datorită lui, soldaţii batalionului au reuşit să cucerească obiectivele desemnate şi, cu ajutorul forţelor venite din linia a doua, şi-au continuat ofensiva în direcţia Dalnic. Rolul determinant al căpitanului Spaimă în reuşita acestei acţiuni a fost descris în certificatul eliberat în iulie 1990 care spune: „Prin Decretul Regal nr.2886 din 17/10/1941, certificăm că domnului Spaimă Constantin i s-a conferit Ordinul «Mihai Viteazul» clasa III-a, pentru priceperea şi calmul deosebit cu care a condus Batalionul 1 în zilele de 8-14 iulie, la atacul Dealului Epureni, prin manevre judicios concepute, sfărâmând rezistenţa inamică de pe Dealul Ţiganca. A reuşit să captureze circa 100 de prizonieri, 4 mitraliere, mai multe puşti mitraliere şi un tun A.C.“. Şi Costică Spaimă a adaugat cu modestie: „Acţiunea batalionului meu a condus la decorarea cu acelaşi ordin de război a Drapelului de luptă al regimentului şi al diviziei din care făceam parte”. Luptele pentru cucerirea Basarabiei au continuat tot atât de înverşunate. De altfel, după întoarcerea regimentului de la Odessa, rămăseseră în viaţă numai trei ofiţeri, printre care şi căpitanul Spaimă, care a revenit la Scoala Superioară de Război, ca ofiţer-elev. Trimişi în Siberia Trei ani mai târziu, cu câteva zile înainte de 23 august 1944, Constantin Spaimă este comandantul militar al unui oraş din nordul Moldovei. La 24 august 1944, când armatele române şi sovietice au devenit aliate, căpitanul Spaimă a propus autorităţilor militare ruse să negocieze condiţiile predării oraşului, în schimbul liberii treceri ale trupelor române încercuite. Conducătorii militari sovietici au fost de acord, iar înţelegerea a fost încheiată. În aceeaşi zi însă, după o masă tovărăşească, ofiţerii români au fost arestaţi şi trimişi în Siberia. Încep doi ani de exil crunt, dincolo de Cercul Polar. În lungile zile de aşteptare ale unei ipotetice eliberări, Costică a învăţat să sculpteze, utilizând materialele locale: oase de animale sau lemnul copacilor din regiune. „Până în ultima zi a vieţii sale, pe noptiera din dormitor se găsea o mică placă de lemn, sculptată în surghiun, reprezentând un fir de lăcrămioară. Cele două flori, aplecate, par că protejează fotografiile soţiei, Catina, şi a fiului său, Rodin, care îl aşteptau în ţară“, povesteşte Adrian Irvin Rozei. Trimis să muncească pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră În 1946, după doi ani de deportare, întors în România, Costică şi-a reluat activitatea în cadrul Marelui Stat Major, la Comandamentul Trupelor Ministerului de Interne şi în conducerea şcolilor de ofiţeri. Mai apoi, Constantin Spaimă a fost ridicat la gradul de colonel. Însă nu pentru mult timp. În 1949, pe când era plecat în misiune în Transilvania, colonelul a fost invitat să se prezinte la Ministerul de Interne. Aici, a fost arestat pe loc şi trimis să muncească la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Au urmat patru ani de detenţie, fără judecată, fără condamnare, pentru simplul motiv că, în 1943, lucrase în cadrul Marelui Stat Major, timp de trei luni, la Serviciul Informaţii, în departamentul ce se ocupa de coduri şi cifrarea mesajelor. În lagărele de muncă ale canalului a aflat şi despre condamnarea la moarte şi execuţia prietenului său din copilărie, inginerul Aurel Rozei. Dar, din fericire, el nu a avut aceeaşi soartă şi, într-o noapte, a fost transportat cu ochii legaţi şi abandonat în colţul străzii din Bucureşti unde locuia. Dactilografa cu medalie de onoare Cu un dosar de cadre pătat, eroul de pe front nu se mai putea încadra în „valoroasa Armată a Republicii Populare Române“. Pentru a nu muri de foame, s-a angajat într-o cooperativă, la primăria raionului său, ca dactilografă. Instalat sub scara primăriei, Costică petrecea cele opt ore de lucru zilnice într-o cuşcă de lemn cu geamuri. „Chiar şi în aceste condiţii vitrege, firea omenoasă a lui Costică, răbdarea lui şi calmul proverbial l-au ajutat să-şi creeze o clientelă. Mulţi oameni amărâţi, care veneau la primărie spre a depune cereri în pricinile care îi preocupau, se adresau de preferinţă lui Costică, îi explicau problemele care îi aduceau acolo şi el îi ajuta să-şi facă demersurile, atât de complicate peste tot, dar, mai ales, în «paradisul comunist»“, povesteşte Adrian Irvin Rozei. Aşa se face că eroul nostru a lucrat ca dactilografă timp de treizeci de ani până s-a pensionat. Costum din pelerina uniformei În toată această vreme de suferinţă, povesteşte Rozei, familia sa se vedea deseori cu cea a lui Costică Spaimă, cu soţia şi fiul său, şi visau împreună la alte locuri sau vremuri mai bune. „Într-o zi, Rodin, care era acum student, a apărut cu un superb costum nou-nouţ. «Unde ai găsit aşa o stofă de calitate?», l-a întrebat tatăl meu pe Costică. «E pelerina uniformei Ordinului „Mihai Viteazul“», i-a răspuns acesta, cu un zâmbet cam amar în colţul gurii“. După ce familia Rozei s-a stabilit în Franţa, cei doi prieteni din copilărie îşi scriau regulat. „Între timp, aflasem din scrisorile pe care tatăl meu le primea de la Costică -mereu acelaşi scris ordonat şi caligrafic, cu informaţii precise şi didactice – că, după 1990, i s-a redat titlul de colonel, ba chiar fusese avansat general, cu toate drepturile de vechime aferente. Ba chiar, în 1995, oraşul Bucureşti l-a numit «cetăţean de onoare», ne spune Adrian Irvin Rozei. În luna aprilie 1995, acesta l-a sunat la telefon şi i-a spus că tatăl său va veni la Bucureşti. „Ne-a invitat imediat la masă, cu ocazia primei zile de Paşti, împreună cu Spiros Vanghelatu. Copilul ce altădată se jucase cu amorsele care au explodat, devenit între timp un binecunoscut avocat, era atunci, la aproape 90 ani, consilierul juridic al Uniunii grecilor din România. Când Costică ne-a deschis uşa casei, cu aceeaşi ţinută distinsă şi impunătoare ca altădată, primul lucru care mi-a sărit în ochi de pe reverul vestei de sărbătoare a fost crucea de Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul. Şi, nu ştiu de ce, ochii mi s-au umezit când Costică l-a sărutat pe tatăl meu pe amândoi obrajii. Din păcate, după câţiva ani, Costică ne-a părăsit. Însă fotografia lui, în care era îmbrăcat cu pelerina de general-cavaler, a rămas în permanenţă pe biroul tatălui meu“. Câţiva ani mai târziu, Adrian Irvin Rozei a descoperit numărul din august 2006 al revistei „Magazin istoric“, unde a citit, pe trei pagini, istoria Cimitirului de onoare al eroilor români de la Ţiganca unde-şi dorm somnul de veci mai bine de 1.000 soldaţi căzuţi în luptele pentru recucerirea Basarabiei. La 1 iunie 2006, a avut loc o ceremonie oficială cu ocazia încheierii lucrărilor de restaurare a cimitirului, în prezenţa regelui Mihai, ultimul şef de stat în viaţă din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

Citeste mai mult: adev.ro/pmud19

Cum a ajuns un colonel decorat în război cu Ordinul „Mihai Viteazul“ să lucreze ca dactilograf pentru a putea trăi 13 februarie 2019, 04:03 de Mariana Iancu Devino fan Salvează în arhivă download pdf print article +4 (4 voturi) cuvinte cheie: constanta erou razboi mondial dactilografa mihai viteazul siberia armata costica spaima adrian irvin rozei 7 comentarii 0 share Tweet Aboneaza-te la newsletter Abonare Cum a ajuns un colonel decorat în război cu Ordinul „Mihai Viteazul“ să lucreze ca dactilograf pentru a putea trăi Adrian Irvin Rozei, Costică Spaimă şi Ionel Rozei Arhivă AIR Pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost erou, însă statul comunist nu a mai avut nevoie de el şi l-a trimis în pustiul Siberiei şi, mai apoi, în lagărele de muncă ale Canalului Dunăre-Marea Neagră. Cu un dosar pătat, colonelul Costică Spaimă nu s-a mai regăsit în Armata Română, aşa că ofiţerul degradat a fost nevoit să ocupe un post de dactilograf timp de treizeci de ani, până a ieşit la pensie. Ştiri pe aceeaşi temă Povestea fascinantă a lui Georges Filip Lefort, românul ajuns şef în R... Costică Spaimă, care s-a născut în 1907, era fiul unui dogar din Galaţi, Petrache. Copilăria şi-a petrecut-o alături de gemenii Ionel şi Aurel, ultimul fiind inginerul care mai târziu avea să fie condamnat şi executat pe nedrept în procesul sabotorilor de la Canalul Dunăre - Marea Neagră pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi de Spiros, fiul unul meşteşugar grec. Într-o zi de iarnă, copiii care se jucau pe stradă, în zăpadă, l-au văzut trecând în fugă pe tatăl lui Spiros care îl purta pe acesta în braţe în timp ce urla ca din gură de şarpe. Prietenul lor, care găsise câteva amorse de cartuşe neexplodate, intrase în bucătăria familiei ca să se încălzească, lângă cuptor. Sub efectul căldurii din sobă, amorsele au explodat şi i-au smuls patru degete de la mâna stângă. Amintirile din copilărie a băieţilor din mahalaua de la Dunăre, dar şi soarta colonelului erou de pe front, care a fost nevoit să se angajeze pe post de dactilografă, ne-au fost povestite de fiul lui Ionel Rozei, inginerul Adrian Irvin Rozei, stabilit de 50 de ani în Franţa. Costică Spaimă a absolvit cu succes Liceul „Vasile Alecsandri“ din Galaţi şi a urmat apoi Şcoala de ofiţeri de Infanterie. La sfârşitul stagiului tradiţional de trei ani la regiment, a devenit ofiţer-instructor în diferite şcoli. În 1938, căpitanul Spaimă a trecut de la instrucţia teoretică la cea practică, devenind comandantul unei companii din Regimentul 11 Dorobanţi în oraşul său de baştină. După trei ani de pregătire practică, a venit şi ziua încleştării supreme. Regimentul 11 a fost desemnat să atace pe direcţia Oancea-Cahul, trecând Prutul la 50 kilometri nord de Galaţi. Ultima noapte de pace, prima noapte de război Iată cum povestea fostul comandant Spaimă, după 50 ani, prima bătălie a războiului care abia începuse: „După o prealabilă pregătire de artilerie, la miezul nopţii, companiile de puşcaşi au trecut Prutul prin apă, fără a reuşi să ajungă pe celălalt mal, la Cahul, unde trebuia să facă un cap de pod. De la Oancea la Cahul era o şosea în rambleu, în care se găseau cazemate cu tunuri anticar şi mitraliere ce n-au putut fi anihilate de pregătirea noastră de artilerie. În plus, în dreapta şi în stânga şoselei erau numai bălţi, în care şi-au găsit moartea zeci de oameni, în frunte cu comandanţii lor. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, un sublocotenent de rezervă înalt, fost învăţător, Damian, rămas fără pluton (toţi muriseră), s-a apropiat de mine, cu automatul în mână, şi m-a întrebat: «Ce să fac, domnule căpitan?». N-am apucat să-i arăt unde să ocupe poziţia de tragere, că s-a prăbuşit secerat de o rafală, din care două gloanţe mi-au trecut şi mie prin veston, peste umăr. Păstrez şi acum acea bucată de postav ciuruită de gloanţe. Aşadar, operaţia n-a reuşit. Colonelul Petre Manu a fost înlocuit de la comanda regimentului, iar noi am fost scoşi din luptă, pentru reorganizare şi refacere”. După mai putin de trei săptămâni, Regimentul 11 Dorobanţi a fost trimis din nou pe linia frontului, la Ţiganca, într-o zonă tot atât de dificilă. În focul luptei, după ce a reuşit să stabilească un cap de pod pe malul stâng al Prutului, comandantul Batalionului 1, maiorul Nistorescu, a fost rănit şi evacuat. Şi atunci, căpitanul Spaimă a preluat din mers direcţia operaţiilor şi a ordonat un atac susţinut înspre dealurile Epureni, Ţiganca şi Gheltosu. Datorită lui, soldaţii batalionului au reuşit să cucerească obiectivele desemnate şi, cu ajutorul forţelor venite din linia a doua, şi-au continuat ofensiva în direcţia Dalnic. Rolul determinant al căpitanului Spaimă în reuşita acestei acţiuni a fost descris în certificatul eliberat în iulie 1990 care spune: „Prin Decretul Regal nr.2886 din 17/10/1941, certificăm că domnului Spaimă Constantin i s-a conferit Ordinul «Mihai Viteazul» clasa III-a, pentru priceperea şi calmul deosebit cu care a condus Batalionul 1 în zilele de 8-14 iulie, la atacul Dealului Epureni, prin manevre judicios concepute, sfărâmând rezistenţa inamică de pe Dealul Ţiganca. A reuşit să captureze circa 100 de prizonieri, 4 mitraliere, mai multe puşti mitraliere şi un tun A.C.“. Şi Costică Spaimă a adaugat cu modestie: „Acţiunea batalionului meu a condus la decorarea cu acelaşi ordin de război a Drapelului de luptă al regimentului şi al diviziei din care făceam parte”. Luptele pentru cucerirea Basarabiei au continuat tot atât de înverşunate. De altfel, după întoarcerea regimentului de la Odessa, rămăseseră în viaţă numai trei ofiţeri, printre care şi căpitanul Spaimă, care a revenit la Scoala Superioară de Război, ca ofiţer-elev. Trimişi în Siberia Trei ani mai târziu, cu câteva zile înainte de 23 august 1944, Constantin Spaimă este comandantul militar al unui oraş din nordul Moldovei. La 24 august 1944, când armatele române şi sovietice au devenit aliate, căpitanul Spaimă a propus autorităţilor militare ruse să negocieze condiţiile predării oraşului, în schimbul liberii treceri ale trupelor române încercuite. Conducătorii militari sovietici au fost de acord, iar înţelegerea a fost încheiată. În aceeaşi zi însă, după o masă tovărăşească, ofiţerii români au fost arestaţi şi trimişi în Siberia. Încep doi ani de exil crunt, dincolo de Cercul Polar. În lungile zile de aşteptare ale unei ipotetice eliberări, Costică a învăţat să sculpteze, utilizând materialele locale: oase de animale sau lemnul copacilor din regiune. „Până în ultima zi a vieţii sale, pe noptiera din dormitor se găsea o mică placă de lemn, sculptată în surghiun, reprezentând un fir de lăcrămioară. Cele două flori, aplecate, par că protejează fotografiile soţiei, Catina, şi a fiului său, Rodin, care îl aşteptau în ţară“, povesteşte Adrian Irvin Rozei. Trimis să muncească pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră În 1946, după doi ani de deportare, întors în România, Costică şi-a reluat activitatea în cadrul Marelui Stat Major, la Comandamentul Trupelor Ministerului de Interne şi în conducerea şcolilor de ofiţeri. Mai apoi, Constantin Spaimă a fost ridicat la gradul de colonel. Însă nu pentru mult timp. În 1949, pe când era plecat în misiune în Transilvania, colonelul a fost invitat să se prezinte la Ministerul de Interne. Aici, a fost arestat pe loc şi trimis să muncească la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Au urmat patru ani de detenţie, fără judecată, fără condamnare, pentru simplul motiv că, în 1943, lucrase în cadrul Marelui Stat Major, timp de trei luni, la Serviciul Informaţii, în departamentul ce se ocupa de coduri şi cifrarea mesajelor. În lagărele de muncă ale canalului a aflat şi despre condamnarea la moarte şi execuţia prietenului său din copilărie, inginerul Aurel Rozei. Dar, din fericire, el nu a avut aceeaşi soartă şi, într-o noapte, a fost transportat cu ochii legaţi şi abandonat în colţul străzii din Bucureşti unde locuia. Dactilografa cu medalie de onoare Cu un dosar de cadre pătat, eroul de pe front nu se mai putea încadra în „valoroasa Armată a Republicii Populare Române“. Pentru a nu muri de foame, s-a angajat într-o cooperativă, la primăria raionului său, ca dactilografă. Instalat sub scara primăriei, Costică petrecea cele opt ore de lucru zilnice într-o cuşcă de lemn cu geamuri. „Chiar şi în aceste condiţii vitrege, firea omenoasă a lui Costică, răbdarea lui şi calmul proverbial l-au ajutat să-şi creeze o clientelă. Mulţi oameni amărâţi, care veneau la primărie spre a depune cereri în pricinile care îi preocupau, se adresau de preferinţă lui Costică, îi explicau problemele care îi aduceau acolo şi el îi ajuta să-şi facă demersurile, atât de complicate peste tot, dar, mai ales, în «paradisul comunist»“, povesteşte Adrian Irvin Rozei. Aşa se face că eroul nostru a lucrat ca dactilografă timp de treizeci de ani până s-a pensionat. Costum din pelerina uniformei În toată această vreme de suferinţă, povesteşte Rozei, familia sa se vedea deseori cu cea a lui Costică Spaimă, cu soţia şi fiul său, şi visau împreună la alte locuri sau vremuri mai bune. „Într-o zi, Rodin, care era acum student, a apărut cu un superb costum nou-nouţ. «Unde ai găsit aşa o stofă de calitate?», l-a întrebat tatăl meu pe Costică. «E pelerina uniformei Ordinului „Mihai Viteazul“», i-a răspuns acesta, cu un zâmbet cam amar în colţul gurii“. După ce familia Rozei s-a stabilit în Franţa, cei doi prieteni din copilărie îşi scriau regulat. „Între timp, aflasem din scrisorile pe care tatăl meu le primea de la Costică -mereu acelaşi scris ordonat şi caligrafic, cu informaţii precise şi didactice – că, după 1990, i s-a redat titlul de colonel, ba chiar fusese avansat general, cu toate drepturile de vechime aferente. Ba chiar, în 1995, oraşul Bucureşti l-a numit «cetăţean de onoare», ne spune Adrian Irvin Rozei. În luna aprilie 1995, acesta l-a sunat la telefon şi i-a spus că tatăl său va veni la Bucureşti. „Ne-a invitat imediat la masă, cu ocazia primei zile de Paşti, împreună cu Spiros Vanghelatu. Copilul ce altădată se jucase cu amorsele care au explodat, devenit între timp un binecunoscut avocat, era atunci, la aproape 90 ani, consilierul juridic al Uniunii grecilor din România. Când Costică ne-a deschis uşa casei, cu aceeaşi ţinută distinsă şi impunătoare ca altădată, primul lucru care mi-a sărit în ochi de pe reverul vestei de sărbătoare a fost crucea de Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul. Şi, nu ştiu de ce, ochii mi s-au umezit când Costică l-a sărutat pe tatăl meu pe amândoi obrajii. Din păcate, după câţiva ani, Costică ne-a părăsit. Însă fotografia lui, în care era îmbrăcat cu pelerina de general-cavaler, a rămas în permanenţă pe biroul tatălui meu“. Câţiva ani mai târziu, Adrian Irvin Rozei a descoperit numărul din august 2006 al revistei „Magazin istoric“, unde a citit, pe trei pagini, istoria Cimitirului de onoare al eroilor români de la Ţiganca unde-şi dorm somnul de veci mai bine de 1.000 soldaţi căzuţi în luptele pentru recucerirea Basarabiei. La 1 iunie 2006, a avut loc o ceremonie oficială cu ocazia încheierii lucrărilor de restaurare a cimitirului, în prezenţa regelui Mihai, ultimul şef de stat în viaţă din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

Citeste mai mult: adev.ro/pmud19

Cum a ajuns un colonel decorat în război cu Ordinul „Mihai Viteazul“ să lucreze ca dactilograf pentru a putea trăi 13 februarie 2019, 04:03 de Mariana Iancu Devino fan Salvează în arhivă download pdf print article +4 (4 voturi) cuvinte cheie: constanta erou razboi mondial dactilografa mihai viteazul siberia armata costica spaima adrian irvin rozei 7 comentarii 0 share Tweet Aboneaza-te la newsletter Abonare Cum a ajuns un colonel decorat în război cu Ordinul „Mihai Viteazul“ să lucreze ca dactilograf pentru a putea trăi Adrian Irvin Rozei, Costică Spaimă şi Ionel Rozei Arhivă AIR Pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost erou, însă statul comunist nu a mai avut nevoie de el şi l-a trimis în pustiul Siberiei şi, mai apoi, în lagărele de muncă ale Canalului Dunăre-Marea Neagră. Cu un dosar pătat, colonelul Costică Spaimă nu s-a mai regăsit în Armata Română, aşa că ofiţerul degradat a fost nevoit să ocupe un post de dactilograf timp de treizeci de ani, până a ieşit la pensie. Ştiri pe aceeaşi temă Povestea fascinantă a lui Georges Filip Lefort, românul ajuns şef în R... Costică Spaimă, care s-a născut în 1907, era fiul unui dogar din Galaţi, Petrache. Copilăria şi-a petrecut-o alături de gemenii Ionel şi Aurel, ultimul fiind inginerul care mai târziu avea să fie condamnat şi executat pe nedrept în procesul sabotorilor de la Canalul Dunăre - Marea Neagră pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi de Spiros, fiul unul meşteşugar grec. Într-o zi de iarnă, copiii care se jucau pe stradă, în zăpadă, l-au văzut trecând în fugă pe tatăl lui Spiros care îl purta pe acesta în braţe în timp ce urla ca din gură de şarpe. Prietenul lor, care găsise câteva amorse de cartuşe neexplodate, intrase în bucătăria familiei ca să se încălzească, lângă cuptor. Sub efectul căldurii din sobă, amorsele au explodat şi i-au smuls patru degete de la mâna stângă. Amintirile din copilărie a băieţilor din mahalaua de la Dunăre, dar şi soarta colonelului erou de pe front, care a fost nevoit să se angajeze pe post de dactilografă, ne-au fost povestite de fiul lui Ionel Rozei, inginerul Adrian Irvin Rozei, stabilit de 50 de ani în Franţa. Costică Spaimă a absolvit cu succes Liceul „Vasile Alecsandri“ din Galaţi şi a urmat apoi Şcoala de ofiţeri de Infanterie. La sfârşitul stagiului tradiţional de trei ani la regiment, a devenit ofiţer-instructor în diferite şcoli. În 1938, căpitanul Spaimă a trecut de la instrucţia teoretică la cea practică, devenind comandantul unei companii din Regimentul 11 Dorobanţi în oraşul său de baştină. După trei ani de pregătire practică, a venit şi ziua încleştării supreme. Regimentul 11 a fost desemnat să atace pe direcţia Oancea-Cahul, trecând Prutul la 50 kilometri nord de Galaţi. Ultima noapte de pace, prima noapte de război Iată cum povestea fostul comandant Spaimă, după 50 ani, prima bătălie a războiului care abia începuse: „După o prealabilă pregătire de artilerie, la miezul nopţii, companiile de puşcaşi au trecut Prutul prin apă, fără a reuşi să ajungă pe celălalt mal, la Cahul, unde trebuia să facă un cap de pod. De la Oancea la Cahul era o şosea în rambleu, în care se găseau cazemate cu tunuri anticar şi mitraliere ce n-au putut fi anihilate de pregătirea noastră de artilerie. În plus, în dreapta şi în stânga şoselei erau numai bălţi, în care şi-au găsit moartea zeci de oameni, în frunte cu comandanţii lor. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, un sublocotenent de rezervă înalt, fost învăţător, Damian, rămas fără pluton (toţi muriseră), s-a apropiat de mine, cu automatul în mână, şi m-a întrebat: «Ce să fac, domnule căpitan?». N-am apucat să-i arăt unde să ocupe poziţia de tragere, că s-a prăbuşit secerat de o rafală, din care două gloanţe mi-au trecut şi mie prin veston, peste umăr. Păstrez şi acum acea bucată de postav ciuruită de gloanţe. Aşadar, operaţia n-a reuşit. Colonelul Petre Manu a fost înlocuit de la comanda regimentului, iar noi am fost scoşi din luptă, pentru reorganizare şi refacere”. După mai putin de trei săptămâni, Regimentul 11 Dorobanţi a fost trimis din nou pe linia frontului, la Ţiganca, într-o zonă tot atât de dificilă. În focul luptei, după ce a reuşit să stabilească un cap de pod pe malul stâng al Prutului, comandantul Batalionului 1, maiorul Nistorescu, a fost rănit şi evacuat. Şi atunci, căpitanul Spaimă a preluat din mers direcţia operaţiilor şi a ordonat un atac susţinut înspre dealurile Epureni, Ţiganca şi Gheltosu. Datorită lui, soldaţii batalionului au reuşit să cucerească obiectivele desemnate şi, cu ajutorul forţelor venite din linia a doua, şi-au continuat ofensiva în direcţia Dalnic. Rolul determinant al căpitanului Spaimă în reuşita acestei acţiuni a fost descris în certificatul eliberat în iulie 1990 care spune: „Prin Decretul Regal nr.2886 din 17/10/1941, certificăm că domnului Spaimă Constantin i s-a conferit Ordinul «Mihai Viteazul» clasa III-a, pentru priceperea şi calmul deosebit cu care a condus Batalionul 1 în zilele de 8-14 iulie, la atacul Dealului Epureni, prin manevre judicios concepute, sfărâmând rezistenţa inamică de pe Dealul Ţiganca. A reuşit să captureze circa 100 de prizonieri, 4 mitraliere, mai multe puşti mitraliere şi un tun A.C.“. Şi Costică Spaimă a adaugat cu modestie: „Acţiunea batalionului meu a condus la decorarea cu acelaşi ordin de război a Drapelului de luptă al regimentului şi al diviziei din care făceam parte”. Luptele pentru cucerirea Basarabiei au continuat tot atât de înverşunate. De altfel, după întoarcerea regimentului de la Odessa, rămăseseră în viaţă numai trei ofiţeri, printre care şi căpitanul Spaimă, care a revenit la Scoala Superioară de Război, ca ofiţer-elev. Trimişi în Siberia Trei ani mai târziu, cu câteva zile înainte de 23 august 1944, Constantin Spaimă este comandantul militar al unui oraş din nordul Moldovei. La 24 august 1944, când armatele române şi sovietice au devenit aliate, căpitanul Spaimă a propus autorităţilor militare ruse să negocieze condiţiile predării oraşului, în schimbul liberii treceri ale trupelor române încercuite. Conducătorii militari sovietici au fost de acord, iar înţelegerea a fost încheiată. În aceeaşi zi însă, după o masă tovărăşească, ofiţerii români au fost arestaţi şi trimişi în Siberia. Încep doi ani de exil crunt, dincolo de Cercul Polar. În lungile zile de aşteptare ale unei ipotetice eliberări, Costică a învăţat să sculpteze, utilizând materialele locale: oase de animale sau lemnul copacilor din regiune. „Până în ultima zi a vieţii sale, pe noptiera din dormitor se găsea o mică placă de lemn, sculptată în surghiun, reprezentând un fir de lăcrămioară. Cele două flori, aplecate, par că protejează fotografiile soţiei, Catina, şi a fiului său, Rodin, care îl aşteptau în ţară“, povesteşte Adrian Irvin Rozei. Trimis să muncească pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră În 1946, după doi ani de deportare, întors în România, Costică şi-a reluat activitatea în cadrul Marelui Stat Major, la Comandamentul Trupelor Ministerului de Interne şi în conducerea şcolilor de ofiţeri. Mai apoi, Constantin Spaimă a fost ridicat la gradul de colonel. Însă nu pentru mult timp. În 1949, pe când era plecat în misiune în Transilvania, colonelul a fost invitat să se prezinte la Ministerul de Interne. Aici, a fost arestat pe loc şi trimis să muncească la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Au urmat patru ani de detenţie, fără judecată, fără condamnare, pentru simplul motiv că, în 1943, lucrase în cadrul Marelui Stat Major, timp de trei luni, la Serviciul Informaţii, în departamentul ce se ocupa de coduri şi cifrarea mesajelor. În lagărele de muncă ale canalului a aflat şi despre condamnarea la moarte şi execuţia prietenului său din copilărie, inginerul Aurel Rozei. Dar, din fericire, el nu a avut aceeaşi soartă şi, într-o noapte, a fost transportat cu ochii legaţi şi abandonat în colţul străzii din Bucureşti unde locuia. Dactilografa cu medalie de onoare Cu un dosar de cadre pătat, eroul de pe front nu se mai putea încadra în „valoroasa Armată a Republicii Populare Române“. Pentru a nu muri de foame, s-a angajat într-o cooperativă, la primăria raionului său, ca dactilografă. Instalat sub scara primăriei, Costică petrecea cele opt ore de lucru zilnice într-o cuşcă de lemn cu geamuri. „Chiar şi în aceste condiţii vitrege, firea omenoasă a lui Costică, răbdarea lui şi calmul proverbial l-au ajutat să-şi creeze o clientelă. Mulţi oameni amărâţi, care veneau la primărie spre a depune cereri în pricinile care îi preocupau, se adresau de preferinţă lui Costică, îi explicau problemele care îi aduceau acolo şi el îi ajuta să-şi facă demersurile, atât de complicate peste tot, dar, mai ales, în «paradisul comunist»“, povesteşte Adrian Irvin Rozei. Aşa se face că eroul nostru a lucrat ca dactilografă timp de treizeci de ani până s-a pensionat. Costum din pelerina uniformei În toată această vreme de suferinţă, povesteşte Rozei, familia sa se vedea deseori cu cea a lui Costică Spaimă, cu soţia şi fiul său, şi visau împreună la alte locuri sau vremuri mai bune. „Într-o zi, Rodin, care era acum student, a apărut cu un superb costum nou-nouţ. «Unde ai găsit aşa o stofă de calitate?», l-a întrebat tatăl meu pe Costică. «E pelerina uniformei Ordinului „Mihai Viteazul“», i-a răspuns acesta, cu un zâmbet cam amar în colţul gurii“. După ce familia Rozei s-a stabilit în Franţa, cei doi prieteni din copilărie îşi scriau regulat. „Între timp, aflasem din scrisorile pe care tatăl meu le primea de la Costică -mereu acelaşi scris ordonat şi caligrafic, cu informaţii precise şi didactice – că, după 1990, i s-a redat titlul de colonel, ba chiar fusese avansat general, cu toate drepturile de vechime aferente. Ba chiar, în 1995, oraşul Bucureşti l-a numit «cetăţean de onoare», ne spune Adrian Irvin Rozei. În luna aprilie 1995, acesta l-a sunat la telefon şi i-a spus că tatăl său va veni la Bucureşti. „Ne-a invitat imediat la masă, cu ocazia primei zile de Paşti, împreună cu Spiros Vanghelatu. Copilul ce altădată se jucase cu amorsele care au explodat, devenit între timp un binecunoscut avocat, era atunci, la aproape 90 ani, consilierul juridic al Uniunii grecilor din România. Când Costică ne-a deschis uşa casei, cu aceeaşi ţinută distinsă şi impunătoare ca altădată, primul lucru care mi-a sărit în ochi de pe reverul vestei de sărbătoare a fost crucea de Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul. Şi, nu ştiu de ce, ochii mi s-au umezit când Costică l-a sărutat pe tatăl meu pe amândoi obrajii. Din păcate, după câţiva ani, Costică ne-a părăsit. Însă fotografia lui, în care era îmbrăcat cu pelerina de general-cavaler, a rămas în permanenţă pe biroul tatălui meu“. Câţiva ani mai târziu, Adrian Irvin Rozei a descoperit numărul din august 2006 al revistei „Magazin istoric“, unde a citit, pe trei pagini, istoria Cimitirului de onoare al eroilor români de la Ţiganca unde-şi dorm somnul de veci mai bine de 1.000 soldaţi căzuţi în luptele pentru recucerirea Basarabiei. La 1 iunie 2006, a avut loc o ceremonie oficială cu ocazia încheierii lucrărilor de restaurare a cimitirului, în prezenţa regelui Mihai, ultimul şef de stat în viaţă din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

Citeste mai mult: adev.ro/pmud19

Flavia Drăgan. De ce încearcă Rusia să „spele“ imaginea Armatei Roșii

De ce încearcă Rusia să „spele“ imaginea Armatei Roșii
DE Flavia Drăgan | Actualizat: 08.02.2019 - 16:30

Președintele rus Vladimir Putin rescrie istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, glorificând Armata Roșie și pe dictatorul Stalin, pentru a-și întări imaginea de protector al Rusiei în fața „atacurilor“ Occidentului.

Este explicația istoricului Mădălin Hodor pentru postarea Ambasadei Rusiei la București, de la sfârșitul anului trecut.

În decembrie 2018, mii de români au fost scandalizați să citească pe pagina de Facebook a Ambasadei Rusiei în România cum că afirmaţiile privind jafurile și violurile comise de soldații sovietici în România anilor 1940 reprezintă o denigrare, iar dictatorul Stalin a interzis Armatei Roșii orice violență, sub amenințarea execuției.

Postarea în care se încearcă mistificarea istoriei recente s-a lăsat cu peste 26.000 de reacții și 1.400 de distribuiri, cele mai multe exprimând indignarea românilor, care au rememorat cum bunicii lor au suferit de pe urma jafurilor și violurilor comise de trupele sovietice în țară. Totuși, printre reacții, au apărut și comentarii în care ororile comise de Armata Roșie sunt „scuzate“, fiind puse doar pe seama războiului.

Punerea la îndoială a adevărului și minimizarea unor fapte istorice, deși există dovezi care probează contrariul, sunt exact genul de reacții pe care le urmărește Moscova; postarea despre soldații sovietici „imaculați“ fiind doar începutul războiului propagandistic al Rusiei cu Occidentul, este de părere istoricul Mădălin Hodor. El a avertizat, într-un interviu pentru Newsweek România, că, la comanda președintelui Putin, Moscova urmărește să rescrie istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, construind o Armată Roșie fără pată și un Stalin căruia i se trec sub tăcere crimele, ca să-i poată folosi imaginii lui Putin, președintele care se visează noul „tătuc“ al rușilor, apărătorul lor în fața Occidentului. Pentru Putin, URSS în epoca Stalin a reprezentat momentul de glorie al Rusiei, așezată la masa puterilor occidentale ca membru egal, a mai explicat Hodor.

Un prim episod de mistificare a avut loc în 2016, când Rusia a anunțat că a donat bani pentru ca statul român să cumpere sculptura „Cumințenia Pământului“ a lui Constantin Brâncuși. Atunci, Ambasada Rusiei la București a susținut că armata rusă (țaristă), respectiv cea sovietică, au luptat alături de armata română pentru independența țării și a Europei în războaiele mondiale.
Cum a început Rusia să rescrie istoria



Moscova a început să rescrie istoria celui de-Al Doilea Război Mondial odată cu venirea la putere a lui Vladimir Putin, în anii 2000. Mai întâi, arhivele URSS despre Armata Roșie și despre Al Doilea Război Mondial, deschise în mandatul Elțîn, au fost închise, iar orice studiu publicat de istoricii occidentali a fost condamnat, fiind calificat drept o formă de propagandă care urmărea diminuarea rolului URSS în Al Doilea Război Mondial, a explicat Mădălin Hodor.



Afișul filmului de propagandă „Cei 28 ai lui Panfilov“, lansat în 2016. Filmul a fost subvenționat cu 30 de milioane de ruble (435.000 euro) de Ministerul Culturii

„A existat o carte despre căderea Berlinului, scrisă de istoricul Antony Beevor, care estima numărul femeilor germane violate între 400.000 și un milion, iar numărul femeilor germane violate pe teritoriul țării la vreo două milioane. El a folosit parțial documente din arhivele sovietice și documentele medicilor germani la care veneau femeile să facă întreruperi de sarcină. Numărul violurilor era cu siguranță mai mare, pentru că se soldau adesea cu moartea victimei. În 2015, cărțile lui au fost interzise în Rusia. Perioada Putin a însemnat o reacție foarte violentă la acest fel de dezvăluiri, arhivele s-au închis, iar istoricii ruși au început să scrie pentru spălarea imaginii Armatei Sovietice, cu accentul pe justificarea genului acestuia de atrocități, în ideea că erau rezultatul unor răzbunări determinate de crimele germane din URSS, o «lege a talionului». O altă carte de memorii, scrisă de o asistentă medicală în timpul războiului, povestește, însă, că practica acceptată în Armata Sovietică era că, atunci când se «elibera» un oraș, timp de trei zile, ostașii puteau să jefuiască și să violeze. După
trei zile, cine era prins putea fi deferit justiției. De altfel, există un dialog din 1944 între Stalin și Đilas (comunist iugoslav, ulterior disident - n.r.), în care cel din urmă se plângea de atrocităţile comise de Armata Roşie în Yugoslavia iar Stalin i-a replicat: «Cum poți să îi refuzi unui bărbat care face războiul de la Don puțină distracție?» Asta, apropo de ce susține Ambasada Rusiei pe Facebook. Era o politică încurajată și recunoscută oficial“, a arătat Mădălin Hodor.

De asemenea, armata sovietică nu era atât de dezorganizată pe cât își dorea Moscova să pară în fața Europei, iar toate practicile soldaților se înscriau în războiul psihologic pe care Stalin îl ducea împotriva Axei. Astfel, „violurile nu erau rezultatul acțiunii la întâmplare a soldaților, ci, în foarte multe cazuri, erau coordonate de ofițeri. În memoriile unor combatanți, se povestește că, în drum spre front, un comandant de batalion și-a aliniat toți soldații pe marginea unui șanț în care erau întinse femei germane, iar comandantul se asigura că fiecare soldat violează femeile. Aici era vorba despre terorizarea populației. Așa-zisa eliberare a Europei de nazism era văzută de Stalin ca o ocupare. Pe Stalin îl interesa să ocupe teritoriul și să extermine populația existentă“, a adăugat istoricul.
„Putin se prezintă ca o variantă a lui Stalin care apără Rusia de influențele Occidentului“

Revizionismul istoric urmărit de Putin a început treptat, cu lucrări de propagandă care conțineau și adevăruri, a explicat Mădălin Hodor. Un exemplu din prima perioadă de propagandă este seria de filme documentare „Soviet Storm“, lansată în 2010, în care Moscova acceptă prezentarea Masacrului de la Katyn, în care trupele sovietice au măcelărit peste 20.000 de polonezi, în 1940. Treptat, adevărurile istorice au fost eliminate, fiind păstrată doar propaganda. Un astfel de exemplu este filmul artistic „Cei 28 ai lui Panfilov“, care prezintă povestea unui grup de soldați sovietici care și-au dat viața pentru a-i împiedica pe naziști să mărșăluiască spre Moscova (episodul a fost inventat de propaganda sovietică, care a recunoscut acest lucru în 1948, nota AFP în 2016, la lansarea filmului).

Pentru a se asigura că nimeni nu „murdărește“ imaginea „eroicei“ Armate Roșii, Rusia a schimbat și legea penală în 2014, introducând în Codul Penal un articol de lege care pedepsește „diseminarea de informații false despre activitatea URSS din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial“.

„Suntem în mijlocul unui război propagandistic al Moscovei, care încearcă să rescrie istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, prin spălarea imaginii lui Stalin, de care să profite Vladimir Putin. El se prezintă ca o variantă a lui Stalin care apără Rusia de influențele și atacurile Occidentului. La Putin, este interesant de observat că este mai mult decât o problemă de calcul politic, e și o problemă personală, pentru că Putin este rezultatul măreției imperiului sovietic. El personalizează epoca de glorie a KGB, a fost ofițer KGB în Germania, salvează sediul KGB de la Dresda, mai este povestea cu tatăl lui, care a luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial. A și spus că «prăbușirea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului».

Victoria URSS asupra nemților este victoria spiritului rus asupra puterii occidentale. Putin suferă o înfrângere când Imperiul Sovietic se prăbușește; pentru el, se prăbușește o lume. Tușa personală face din propagandă o chestiune foarte importantă pentru el, din acest motiv sprijină revizionismul istoric: el este interesat să fie o poveste de succes și este împotriva oricărui fel de pată pe blazonul «eroicei» Armate Roșii, care nu poate să fure ceasuri, să violeze femei, soldații trebuie să fie o vitrină“, a mai spus istoricul.
Documente. Ce a făcut de fapt Armata Roșie în România

O grenadă aruncată în mijlocul horei, mii de femei siluite, bărbați împușcați și bătăile „la sânge“ sunt doar câteva dintre relatările care se regăsesc în miile de file cu rapoarte ale Jandarmeriei și Poliției, o parte fiind publicate în anii 1990, în cartea „Ocupația sovietică în România – Documente din 1944-1946“.

➤ Într-un raport din 1944, întocmit de Prefectura Județului Ilfov, adresat inspectorului general administrativ al regiunii a IV-a București, citim despre situația comunelor după trecerea Armatei Roșii. De exemplu, în comuna Găneasa, „un sergent sovietic a siluit pe femeia Maria Niculai Gheorghe Cristea, în fața bărbatului său și apoi, în unire cu alți ruși, a plecat prin sat după femei“. În satul Roșiori, „plutonierului Olteanu Vasile, de la postul Roșiori, i s-au luat bicicleta, bateriile și acumulatorul de la radio, învățătorului Mihăilescu i-a luat aparatul de radio, iar preotului un ceas“.

➤ „Ostaşii sovietici nutresc o ură vădită contra jandarmilor C.F.R. care fac paza trenurilor, aceasta accentuându-se și traducându-se prin bătăi la sânge, dezarmări și chiar amenințarea cu împușcarea, când aceștia caută să apere călătorii de jafuri și molestări, conform consemnelor ce le-au primit“. (raport al Jandarmeriei, 1944)

➤ Un raport al Jandarmeriei, care urmărește „jafurile săvârșite de unele elemente ale armatei sovietice în ultimele 15 zile“, între 20 septembrie și 4 octombrie 1944, consemnează, sub formă de tabel: 19 civili morți, șapte civili răniți, două femei siluite, trei jandarmi morți și cinci jandarmi dezarmați, 15 locuințe devastate, opt ferme sau conace distruse, nouă cai și alte 3.226 de animale luate din gospodăriile oamenilor, precum și 20.000 kg de porumb lipsă.

➤ Este 23 iunie 1946. În comuna Brăniștea din Hunedoara, sătenii care i-au cerut unui soldat sovietic să plece de la horă, având o „atitudine necuviincioasă față de fetele și femeile care luau parte la horă“, s-au trezit cu o grenadă în mijlocul adunării. Un sătean a sărit și a aruncat grenada în direcția unei șure de paie, aceasta explodând în aer.



Ordinul Marelui Stat Major din septembrie 1944, când Armata Roșie era deja pe teritoriul românesc de mai mult de o lună, dovedește că autoritățile române nu au avut o atitudine obedientă față de sovietici.

Rapoartele autorităților române ajungeau și la Comisia Aliată de Control (înființată în 1944), dar și la Înaltul Comandament Sovietic, care însă nu luau măsuri împotriva Armatei Roșii. „Există un ordin al Armatei (facsimil), pe baza sa, autoritățile românești erau autorizate să raporteze, să intervină sau să oprească trupele sovietice. România nu avea statut de țară ocupată, autoritățile încă funcționau sub statalitatea românească, atitudinea lor nu era de obediență față de sovietici.

Abuzurile erau raportate și încercau să protejeze populația civilă. Se ajungea adesea la ciocniri, se trăgeau focuri de armă. Exista obligația ca aceste fapte să fie semnalate și la Comisia Aliată de Control, unde românii încercau să sensibilizeze aliații cu privire la comportamentul soldaților sovietici, iar sovieticii încercau mușamalizarea cazurilor. Eu n-am găsit documente în care un soldat sovietic să fi fost pedepsit pentru crime“, a adăugat Mădălin Hodor.

Astfel, deși România nu avea statut de țară ocupată, soldații sovietici „s-au purtat ca o armată de ocupație, au luat prizonieri soldații români, deportându-i în Siberia, au violat și au jefuit pe unde au ajuns“, a explicat istoricul. Armata Roșie, care în 23 august, ziua loviturii de stat și a întoarcerii armelor contra Germaniei hitleriste, era deja la Iași, a staționat în România până în 1958, când comunizarea țării era finalizată, iar România avea granițe doar cu lagărul socialist și prezentase garanții de fidelitate. Mădălin Hodor a dat ca exemplu episodul revoluției din Ungaria, din 1956, când românii „au respectat cu strictețe indicațiile Moscovei și l-au predat pe Imre Nagy“, cel care încercase reformarea Ungariei.

Nici până la această dată, România nu are o statistică oficială cu numărul total de victime ale Armatei Roșii și niciun studiu exhaustiv despre ocupația sovietică din România. În opinia istoricului Mădălin Hodor, mistificările aruncate în spațiul public de Rusia ar putea fi contracarate, în prima etapă, prin răspândirea unor mărturii ale victimelor, apoi ar fi necesară realizarea unui studiu amplu despre perioada 1944-1958, în care să fie adunate toate rapoartele autorităților române împotriva trupelor sovietice.

„Ceea ce fac acum este o formă îmbunătățită a propagandei sovietice, folosesc canale de tip occidental pentru a-și promova mesajele. Istoria devine teren de luptă, nu doar de dezbatere academică. Vor fi aruncate multe mesaje cu tentă istorică în perioada următoare“, a conchis Mădălin Hodor.
MISTIFICARE Ce a scris Ambasada Rusiei la București pe Facebook

„Pe parcursul unei lungi perioade de timp, în presa occidentală și cea românească apar periodic diverse publicații menite să-i denigreze pe ostașii Armatei Roșii care au eliberat de fascism țările Europei de Est și Europei Centrale.

În cadrul acestei perpetue campanii de propagandă, ostilii critici anti-sovietici și anti-ruși încearcă insistent să-i convingă pe oameni că Armata Roșie era o adunătură de tâlhari și violatori care nu știau de nicio milă față de populația civilă. Astăzi asistăm la o revitalizare a acestei campanii. (...)

Totuși, toți acești «experți» în materie de atrocități ale soldaților sovietici, care preferă să-i numească, pur și simplu, ruși, uită, de altfel, să menționeze că asemenea acțiuni împotriva populației civile (viol și jaf) au fost interzise în Armata Roșie la cel mai înalt nivel și erau pedepsite prin executare.

Este relevant să cităm textul ordinului comandantului suprem I.V. Stalin «Cu privire la inadmisibilitatea atitudinii dure față de populație»: «Ofițeri și ostași ai Armatei Roșii! Ne îndreptăm spre țara inamicului. Fiecare trebuie să-și păstreze stăpânirea de sine, fiecare trebuie să fie curajos...

Populația rămasă în zonele cucerite, indiferent dacă este vorba de germani, cehi sau polonezi, nu trebuie să fie supusă abuzului. Vinovații vor fi pedepsiți în conformitate cu legea marțială. În teritoriul cucerit, relațiile sexuale cu sexul feminin nu sunt permise. Cei vinovați de violență și de viol vor fi împușcați»“.

(28 decembrie 2018)
Armata Roșie și ceasurile

O expresie celebră în epocă era „Davai ceas, davai palton“, adică „dă ceasul, dă haina“, ce îi aparținea actorului Constantin Tănase, care îi satiriza astfel pe soldații sovietici, care peste tot pe unde treceau furau ceasurile oamenilor, precum și orice obiect care semăna cu un ceas.

Mădălin Hodor explică fascinația trupelor sovietice pentru ceasuri citând spusele unui ofițer sovietic, în Comisia de Control Aliată: „În Armata Roşie,doar ofiţerii aveau ceasuri, indispensabile pentru operaţiunile militare.

Dar a avea ceas în ochii soldaţilor aduşi din cele mai îndepărtate unghere ale imperiului sovietic (a se vedea componenţa Armatei Roşii după patru ani de război şi pierderi umane uriaşe) însemna şi a controla timpul. Astfel, procurarea unui ceas era pentru soldatul sovietic o chestiune de statut. Dacă avea ceas şi ştia ora, urca în ierarhia socială“.

Narcis Dorin Ioan - „Mărturia unui istoric singuratic. Convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu”

Sursa https://www.art-emis.ro/cronica-de-carte/narcis-dorin-ioan-marturia-unui-istoric-singuratic-convorbiri-cu-academicianul-dinu-c-giurescu

General Br. (r) Aurel I. Rogojan

05 Februarie 2019

Cărțile mele de nopți albe, pe care  le-am  savurat fără a deosebi noaptea de zi,   sunt cele care mi-au dezvăluit istoria adevărată a neamului meu, istoria românilor. O astfel de carte este și volumul „Mărturia unui istoric singuratic. Convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu”,  semnat de Narcis Dorin Ion, recent apărut la Editura RAO. „Istoria românilor” este brand-ul „dinastiei istoricilor Giurescu”. În istoriografia românească, academicianul Constantin C. Giurescu și fiul său, Dinu C. Giurescu, sunt inițiatorii unui amplu proiect de abordare a Istoriei României, ca Istoria Românilor. Ce semnifică inovația? Evidențierea genului proxim, Patria, care există dintotdeauna și a diferenței specifice, Țara românilor, adică dintre spațiul zămislirii neamului și spațiul dintre fruntariile unei tări ciuntite și ale unui neam risipit în cele patru zări. Diferența de la 30 de milioane de români  ai Patriei, la câte milioane ne va minți, că mai suntem locuitori ai Țării,  Institutul Național de Statistică, în încercarea comandată politic, de a ascunde ritmul accelerat de  depopulare a României. Ultimul străjer al „Istoriei Românilor”, Dinu C. Giurescu a urcat la Dumnezeu, întru veșnicia neamului său, la 24 aprilie 2018.
Înainte de a trece „River Styx”-ul, când nu mai putea scrie și nici vederea nu-l mai ajuta,  magistrul a făcut un ultim efort, cel de istorisitor oral a unor momente din viața  sa, care  să-l prezinte posterității așa cum a fost, raportându-se cu înțelepciunea senectuții, la o epocă din istoria românilor în care spița Giureștilor (Constantin Giurescu  1875-1918, Constantin C. Giurescu 1901-1977 și Dinu C. Giurescu 1927-2018) „nu doar că au scris istorie, ci au și făcut istorie”[1]. Coborâtor dintr-o familie de „oameni ai pămîntului, care aveau această disciplină a agriculturii, a lucrului bine făcut”[2], atestată documentar din secolul al XVIII-lea, „istoricul singuratic” mărturisește că acea disciplină a devenit și metoda prin care bunicul și tatăl și-au impus rigoarea în cercetare, pentru a lucra metodic, nu la întâmplare, nu cu frânturi de surse și abordări fanteziste, cum astăzi procedează demitizatorii absurzi ai   istoriei, pe care au transformat-o în „cenușăreasa” materiilor școlare, „sădindu-se ideea că nicicând românii nu au fost buni la ceva”[3].
Dinu C. Giurescu, asemeni tatălui său,  C.C. Giurescu, fost rezident Regal al ținutului Dunărea de Jos și ministru al Propagandei în guvernul Frontului Renașterii Naționale, deși a a fost ostracizat, întrând în viața publică abia în anul 1968, ca  profesor la Universitatea de Artă, Secția Istoria și Teoria Artei-Muzeografie, unde a activat până la stabilirea în S.U.A., în anul 1988, nu are nimic din vehemența contestatarilor regimului comunist, ducând mai departe crezul pe care părintele său și l-a exprimat față de Petru Groza, după eliberarea din închisoarea de la Sighet și din colonia de la Măzăreni: „Domnule Președinte, sunt istoric, am trecut printr-o revoluție, meseria mea este să înțeleg ce a avut loc”[4].  La întrebarea dacă poate fi demonizată întreaga perioadă comunistă, Dinu C. Giurescu răspunde: „Nu ! Asta ar fi o mare prostie. În comparație cu ce se întâmplă acum, perioada comunistă apare bine”[5]. Urmează apoi logica faptelor pe care istoricul și-a întemeiat concluzia.
Până la angajarea, în anul 1955, ca  ghid la Muzeul Național de Artă al României, urmată de angajarea sa, de către Mircea Malița, la Oficiul de Studii şi Documentare al Ministerului  Afacerilor Externe (1 aprilie 1964), primind şi cursul de istorie a diplomației, Dinu C. Giurescu a lucrat pe diverse şantiere ale Companiei de drumuri „Sovromconstrucții”, inclusiv la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde a promovat „normator șef”. Din cele relatate despre rolul și importanța muncii normatorilor, transpare ideea că dacă astăzi, după trei decenii de reconstrucție pseudocapitalistă a României, nu reușim să ieșim la liman, ci, dimpotrivă, stă să ne înghită mlaștina în care am intrat, causa causorum este că nimeni nu mai muncește normat, fiindcă ne lipsesc normatorii, iar concluzia istoricului este trasă cu bisturiul în viu: „Romînia este acum o țară fără cârmă, fără motor. […] ni se spune că avem o creștere economică de 5-6%, una dintre cele mai rapide din Europa, și noi nu avem bani!”[6].
Rememorarea cu un autentic talent literar a propriei vieți de către  marele istoric oferă cititorului atmosfera din vremea generațiilor de aur ale neamului, a unor mari familii de gospodari ai țării. Dragostea de țară și pasiunea pentru istoria românilor i-a fost insuflată de școală și de familie, îndeosebi bunicul matern, academicianul Simion Mehedinți, fondatorul școlii naționale de geografie și geopolitician. Acesta. într-o manieră unică, de neuitat, deschizându-i copilului de 10 ani primul său atlas istorico-geografic şi trecând cu mâna peste Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Dobrogea i-a spus că statele vecine, Rusia, Ungaria și Bulgaria vor să ia românilor acele pământuri. Iar, în acele timpuri, educația din școală prin istorie era pentru apărarea pământului strămoșesc[7]. Ca dascăl la Facultatea de istorie, după ce a revenit din America, în anul 1990, examenele cu Dinu C. Giurescu se susțineau cu cărțile în față, asistentul său crezând că aplică o metodă didactică deprinsă în Statele Unite. Acolo nu era așa, spune magistrul, dar pe mine mă interesa dacă știu studenții să extragă esențialul, raționamentul și capacitatea lor  de a expune. Cine nu învăța, nu știa  să se folosească de carte [8].
Volumul oferă și o fabuloasă călătorie în timp, ca cititor nu poți să nu te transpui în atmosfera perioadei de aur a epocii interbelice, dominate de oameni politici, în primul rând erudiți și nu în ultimul rând „pe banii lor”. Reprezentanți de marcă ai lumii academice, considerau că au datoria să facă politică, dar pe banii lor și în folosul obștei alegătorior. Mai mult, era rânduiala ca deputații sau senatorii să candideze îndeobște în județele unde aveau proprietăți și puteau fi exemple de gospodari respectabili[9]. Când Dinu C. Giurescu a relatat unor parlamentari de azi  cum erau fianțate campaniile electorale în perioada interbelică, cineva i-a replicat „Voi erați bogați!” Numai mama, Maria-Simona Giurescu, administratorul averii familiei, ştia cum se duceau pe apa politicii veniturile aduse de podgoria din Odobești, fără ca politica să pună ceva la masa unde trei copii erau chemați în fiecare zi, parcă ritualic, cu bătăi de gong. Dinu, cel mai măricel, striga „Gongu’! Gongu’!”, de unde i s-a tras și porecla în familie. Tatăl,  C.C. Giurescu a câștigat trei mandate în opoziție, dar  „[…] mama considera că banii noştri se irosesc aiurea pentru cariera politică a tatei, pentru că el cheltuia cu politica”[10].

Caracterizarea unora dintre principalii actori ai scenei politice românești este binevenită pentru a ne verifica și reașeza propriile opinii. Astfel, despre Corneliu Coposu ne spune că „a fost un om de convingere, pe care nu puteai să-l schimbi ușor”[11]:

- Ion Rațiu „[…] era mult prea influențat de şederea sa în Anglia. Nu era așa legat de țară cum era Corneliu Coposu […] acesta suferise prea mult ca să nu merite o compensație şi să asiste la o luptă internă pentru putere în Partidul Național Țărănesc”[12], cu evidentă trimitere la ambițiile lui Ion Rațiu. 

- Radu Câmpenu „era un om de lume, un om politic de salon „[…] A avut un rol importatnt în reînființarea Partidului Național liberal, dar și în distrugerea lui […][13].

- „Ion Iliescu a făcut tranziția atât cât a înțeles-o el și cât a convenit întregului grup pe  care l-a reprezentat „[…] nu putea să meargă mai departe „[…]”[14].

- „Băsescu a fost un șarlatan politic”[15], el semnificând „10 ani pierduți din istoria României”[16].

- Emil Constantinescu, „de bună credință […] dar care nu a avut suflu. Nu a reuşit să schimbe mentalitatea politică, de vreme ce în anul 2000 s-a întors la putere Ion Iliescu. Constantinescu nu a urmat testamentul politic al lui Corneliu Coposu […] nu Emil Constantinescu i-a redat proprietățile  regelui Mihai I, ci Ion Iliescu”[17].

- Despre actualul președinte, ni se reconfirmă: „ Cred că alegerea lui Iohannis a venit din afară. La noi cine a numărat voturile acela a decis turul II, cum a fost și în cazul lui Băsescu”[18].
Despre implicarea părintelui său în politică aflăm că acesta era un apropiat al ministrului Afacerilor Străine, Ică Antonescu, la solicitarea căruia a pregătit, încă din anii războiului, documente care aveau să fie folosite de Gheorghe Tătărăscu în bătălia pentru Transilvania, dusă la Conferința de pace de la Paris.  Atlasul „Spaţiul istoric şi etnic românesc”, înainte de a fi editat în anul 1942, a fost inițial folosit de Ion Antonescu, în încercarea de a-l convinge pe Hitler de nelegitimitatea pretențiilor teritoriale ale vecinilor revizioniști. De asemenea, C.C. Giurescu a fost trimis la Istambul pentru contacte cu Aliații. După reabilitare, Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu -Dej și Nicolae Ceaușescu au văzut în profesorul C.C. Giurescu un bun ambasador cultural pentru Franța, Statele Unite și Marea Britanie, în astfel de misiuni culturale fiind trimiși Emil Codurachi, Mihai Berza, Andrei Oțetea, Constantin Daicoviciu. „Cărturarii s-au simțit în elementul lor în aceste misiuni culturale. Tata a avut o mare mulțumire în ultimii ani ai vieții, care au fost foarte rodnici pentru el”[19].
În a doua jumătate a anilor ‘80, Dinu C. Giurescu devine unul dintre simbolurile luptei pentru salvarea patrimoniului arhitectural în fața tăvălugului sistematizării urbane. Administrația S.U.A., prin subsecretarul de stat John Whitehead, primit de Nicolae Ceaușescu, a dorit să cunoască și opinia istoricului specializat asupra situației patrimoniului. O lună mai tîrziu, în martie 1988, profesorul Giurescu se stabilește în S.U.A, unde a publicat „The Razing of Romania’s Past” (ediția românească „Distrugerea trecutului României”, București, Editura Museion, 1994”).
 Mărturia istoricului singuratic estompează drama sa existențială. Ajuns în America, nu-și găsește locul,  chemarea pământului strămoşesc este atât de sfâșietoare, încât în primele luni ale anului 1990 revine în țară, fără a fi urmat familie, care s-a putut adapta și integra cu  succes modului de viață american. Două luni pe an le petrecea cu familia, cheltuielie de deplasare fiindu-i asigurate de o fundație din S.U.A., la a cărei sponsorizare a renunțat imediat ce a aflat că este implicată în separarea provinciei Kosovo de Serbia.
Cu referire la viitorul României ca stat al românilor, ni se atrage atenția că România este sub semnul întrebării pentru că nu mai are atu-uri care să-i permită să reziste[20]. Interesante, de-a dreptul incitante sunt portretizările făcute unora dintre istoricii zilelor noastre (Florin Constantiniu, Lucian Boia, Neagu Djuvara), iar cele aproape 100 de fotografii din albumul de familie sunt ca o mașină a timpului, cu care călătorim fascinați prin secolele de istorie a dinastiei Giureştilor.
Realizare  de excepție a Editurii RAO,  convorbirile  istoricului Narcis Dorin Ion cu academicianul Dinu C. Giurescu, reunite în volumul „Mărturia unui istoric singuratic”, excelent precuvântat de academicienii Ioan-Aurel Pop și Răzvan Teodorescu se anunță a fi un eveniment editorial prestigios, pe care Biblioteca Academiei Române îl va găzdui, marți 12 februarie 2019, ora 13.00 în Aula „Ion Heliade Rădulescu”.

--------------------------------------------

[1] Academician Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române „Istoricul Cetății” în  Narcis Dorin Ion, „Mărturia unui istoric singuratic . Convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu”, Editura RAO, București, 2018, p. 7

[2] Narcis Dorin Ion, „Mărturia unui istoric singuratic. Convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu ”, Editura RAO, București, 2018, p. 26

[3] Idem, p. 254

[4] Mircea Malița, Dinu C. Giurescu, „Zid de pace. Turnuri de frăție. Deceniul deschiderii 1962-1972”, Editura Compania, București , 2012, p. 168-169.

[5] Narcis Dorin Ion, „Mărturia unui istoric singuratic. Convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu”, Editura RAO, București, 2018, p. 218

[6] Idem, p. 232.

[7] Ibidem, p. 35-36.

[8] Ibidem, p. 184.

[9] Ibidem, p. 81.

[10] Ibidem, p.50.

[11] Ibidem, p. 228.

[12] Ibidem, p. 230.

[13] Ibidem.

[14]  Ibidem, p. 229.

[15] Ibidem, p. 231.

[16] Ibidem, p. 231.

[17] Ibidem, p. 230.

[18] Ibidem, p. 231.

[19] Ibidem, p. 105.

[20] Ibidem, p. 230

Toma Bălăşoiu. Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR), care a fost condus ani de zile de actualul preşedinte Klaus Iohannis, moştenitorul organizaţiei naziste Grupul Etnic German (Deutsche Volksgruppe)??

9 noiembrie 2018 Ion Spanu in Cotidianul

Un document de-a dreptul spectaculos ne-a parvenit din partea domnului profesor Toma Bălăşoiu. Citind numeroasele articole apărute despre felul în care Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR), care a fost condus ani de zile de actualul preşedinte Klaus Iohannis, s-a declarat moştenitorul organizaţiei fasciste Grupul Etnic German (Deutsche Volksgruppe), Toma Bălăşoiu a avut ideea să se adreseze ambasadorilor care reprezintă ţările semnatare ale Convenţiei de armistiţiu a Națiunilor Unite din 12 septembrie 1944!

Nu întîmplător a făcut acest demers, căci, după cum se ştie, această Convenţie de armistiţiu, la articolul 15, a decis dizolvarea tuturor organizaţiilor prohitleriste de pe teritoriul românesc. Ca urmare, Grupul Etnic German a fost desfiinţat și patrimoniul acestuia confiscat prin Decretul-lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, emis de guvernul Sănătescu şi semnat de regele Mihai I al României.

Iată textul scrisorii pe care prof. Toma Bălăşoiu a trimis-o către reprezentanţii Marii Britanii, Federaţiei Ruse şi Statelor Unite ale Americii:

„Excelenței Sale domnului Andrew NOBLE, ambasadorul Regatului Unit al Marii Britanii,

Excelenței Sale domnului Valery KUZMIN, ambasadorul Federației Ruse,

Excelenței Sale domnului Hans KLEMM, ambasadorul Statelor Unite ale Americii,

Excelențele Voastre,

Vă adresăm această scrisoare având în vedere că sunteți reprezentanți în România ai statelor victorioase în cel de-al Doilea Război Mondial – garante ale Convenției de armistițiu semnate (și) de România la 12 septembrie 1944.

Pe baza obligațiilor asumate prin această Convenție, România a dispus, prin Decretul-lege nr. 485/7.10.1944, desființarea organizației hitleriste Grupul Etnic German din România (GEGR).

După evenimentele din decembrie 1989, românii au constatat cu surprindere/indignare că reprezentanți ai minorității germane din România, în frunte cu actualul președinte al României, dl Klaus Werner IOHANNIS, au recurs la ciudato-dubioase manevre prin care s-a urmărit, prin crearea Forumului Democrat al Germanilor din România (FDGR), preluarea bunurilor confiscate abuzivo-samavolnic de către GEGR, sub protecția ocupantului hitlerist, nu numai de la români, ci și de la evrei.

La 26 februarie 2007, FDGR, reprezentat de președintele său (dl Klaus Werner IOHANNIS), a adresat Judecătoriei Sibiu cererea de chemare în judecată a municipiului Sibiu, reprezentat de primarul municipiului Sibiu (același domn Klaus Werner IOHANNIS !?), prin care a solicitat:

«SĂ CONSTATE CALITATEA DE SUCCESOR ÎN DREPTURI AL ORGANIZAȚIEI NOASTRE FAȚĂ DE GRUPUL ETNIC GERMAN».

Solicitarea era «MOTIVATĂ ȘI FUNDAMENTATĂ PE LEGISLAȚIA CU CARACTER REPARATORIU DIN ROMÂNIA», apreciind – în mod eronat/mincinos – că GEGR a fost desființat «ÎN MOD ABUZIV DE VECHIUL REGIM».

În declarații publice, dl Klaus Werner IOHANNIS a afirmat – mincinos – că «VECHIUL REGIM» ar fi cel COMUNIST, ceea ce nu corespunde adevărului, deoarece GEGR a fost desființat prin Decretul-lege nr. 485/7.10.1944 semnat de Regele Mihai, în perioada guvernului democrat condus de monarhistul gen. Constantin SĂNĂTESCU.

Spre uimirea/indignarea românilor, prin sentința din 28 mai 2007, Judecătoria Sibiu a legalizat dreptul FDGR de a fi SUCCESOR AL ORGANIZAȚIEI NAZISTE GEGR, batjocorindu-se astfel obligațiile asumate de România prin Convenția de armistițiu din 12.09.1944 și Decretul-lege nr. 485/7.10.1944.

Având în vedere:

a.- calitatea statelor dvs. de garante ale Convenției de armistițiu din 12.09.1944;

b.- procedeele suspecto-dubioase la care s-a recurs, cu strania implicare/complicitate a dlui Klaus Werner IOHANNIS, pentru a se obține scandaloasa sentință din 28.05.2007 a Judecătoriei Sibiu;

c.- amploarea deosebită/îngrijorătoare a actualelor dispute pe plan politic din România privind această speță și – mai ales –

d.- eludarea de către România a obligațiilor pe care și le-a asumat, în această speță, prin cele două documente sus-menționate,

vă rugăm să ne comunicați:

1.- Statele dvs. tolerează/au reacționat/vor reacționa față de ignorarea de către România a obligațiilor internaționale privind speța abordată prin această scrisoare?

2.- Cunoașteți dacă și alte state semnatare ale Convenției de armistițiu din 12.09.1944 au procedat ca România, respectiv dacă au acordat vreunei organizații nou-create dreptul de succesiune față de organizațiile hitleriste existente pe teritoriile lor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial?

3.- Organizațiile comunităților evreiești din statele dvs. se situează pe poziții similare – mușamalizoare/tolerante – cu cele ale celor din România (Federația Comunităților Evreiești din România și Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România «Elie Wiesel»), față de activitatea criminală a organizației naziste GEGR, de consecințele devastatoare, inclusiv pentru interesele/averile evreilor din România, ale sentinței din 28.05.2007 a Judecătoriei Sibiu?

Vă mulțumim!

Cu deosebit respect,

Prof. Toma Bălășoiu“

În anexă, prof. Toma Bălăşoiu indică mai multe articole de presă care au apărut în Justiţiarul şi Cotidianul, referitoare la acest subiect. Scrisoarea are numărul de înregistrare 3395 şi a fost redactată în ziua de 9 noiembrie 2018.