Treceți la conținutul principal

Adrian Irvin Rozei .Cum a ajuns un colonel decorat în război cu Ordinul „Mihai Viteazul“ să lucreze ca dactilograf pentru a putea trăi

Războinici români pe Frontul de Est. © Colecția Dan Culcer

 

 

Onoarea regăsită a „colonelului-dactilografă”


Într-o zi, pe la începutul anilor ’60, sosind acasă, tatăl meu ne-a anuntat: “L-am întâlnit pe stradă pe colonelul Spaimă. Suntem invitaţi la o cafea, duminică după masă”.
“Curios nume! Şi în plus mai e şi colonel!”, mă gândeam eu, cu mintea mea de copil. Mă asteptam să văd un fel de Moş Teacă, apretat şi colţuros, cu atitudini cazone, obişnuit să bage frica în răcani şi mulţumit să vadă soldatii tremurând în faţa lui.
Spre marea mea uimire, am dat peste un om blând, destul de mic de statură şi cu o aparenţă mai degrabă firavă, cu ochi plini de lumină, de un calm impunător şi cu o voce caldă, însoţită de un uşor accent moldovenesc. E drept că, după cum am înţeles din discuţia acelei după-amieze de vară, tatăl meu şi Costică, aşa cum l’am cunoscut în continuare, erau prieteni de aproape o jumătate de veac şi, drept să spun, nu’l prea imaginam pe tatăl meu amic cu un militar băţos.
* * *
Prietenia lor a început la Galaţi, putină vreme înaintea Primului Război Mondial. Costică era fiul dogarului Petrache Spaimă, care locuia pe malui râpei, la o aruncătură de băţ de tipografia “Moldova”, de pe Strada Mare.
“Directorul tehnic”, s’ar spune azi, de fapt sufletul şi motorul acestei imprimerii, era bunicul meu, care “fabricase” doi zurbagii, tatăl meu, Ionel, şi fratele lui geamăn, Aurel. Costică, prietenul tatălui meu, avea şi el un frate, pe care îl chema tot Ionel. În plus, tatăl lor, Petrache Spaimă, avea atelierul, bineînţeles, pe strada Dogarilor şi toată trupa de copii, care îşi dădea întâlnire în magazia prăvăliei, făcea să se ridice în aer nori de praf din rumeguşul de pe podea, când se luau la trântă.

Tot acolo, pe strada Dogarilor, locuia prietenul lor comun, fiul unui meşteşugar grec, care se numea Spiros Vanghelatu. Intr’o zi de iarnă, spre sfârsitul Primului Război Mondial, copiii care se jucau pe stradă, în zăpadă, au văzut trecând în fugă pe Dl. Vanghelatu, purtându-l în braţe pe Spiros, care urla ca din gură de şarpe. Pe urmă au aflat că prietenul lor, care găsise câteva amorse de cartuşe neexplodate, intrase în bucătăria familiei ca să se încălzească, lângă cuptor. Sub efectul căldurii din sobă, amorsele au explodat şi i-au smuls patru degete de la mâna stângă.
Într’un oraş atât de cosmopolit, cum erau Galaţii la începutul secolului trecut, copiii se grupau deseori după originea lor etnică. Şi desigur că diferitele “bande” terminau prin a se părui fără milă. Costică, cu un tată român şi o mamă grecoaică, era un fel de punte de legătură între cele două grupuri. Probabil că această necesitate vitală de a explica unora şi altora poziţiile respective, i-a dezvoltat simţul pedagogic, care urma să’l ajute atât de mult în activitatea lui profesională.
După ce a absolvit cu mare succes liceul “Vasile Alecsandri” din Galaţi, Costică s’a îndreptat spre Şcoala de ofiţeri de Infanterie şi, la sfârsitul stagiului tradiţional de trei ani la regiment, a devenit ofiţer-instructor în diferite şcoli, cum era cea pe care o absolvise, sau Liceul Militar din Iaşi.
Calităţile de calm, tact, sobrietate şi profesionalism ale instructorului Constantin Spaimă au fost descrise, mulţi ani mai târziu, în amintirile lor, de foştii lui elevi, din care mulţi s’au distins pe câmpurile de luptă al celui de-al Doilea Război Mondial. De exemplu, dintre cei treizeci de ofiţeri absolvenţi ai promoţiei 1937 din Liceul Militar Iaşi, zece au căzut seceraţi de focul inamicului.
În 1938, căpitanul Spaimă trece de la instrucţia teoretică la cea practică, devenind comandantul unei companii din Regimentul 11 Dorobanţi în oraşul său de baştină.
După trei ani de pregătire practică, a venit şi ziua încleştării supreme. Regimentul 11 a fost desemnat să atace pe direcţia Oancea-Cahul, trecând Prutul la 50 Km nord de Galaţi.
Colonelul Spaimă și frații Adrian și Ionel Rozei


Colonelul Spaima si Ionel Rozei- o prietenie care a durat opt decenii
Iată cum povestea fostul comandant Spaimă, după 50 ani, prima bătălie a războiului care deabea începuse:
“După o prealabilă pregătire de artilerie, la miezul nopţii, companiile de puşcaşi au trecut Prutul prin apă, fără a reuşi să ajungă pe celălalt mal, la Cahul, unde trebuia să facă un cap de pod. De la Oancea la Cahul era o şosea în rambleu, în care se găseau cazemate cu tunuri anticar si mitraliere ce n’au putut fi anihilate de pregătirea noastră de artilerie. În plus, în dreapta şi în stânga şoselei, erau numai bălţi, în care şi-au găsit moartea zeci de oameni, în frunte cu comandanţii lor. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, un sublocotenent de rezervă înalt, fost învăţător, Damian, rămas fără pluton (toţi muriseră), s’a apropiat de mine, cu automatul în mână, şi m’a întrebat: “Ce să fac, domnule căpitan?”. N’am apucat să’i arăt unde să ocupe poziţia de tragere, că s’a prăbusit secerat de o rafală, din care două gloanţe mi-au trecut şi mie prin veston, peste umăr. Păstrez şi acum acea bucată de postav ciuruită de gloanţe. Aşadar, operaţia n’a reuşit. Colonelul Petre Manu a fost înlocuit de la comanda regimentului, iar noi am fost scoşi din luptă, pentru reorganizare şi refacere”.
După mai putin de trei săptămâni, Regimentul 11 Dorobanţi este trimis din nou pe linia frontului la Ţiganca, într’o zonă tot atât de dificilă.
În focul luptei, după ce a reuşit să stabilească un cap de pod pe malul stâng al Prutului, comandantul Batalionului 1, maiorul Nistorescu, este rănit şi evacuat. Căpitanul Spaimă preia “din mers” direcţia operaţiilor şi ordonă un atac susţinut înspre dealurile Epureni, Ţiganca şi Gheltosu. Mulţumită priceperii, dar mai ales calmului şi determinării conducătorului lor, soldaţii batalionului reuşesc să cucerească obiectivele desemnate şi, cu ajutorul forţelor venite din linia a doua, îşi continuă ofensiva în direcţia Dalnic.
Rolul determinant al căpitanului Spaimă în reuşita acestei acţiuni este descris în certificatul eliberat în iulie 1990 care spune: “Prin Decretul Regal nr.2886 din 17/10/1941, certificăm că domnului Spaimă Constantin i s’a conferit Ordinul “Mihai Viteazul” clasa III-a, pentru priceperea şi calmul deosebit cu care a condus Batalionul 1 în zilele de 8-14 iulie, la atacul Dealului Epureni, prin manevre judicios concepute, sfărâmând rezistenţa inamică de pe Dealul Ţiganca*. A reuşit să captureze circa 100 de prizonieri, 4 mitraliere, mai multe puşti mitraliere şi un tun A.C.”.
Şi Costică adaugă cu modestie: “Acţiunea batalionului meu a condus la decorarea cu acelaşi ordin de război a Drapelului de luptă al regimentului şi al diviziei din care făceam parte”.
Luptele pentru cucerirea Basarabiei au continuat tot atât de înverşunate. De altfel, după întoarcerea regimentului de la Odessa, rămăseseră în viaţă numai trei ofiţeri, printre care şi căpitanul Spaimă, care revine la Scoala Superioară de Război, ca ofiţer-elev.
Trei ani mai târziu, câteva zile înainte de 23 august 1944, Constantin Spaimă este comandantul militar al unui oraş din nordul Moldovei. Încercuit de Armata Sovietică, garnizoana nu cedează în faţa tăvălugului rus.
Pe 24 august, armatele române şi sovietice devenite aliate, căpitanul Spaimă propune autorităţilor militare ruse să negocieze condiţiile predării oraşului, în schimbul liberii treceri ale trupelor române încercuite. Conducătorii militari sovietici sunt de acord, înţelegerea e încheiată, armistiţiul este sărbătorit cu o “masă tovărăşească” şi, în aceeaşi zi, ofiţerii români… sunt arestaţi şi expediaţi în Siberia!


Costică si Ionel, depănând amintiri la o cafeluță
Încep doi ani de exil crunt, dincolo de Cercul Polar, unde un oarecare respect pentru aceşti ofiţeri, în fond prizonieri politici, pentru că arestaţi după armistiţiu, face ca autorităţile sovietice să nu’i oblige să muncească. În lungile zile de asteptare ale unei ipotetice eliberări, Costică învaţă sa sculpteze, utilizând materialele locale, oase de animale sau lemnul copacilor din regiune. Chiar şi astăzi, pe noptiera din dormitor, se găseste o mică placă de lemn, sculptată în surghiun, reprezentând un fir de lăcrămioară. Cele două flori, aplecate, par că protejează fotografiile sotiei, Catina, şi a fiului său, Rodin, care îl asteptau în ţară.
În 1946, după doi ani de deportare, întors în România, Costică îşi reia activitatea în cadrul Marelui Stat Major, la Comandamentul Trupelor Ministerului de Interne şi în conducerea şcolilor de ofiţeri. Mai apoi, Constantin Spaimă este ridicat la gradul de colonel.
Însă lanțul injustiţiilor, pregătit de regimul absurd care se instala de manieră progresivă, începea să se strângă în jurul strălucitului ofiţer.
Într’o zi, în 1949, pe când era plecat în misiune în Transilvania, sosește la casa colonelului Spaimă un mesaj, dintre cele mai anodine, invitându-l să se prezinte la Ministerul de Interne. La întoarcerea din voiaj, în ciuda sfaturilor prietenilor, Costică, învăţat să respecte cuvântul autorităţilor, se prezintă la cabinetul ministrului, unde este… arestat pe loc şi trimis la “Canal”.
Urmează patru ani de detenţie, fără judecată, fără condamnare, pentru simplul motiv că, în 1943, lucrase în cadrul Marelui Stat Major, timp de trei luni, la Serviciul Informaţii, în departamentul ce se ocupa de coduri şi cifrarea mesajelor!
Acolo, la “Canal”, a aflat Costică, prin veştile care circulau printre detinuţi, despre condamnarea la moarte şi execuţia prietenului său din copilărie, inginerul Aurel Rozei, unchiul meu.
Până într’o noapte când, transportat cu ochii legaţi, fără nici o explicaţie, a fost abandonat în colţul străzii din Bucureşti, unde locuia!
Bineînțeles că, după o astfel de “aventură” şi cu un dosar de cadre atât de “pătat”, Costică nu mai putea face parte din “valoroasa Armată a Republicii Populare Române”!
Singura posibilitate de a’şi câştiga existenţa era să lucreze într’o cooperativă, la primăria raionului său, ca… “dactilografă”. Instalat sub scara primăriei, Costică petrecea cele opt ore de lucru zilnice într’o adevărată cuşcă de lemn cu geamuri. Ceea ce era, totuşi foarte bine, faţă de alt coleg, tot militar, cunoscut sub porecla de “colonelul-lustragiu”!
Chiar şi în aceste condiţii vitrege, firea omenoasă a lui Costică, răbdarea lui şi calmul proverbial l’au ajutat să’şi creeze o “clientelă”. Mulţi oameni amărâţi, care veneau la primărie spre a depune cereri în pricinile care îi preocupau, se adresau de preferinţă lui Costică, îi explicau problemele care îi aduceau acolo şi el îi ajuta să’şi facă demersurile, atât de complicate peste tot, dar, mai ales, în “paradisul comunist”.
Aşa au trecut zeci de ani, până când “colonelul-dactilografă” a ieşit la pensie.
În toată această vreme de suferinţă, ne vedeam deseori cu familia lui Costică Spaimă, cu soţia şi fiul său şi visam împreună la alte locuri sau vremuri mai bune. Într’o zi, Rodin, care era acum student, a apărut cu un superb costum nou-nouţ.
“Unde ai găsit aşa o stofă de calitate?”, l’a întrebat tatăl meu pe Costică.
“E pelerina uniformei Ordinului “Mihai Viteazul”, i’a răspuns acesta, cu un zâmbet cam amar în colţul gurii.
Noroc că ne-am consolat repede cu baclavaua făcută de Catina, mare specialistă a bucătăriei greceşti!
* * *
Colonelul Spaimà cu familia sa și Ionel Rozei
 
Au trecut aproape treizeci de ani de la plecarea noastră din ţară, până când, la mijlocul anilor ’90, tatăl meu s’a întors pentru prima oară în România.
Între timp aflasem din scrisorile pe care tatăl meu le primea regulat dela Costică -mereu acelaşi scris ordonat şi caligrafic, cu informaţii precise şi didactice – că, după 1990, i s’a redat titlul de colonel, ba chiar fusese avansat general, cu toate drepturile de vechime aferente. Ba chiar, în 1995, oraşul Bucureşti l-a numit “cetăţean de onoare”.

Recunoasterea meritelor… după 45 ani!
În luna Aprilie 1995, l-am sunat la telefon şi i-am anunţat sosirea tatălui meu la Bucureşti. Ne-a invitat imediat la masă, cu ocazia primei zile de Paşti, împreună cu Spiros Vanghelatu. Copilul ce altădată se jucase cu amorsele care au explodat, devenit între timp un binecunoscut avocat, era acum, la aproape 90 ani, consilierul juridic al Uniunii grecilor din România.
Când Costică ne-a deschis uşa casei, cu aceeaşi ţinută distinsă şi impunătoare ca şi altădată, primul lucru care mi-a sărit în ochi, de pe reverul vestei de sărbătoare, a fost crucea de Cavaler al Ordinului “Mihai Viteazul”.
Şi, nu ştiu de ce, ochii mi s’au umezit când Costică l’a sărutat pe tatăl meu pe amândoi obrajii!
Din păcate, după câtiva ani, Costică ne-a părăsit. Însă fotografia lui, îmbrăcat cu pelerina de general-cavaler, se găseşte în permanenţă pe biroul tatălui meu.

Adrian Irvin Rozei, Paris, iulie 2002

* Numărul datat “August 2006” al revistei “Magazin istoric” publica pe trei pagini istoria Cimitirului de onoare al eroilor români dela Ţiganca, unde-şi dorm somnul de veci mai bine de 1000 soldaţi căzuţi în luptele pentru recucerirea Basarabiei. Pe 1 iunie 2006 a avut loc o ceremonie oficială cu ocazia încheierii lucrărilor de restaurare a cimitirului, în prezenţa Regelui Mihai, ultimul şef de stat în viaţă din perioada celui de-al II-lea Război mondial.
Cum a ajuns un colonel decorat în război cu Ordinul „Mihai Viteazul“ să lucreze ca dactilograf pentru a putea trăi Adrian Irvin Rozei, Costică Spaimă şi Ionel Rozei Arhivă AIR Pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost erou, însă statul comunist nu a mai avut nevoie de el şi l-a trimis în pustiul Siberiei şi, mai apoi, în lagărele de muncă ale Canalului Dunăre-Marea Neagră. Cu un dosar pătat, colonelul Costică Spaimă nu s-a mai regăsit în Armata Română, aşa că ofiţerul degradat a fost nevoit să ocupe un post de dactilograf timp de treizeci de ani, până a ieşit la pensie. Ştiri pe aceeaşi temă Povestea fascinantă a lui Georges Filip Lefort, românul ajuns şef în R... Costică Spaimă, care s-a născut în 1907, era fiul unui dogar din Galaţi, Petrache. Copilăria şi-a petrecut-o alături de gemenii Ionel şi Aurel, ultimul fiind inginerul care mai târziu avea să fie condamnat şi executat pe nedrept în procesul sabotorilor de la Canalul Dunăre - Marea Neagră pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi de Spiros, fiul unul meşteşugar grec. Într-o zi de iarnă, copiii care se jucau pe stradă, în zăpadă, l-au văzut trecând în fugă pe tatăl lui Spiros care îl purta pe acesta în braţe în timp ce urla ca din gură de şarpe. Prietenul lor, care găsise câteva amorse de cartuşe neexplodate, intrase în bucătăria familiei ca să se încălzească, lângă cuptor. Sub efectul căldurii din sobă, amorsele au explodat şi i-au smuls patru degete de la mâna stângă. Amintirile din copilărie a băieţilor din mahalaua de la Dunăre, dar şi soarta colonelului erou de pe front, care a fost nevoit să se angajeze pe post de dactilografă, ne-au fost povestite de fiul lui Ionel Rozei, inginerul Adrian Irvin Rozei, stabilit de 50 de ani în Franţa. Costică Spaimă a absolvit cu succes Liceul „Vasile Alecsandri“ din Galaţi şi a urmat apoi Şcoala de ofiţeri de Infanterie. La sfârşitul stagiului tradiţional de trei ani la regiment, a devenit ofiţer-instructor în diferite şcoli. În 1938, căpitanul Spaimă a trecut de la instrucţia teoretică la cea practică, devenind comandantul unei companii din Regimentul 11 Dorobanţi în oraşul său de baştină. După trei ani de pregătire practică, a venit şi ziua încleştării supreme. Regimentul 11 a fost desemnat să atace pe direcţia Oancea-Cahul, trecând Prutul la 50 kilometri nord de Galaţi. Ultima noapte de pace, prima noapte de război Iată cum povestea fostul comandant Spaimă, după 50 ani, prima bătălie a războiului care abia începuse: „După o prealabilă pregătire de artilerie, la miezul nopţii, companiile de puşcaşi au trecut Prutul prin apă, fără a reuşi să ajungă pe celălalt mal, la Cahul, unde trebuia să facă un cap de pod. De la Oancea la Cahul era o şosea în rambleu, în care se găseau cazemate cu tunuri anticar şi mitraliere ce n-au putut fi anihilate de pregătirea noastră de artilerie. În plus, în dreapta şi în stânga şoselei erau numai bălţi, în care şi-au găsit moartea zeci de oameni, în frunte cu comandanţii lor. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, un sublocotenent de rezervă înalt, fost învăţător, Damian, rămas fără pluton (toţi muriseră), s-a apropiat de mine, cu automatul în mână, şi m-a întrebat: «Ce să fac, domnule căpitan?». N-am apucat să-i arăt unde să ocupe poziţia de tragere, că s-a prăbuşit secerat de o rafală, din care două gloanţe mi-au trecut şi mie prin veston, peste umăr. Păstrez şi acum acea bucată de postav ciuruită de gloanţe. Aşadar, operaţia n-a reuşit. Colonelul Petre Manu a fost înlocuit de la comanda regimentului, iar noi am fost scoşi din luptă, pentru reorganizare şi refacere”. După mai putin de trei săptămâni, Regimentul 11 Dorobanţi a fost trimis din nou pe linia frontului, la Ţiganca, într-o zonă tot atât de dificilă. În focul luptei, după ce a reuşit să stabilească un cap de pod pe malul stâng al Prutului, comandantul Batalionului 1, maiorul Nistorescu, a fost rănit şi evacuat. Şi atunci, căpitanul Spaimă a preluat din mers direcţia operaţiilor şi a ordonat un atac susţinut înspre dealurile Epureni, Ţiganca şi Gheltosu. Datorită lui, soldaţii batalionului au reuşit să cucerească obiectivele desemnate şi, cu ajutorul forţelor venite din linia a doua, şi-au continuat ofensiva în direcţia Dalnic. Rolul determinant al căpitanului Spaimă în reuşita acestei acţiuni a fost descris în certificatul eliberat în iulie 1990 care spune: „Prin Decretul Regal nr.2886 din 17/10/1941, certificăm că domnului Spaimă Constantin i s-a conferit Ordinul «Mihai Viteazul» clasa III-a, pentru priceperea şi calmul deosebit cu care a condus Batalionul 1 în zilele de 8-14 iulie, la atacul Dealului Epureni, prin manevre judicios concepute, sfărâmând rezistenţa inamică de pe Dealul Ţiganca. A reuşit să captureze circa 100 de prizonieri, 4 mitraliere, mai multe puşti mitraliere şi un tun A.C.“. Şi Costică Spaimă a adaugat cu modestie: „Acţiunea batalionului meu a condus la decorarea cu acelaşi ordin de război a Drapelului de luptă al regimentului şi al diviziei din care făceam parte”. Luptele pentru cucerirea Basarabiei au continuat tot atât de înverşunate. De altfel, după întoarcerea regimentului de la Odessa, rămăseseră în viaţă numai trei ofiţeri, printre care şi căpitanul Spaimă, care a revenit la Scoala Superioară de Război, ca ofiţer-elev. Trimişi în Siberia Trei ani mai târziu, cu câteva zile înainte de 23 august 1944, Constantin Spaimă este comandantul militar al unui oraş din nordul Moldovei. La 24 august 1944, când armatele române şi sovietice au devenit aliate, căpitanul Spaimă a propus autorităţilor militare ruse să negocieze condiţiile predării oraşului, în schimbul liberii treceri ale trupelor române încercuite. Conducătorii militari sovietici au fost de acord, iar înţelegerea a fost încheiată. În aceeaşi zi însă, după o masă tovărăşească, ofiţerii români au fost arestaţi şi trimişi în Siberia. Încep doi ani de exil crunt, dincolo de Cercul Polar. În lungile zile de aşteptare ale unei ipotetice eliberări, Costică a învăţat să sculpteze, utilizând materialele locale: oase de animale sau lemnul copacilor din regiune. „Până în ultima zi a vieţii sale, pe noptiera din dormitor se găsea o mică placă de lemn, sculptată în surghiun, reprezentând un fir de lăcrămioară. Cele două flori, aplecate, par că protejează fotografiile soţiei, Catina, şi a fiului său, Rodin, care îl aşteptau în ţară“, povesteşte Adrian Irvin Rozei. Trimis să muncească pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră În 1946, după doi ani de deportare, întors în România, Costică şi-a reluat activitatea în cadrul Marelui Stat Major, la Comandamentul Trupelor Ministerului de Interne şi în conducerea şcolilor de ofiţeri. Mai apoi, Constantin Spaimă a fost ridicat la gradul de colonel. Însă nu pentru mult timp. În 1949, pe când era plecat în misiune în Transilvania, colonelul a fost invitat să se prezinte la Ministerul de Interne. Aici, a fost arestat pe loc şi trimis să muncească la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Au urmat patru ani de detenţie, fără judecată, fără condamnare, pentru simplul motiv că, în 1943, lucrase în cadrul Marelui Stat Major, timp de trei luni, la Serviciul Informaţii, în departamentul ce se ocupa de coduri şi cifrarea mesajelor. În lagărele de muncă ale canalului a aflat şi despre condamnarea la moarte şi execuţia prietenului său din copilărie, inginerul Aurel Rozei. Dar, din fericire, el nu a avut aceeaşi soartă şi, într-o noapte, a fost transportat cu ochii legaţi şi abandonat în colţul străzii din Bucureşti unde locuia. Dactilografa cu medalie de onoare Cu un dosar de cadre pătat, eroul de pe front nu se mai putea încadra în „valoroasa Armată a Republicii Populare Române“. Pentru a nu muri de foame, s-a angajat într-o cooperativă, la primăria raionului său, ca dactilografă. Instalat sub scara primăriei, Costică petrecea cele opt ore de lucru zilnice într-o cuşcă de lemn cu geamuri. „Chiar şi în aceste condiţii vitrege, firea omenoasă a lui Costică, răbdarea lui şi calmul proverbial l-au ajutat să-şi creeze o clientelă. Mulţi oameni amărâţi, care veneau la primărie spre a depune cereri în pricinile care îi preocupau, se adresau de preferinţă lui Costică, îi explicau problemele care îi aduceau acolo şi el îi ajuta să-şi facă demersurile, atât de complicate peste tot, dar, mai ales, în «paradisul comunist»“, povesteşte Adrian Irvin Rozei. Aşa se face că eroul nostru a lucrat ca dactilografă timp de treizeci de ani până s-a pensionat. Costum din pelerina uniformei În toată această vreme de suferinţă, povesteşte Rozei, familia sa se vedea deseori cu cea a lui Costică Spaimă, cu soţia şi fiul său, şi visau împreună la alte locuri sau vremuri mai bune. „Într-o zi, Rodin, care era acum student, a apărut cu un superb costum nou-nouţ. «Unde ai găsit aşa o stofă de calitate?», l-a întrebat tatăl meu pe Costică. «E pelerina uniformei Ordinului „Mihai Viteazul“», i-a răspuns acesta, cu un zâmbet cam amar în colţul gurii“. După ce familia Rozei s-a stabilit în Franţa, cei doi prieteni din copilărie îşi scriau regulat. „Între timp, aflasem din scrisorile pe care tatăl meu le primea de la Costică -mereu acelaşi scris ordonat şi caligrafic, cu informaţii precise şi didactice – că, după 1990, i s-a redat titlul de colonel, ba chiar fusese avansat general, cu toate drepturile de vechime aferente. Ba chiar, în 1995, oraşul Bucureşti l-a numit «cetăţean de onoare», ne spune Adrian Irvin Rozei. În luna aprilie 1995, acesta l-a sunat la telefon şi i-a spus că tatăl său va veni la Bucureşti. „Ne-a invitat imediat la masă, cu ocazia primei zile de Paşti, împreună cu Spiros Vanghelatu. Copilul ce altădată se jucase cu amorsele care au explodat, devenit între timp un binecunoscut avocat, era atunci, la aproape 90 ani, consilierul juridic al Uniunii grecilor din România. Când Costică ne-a deschis uşa casei, cu aceeaşi ţinută distinsă şi impunătoare ca altădată, primul lucru care mi-a sărit în ochi de pe reverul vestei de sărbătoare a fost crucea de Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul. Şi, nu ştiu de ce, ochii mi s-au umezit când Costică l-a sărutat pe tatăl meu pe amândoi obrajii. Din păcate, după câţiva ani, Costică ne-a părăsit. Însă fotografia lui, în care era îmbrăcat cu pelerina de general-cavaler, a rămas în permanenţă pe biroul tatălui meu“. Câţiva ani mai târziu, Adrian Irvin Rozei a descoperit numărul din august 2006 al revistei „Magazin istoric“, unde a citit, pe trei pagini, istoria Cimitirului de onoare al eroilor români de la Ţiganca unde-şi dorm somnul de veci mai bine de 1.000 soldaţi căzuţi în luptele pentru recucerirea Basarabiei. La 1 iunie 2006, a avut loc o ceremonie oficială cu ocazia încheierii lucrărilor de restaurare a cimitirului, în prezenţa regelui Mihai, ultimul şef de stat în viaţă din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

Citeste mai mult: adev.ro/pmud19
Cum a ajuns un colonel decorat în război cu Ordinul „Mihai Viteazul“ să lucreze ca dactilograf pentru a putea trăi 13 februarie 2019, 04:03 de Mariana Iancu Devino fan Salvează în arhivă download pdf print article +4 (4 voturi) cuvinte cheie: constanta erou razboi mondial dactilografa mihai viteazul siberia armata costica spaima adrian irvin rozei 7 comentarii 0 share Tweet Aboneaza-te la newsletter Abonare Cum a ajuns un colonel decorat în război cu Ordinul „Mihai Viteazul“ să lucreze ca dactilograf pentru a putea trăi Adrian Irvin Rozei, Costică Spaimă şi Ionel Rozei Arhivă AIR Pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost erou, însă statul comunist nu a mai avut nevoie de el şi l-a trimis în pustiul Siberiei şi, mai apoi, în lagărele de muncă ale Canalului Dunăre-Marea Neagră. Cu un dosar pătat, colonelul Costică Spaimă nu s-a mai regăsit în Armata Română, aşa că ofiţerul degradat a fost nevoit să ocupe un post de dactilograf timp de treizeci de ani, până a ieşit la pensie. Ştiri pe aceeaşi temă Povestea fascinantă a lui Georges Filip Lefort, românul ajuns şef în R... Costică Spaimă, care s-a născut în 1907, era fiul unui dogar din Galaţi, Petrache. Copilăria şi-a petrecut-o alături de gemenii Ionel şi Aurel, ultimul fiind inginerul care mai târziu avea să fie condamnat şi executat pe nedrept în procesul sabotorilor de la Canalul Dunăre - Marea Neagră pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi de Spiros, fiul unul meşteşugar grec. Într-o zi de iarnă, copiii care se jucau pe stradă, în zăpadă, l-au văzut trecând în fugă pe tatăl lui Spiros care îl purta pe acesta în braţe în timp ce urla ca din gură de şarpe. Prietenul lor, care găsise câteva amorse de cartuşe neexplodate, intrase în bucătăria familiei ca să se încălzească, lângă cuptor. Sub efectul căldurii din sobă, amorsele au explodat şi i-au smuls patru degete de la mâna stângă. Amintirile din copilărie a băieţilor din mahalaua de la Dunăre, dar şi soarta colonelului erou de pe front, care a fost nevoit să se angajeze pe post de dactilografă, ne-au fost povestite de fiul lui Ionel Rozei, inginerul Adrian Irvin Rozei, stabilit de 50 de ani în Franţa. Costică Spaimă a absolvit cu succes Liceul „Vasile Alecsandri“ din Galaţi şi a urmat apoi Şcoala de ofiţeri de Infanterie. La sfârşitul stagiului tradiţional de trei ani la regiment, a devenit ofiţer-instructor în diferite şcoli. În 1938, căpitanul Spaimă a trecut de la instrucţia teoretică la cea practică, devenind comandantul unei companii din Regimentul 11 Dorobanţi în oraşul său de baştină. După trei ani de pregătire practică, a venit şi ziua încleştării supreme. Regimentul 11 a fost desemnat să atace pe direcţia Oancea-Cahul, trecând Prutul la 50 kilometri nord de Galaţi. Ultima noapte de pace, prima noapte de război Iată cum povestea fostul comandant Spaimă, după 50 ani, prima bătălie a războiului care abia începuse: „După o prealabilă pregătire de artilerie, la miezul nopţii, companiile de puşcaşi au trecut Prutul prin apă, fără a reuşi să ajungă pe celălalt mal, la Cahul, unde trebuia să facă un cap de pod. De la Oancea la Cahul era o şosea în rambleu, în care se găseau cazemate cu tunuri anticar şi mitraliere ce n-au putut fi anihilate de pregătirea noastră de artilerie. În plus, în dreapta şi în stânga şoselei erau numai bălţi, în care şi-au găsit moartea zeci de oameni, în frunte cu comandanţii lor. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, un sublocotenent de rezervă înalt, fost învăţător, Damian, rămas fără pluton (toţi muriseră), s-a apropiat de mine, cu automatul în mână, şi m-a întrebat: «Ce să fac, domnule căpitan?». N-am apucat să-i arăt unde să ocupe poziţia de tragere, că s-a prăbuşit secerat de o rafală, din care două gloanţe mi-au trecut şi mie prin veston, peste umăr. Păstrez şi acum acea bucată de postav ciuruită de gloanţe. Aşadar, operaţia n-a reuşit. Colonelul Petre Manu a fost înlocuit de la comanda regimentului, iar noi am fost scoşi din luptă, pentru reorganizare şi refacere”. După mai putin de trei săptămâni, Regimentul 11 Dorobanţi a fost trimis din nou pe linia frontului, la Ţiganca, într-o zonă tot atât de dificilă. În focul luptei, după ce a reuşit să stabilească un cap de pod pe malul stâng al Prutului, comandantul Batalionului 1, maiorul Nistorescu, a fost rănit şi evacuat. Şi atunci, căpitanul Spaimă a preluat din mers direcţia operaţiilor şi a ordonat un atac susţinut înspre dealurile Epureni, Ţiganca şi Gheltosu. Datorită lui, soldaţii batalionului au reuşit să cucerească obiectivele desemnate şi, cu ajutorul forţelor venite din linia a doua, şi-au continuat ofensiva în direcţia Dalnic. Rolul determinant al căpitanului Spaimă în reuşita acestei acţiuni a fost descris în certificatul eliberat în iulie 1990 care spune: „Prin Decretul Regal nr.2886 din 17/10/1941, certificăm că domnului Spaimă Constantin i s-a conferit Ordinul «Mihai Viteazul» clasa III-a, pentru priceperea şi calmul deosebit cu care a condus Batalionul 1 în zilele de 8-14 iulie, la atacul Dealului Epureni, prin manevre judicios concepute, sfărâmând rezistenţa inamică de pe Dealul Ţiganca. A reuşit să captureze circa 100 de prizonieri, 4 mitraliere, mai multe puşti mitraliere şi un tun A.C.“. Şi Costică Spaimă a adaugat cu modestie: „Acţiunea batalionului meu a condus la decorarea cu acelaşi ordin de război a Drapelului de luptă al regimentului şi al diviziei din care făceam parte”. Luptele pentru cucerirea Basarabiei au continuat tot atât de înverşunate. De altfel, după întoarcerea regimentului de la Odessa, rămăseseră în viaţă numai trei ofiţeri, printre care şi căpitanul Spaimă, care a revenit la Scoala Superioară de Război, ca ofiţer-elev. Trimişi în Siberia Trei ani mai târziu, cu câteva zile înainte de 23 august 1944, Constantin Spaimă este comandantul militar al unui oraş din nordul Moldovei. La 24 august 1944, când armatele române şi sovietice au devenit aliate, căpitanul Spaimă a propus autorităţilor militare ruse să negocieze condiţiile predării oraşului, în schimbul liberii treceri ale trupelor române încercuite. Conducătorii militari sovietici au fost de acord, iar înţelegerea a fost încheiată. În aceeaşi zi însă, după o masă tovărăşească, ofiţerii români au fost arestaţi şi trimişi în Siberia. Încep doi ani de exil crunt, dincolo de Cercul Polar. În lungile zile de aşteptare ale unei ipotetice eliberări, Costică a învăţat să sculpteze, utilizând materialele locale: oase de animale sau lemnul copacilor din regiune. „Până în ultima zi a vieţii sale, pe noptiera din dormitor se găsea o mică placă de lemn, sculptată în surghiun, reprezentând un fir de lăcrămioară. Cele două flori, aplecate, par că protejează fotografiile soţiei, Catina, şi a fiului său, Rodin, care îl aşteptau în ţară“, povesteşte Adrian Irvin Rozei. Trimis să muncească pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră În 1946, după doi ani de deportare, întors în România, Costică şi-a reluat activitatea în cadrul Marelui Stat Major, la Comandamentul Trupelor Ministerului de Interne şi în conducerea şcolilor de ofiţeri. Mai apoi, Constantin Spaimă a fost ridicat la gradul de colonel. Însă nu pentru mult timp. În 1949, pe când era plecat în misiune în Transilvania, colonelul a fost invitat să se prezinte la Ministerul de Interne. Aici, a fost arestat pe loc şi trimis să muncească la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Au urmat patru ani de detenţie, fără judecată, fără condamnare, pentru simplul motiv că, în 1943, lucrase în cadrul Marelui Stat Major, timp de trei luni, la Serviciul Informaţii, în departamentul ce se ocupa de coduri şi cifrarea mesajelor. În lagărele de muncă ale canalului a aflat şi despre condamnarea la moarte şi execuţia prietenului său din copilărie, inginerul Aurel Rozei. Dar, din fericire, el nu a avut aceeaşi soartă şi, într-o noapte, a fost transportat cu ochii legaţi şi abandonat în colţul străzii din Bucureşti unde locuia. Dactilografa cu medalie de onoare Cu un dosar de cadre pătat, eroul de pe front nu se mai putea încadra în „valoroasa Armată a Republicii Populare Române“. Pentru a nu muri de foame, s-a angajat într-o cooperativă, la primăria raionului său, ca dactilografă. Instalat sub scara primăriei, Costică petrecea cele opt ore de lucru zilnice într-o cuşcă de lemn cu geamuri. „Chiar şi în aceste condiţii vitrege, firea omenoasă a lui Costică, răbdarea lui şi calmul proverbial l-au ajutat să-şi creeze o clientelă. Mulţi oameni amărâţi, care veneau la primărie spre a depune cereri în pricinile care îi preocupau, se adresau de preferinţă lui Costică, îi explicau problemele care îi aduceau acolo şi el îi ajuta să-şi facă demersurile, atât de complicate peste tot, dar, mai ales, în «paradisul comunist»“, povesteşte Adrian Irvin Rozei. Aşa se face că eroul nostru a lucrat ca dactilografă timp de treizeci de ani până s-a pensionat. Costum din pelerina uniformei În toată această vreme de suferinţă, povesteşte Rozei, familia sa se vedea deseori cu cea a lui Costică Spaimă, cu soţia şi fiul său, şi visau împreună la alte locuri sau vremuri mai bune. „Într-o zi, Rodin, care era acum student, a apărut cu un superb costum nou-nouţ. «Unde ai găsit aşa o stofă de calitate?», l-a întrebat tatăl meu pe Costică. «E pelerina uniformei Ordinului „Mihai Viteazul“», i-a răspuns acesta, cu un zâmbet cam amar în colţul gurii“. După ce familia Rozei s-a stabilit în Franţa, cei doi prieteni din copilărie îşi scriau regulat. „Între timp, aflasem din scrisorile pe care tatăl meu le primea de la Costică -mereu acelaşi scris ordonat şi caligrafic, cu informaţii precise şi didactice – că, după 1990, i s-a redat titlul de colonel, ba chiar fusese avansat general, cu toate drepturile de vechime aferente. Ba chiar, în 1995, oraşul Bucureşti l-a numit «cetăţean de onoare», ne spune Adrian Irvin Rozei. În luna aprilie 1995, acesta l-a sunat la telefon şi i-a spus că tatăl său va veni la Bucureşti. „Ne-a invitat imediat la masă, cu ocazia primei zile de Paşti, împreună cu Spiros Vanghelatu. Copilul ce altădată se jucase cu amorsele care au explodat, devenit între timp un binecunoscut avocat, era atunci, la aproape 90 ani, consilierul juridic al Uniunii grecilor din România. Când Costică ne-a deschis uşa casei, cu aceeaşi ţinută distinsă şi impunătoare ca altădată, primul lucru care mi-a sărit în ochi de pe reverul vestei de sărbătoare a fost crucea de Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul. Şi, nu ştiu de ce, ochii mi s-au umezit când Costică l-a sărutat pe tatăl meu pe amândoi obrajii. Din păcate, după câţiva ani, Costică ne-a părăsit. Însă fotografia lui, în care era îmbrăcat cu pelerina de general-cavaler, a rămas în permanenţă pe biroul tatălui meu“. Câţiva ani mai târziu, Adrian Irvin Rozei a descoperit numărul din august 2006 al revistei „Magazin istoric“, unde a citit, pe trei pagini, istoria Cimitirului de onoare al eroilor români de la Ţiganca unde-şi dorm somnul de veci mai bine de 1.000 soldaţi căzuţi în luptele pentru recucerirea Basarabiei. La 1 iunie 2006, a avut loc o ceremonie oficială cu ocazia încheierii lucrărilor de restaurare a cimitirului, în prezenţa regelui Mihai, ultimul şef de stat în viaţă din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

Citeste mai mult: adev.ro/pmud19
Cum a ajuns un colonel decorat în război cu Ordinul „Mihai Viteazul“ să lucreze ca dactilograf pentru a putea trăi 13 februarie 2019, 04:03 de Mariana Iancu Devino fan Salvează în arhivă download pdf print article +4 (4 voturi) cuvinte cheie: constanta erou razboi mondial dactilografa mihai viteazul siberia armata costica spaima adrian irvin rozei 7 comentarii 0 share Tweet Aboneaza-te la newsletter Abonare Cum a ajuns un colonel decorat în război cu Ordinul „Mihai Viteazul“ să lucreze ca dactilograf pentru a putea trăi Adrian Irvin Rozei, Costică Spaimă şi Ionel Rozei Arhivă AIR Pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost erou, însă statul comunist nu a mai avut nevoie de el şi l-a trimis în pustiul Siberiei şi, mai apoi, în lagărele de muncă ale Canalului Dunăre-Marea Neagră. Cu un dosar pătat, colonelul Costică Spaimă nu s-a mai regăsit în Armata Română, aşa că ofiţerul degradat a fost nevoit să ocupe un post de dactilograf timp de treizeci de ani, până a ieşit la pensie. Ştiri pe aceeaşi temă Povestea fascinantă a lui Georges Filip Lefort, românul ajuns şef în R... Costică Spaimă, care s-a născut în 1907, era fiul unui dogar din Galaţi, Petrache. Copilăria şi-a petrecut-o alături de gemenii Ionel şi Aurel, ultimul fiind inginerul care mai târziu avea să fie condamnat şi executat pe nedrept în procesul sabotorilor de la Canalul Dunăre - Marea Neagră pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi de Spiros, fiul unul meşteşugar grec. Într-o zi de iarnă, copiii care se jucau pe stradă, în zăpadă, l-au văzut trecând în fugă pe tatăl lui Spiros care îl purta pe acesta în braţe în timp ce urla ca din gură de şarpe. Prietenul lor, care găsise câteva amorse de cartuşe neexplodate, intrase în bucătăria familiei ca să se încălzească, lângă cuptor. Sub efectul căldurii din sobă, amorsele au explodat şi i-au smuls patru degete de la mâna stângă. Amintirile din copilărie a băieţilor din mahalaua de la Dunăre, dar şi soarta colonelului erou de pe front, care a fost nevoit să se angajeze pe post de dactilografă, ne-au fost povestite de fiul lui Ionel Rozei, inginerul Adrian Irvin Rozei, stabilit de 50 de ani în Franţa. Costică Spaimă a absolvit cu succes Liceul „Vasile Alecsandri“ din Galaţi şi a urmat apoi Şcoala de ofiţeri de Infanterie. La sfârşitul stagiului tradiţional de trei ani la regiment, a devenit ofiţer-instructor în diferite şcoli. În 1938, căpitanul Spaimă a trecut de la instrucţia teoretică la cea practică, devenind comandantul unei companii din Regimentul 11 Dorobanţi în oraşul său de baştină. După trei ani de pregătire practică, a venit şi ziua încleştării supreme. Regimentul 11 a fost desemnat să atace pe direcţia Oancea-Cahul, trecând Prutul la 50 kilometri nord de Galaţi. Ultima noapte de pace, prima noapte de război Iată cum povestea fostul comandant Spaimă, după 50 ani, prima bătălie a războiului care abia începuse: „După o prealabilă pregătire de artilerie, la miezul nopţii, companiile de puşcaşi au trecut Prutul prin apă, fără a reuşi să ajungă pe celălalt mal, la Cahul, unde trebuia să facă un cap de pod. De la Oancea la Cahul era o şosea în rambleu, în care se găseau cazemate cu tunuri anticar şi mitraliere ce n-au putut fi anihilate de pregătirea noastră de artilerie. În plus, în dreapta şi în stânga şoselei erau numai bălţi, în care şi-au găsit moartea zeci de oameni, în frunte cu comandanţii lor. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, un sublocotenent de rezervă înalt, fost învăţător, Damian, rămas fără pluton (toţi muriseră), s-a apropiat de mine, cu automatul în mână, şi m-a întrebat: «Ce să fac, domnule căpitan?». N-am apucat să-i arăt unde să ocupe poziţia de tragere, că s-a prăbuşit secerat de o rafală, din care două gloanţe mi-au trecut şi mie prin veston, peste umăr. Păstrez şi acum acea bucată de postav ciuruită de gloanţe. Aşadar, operaţia n-a reuşit. Colonelul Petre Manu a fost înlocuit de la comanda regimentului, iar noi am fost scoşi din luptă, pentru reorganizare şi refacere”. După mai putin de trei săptămâni, Regimentul 11 Dorobanţi a fost trimis din nou pe linia frontului, la Ţiganca, într-o zonă tot atât de dificilă. În focul luptei, după ce a reuşit să stabilească un cap de pod pe malul stâng al Prutului, comandantul Batalionului 1, maiorul Nistorescu, a fost rănit şi evacuat. Şi atunci, căpitanul Spaimă a preluat din mers direcţia operaţiilor şi a ordonat un atac susţinut înspre dealurile Epureni, Ţiganca şi Gheltosu. Datorită lui, soldaţii batalionului au reuşit să cucerească obiectivele desemnate şi, cu ajutorul forţelor venite din linia a doua, şi-au continuat ofensiva în direcţia Dalnic. Rolul determinant al căpitanului Spaimă în reuşita acestei acţiuni a fost descris în certificatul eliberat în iulie 1990 care spune: „Prin Decretul Regal nr.2886 din 17/10/1941, certificăm că domnului Spaimă Constantin i s-a conferit Ordinul «Mihai Viteazul» clasa III-a, pentru priceperea şi calmul deosebit cu care a condus Batalionul 1 în zilele de 8-14 iulie, la atacul Dealului Epureni, prin manevre judicios concepute, sfărâmând rezistenţa inamică de pe Dealul Ţiganca. A reuşit să captureze circa 100 de prizonieri, 4 mitraliere, mai multe puşti mitraliere şi un tun A.C.“. Şi Costică Spaimă a adaugat cu modestie: „Acţiunea batalionului meu a condus la decorarea cu acelaşi ordin de război a Drapelului de luptă al regimentului şi al diviziei din care făceam parte”. Luptele pentru cucerirea Basarabiei au continuat tot atât de înverşunate. De altfel, după întoarcerea regimentului de la Odessa, rămăseseră în viaţă numai trei ofiţeri, printre care şi căpitanul Spaimă, care a revenit la Scoala Superioară de Război, ca ofiţer-elev. Trimişi în Siberia Trei ani mai târziu, cu câteva zile înainte de 23 august 1944, Constantin Spaimă este comandantul militar al unui oraş din nordul Moldovei. La 24 august 1944, când armatele române şi sovietice au devenit aliate, căpitanul Spaimă a propus autorităţilor militare ruse să negocieze condiţiile predării oraşului, în schimbul liberii treceri ale trupelor române încercuite. Conducătorii militari sovietici au fost de acord, iar înţelegerea a fost încheiată. În aceeaşi zi însă, după o masă tovărăşească, ofiţerii români au fost arestaţi şi trimişi în Siberia. Încep doi ani de exil crunt, dincolo de Cercul Polar. În lungile zile de aşteptare ale unei ipotetice eliberări, Costică a învăţat să sculpteze, utilizând materialele locale: oase de animale sau lemnul copacilor din regiune. „Până în ultima zi a vieţii sale, pe noptiera din dormitor se găsea o mică placă de lemn, sculptată în surghiun, reprezentând un fir de lăcrămioară. Cele două flori, aplecate, par că protejează fotografiile soţiei, Catina, şi a fiului său, Rodin, care îl aşteptau în ţară“, povesteşte Adrian Irvin Rozei. Trimis să muncească pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră În 1946, după doi ani de deportare, întors în România, Costică şi-a reluat activitatea în cadrul Marelui Stat Major, la Comandamentul Trupelor Ministerului de Interne şi în conducerea şcolilor de ofiţeri. Mai apoi, Constantin Spaimă a fost ridicat la gradul de colonel. Însă nu pentru mult timp. În 1949, pe când era plecat în misiune în Transilvania, colonelul a fost invitat să se prezinte la Ministerul de Interne. Aici, a fost arestat pe loc şi trimis să muncească la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Au urmat patru ani de detenţie, fără judecată, fără condamnare, pentru simplul motiv că, în 1943, lucrase în cadrul Marelui Stat Major, timp de trei luni, la Serviciul Informaţii, în departamentul ce se ocupa de coduri şi cifrarea mesajelor. În lagărele de muncă ale canalului a aflat şi despre condamnarea la moarte şi execuţia prietenului său din copilărie, inginerul Aurel Rozei. Dar, din fericire, el nu a avut aceeaşi soartă şi, într-o noapte, a fost transportat cu ochii legaţi şi abandonat în colţul străzii din Bucureşti unde locuia. Dactilografa cu medalie de onoare Cu un dosar de cadre pătat, eroul de pe front nu se mai putea încadra în „valoroasa Armată a Republicii Populare Române“. Pentru a nu muri de foame, s-a angajat într-o cooperativă, la primăria raionului său, ca dactilografă. Instalat sub scara primăriei, Costică petrecea cele opt ore de lucru zilnice într-o cuşcă de lemn cu geamuri. „Chiar şi în aceste condiţii vitrege, firea omenoasă a lui Costică, răbdarea lui şi calmul proverbial l-au ajutat să-şi creeze o clientelă. Mulţi oameni amărâţi, care veneau la primărie spre a depune cereri în pricinile care îi preocupau, se adresau de preferinţă lui Costică, îi explicau problemele care îi aduceau acolo şi el îi ajuta să-şi facă demersurile, atât de complicate peste tot, dar, mai ales, în «paradisul comunist»“, povesteşte Adrian Irvin Rozei. Aşa se face că eroul nostru a lucrat ca dactilografă timp de treizeci de ani până s-a pensionat. Costum din pelerina uniformei În toată această vreme de suferinţă, povesteşte Rozei, familia sa se vedea deseori cu cea a lui Costică Spaimă, cu soţia şi fiul său, şi visau împreună la alte locuri sau vremuri mai bune. „Într-o zi, Rodin, care era acum student, a apărut cu un superb costum nou-nouţ. «Unde ai găsit aşa o stofă de calitate?», l-a întrebat tatăl meu pe Costică. «E pelerina uniformei Ordinului „Mihai Viteazul“», i-a răspuns acesta, cu un zâmbet cam amar în colţul gurii“. După ce familia Rozei s-a stabilit în Franţa, cei doi prieteni din copilărie îşi scriau regulat. „Între timp, aflasem din scrisorile pe care tatăl meu le primea de la Costică -mereu acelaşi scris ordonat şi caligrafic, cu informaţii precise şi didactice – că, după 1990, i s-a redat titlul de colonel, ba chiar fusese avansat general, cu toate drepturile de vechime aferente. Ba chiar, în 1995, oraşul Bucureşti l-a numit «cetăţean de onoare», ne spune Adrian Irvin Rozei. În luna aprilie 1995, acesta l-a sunat la telefon şi i-a spus că tatăl său va veni la Bucureşti. „Ne-a invitat imediat la masă, cu ocazia primei zile de Paşti, împreună cu Spiros Vanghelatu. Copilul ce altădată se jucase cu amorsele care au explodat, devenit între timp un binecunoscut avocat, era atunci, la aproape 90 ani, consilierul juridic al Uniunii grecilor din România. Când Costică ne-a deschis uşa casei, cu aceeaşi ţinută distinsă şi impunătoare ca altădată, primul lucru care mi-a sărit în ochi de pe reverul vestei de sărbătoare a fost crucea de Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul. Şi, nu ştiu de ce, ochii mi s-au umezit când Costică l-a sărutat pe tatăl meu pe amândoi obrajii. Din păcate, după câţiva ani, Costică ne-a părăsit. Însă fotografia lui, în care era îmbrăcat cu pelerina de general-cavaler, a rămas în permanenţă pe biroul tatălui meu“. Câţiva ani mai târziu, Adrian Irvin Rozei a descoperit numărul din august 2006 al revistei „Magazin istoric“, unde a citit, pe trei pagini, istoria Cimitirului de onoare al eroilor români de la Ţiganca unde-şi dorm somnul de veci mai bine de 1.000 soldaţi căzuţi în luptele pentru recucerirea Basarabiei. La 1 iunie 2006, a avut loc o ceremonie oficială cu ocazia încheierii lucrărilor de restaurare a cimitirului, în prezenţa regelui Mihai, ultimul şef de stat în viaţă din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

Citeste mai mult: adev.ro/pmud19

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

26 februarie 2014 Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană!

Editorial Porumbacu a scăpat porumbelul: Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană! Posted by on 26 februarie 2014 Partajare99 Constituţia României nu-i permite lui Iohannis Klaus Werner să ocupe funcţia de ministru, prim-ministru şi nici preşedinte al României, fiindcă are dublă cetăţenie!
  Lui Crin Antonescu i-a scăpat, în data de 23 februarie a.c., la emisiunea „După 20 de ani” a unei televiziuni private, o afirmaţie foarte gravă: „(…) câtă vreme şi Traian Băsescu vorbeşte despre faptul că, în condiţiile în care nu intrăm în Schengen din cauză că nu vrea Germania, prezenţa unui om, nu doar etnic german, ci şi cu cetăţenie germană, cum este Klaus Iohannis (…)” (http://www.romaniatv.net/crin-antonescu-arunca-in-aer-usl-mai-devreme-sau-mai-tarziu-klaus-iohannis-va-fi-premier-in-locul-lui-ponta_128519.html#ixzz2u8L8UnT0) Mai clar decât atât nu se poate: Klaus Werner Iohannis are cetăţenie germană! Păi, atunci cum…

Raluca Prelipceanu. Conferință- Migrațiune și mentalități – un sfert de veac de tranziție și bejenie

Conferința cu tema Migrațiune și mentalități – un sfert de veac de tranziție și bejenie susținută de doctor în științe economice Raluca Prelipceanu, a fost o surpriză totală pentru auditoriu. În primul rând deoarece Raluca Prelipceanu și-a luat masteratul și doctoratul la Sorbona cu o temă similară, în urma unei ample cercetări făcute direct pe teren, vreme de mai mulți ani, în mai multe țări europene, SUA și Canada, după care i s-a propus să lucreze la Banca Mondială sau ca înalt funcționar în domeniul economic la Bruxelles.
A refuzat, după ce s-a convins de duplicitatea și fariseismul acestor instituții și a revenit în România să ajute la reconstrucția economică a țării. Dezamăgirea a fost totală, întrucât, la nivelul ei de instrucție, nu s-a găsit un post în care să fie angajată ca să-și poată dovedi utilitatea și să-și câștige cinstit și demn o pâine. Așa se face că a intrat în monahism, la o mănăstire din apropierea orașului Câmpeni, pentru a putea să-și continue cercetările econo…

Biblioteca Digitala a Bucurestilor Colecţii > PUBLICAŢII PERIODICE